ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Mihai Eminescu"

Mihai Eminescu

,

Cea mai importantă voce poetică din literatura română, dar și cea mai importanta gândire politică a românilor – Mihai Eminescu, a trecut la Domnul pe 15 iunie 1889, la București.

Preot Mirica Adrian Ion de la Biserica Mărcuța:

„Își mai aduce cineva aminte de Mihai Eminescu? În anul 1889 la 08 aprilie conducerea Sanatoriului Mărcuța din București, Sanatoriu finanțat de Stat, a constatat că nimeni, dar nimeni, nu a plătit un leu pentru spitalizarea lui Mihai Eminescu. Mihai Eminescu fusese internat aici în data de 3 februarie 1889. Era doar un nume printre alte nume, doar un pacient printre alți pacienți. La 15 iunie 1889, la ora 4 dimineața, Mihai Eminescu moare pe strada Plantelor, în casa – clinică a doctorului Șuțu. La 128 de ani, între biserică și locul unde a fost internat Eminescu se află un gard de beton ce are și sârmă gimpată deasupra. Mă întreb aceasta este pusă pentru ca nu cumva Eminescu să mai vină și să mai le zică ceva celor care fac rău Țării, Neamului și Credinței Ortodoxe????”

Noi creștinii auzim chemarea lui Eminescu, Biserica ortodoxă Română, Mama Neamului Românesc. Și unii preoți, la predică întreabă: Ce spune Mihai Eminescu? Biserica Ortodoxă Română este Mama Neamului Românesc. Ne cheamă la  biserică. Duceți în lume și celorlalți creștini această chemare. Formularea aceasta a venit din rândul creștinilor spre toată suflarea româneacă și spre preoți, a venit prin Mihai Eminescu.

Creștinii au evlavie, au căldură sufletească față de Eminescu. Dumineca la altar îl pun în pomelnicul personal,  rostesc și numele lui Mihai Eminescu. Unii creștini îl roagă pe preot să facă o slujbă de pomenire-e vorba, pentru cei care nu știu, de o slujbă de pomenire de aproximativ 15 minute, în continuarea sfintei Liturghii-pentru Mihai Eminescu și desigur pe lista  de pomenire pot trece pe oricine, dar și pe cei din familie, trecuți la viața de dincolo. Mihai Eminescu nu este singur, este activ, indiferent de potrivnicii.

În 1888, Veronica Micle reușeste să-l ia pe Eminescu din Botoșani, din casa Henrietei, sora poetului și să-l însoțeasca în Bucuresți. Veronica Micle știa că Eminescu este în deplinătatea facultăților sale mintale. Veronica Micle înțelesese că Eminescu trebuia să dispară din vizorul oficialităților, care-l arestaseră, îl internaseră la ospiciu, oficialități care au pus la cale intimidarea lui prin adevarate torturi fizice-fusese batut cu funia , iarna, in timp ce se arunca pe el, cu găleata, apă rece, a fost tratat medicamentos abuziv și distructiv cu buna știință, i s-au adus perturbari grave pe planul existenței sale fizice, dar organisul său încă mai rezista. Oficialitățile nu știau unde dispăruse Eminescu. Fusese arestat ca un autentic deținut politic, din cauza activitații sale de ziarist. Exact la aceasta activitate va reveni acum, din clandestinitate. Incepe să publice din nou o serie de articole, desigur nesemnate, în presa vremii. Viața politică se înviorează. Mihai Eminescu, nici înainte de 28 iunie 1883 , când a fost arestat și nici în timpul detenției, nu a acceptat nici un compromis. Era în serviciul poporului român și în cele ale țarii nu avea de cedat nimic. În urma unui articol polemic apărut pe data de 13 ianuarie 1889, lumea oficialităților politice se dezechilibrează, guvernul de coaliție format din alianța conservatorilor cu liberalii, se destramă. Era mâna lui Eminescu. Colegii de breaslă care-i publicau articolele și-au recâștigat astfel demnitatea. Pentru ei Eminescu era aceeași minte luminată pe care o știau de dinainte de a fi arestat. Cel mai mare ziarist al Romaniei se întorsese la meseria sa de ziarist. Oficialitățile își dau seama că Mihai Eminescu și-a reocupat locul în viața publică. Poliția, serviciile secrete intră în alertă, căutându-l. Îi descopera adresa unde se refugiase cu Veronica Micle. Este din nou arestat, în aceeași manieră brutală ca în 1883 și internat la ospiciu. Încă din 1883 guvernanții au călcat în picioare legislația țării, practicând răpirea de persoană, internarea abuzivă, cu toate practicile condamnabile, torturarea fizica și medicamentoasă. Terorism de stat! Celei mai luminate personalități nu i s-a acordat calea unui proces, în urma căruia urma să fie condamnat sau achitat. Celui ce a reușit să statueze legea și cinstea ca un dat obligatoriu pentru toți, i se refuză legile țării. Politicienii-industriașii-finanțiștii de atunci, se comportă cu el ca niște oameni ai fărădelegii. În aceste circumstanțe îl vizitează Alexandru Vlahuță la ospiciu:(Din articolul Eminescu bolnav, de A. Vlahuță, din “Curentul Eminescu și o poezie nouă”, Tip. “Lupta”, 1892, republicat în revista Flacăra, an III, nr. 35-14 iunie 1914)

