ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Mihai Viteazul"

Mihai Viteazul

,

Supranumit de dușmani MALUS DACUS, adică Dacul cel Rău, teribilul bărbat de aproape doi metri, despre care izvoarele istorice spun că era „făcut pentru război”, a reușit să le bage turcilor frica în oase într-o asemenea manieră încât, în 1598, după campania militară prin care Mihai a ajuns la Adrianopol, o parte a populației Constantinopolului (actualul Istanbul) dorea să fugă din capitala Imperiului Otoman, de frica lui.

Din cei 8 ani de domnie, Mihai Viteazul i-a trăit pe 4 în cort, conducându-și campaniile militare excepționale, campanii care în anul 1600 au dus la Unirea celor trei țări românești, la Alba Iulia.

Ei bine, imaginea de mare războinic, de mare strateg militar, ca și vitejia lui, l-au făcut chiar și pe Sultan să se teamă de Mihai Viteazul, mai mult decât de toți generalii și regii Europei Apusene. Teama a pătruns adânc și în sufletul poporului turc datorită campaniilor sale devastatoare care au pus în pericol chiar și capitala imperiului. Din acest motiv, mamele turcoaice obișnuiau să-și sperie copiii în acea vreme (și au făcut-o mult timp și după moartea lui Mihai) cu următoarele cuvinte: “Susa, susa, Mihai gheb belir!”, ceea ce în traducere înseamnă “Nu mai plânge, nu mai plânge, că vine domnul Mihai!”

Acest lucru este unul remarcabil și fără precedent la otomani și merită să fie cunoscut de români!

Din păcate, trădarea a venit tot de la occidentalii europeni, cei pe care Mihai Viteazul și armatele lui i-au protejat de năvălirile otomane cu un preț uman extrem de mare!

Practic, dacă orgoliile și interesele Europei Occidentale nu ar fi fost altele, lucru care a dus la asasinarea lui Mihai și la dezmembrarea tânărului regat pe care l-a înființat, este posibil ca, sub conducerea lui Mihai Viteazul, armatele creștine să fi pus capăt Imperiului Otoman, încă de acum 400 de ani. Așa, acesta a mai supraviețuit încă 300 de ani, a ajuns la porțile Vienei și a transformat Ungaria în Pașalâc…

Publicat de romaniabreakingnews.ro 

,

La 27 mai 1600 Mihai Viteazul a fost intitulat într-un hristov în care scria că el este “Domn al Țării Românești, Ardealului și Moldovei”.

„O viață avem români… și-o cinste! Deșteptați-vă că am dormit destul!”

Mihai Viteazul

Mihai Viteazul a organizat campania sa la răsarit de Carpați.
La 4 mai 1600, grosul trupelor sale trecea Valea Trotusului; li se vor adauga, curand, oștile boieresti din Muntenia, împreuna cu care efectivele lui nu treceau de 17000 de oameni. La 10 mai, Bacaul fusese cucerit, dupa care, grupată pe 4 coloane, armata, care trecuse muntii se indrepta spre Suceava, de ale carei ziduri se izbisera, fara izbanda, multi asediatori. Cateva zile mai tarziu, la 16 mai, aparatorii predau cetatea fară luptă lui Mihai Viteazul.
Intre timp, Baba Novac a intrat in lasi, iar in sud cetatile Tighina; Cetatea Alba, Chilia si Ismail s-au alăturat lui Mihai. In numai trei saptamani, intreaga Moldova a fost luata în stăpânire, ostile sale dovedindu-se neputincioase doar in fata zidurilor Hotinului, vechea cetate de la Nistru, unde leremia Movila se refugiase împreună cu o parte a Curții sale.
Succesul campaniei din Moldova s-a datorat prin graba cu care ostasii Movilestilor au trecut de partea lui Mihai care, aflat aici, stia prea bine ca se afla pe „pamant romanesc”. In punctul cel mai înalt al destinului sau Mihai era intitulat, intr-un hrisov emis la 27 mai 1600, „Domn al Țarii Romanești, Ardealului și Moldovei” si tot atunci a fost realizat și binecunoscutul sigiliu pe care figureaza cele trei Țari Romane surori.

„De la 1600 nici un român n-a mai putut gîndi unirea fără uriașa lui personalitate, fără paloșul sau securea lui ridicată spre cerul dreptății, fără chipul lui de curată si desăvîrșită poezie tragică.” (N.Iorga).

