,
„Mircea Eliade, un român în elită mondială a culturii. 110 ani de la naştere” – Eveniment la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași
Catedra de Literatură româna Garabet Ibrăileanu, din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii Alexandru Ioan Cuza (UAIC) din Iaşi organizează o nouă manifestare ştiinţifică de impact cultural şi educaţional. Astfel, joi, 16 martie 2017, între orele 12:00 şi 14:00, în Sala Senatului de la Cuza, este programat interesantul colocviu intitulat „Mircea Eliade: un român în elită mondială a culturii. 110 ani de la naştere” informează romaniabreakingnews.ro citând un comunicat de pe site-ul Universității din Iași – uaic.ro
Evenimentul urmărește aducerea în prim-plan opera marelui savant român. Mircea Eliade (născut la 13 martie 1907, Bucureşti – decedat la 22 aprilie 1986, Chicago, Statele Unite ale Americii) a fost istoric al religiilor, scriitor de ficţiune, filosof şi profesor român la Universitatea din Chicago.
MIrcea Eliade fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al Catedrei de istoria religiilor – Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetăţean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Este autorul a 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filosofice traduse în 18 limbi şi a circa 1.200 de articole şi recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Operă completă a lui Mircea Eliade cuprinde peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime şi manuscrisele inedite. Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990).
Mircea Eliade avea o serioasă formație filosofică încă din România. După o pubertate dificilă de intens studiu solitar, începând din 1925 adolescentul este aproape unanim recunoscut ca „șef al generației” sale. Încă de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie, care trădează o surprinzătoare imaginație, iar ceva mai târziu, primele romane. Romanul Gaudeamus, terminat în 1928, partea a doua din Romanul adolescentului miop, cuprinde informații autobiografice interesante despre prima întâlnire cu viitorul lui profesor de logică și metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influență decisivă asupra carierei sale. Recunoscând talentul și cunoștințele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat o slujbă în redacția ziarului Cuvântul. Deși părerile posterității sunt împărțite, Nae Ionescu a avut meritul de necontestat de a fi sprijinit tinere talente ca Eliade sau Mihail Sebastian.
,
Mircea Eliade despre moda de a nu mai fi român
A apărut acum, de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali și scriitori: a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existența unui specific național și chiar posibilitatea inteligenței creatoare a elementului românesc. Să ne înțelegem bine: tinerii aceștia nu depășesc naționalul pentru a simți și gândi valorile universale; ei nu spun: “Nu mai sunt român, pentru că sunt înainte de toate om, și cuget numai prin acest criteriu universal și etern”.
Tinerii aceștia nu disprețuiesc românismul pentru că sunt comuniști sau anarhiști, sau mai știu eu ce sectă social-universală. Nu. Ei, pur și simplu, regretă că sunt români și ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă nație de pe lume, chinezi, unguri, nemți, scandinavi, ruși, spanioli; orice, numai români – nu. S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi și a rămâne român. Și caută prin orice fel de argumentare (istorică, filozofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, de eroism, de probleme filozofice, de creație artistică și așa mai departe.
Unul dintre ei se îndoiește demult de realitatea unui neam românesc războinic, încât își propune să citească istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii și i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria și cultura “românească” nu e de origine română. Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Hașdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. – toți, dar absolut toți sunt străini. Sunt slavi, ovrei, armeni, nemți, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deștepți, sunt șmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.
Dacă le pronunți vreun nume despre care se știe sigur că e românesc, au alte argumente. Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă e slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câțiva moldoveni care spun cu mândrie: “Am sânge grecesc!” sau “Strămoșu-meu a fost rus”. Singura lor șansă de a fi oameni adevărați este de a-și dovedi că originea lor nu este curat românească. Nu cred că se află țară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie rușine de neamul lor, să-i caute cu atât a frenezie defectele, să-și bată joc de trecutul lui și să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparțină, prin naștere, altei țări.
Toți tinerii aceștia au de făcut obiecții neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deștepți, și asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufletești, cine nu capătă insomnii din cauza meditațiilor și agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei și al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu urlă “Neant! Agonie! Zădărnicie!”, cine nu se dă cu capul de pereți ca să afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” și “viața interioară” – acela nu poate fi om, nu poate cunoaște valorile vieții și ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt deștepți – ce oroare! Unde poate duce deșteptăciunea? La ce-ți folosește faptul că poți cunoaște, superficial, realitatea – când îți lipsește facultatea de a imagina probleme, îți lipsește boala prin care poți întrezări moartea și existența, îți lipsesc înseși elementele dramei lăuntrice?
Tinerii aceștia sunt supărați pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte și nu se sinucid din desperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică și etică a desperării. Și, pentru că desperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii și culturalizări, drept-credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. (…)
Alimentați de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preț o spiritualitate care să semene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înțeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuși cu o inteligență și o simțire proprie. Tinerii au reacționat împotriva curentului de acum 10-12 ani, pornit de la Gândirea și Ideea Europeană (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originale sunt tot în cursurile și publicațiile lui N. Iorga), care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic” în artă și în gândire și încercase cea dintâi filozofie ortodoxă prin crearea tipologiei românești.
Cauzele acestei reacțiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negație a istoriei, relativism în cultură, disoluția conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante și prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. De altfel, nici n-am încercat aici să cercetăm întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai să denunțăm câteva din aberațiile ultimei mode intelectuale.
Aceia care desperează de destinul de a se fi născut români judecă strâmb meritele și defectele poporului. Ei vor problematici, îndoieli, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala și despre eroi are o concepție cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual, credința și îndoiala au valoare filozofică, deschid căile meditației, pun probleme; pentru un țăran român nu există îndoială, el crede firesc (așa cum curg apele, cum cresc florile), fără “probleme” (țăranul român este realist; vezi colecțiile de proverbe, ca să înțelegi cum a reacționat el contra încercărilor de idealism, de criticism aduse de popoarele cu care a intrat în legătură). (…)
Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiția noastră umană, acestea sunt posibilitățile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele sau le putem ignora pur și simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace să ne fie rușine că ne-am născut români numai pentru simplul motiv că nu găsim în valențele românești ceea ce vrea Șestov sau Dostoievski.
Mircea Eliade – Oceanografie (1934) – Editura Humanitas, 1991
Publicat și pe cuvantul-ortodox.ro