Publicat de romanibreakingnews.ro / Surse de documentare: Limba și literatura română cl. XII, ediția 2000, www.ro.wikipedia.org; Limba și literatura română, aprecieri critice, Flacăra, an III, nr. 35-14 iunie 1914, articol –Eminescu ne îndeamnă fără încetare să venim la Biserică, Mama Neamului Românescistoria.md/Mihai_Eminescu,

,

La 27 martie 2017 s-au împlinit 99 de ani de când Sfatul Țării din Basarabia, președinte Ion Inculeț, vota unirea cu România ”de-a pururi și totdeauna” în ”puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor”, după cum specifică Actul Unirii, în care se precizau și hotarele acestui ținut, stăpânit de Imperiul Țarist vreme de peste 100 de ani.

Unirea aceasta, un act firesc, a durat doar 22 de ani, prin Ultimatumul din 1940, pământul dintre Prut și Nistru, parte din străvechea Moldovă a lui Ștefan cel Mare, a fost ocupat de Uniunea Sovietică, devenind R.S.S. Moldovenească și mai pierzând ulterior o parte din nord – Hotinul – și una din sud formată din trei raioane, în favoarea Ucrainei. Aceasta a fost istoria pe care nu trebuie să o uităm, pentru că pasul făcut în 27 martie de către basarabeni a fost unul uriaș spre întregirea României.

O emoționantă manifestare dedicată acestui moment istoric s-a desfășurat la Casa de Cultură ”Platon Pardău” din Vatra Dornei, în organizarea Filialei ”Arboroasa” a Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina, a Bibliotecii Municipale ”G. T. Kirileanu” și a instituției gazdă. Istoria acestui vechi ținut românesc, devenirea sa în timp, s-a conturat din intervenția prof. Jenica Romanică, vicepreședinte a Arboroasei, care s-a referit la opiniile ziaristului Mihai Eminescu despre Basarabia, reieșite din trei articole publicate în ziarul ”Timpul” în 1878.

Eminescu și Basarabia

Eminescu sublinia că acest ținut este pomenit de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, că a fost mereu disputat între ruși și otomani și că în 1812, rușii au ocupat Basarabia ”nu cu sabia ci prin fraudă”. Prof. Romanică a mai remarcat ”Eminescu a fost marcat de situația românilor în general, pe care a prezentat-o dur, dar în spiritul adevărului și această atitudine i-a cășunat”. Bibliotecar coord. Nicoleta Todașcă a prezentat o hartă a ținutului așa cum este în prezent și a completat aspectele desprinse din publicistica lui Eminescu cu cele din lirica sa, ilustrând cu fragmente din poezia ”La arme”.