Statul român la 1600 (Mihai Viteazul). Atlasul pentru istoria
României
, 1983

Mihai Viteazu, iunie-iulie 1600, în N. Iorga, „Documente”, I,http://www.unibuc.ro/CLASSICA/iorgastudii4/documente1.pdf

Radu Baltasiu

Acum 412 ani, în vara lui 1600, Mihai Viteazul înscria în genetica acestui spațiu celebra frază: „Și hotaru Ardealului. Pohta ce-am pohtit: Moldova, Țara Românească”. Din acest punct de vedere, trecerea în adormire a acestui „nerv” din memoria disponibilă a publicului este una dintre cele mai mari victorii ale Anticulturii începută de ocupația comunistă și reluată cu deosebită forță după 1990, mai cu seamă după 2004. Clasa socială care și-a luat drept ocupație de căpetenie imbecilizarea memoriei se numește intelectualitate.

Din acest punct de vedere Brucan avea dreptate, el însuși mare făptuitor al anticulturii (doar îi alerga pe țărăniști și pe marii universitari interbelici cu pistolul după 44): ne va trebui multă vreme să ne revenim. Cu o singură mențiune. Hibernarea civică a societății românești nu se datorează spiritului popular, așa cum credea el, ci intelectualității care „procesează cu deosebită grijă” spiritualitatea românească. Un antidot la îndemână, printre tot mai puținele, este cartea acad. Ioan Aurel Pop, Istoria, Adevărul și Miturile, Virtual 2011 (un scurt preview aici: http://books.corect.com/ro/books/preview/1487/pdf). E interesant de știut că Mihai a fost în penultima serie domnitori care au ținut la respect imperiile și care au înțeles că, pentru a trece cu românii prin istorie, este nevoie de modernizare prin unire. Încă o mențiune: câți dintre noi știu că statul lui Mihai era atât de întins în Maramureș și Bucovina încât ieșea efectiv de pe hartă? – cazul „Unirea țărilor române sub Mihai-vodă viteazul” – Atlas pentru istoria României, coord. Acad. Șt. Pascu, București, 1983.

Și mai era o idee. Toți marii domnitori, fără excepție, au înțeles că o societate modernă cu inițiativă în istorie se ține, cu inițiativă culturală, comercială, militară, geopolitică. Inițiativa în istorie ca și condiție a modernității este strălucit lămurită de Iorga în Bizanț după Bizanț, când Principatele au preluat ștafeta statului de cultură de la Imperiul Bizantin pentru mai bine de 300 de ani. Mi-ar fi plăcut, desigur, să pot adăuga și teorii mai recente. Cu câteva excepții, marile noastre gânduri au rămas încremenite instituțional în 1944 pentru a fi aproape definitiv îngropate în pușcăriile comuniste și la canal în primii 15 ani de dictatură. Ce răzbate azi pentru marea masă, atunci când o mai poate face, e ca lumina focului de sub poduri pentru cerșetori, pentru trecătorii democratizați de de-asupra.

SURSE:radubaltasiu.blogspot.ro, facebook.Neamul-Romanesc, prin romainbreakingnews.ro

*republicat din 28 Mai 2013

,

9 august 1601 – Mihai Viteazul, domnitor al celor trei provincii românești, a fost asasinat pe Câmpia Turzii, din ordinul fostului său aliat, generalul Gheorghe Basta

Forțat să ia calea pribegiei, Mihai i-a cerut sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunarii lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, a acceptat să-l susțină pe român. Împreună cu generalul Basta, Mihai a pornit campania de recucerire a teritoriilor românești. Prin victoria de la Guruslău în 3 august 1601, voievodul valah l-a îndepărtat pe Sigismund Bathory din Transilvania. A devenit din nou domn al Țării Românești după ce l-a îndepărtat pe Simion Movilă de pe tron. În aceste condiții, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri românești, perspectivă ce nu convenea împăratului habsburgic, Rudolf al II-lea. Din ordinul său, la 9/10 august 1601, la 3 km sud de Turda, Mihai Viteazul a fost ucis de generalul Gheorghe Basta.
Capul său a fost luat de unul dintre căpitanii domnitorului și înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă Târgoviște. Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris: „Aici zace cinstitul și răposatul capu al creștinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei.”