Referiri la istoria Basarabiei, la acest teritoriu pierdut pentru a doua oară în cel de-Al Doilea Război Mondial a făcut, cu pertinența cunoscută, prof. Victoria Ostaficiuc. „În perioada ce a urmat s-a dus o intensă politică de deznaționalizare. Poporul a fost dus în imperiile de gheață ale Siberiei, intelectualitatea a fost decimată. S-a revenit foarte greu din această situație, s-au ridicat alți intelectuali, în special artiști care au militat pentru românism, dar a căror soartă s-a frânt ciudat ˂în accidente˃ (spre exemplu șoții Teodorovici, GrigoreVieru, ș.a.)” a subliniat distinsa vorbitoare.

Idealul reîntregirii este unul îndepărtat

Prof. Ostaficiuc s-a referit la situația prezentă acum în Republica Moldova, precizând că idealul reîntregirii este unul îndepărtat date fiind condițiile externe și interne nefavorabile, cunoscută fiind atitudinea pro-rusă a actualului președinte al republicii.

O interesantă carte despre acest ținut intitulată ”Basarabia de altădată (cu imagini de zi)”, o antologie de texte alcătuită de Liviu Papuc și Olga Iordache, apărută de curând la editura Alfa, a fost prezentată de col. (r.) Ioan Abutnăriței. Urmărind un fir cronologic, volumul își propune să reliefeze o ”minimă și superficială evoluție/ devenire istorică a locurilor străbătute” (din ”Cuvântul însoțitor” al antologatorilor). Vorbitorul a considerat că volumul corespunde nevoii de a se vorbi despre Basarabia interbelică, incluzând note de călătorie, vizite realizate în acest ținut de diverse personalități, care au evidențiat starea școlii, a bisericii, a infrastructurii slab dezvoltate, a societății în general și au prezentat vestitele cetăți medievale și frumusețea naturală a acestui ținut. Foarte multe articole selectate de antologatori din ziarele și revistele vremii se referă la Nistru ”granița noastră și a civilizației europene”, iar concluzia generală care se desprinde din volum este că sentimentul național s-a păstrat mai ales la sat.

Un frumos poem propriu intitulat ”Basarabia” a recitat Gruia Ungurian, iar elevii de la școlile gimnaziale au recitat versuri din poeți basarabeni. Îndrumați de prof. Alina Leonte Dupu, Andra Roxana Persic, Cosmina Beșliu, Larisa Ionela Buzilă, Raluca Lungoci, Alexia Strugaru, Ștefan Nicolae Morariu și Victor Teodor Chriac de la Școala Gimnazială Nr. 4 au selectat versuri din poeții Ion Vatamanu, Mihail Ion Ciubotaru și Grigore Vieru. Miruna Buculei și Georgiana Alupei, de la Școala Gimnazială Nr. 2, îndrumate de prof. Otilia Nilaș au recitat poeme semnate de Grigore Vieru și Vlad Pârâu. Pasionat cercetător în domeniul istoriei, Paul Brașcanu a prezentat un set de fotografii sugestive din perioada 1834 – 1940, ilustrând acest ținut (imagini din orașe și sate, figuri de țărani, vizite ale membrilor Casei Regale, ș. a.).

Am reascultat câteva dintre cele mai emoționante cântece interpretate de soții Doina și Ion Aldea Teodorovici: Răsai, Reaprinde-ți candela, Maluri de Prut. Cu acest prilej, biblioteca municipală a realizat o expoziție de carte intitulată ”Unirea Basarabiei cu patria istorică – un pas spre Marea Unire”.

Demersurile noastre își propun cunoașterea și respectarea adevărului istoric, omagierea înaintașilor care au luptat și s-au sacrificat pentru idealuri nobile.

Foto.: Paul Brașcan

Pentru romaniabreakingnews.ro Paraschiva Abutnăriţei – Președinte Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina Filiala  „Arboroasa” Vatra Dornei

 

,

O profesoară de Limba și literatura română din București a postat pe Facebook un ”autodenunț” prin care declară că nu respectă programa școlară. Aceasta spune că refuză să le citească elevilor săi poeziile lui Eminescu și ”Amintirile” lui Creangă și nu le cere ”să înveţe pe dinafară teorie literară despre genuri şi specii”. Totuși, profesoara spune că le citește cu plăcere Arghezi sau ”Cartea junglei” ori ”Micul prinţ”.

Cristina Tunegaru / Autodenunţ:

„Subsemnata, profesoară de română, declar că nu respect, în mod premeditat, programa şcolară de limba română, asemenea unui element duşmănos: nu citesc cu elevii mei poeziile de Eminescu, „Amintirile” lui Creangă, baladele populare, pastelurile de 150 de ani, nuvelele lui Slavici; nu dictez comentarii, nu arunc în braţe interpretări şi nu le cer să înveţe pe dinafară teorie literară despre genuri şi specii. Declar de asemenea că, în schimb, citesc cu elevii mei poezii frumoase de Magda Isanos sau Tudor Arghezi, texte din literatura universală ca „Micul Prinţ” sau „Cartea junglei”, fragmente din marii autori ai literaturii universale ca Cervantes sau Shakespeare, exersăm lectura activă, ne exprimăm opiniile, le motivăm, învăţăm să fim sinceri, asertivi.

Fac cunoscut că nu voi respecta nici viitoarea programă care îmi cere să selectez numai texte ale autorilor români clasici menţionaţi mai sus. Voi continua să propun elevilor mei numai lecturi care să-i atragă spre literatură, să sădesc în ei o sămânţă de bucurie a lecturii. Recunosc că lucrez cu elevii mei mai ales exerciţii de gramatică normativă pentru învăţarea scrierii corecte, că sar peste noţiuni de gramatică teoretică pentru care elevii mei nu sunt pregătiţi la un moment dat.

Pentru că eu cred că educaţia se face prin motivare pozitivă, bucurie, joc, stârnirea curiozităţii, prin colaborare şi comunicare vie între profesor şi elev într-o limbă actuală şi pornind de la ceea ce-i este cunoscut şi drag copilului, prin deschiderea spre cultura naţională şi universală”, a scris Cristina Tunegaru pe Facebook.

 

Cine este Cristina Tunegaru?

S-a remarcat deseori cu articolele scriese pe Contributors.ro și preluate de Hotnews.ro, mai jos câteva extrase:

 „A existat o perioadă istorică în care naționalismul a avut sensul și menirea sa, dar acea perioadă s-a încheiat. Trăim într-o altă paradigmă. Cu toate acestea, sistemul de educație este astfel gândit încât copilul nu mai are timpul să-și dezvolte propriile pasiuni, pentru că își petrece șase ore în fiecare zi la școală, apoi alte ore acasă scriind teme și „învățând”. – Cristina Tunegru ]n articolul „Despre românism în educatie” (sursa: hotnews.ro/stiri-opinii-20719580-despre-romanism-educatie)