,

mihaiviteazul18 octombrie – 1595

După un bombardament de două zile Tîrgoviște este cucerit de forțele aliate ale lui Mihai Viteazul

La 8 octombrie 1595, după un bombardament de două zile, orașul Tîrgoviște este recucerit de forțele unite ale muntenilor, moldovenilor și transilvănenilor, conduse de Mihai Viteazul, cărora li se alătură și un corp de armată toscan.

 

8 octombrie- 1857 

Constantin A. Kretzulescu prezintă rezoluția ce cuprinda „doleanțele fundamentale” ale românilor Adunării ad-hoc din Valahia

Constantin A. Kretzulescu (n.1809 – d.1884)

Harta Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei

La 8 octombrie 1857 Constantin A. Kretzulescu prezintă Adunării ad-hoc a Valahiei rezoluția care cuprindea cereri asemănătoare rezoluției moldovene din 7 octombrie 1857. Rezoluția cuprindea, identic cu cea din Moldova, „doleanțele fundamentale” ale românilor munteni, arătînd că „dorința cea mai mare, cea mai generală, acea hotărîtă de toate generațiile trecute, acea care este sufletul generației actuale, acea care, împlinită, va fi fericirea generațiilor viitoare, este UNIREA PRINCIPATELOR ÎNTR-UN SINGUR STAT, o unire care este firească, legiuită și neapărată, pentru ca în Moldova și Valahia suntem același popor, omogen, identic, ca nici unul altul, pentru că avem același început, același nume, aceeași limbă, aceeași religie, aceeași istorie, aceeași civilizație, aceeași instituții, aceleași legi și obiceiuri, același temeiuri și aceleași speranțe, aceleași trebuințe, aceeași hotare de păzit, aceleași dureri de trecut, același viitor asigurat și în sfîrșit, aceeași misie de îndeplinit„.

Pe 9 octombrie 1857, la a doua zi după citire, rezoluția lui C.A.Kretzulescu este adoptată în unanimitate.

 

 

8 octombrie- 1878 

La 8 octombrie 1878, Armata română sărbătorea victoria în Războiul de independență printr-un marș triumfal la intrarea în București, pe drumul Podul Mogoșoaiei.

Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor au intrat oficial în componența României (în urma războiului ruso-româno-turc de la 1877-1878, România obținea la Congresul internațional de la Berlin recunoașterea independenței de stat și revenirea la țară a Dobrogei cu Delta Dunării și Insula Șerpilor

8 octombrie 1937 

Este înființată prin decret-lege organizația paramilitară pentru tineret „Străjerii țării” din România

La 8 octombrie 11937 prin decret-lege se înființează organizația paramilitară pentru tineret  „Străjerii țării„. Aceasta a fost desființată în septembrie 1940.

Carol al II-lea parada strajeri

foto:  Regele Carol al II-lea la o parada a Strajei Țării

 

7 octombrie 1857 Adunarea ad-hoc a Moldovei

La 7 octombrie 1857, Mihail Kogălniceanu prezintă în Adunarea ad-hoc a Moldovei proiectul de rezoluție care cuprindea „dorințele fundamentale” ale românilor moldoveni, arătînd că „dorința cea mai mare, cea mai generală, acea hotărîtă de toate generațiile trecute, acea care este sufletul generației actuale, acea care, împlinită, va fi fericirea generațiilor viitoare, este UNIREA PRINCIPATELOR ÎNTR-UN SINGUR STAT, o unire care este firească, legiuită și neapărată, pentru ca în Moldova și Valahia suntem același popor, omogen, identic, ca nici unul altul, pentru că avem același început, același nume, aceeași limbă, aceeași religie, aceeași istorie, aceeași civilizație, aceeași instituții, aceleași legi și obiceiuri, același temeiuri și aceleași speranțe, aceleași trebuințe, aceeași hotare de păzit, aceleași dureri de trecut, același viitor asigurat și în sfîrșit, aceeași misie de îndeplinit„.  – UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

Rezoluția a fost votată cu 81 de voturi pentru și 2 voturi contra și cerea autonomia și neutralitatea celor două Principate, unirea într-un singur stat cu numele de România, prinț străin dintr-o familie domnitoare europeană, neutralitatea și inviolabilitatea noului stat, guvern reprezentativ și constituțional, garantarea colectivă a celor șapte puteri.