„Eminescu este un poet din șirul de poeți români semnificativi pentru literatura română. Este adevărat că, pentru epoca sa, pentru romantismul românesc întârziat, Eminescu a fost o revelație, pentru că până la el nu a mai fost altul care să creeze o poezie ce trece dincolo de planul observabilului, al descrierii. Dar a face din Eminescu marele și unicul poet național, prezent obligatoriu în toate manualele, din clasa a VI-a până la liceu, e o greșeală. De ce? Punctul de pornire al acestui fenomen ar trebui căutat mult în spate, poate până la Maiorescu. Cert este că la un moment dat a apărut o generație de profesori de gimnaziu, liceu și facultate, școliți de alți profesori, care au considerat că Eminescu nu poate fi abordat în școală ca orice alt poet. Așa că ne-am trezit, în anii cei mai frumoși ai copilăriei noastre, în manuale, cu niște texte din care am înțelege noi ceva, dar se pare că nu e tocmai ce ar trebui să înțelegem. De aceea, profesorul nostru ne dictează câteva pagini despre ce semnifică versurile acestea puține. Noi trebuie să învățăm ce ni se cere pentru ca, la un moment dat, peste câțiva ani, să fim capabili să scriem un text asemănător referitor la alte poezii ale lui Eminescu. Ni se spune și că Eminescu are o zi pe care o sărbătorim la școală citind poezii și recitându-le, dar niciun alt poet nu are o asemenea zi. Profesoara insistă să ne vorbească despre Eminescu în acea zi și unii copii spun că profesoara lor aprinde în clasă o lumânare de ziua lui Eminescu, ca și cum acesta i-ar fi fost o rudă apropiată. Nu înțelegem de ce, dar se pare că e un poet pe care oamenii îl iau foarte în serios.

(…)

Consider că o lectură veritabilă a poeziei se poate realiza nu mai devreme de  16-18 ani, atunci când ai profunzimea sufletească să trăiești, să rezonezi la cuvintele poetice. În liceu, am putea învața să citim poezie, dar nu să analizăm texte eminesciene semnificative, încărcate de elemente filosofice, texte care nu pot fi înțelese în afara contextului cultural-istoric, romantismul european. Sunt un cititor pasionat de poezia română pe care am descoperit-o nu în manuale, nu citind pe Eminescu pe care nu-l vedeam decât ca pe un plângăcios, ci având un volum cu poezii selectate din opera literară a lui Arghezi și un profesor care ne-a cerut să citim un psalm arghezian și să-l comentăm. Noi, prin forțe proprii. Atunci a fost momentul când am descoperit poezia argheziană pe care am citit-o ani la rândul, cu pasiune. Și de aici, cu inima deschisă către poezie și știind, învățând să citesc poezie, apropierea de alți poeți a fost firească. Au urmat Eminescu, Blaga, Barbu, Stănescu, Sorescu, Mălăncioiu, Es. Pop ș.a.

Altfel, poezia nu mai are sens, iar lecturile din Eminescu sunt alte exerciții goale de semnificație, goale chiar și de istorie, care ne arată, încă o dată, incapabili să ne educăm copiii, tinerii. Între noi și ei apare un prag, o discontinuitate, căci noi aruncăm în ei cu informații, fără să educăm cu adevărat. Mai târziu ei vor trece pragul și la rândul lor vor face același lucru copiilor lor pentru că au învățat că Eminescu este un prag, unul pe care nu-l înțeleg, dar obligatoriu pentru orice român.” – text extras din articolul „Cadavrul” din ghiozdan scris pe Contributors.ro

În loc de încheire…

Video: LUCEAFARUL recitat de Anastasia Trofor la 2 ani si 10 luni 🙂

Gabriel Negru – RBN Press

,

„În nemărginirea timpului” – Eveniment de cinstire a Zilei Culturii Române și a Luceafărului poeziei românești la Vatra Dornei, organizat de Filiala Vatra Dornei a Societății pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina în parteneriat cu Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina Filiala „Arboroasa” Vatra Dornei, Casa de Cultură „Platon Pardău” Vatra Dornei, Asociația Scriitorilor și Artiștilor din Țara Dornelor, Biblioteca „G. T. Kirileanu”. Corespondență pentru romaniabreakingnews.ro de la Paraschiva Abutnăriței.

      Ninge peste Dorne și se aștern zăpezi grele, cum se pare că erau în acea iarnă când, în ținutul Botoșanilor, venea pe lume un copil căruia ursitoarele i-au menit să devină o stea pe cerul literaturii române, cea mai strălucitoare. Au trecut de atunci 167 de ani și puterea sa de a iradia cultură și a lumina ființa românească e parcă mai vie și are darul de a ne uni. S-au unit dornenii care-l iubesc pe Mihai Eminescu și prețuiesc moștenirea sa culturală, la gazda primitoare care este Casa de Cultură ”Platon Pardău”. S-au regăsit într-același dor membri ai Asociației Scriitorilor și Artiștilor din Țara Dornelor, membri ai ”Arboroasei”, bibliotecari de la Biblioteca ”G. T. Kirileanu”, membrii Filialei Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina (organizatori ai manifestării), elevi de la toate școlile gimnaziale și de la Liceul Teoretic ”Ion Luca” și profesorii lor, alți iubitori de poezie, pentru a-l omagia pe cel care este ”figura tutelară a culturii române”, cum îl numește eminescologul Nicolae Georgescu și a cinsti Ziua Culturii Române. Cuvinte, simple poate, s-au rostit cu sinceritate și emoție, cu încrederea că nimeni și nimic nu-i va lua locul lui Eminescu în sufletele românilor.

            Prof. Alina Leonte Dupu, de la Școala Gimnazială Nr. 4 a vorbit despre ”Dimensiunea religioasă a liricii eminesciene”, iar elevul său, Victor Chiriac din clasa a VI-a, a recitat poezia ”Rugăciune”. Despre tumultuoasa poveste de dragoste dintre Eminescu și Veronica Micle a vorbit prof. Jenica Romanică de la Liceul Teoretic ”Ion Luca”, poezia de dragoste eminesciană fiind ilustrată de un grup de eleve din clasa profesoarei (care au și cântat un fragment din ”Sara pe deal”). Poeta Anica Facina a ales să prezinte o ”Scrisoare către Eminescu” a preotului Alexandru Stănciulescu Bârda de la parohia Malovăț, o scrisoare – rugăciune, străbătută de laitmotivul ”Doamne, și tu l-ai iubit!” și care reiterează ideea că Eminescu înseamnă întreaga existență și spiritualitate românească. Emoționantă este și adresarea finală ”Fața Ta o-ntoarce către neamul Tău de-acum”. Poeta Facina a recitat poemul propriu dedicat poetului, intitulat simbolic ”Gorunul”, dar și un text eminescian mai puțin cunoscut ”Sus, în curtea cea domnească”. Texte postume mai puțin cunoscute au recitat și elevele Delia Cârciu, Adelina Greculeac și Anna Bacalu de la Școala Gimnazială Nr. 2, îndrumate de prof. Ioana Iuga.

            Din cărțile de exegeză eminesciană am adus în atenție cercetarea prof. univ. Nicolae Georgescu privitoare la adevărul despre ediția princeps ”Poesii” apărută în decembrie 1883, când Eminescu era bolnav, la Viena, ediție coordonată de Titu Maiorescu. Cercetătorul lansează și motivează ideea că scenariul acestei culegeri a fost realizat de însuși Eminescu, cu mai mulți ani înainte de apariția volumului. Cartea ”Eminescu – muzician al poeziei, Enescu – poet al muzicii”, de Vladimir Dogaru, a fost prezentată de Aldona Rey Patraș. Vorbitoarea a subliniat ideile cele mai importante ce se desprind din acest volum: cei doi români geniali ”două nume sacre” se aseamănă, între ei sunt afinități lirice – izvorul de inspirație fiind ”sufletul poporului român”, amândoi sunt pătrunși ”de nepotolita sete de absolut”. Prof. Gruia Ungurian a rostit un ”Omagiu” propriu, elevii Delia Urs, Omar Al Kalfah și Teodora Tokacs, de la Școala Gimnazială Nr. 1, îndrumați de prof. Angelica Doroftiese, au recitat dintre cele mai îndrăgite texte lirice eminesciene. Un grup numeros de elevi de la Școala Gimnazială Nr. 2, îndrumați de prof. Otilia Nilaș, au recitat versuri din și despre Eminescu, au interpretat muzică folk de referință.