 

7 octombrie 1925

Prin decret regal sunt puse bazele noii împărțiri administrative a României

La 7 octombrie 1925 este semnat decretul regal privind noua împărțire administrativă a României în județe, plăși, comune urbane, reședințe, comune rurale, municipii și sate.

Surse –  Istoria.md, enciclopediaromaniei.ro, wikipedia.org, cersipamantromanesc.wordpress.com

,

Ca simpli consumatori de informație istorică, despre Mihai Viteazu știm exact cât am învățat în liceu și ce am reținut din filmul lui Sergiu Nicolaescu. E o realitate statistică, în care nu sunt incluse, evident, excepțiile. În orice caz, imaginea sa, indusă de comentatorii istorici ai ultimilor 20 de ani, se identifică cu cea de aventurier lipsit de scrupule, de bătăuș dotat, de impostor și șarlatan chiar, de parvenit lacom, care nu s-a mulțumit cu Țara Românească, a „pohtit” și la celelalte două provincii, Moldova și Transilvania.

Neavând noi înșine conștiință istorică – și aici invoc iarăși criteriul statistic – , nu putem nici concepe, nici accepta ca un ins din secolul al XVI-lea, fie el și voievod, fie el și Mihai Viteazu, să posede așa ceva. Ne convine ipostaza de „Mișu Caftangiul” din bancurile de cartier, nu cea de erou și martir, pe care o considerăm fie o invenție a romantismului de secol XIX, fie o făcătură a dictaturii comuniste.

Despre modul real și dramatic în care și-a trăit voievodul scurta perioadă de glorie putem afla însă din referințele europene elogioase contemporane lui, dar mai ales din propriile sale vorbe, fie scrise de el, fie redactate de alții. Acele texte, din fericire păstrate în arhivele europene, îl recomandă, după toate regulile și convențiile literare, drept primul memorialist român.

Mihai Viteazu – autor literar este, desigur, o formulare excesivă. Dar nu prin insuficiența calităților stilistice ale „autorului” ci prin lipsa de intenție literară a scrierii. Mihai Viteazu nu s-a gândit niciodată să se dedice scrisului, a făcut-o doar  – atunci când a făcut-o – pentru a comunica. Iar ceea ce avea el de comunicat era dramatic. Dramatică, ba chiar tragică, era și conștiința domnitorului. Acest lucru se vede și se simte și după 400 de ani.

Astfel, Mihai Viteazu ni se dezvăluie ca scriitor nu prin intenția, ci prin consecința textelor sale care sunt, de fapt, scrisori diplomatice. Aceste scrisori pot fi judecate literar atât în perspectiva literaturii contemporane, cât și în acea a epocii sale. Ele rezistă fără niciun fel de problemă ambelor raportări. Amintesc aici faptul că Mihai Viteazu a fost contemporan în veac cu Niccolo Machiavelli, Ludovico Ariosto, Baldassare Castiglione, Michelangelo Buonarroti, Pierre de Ronsard, Torquato Tasso și Tomaso Campanella.

Propun așadar o reconsiderare istorică a autorului primului „model de țară” prin chiar scrierile și vorbele sale. Iată, pentru început, un fragment din „stenograma” discuției cu solul polon Lubieniecki, avută cu o lună înainte de bătălia de la Călugăreni. Convorbirea s-a purtat în limba turcă, pe care o cunoșteau și solul polon, și Mihai Viteazu. Documentul a fost redactat mai întâi în polonă și apoi în latină, spre a fi trimis la Vatican, cardinalului Cinzio Aldobrandini (vezi imaginea), însărcinatul Papei cu chestiunile de politică externă privind «Liga Sfântă»:

«Nu am nicio încredere în unguri, din care sunt în jurul meu 7.000, ba mă tem mai mult de ei decât înainte vreme de turcii care acționau sub stăpânirea mea. Eram mai sigur sub turci de cum sunt sub creștini acum: […]. Palatinul Transilvaniei a trimis numai 3.000 de unguri cărora le plătesc leafa de șase luni, zălogindu-mi toată averea și vânzând bucată cu bucată toate odoarele soției mele. Am ajuns la o așa de mare sărăcie, încât eu nu-mi cruț nici obiectele mănăstirilor, ci și acele toate, care erau închinate lui Dumnezeu, sunt vândute rând pe rând. Nu am niciun ajutor și nici nu nădăjduiesc altul; Palatinul Transilvaniei nu e în stare să ducă această povară […]. Și între Împărat și principii creștini nu este nicio înțelegere […].