            La sediul bibliotecii s-a organizat o semnificativă expoziție de carte intitulată ”Perenitatea lui Eminescu”. Scriitorul Paul Brașcanu a oferit tuturor participanților copii ale unor documente de la începutul sec. XX privitoare la opera lui Mihai Eminescu.

            Încă odată ”Eminescu ne-a mângâiat sufletele”, după cum spunea consulul general al României la Cernăuți, doamna Eleonora Moldovan la bustul lui Eminescu din curtea Casei Aron Pumnul și la statuia lui Eminescu tânăr, în ziua de 15 ianuarie 2017. Îndrăznim să credem că sufletele tuturor românilor, oriunde s-ar afla ei, marile valori neputând fi îngrădite de granițe.

Pentru România Breaking News – Paraschiva Abutnăriței / Președinte Filiala „Arboroasa”  Vatra Dornei – Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina .

Fotografii realizate de: Simona Iftimuț

romaniabreakingnews.ro

,

Eminescu„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.” 

…Așa îl vedea un contemporan pe Eminescu și așa îl văd și eu cu ochii minții pe cel care ne-a făcut să ne simțim mândri că Dumnezeu a hărăzit să fim plămădiți din același neam cu el.

Pe 15 iunie se împlinesc 127 ani de când neînțelesul poet a ferit perdeaua acestui veac, croindu-și drum către înălțimi celeste. Aici, în poiana liniștii, la Vovidenie, ca în fiecare an, îi vom face slujba parastasului, și după îndătinata rânduială liturgică, vom intona Lumină lină, cântare pe care poetul a îndrăgit-o, lăsând prin testament să i se cânte la ceasul vremelnicei despărțiri. Pe o filă de Ceaslov un ieromonah nemțean lăsa posterității o adnotare impresionantă. L-a spovedit și împărtășit pe Eminescu. Era în Postul Nașterii Domnului a anului 1887, pe când poetul se afla la ospiciul de la Neamț. Duhovnicul a mai scris în acea consemnare: „… după spovedanie, mi-au sărutat mâna și au spus: Părinte, Să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mânăstire de maici, și să ascult ca în fiecare seară la Agafton cântarea Lumină lină”. ( integral „La înmormântarea lui Eminescu”)

Eminescu: „Hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuți să trăim între lupi”

Comemorare_Slujba_Pomenire_Drumul_Crucii_Mihai_Eminescu_2015_romaniabreakinnews_ro (12)De-a lungul timpului s-au scris multe despre Eminescu. Nu știm dacă Eminescu va mai prezenta același interes pentru viitorime. Oare se va mai vărsa cerneală pe sute de pagini, ca și până acum, despre poetul nepereche? Oare va mai prezenta Eminescu interes? Oare vor mai fi români care să-l citească, să-i recite măiestritele stihuri și cărora să le vibreze sufletul când numele său va fi pomenit? Va mai sta Eminescu multă vreme în manualele școlare? Dar în vitrinele librăriilor și în sufletele românilor? Să nădăjduim că da, că Eminescu nu va fi uitat și că „aducerile aminte îl vor troieni cu drag” cât va fi suflare românească pe aceste vechi plaiuri românești. Revendicat de anumite curente literare, de oareșicare mișcări politice, Eminescu ne aparține tuturor, chiar și nouă, cinului monahal.

De ce? Pentru că neîntrecutul bard a iubit foarte mult viața cenobitică. Era fascinat de viețuirea din mănăstiri, de rugăciunea șoptită, de tihna patriarhală din așezările noastre călugărești. Nu-mi propun să fac aici exegeze și nici să concurez cu ele. Voiesc doar să trec în revistă tangențele poetului cu lumea monahală.