Dacă acest pârjol s-ar răspândi peste Dunăre în patria mea și de aici în Țara Moldovei, nimic bun nu trebuie să aștepte serenisimul rege al Poloniei. Mai bine să se sfătuiască regele cu ai săi și hatmaniii săi împreună cu oastea sa să-i aștepte pe turci nu la Tyras, adică la Nistru, ci la Dunăre, și să-i oprească și să-i împiedice să treacă Dunărea […].

Tot ce fac, fac din dragoste pentru creștinătate, ca să nu se verse sângele creștinilor. Din partea turcilor eu nu eram hărțuit cu nedreptăți, ba mi s-a făgăduit că eu și fiul sau moștenitorul meu vom fi păstrați în domnia mea pe vecie. Acum sunt gata să-mi vărs sângele, căci plec la bătaie cu turcii, care sunt mai presus de puterile mele».

Talentul de narator, dublat de dimensiunea moralistă și sapiențială a scrierii, se manifestă plenar în Scrisoarea din 12 septembrie 1595, după bătălia de la Călugăreni, scrisă de Mihai Viteazu către hatmanul polon Stanislav Zolkiawski, castelan de Liov:

„Ioan Mihai, din mila lui Dumnezeu, palatin ereditar al Țării Românești

Strălucite și mărite hatman de câmp, prieten al nostru sincer iubit. Ne-a scris Domnia voastră ca să vă înștiințăm mai sigur despre oștile turcilor.

Deci să știti că ne-am bătut cu turcul, înainte de vreo trei săptămâni în țara noastră la Călugăreni, în care bătălie bunul Dumnezeu ne-a ajutat nouă creștinilor într-un chip minunat. Au fost tăiați mai întâi trei pașale și mai mulți ceauși, dintre care vreo câțiva au fost prinși chiar vii. Am înțeles apoi, de la prizonierii mai proaspeți, că în lupta aceea au căzut 7.000 de turci, iar ceilalți, îngroziți până în suflet, printre care însuși Sinan Pașa, se pregăteau să-și întoarcă pașii spre Dunăre. Adevărat că noi înșine i-am lăsat lui calea sloboda în țara noastră, și asta din pricină că, în vremea aceea, oștirea noastră se împuținase peste socoteli. Când au cunoscut turcii acest lucru, au întins-o spre București.

Și trupele lor sunt acum astfel împărțite: cu Mehmed Pașa la București sunt 10.000, ocupați cu construirea acolo a unei fortărețe. Iar cu Sinan Pașa și Hasan Pașa sunt în jur de 30.000 care, în ziua aceasta, au plecat spre Târgoviște. Întreaga oștire nu trece de 40.000. Luptători abia sunt douăsprezece mii, căci știm sigur că ieniceri abia de sunt o mie două sute, numărându-i și pe recruții agemoglani. De bună seamă că au fost adunați la noi, înainte ca turcii să ajungă la Târgoviște, patru prizonieri, printre care unul era bașceauș. Aceștia, punându-i la chinuri, au fost întrebați: cum se face și de ce s-a ridicat Sinan Pașa și ceilalți împotriva ținuturilor noastre cu trupe militare așa puține? Fiecare dintre ei dădea răspuns asemănător: fără indoială de aceea sunt asa puține trupe, pentru că se nădăjduia pe curând pe ajutorul Hanului tătarilor, așa cum i-a fost trimisă poruncă aspră de la Împăratul turcilor. Însă acesta lipsește până acum. Care lucruri îi dau multă grijă lui Sinan Pașa. Adeseori a cerut ajutoare de la Marele Împărat, însă nimic nu i s-a trimis. Căci oastea cea mare a trebuit să fie trimisă împotriva persanilor, care îi dau de furcă zdravăn…

Apoi, o altă oaste, mai mică, împotriva francilor, care tot așa îi macină cumplit forțele pe mare.Acestea, pe care le socotim sigure, vi le înștiințăm Domniei Voastre și cât mai stăruitor vă rugăm ca pe acestea să le cântăriți în inima voastră și să ne trimiteți cât mai curând ajutoare, nouă creștinilor, căci niciodată nu va fi mai ușor decât de astă dată să putem să-l zdrobim pe vicleanul dușman până la capăt, numai dacă ați voi să ne sprijiniți cu trupe auxiliare.

Eu, firește, cu toate că doresc peste măsură să mă năpustesc iarăși asupra dușmanului, socotesc totuși că trebuie așteptat ajutorul altor creștini. IARĂȘI ȘI IARĂȘI VĂ RUGĂM STĂRUITOR SĂ STINGEȚI FOCUL CARE ARDE PĂRETELE VECINULUI, ÎNAINTE CA EL SĂ VĂ AJUNGĂ PE VOI (s.n.). Asta într-adevăr vă rugăm, înainte de toate, că dacă ați hotărât să ne aduceți ajutoare, ca să fim asigurați de asta cât mai tare și să fie limpede pentru noi voința Domniilor Voastre.

Dat în lagărul de la Dâmbovița la 12 septembrie 1595″

Acest document – capodoperă în miniatură a stilului epic – a fost redactat în limba latină și publicat pentru prima oară în 1925, în Italia, în publicația „Diplomatarium Italicum. Documenti raccolli  negli archivi italiani”.

Stilul epistolar al lui Mihai Viteazu își schimbă și ritmul și expresia, în funcție de destinatar și de momentul redactării. Iată cum “curge” textul scrisorii către Împăratul Rudolf al II-lea al Austriei, trimisă de voievod pe 4 noiembrie 1599, de la Alba Iulia, după victoria împotriva lui Andrei Bathory, de la Șelimbăr:

„Și-a răzbunat, în sfârșit, odată, Măria Ta, jignirile de atâtea ori aduse, nu știu de ardeleni sau de craii lor, Măriei Tale și întregii Case de Austria, prin mine, la 28 ale lunii trecute, cu fierul, căci cardinalul Bathory mi-a ieșit înainte în pădurile Sibiului, în câmp cu toate rândurile țării, mai ales cu oaste de strânsura și țărănească, neavând oaste cu plată. Și, pentru că, după ce prea-luminatul domn nunțiu al Papei a stăruit îndeajuns, și de prisos, pentru pace între cele două tabere acum gata de luptă, el n-a vrut cu niciun chip să plece din țară, deși era prinț intrat fără drept, și să se dea în lături înaintea dreptului Măriei Tale, ci se lăuda că va cerca norocul cu armele.

Ci eu, cu credință în Dumnezeu, cel mai mare răzbunător al călcării de jurământ, și răzimat pe dreptatea Măriei Tale, m-am luat la luptă cu el. Și acela, despoiat de toată tăbara lui, a fost pus pe fugă de mine, cu toată oastea lui, nu fără mare durere a sufletului meu pentru risipa sângelui vărsat de câteva mii de creștini, căzuți de amândouă părțile. Astfel, la 1-iu noiemvrie, în ziua Tuturor Sfinților, am luat în stăpanire ca biruitor Bălgradul, Scaunul Crailor Ardealului.

Acestea am voit să le dau de știre Măriei Tale, prin chiar ștafeta mea; celelalte le voi face cunoscut Măriei Tale mai pe larg cu supunere în curând, prin niște fruntași ai Ardealului și Țării Românești. Dumnezeu să te ție mulți ani pe Măria Ta biruitor în fericire.


În Bălgrad, 4 noiemvrie, anul Domnului 1599.
Al Măriei Tale șerb,
Mihail Voevod”

Pentru a încheia ciclul “jurnalului de front” al lui Mihai Viteazu – căci toate aceste scrisori se constituie într-un veritabil memorial de război al proiectului de țară – voi cita și un fragment din scrisoarea adresată consilierilor imperiali pe 20 mai 1600 (se împlinesc, iată, luna aceasta, 413 ani de la acel eveniment), după alungarea lui Ieremia Movilă de pe tronul Moldovei:

 „Gonind din Scaun pe Ieremia-Vodă și luând țara în stăpânire, am crezut că trebuie să iau și rămășițele războiului, și l-am urmărit pe Ieremia acela cu armele până la hotarul Podoliei. Și, prinzându-l din cale în fuga lui, am bătut oștile cu omor mare. El însuși și-a căutat mântuire în fugă, împreună cu Sigismund Bathory, trecând apa Nistrului.

Acuma, deci, îndeplinind aceste lucruri cu noroc, cu ajutorul lui Dumnezeu, și săvârșind cu ostenelile mele ce trebuia pentru mântuirea Creștinătății, avem țara aceasta toată supt puterea Măriei Sale. Acuma numai de atâta ne ținem ca, împărțind pretutindeni oștile noastre să silim pe locuitori la supunere. Și nu vom mai zăbovi aici multă vreme, ci ne vom întoarce îndată în Ardeal pentru a pune la cale celelalte lucruri, și ne și găsim pe drum.

De aceea am voit să vă aduc la cunoștință acestea Domniilor Voastre, ca să înțelegeți că nu lăsăm la o parte nimic din ce privește mântuirea și înaintarea foloaselor Creștinătății. Altfel dorim să fiți Domniile Voastre sănătoși.


Din tabăra noastră la hotarele Moldovei,

lânga cetatea Hotinului, pe apa Nistrului,

20 mai 1600″

Aceasta era “pohta ce-a pohtit-o” Mihai Viteazu, căci acel moment marca împlinirea angajamentului sacru făcut în fața oștirii, în noiembrie 1594, după uciderea cămătarilor și alungarea gărzilor turcești peste Dunăre: “Mă liberez în fața lui Dumnezeu și a voastră de toate îndatoririle și închinăciunile de până acum. O viață avem, români, și o cinste; deșteptați-vă, că am dormit destul”.

Momentul cel mai tragic al acestui epistolar însângerat, asupra căruia ar trebui să ne aplecăm cu mare respect, dacă nu cu pioșenie, a fost memoriul adresat marelui Duce de Toscana, Ferdinando I de Medici, la 3 februarie 1601, cu exact șase luni înainte de marea trădare de la Turda (9 august 1601). Memoriul a fost dictat în românește și transcris ulterior în italiană. Documentul a fost descoperit în Arhivele Florenței și publicat în original de istoricul italian Angelo Pernice în 1925, cu mențiunea «scritta dal voevoda Michele I il Bravo». Este un bilanț tragic al propriului destin, sfâșietor ca expresie și memorabil ca mesaj:

„… Și eu, în această luptă, primii de la un turc o suliță în piept, pe care o smulsei și o rupsei cu mâinile mele (referința era la bătălia de la Vidin din 1598 n.n.). Acum, oricine poate vedea câtă muncă și osteneală am îndurat șapte ani de-a rândul și câtă slujbă am făcut creștinătății, căci am luat de la turci 100 de tunuri și am ocârmuit trei țări: Țara Românească, Transilvania și Moldova; și am adus Măriei Sale Împăratului 200 de mii de oameni de lupta, pedestrași și călări, cu care am fost totdeauna gata să slujesc Măriei Sale.

Am fost îndemnat de o râvnă lăuntrică să fac fapte care să se înalțe întru lauda lui Dumnezeu, în slujba creștinătății, iar la urmă să pună capăt cu cinste ostenelilor mele și să ne aducă un nume veșnic după moarte. Am ajuns la acest sfârșit, pierzând toate lucrurile ce le câștigasem din zilele tinereții până la bătrânețe, și țări, și averi, și soție, și copii. Și dacă le-aș fi pierdut din cauza vrăjmașilor, sau dacă mi-ar fi fost luate de vrăjmaș, nu m-ar durea atât cât mă doare, fiindcă au fost făptuite de aceia de la care așteptam ajutor și razim.

Dar Dumnezeu le vede.

În vremea aceasta, oricine poate vedea că n-am cruțat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici propria-mi viață, ci am purtat războiul așa de multă vreme singur, cu sabia în mână însumi, fără să am nici fortărețe, nici castele, nici orașe, nici cel puțin o casă de piatră unde să mă retrag, ci abia una singură pentru locuință.
Și fiind din țări așa de îndepărtate și necunoscute, nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele și cu cheltuieli uriașe la creștinătate, nefiind cunoscut de nimeni, și nici nu le-am făcut silit de cineva, ci, ca să am și eu un loc și un nume în creștinătate, am parasit toate celalte prietenii ce le aveam.

Astfel, rog toată creștinătatea să-mi stea într-ajutor, căci am pierdut tot, și țări, și bogății, și soție, și copilași și, în sfârșit, tot ce am avut pe lume.”

 

Autor: Miron Manega

17.05.2013

,

Breve estratto di una lettera scritta da Michel Voivoda della Vallachia al Serenissimo Arciducea Massimigliano circa alli progressi fatti nuovamente nel Paese de Turchi.

Sirenissimo Prencipe. Non ho voluto tralarciare di rar raguaglio a V.A. qualmente io con li miei poco far` passassero il Danubbio, et presso Nicopoli se riscontrassimo in 1300 Turchi condotti da 2 bassa, et 12 sangiachi Beghi con quali ci azzuffassimo et con l`agiuto Divino li rompessimo con mortalita grande di loro et fuga delli due Bassa; poi habbi abbrugiatto Nicopoli et spianato tutte le case al no di 16 m(illa) mettendo a fil di spada, I quanti vi era dentro. Indi voltassimo verso Bodon, dove similmente trovassimo 2 Beghi con 1000 turchi, quali in subito furono da noi rotti, con preda delli loro stendardi, et pregio ama d`alcuni turchi segnalati; quel giorno istesso abbruggiassimo et spianasimo detto Bodon, dove erano 12.000 case in circa con morte d`alcuni dei nostri, et con questa habbiamo ancorbbruggiato altre citta da Conto, citte Pleionnie, Vracrat, Homensiten, Orchioxhat con morte di tutti li turchi ivi habitanti, sacheggiando tutti li villagi che vano tra la Transalpina et la Tracia al no di 2000 et ho` fatto condure di qua del Danubio tutti li christiani, et li bulgari al no di 16.000 anime che erano in quelli paesi, alli quali ho dato qui nel mio paese habitatione del meglio, che ho potuto asciando tutto il paese loro dishabitato et distrutto…

V. A. sia sicura che tantoche piacera a Dio darmi vita io non cessero di continuare al suo servitio et di tutta la christianita et voglio con l`aiuto Divino passar un`altra volta il Danubio et metter a fuoco et ferro tutto il Dobroitar sino a Belgrad et Segeridar sino al mare. Perche tuto il mio dissegno non mira ad altro che alla estirpatione del comun, nemico e alla esaltatione della christianita! Concio a V.A. mi offero etc….

„Scurt extras al unei scrisori trimise de principele Mihai al Valahiei către Serenisimul Arhiduce Maximilian, despre noile incursiuni făcute din nou în țara turcilor.

Prealuminate Principe. N-am dorit să neglijez să dau informații Alteței Voastre cât timp eu și ai mei de puțin timp am trecut Dunărea și ne-am întâlnit lângă Nicopoli cu 1300 de turci conduși de doi pași și de 12 sangiac-bei, cu care ne-am hărțuit și cu ajutorul divin i-am înfrânt cu mari ucideri dintre ei și cu fuga celor doi pași; apoi am incendiat Nicopoli și am dărâmat toate casele, în număr de 16.000, trecând prin tăișul spadei pe toți câți mai erau înăuntru. Imediat, ne-am repezit spre Bodon, unde, la fel, am găsit 2 Bei cu 1000 de turci care pe loc au fost puși de noi pe fugă, cu luarea stindardelor ca pradă și despăgubiri de la unii turci însemnați; în aceeași zi am aprins și am dărâmat zisul Bodon, unde erau cam 12.000 prin  case, cu moartea unora dintre ai noștri și cu asta am mai incendiat alte orașe din Conto, din Pleionnie, Vracrat, Homensiten, Orchiaioxat, cu moartea locuitorilor turci, jefuind toate satele ce sunt între Valahia și Tracia în număr de 2000; și i-am condus de acolo, dincoace de Dunăre pe toți creștinii și bulgarii, în număr de 16.000 de suflete care erau în acele ținuturi, cărora le-am dat aici, în țara mea, locuințe mai bune, lăsând, cum am putut, toată țara lor nelocuită și distrusă.

Alteța Voastră să fie sigură că, atâta timp cât va plăcea lui Dumnezeu să-mi dea viață, eu nu voi înceta să-l slujesc pe el și pe întreaga creștinătate și vreau, cu ajutorul lui Dumnezeu, să mai trec și altă dată Dunărea și să trec prin foc și sabie tot Dobroitar până la Belgrad și Segeridor până la mare. Fiindcă tot planul meu nu urmărește altceva decât stârpirea inamicului nostru comun și preamărirea creștinătății.

Cu aceasta, rămân la dispoziția Alteței Voastre etc….”

Sursa: I. Dumitriu-Snagov, Monumenta Romaniae Vaticana, 1996

Preluat de la Tiparituri Romanesti prin R.B.N. Press

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press