Mama lui, Raluca Jurașcu, provenea dintr-o familie profund religioasă, cu nouă copii, dintre care cinci s-au călugărit: trei fete la Mănăstirea Agafton, monahiile Fevronia, Sofia și Olimpiada. Ultima dintre ele a fost vreme de cinci ani stareță la această mănăstire. Doi frați de-ai Ralucăi au devenit călugări: monahul Calinic și arhimandritul Ioachim Jurașcu (în unele adnotări apare cu numele de Iachint sau Jachift).

Sunt însemnări multe despre clipele petrecute de Eminescu la Agafton. Meditație, rugăciuni, participare la pravila călugărească; toate și-au pus amprenta asupra formării spirituale a viitorului poet. Se pare că una din mătușile sale, maica Fevronia, s-a atașat mai mult de nepot, participând chiar și la botezul acestuia. Bunicul din partea mamei, Iorgu Jurașcu, a construit la Agafton două case pentru progeniturile sale călugărite. O altă soră de-a Ralucăi, căsătorită, se pare că a purtat același dor neostoit după viața monahală, de vreme ce una din fiicele ei a fost îndemnată să ia drumul mănăstirii la o vârstă fragedă. Aceasta a fost crescută de măicuțele rude din obștea Agaftonului, devenind o călugăriță plină de râvnă, primind îngerescul chip cu numele de Xenia. Monahia Xenia Velisarie și mătușile ei, schimonahiile Fevronia, Safta și Olimpiada au fost trecute în Patericul românesc datorită vieții lor curate și râvnei pentru credință. Despre viața celor doi călugări din familia Jurașcu nu se știe mai nimic. Monahul Calinic și Arhimandritul Ioachim / Iachint / Jachift Jurașcu probabil că au viețuit la una din mănăstirile de călugări din Moldova, cel din urmă fiind stareț. Ar fi interesant de știut unde s-au nevoit și unde sunt înmormântați.

Eminescu a fost dus de Creangă la spovedit și la împărtășit

Revenind la vizitele junelui Eminescu la Agafton, Gala Galaction a surprins meșteșugit importanța acestei așezări monastice în devenirea spirituală a lui Eminescu: „…Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani… a venit, de nenumărate ori, întâi cu părinții și, apoi, singur sau întovărășit de frați și de prieteni, ca să vadă pe Maica Fevronia și să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoșani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici și umbra stejarilor bătrâni și s-a urcat la schitul cenușiu și plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creștin-ortodox și pravilele lui și toată trista lui Frumusețe”.

Viața neuitatului poet s-a întâlnit ciclic cu mediul monahal. Să ne amintim de vizitele sale la Mănăstirea Văratic. Academiciana Zoe Dumitrescu-Bușulenga, și ea oaspete vremelnic al frumoasei chinovii nemțene, a publicat mai multe materiale în care făcea referire la un act care spune clar că o modestă casă monahală era închiriată, începând cu anul 1874, de Mihai Eminescu de la proprietara sa, monahia Asinefta Ermoghin. Veronica Micle era găzduită de monahia Eufrosina Popescu, o rudă de-a sa, iar iubitul ei, vizitând-o la Văratic, își închiria câteva zile căsuța măicuței Asinefta. De asemenea, scriitoarea consemnează chiar numele unei maici bătrâne, care l-a cunoscut pe Eminescu. Monahia Pelaghia și-l amintea în anii săi de sfârșit, venind verile la căsuța de sub codru, stând visător la o fereastră, iar uneori primea vizita bunului său amic, Ion Creangă. Îi vedea pe cei doi ieșind diminețile din casă și pornind la plimbare, stihuitorul cu părul răvășit, pășind moale, purtând un sacou albastru de șiac, iar pe Creangă cu mustață și barbă, îmbrăcat într-o haină neagră, aspră, de postav, așa cum poarta unii călugări de la munte. Și mai spunea maica Pelaghia un lucru foarte important: că Eminescu a fost dus de Creangă la spovedit și la împărtășit. Îl cunoscuse ea însăși pe preotul care a oficiat sfântul sacrament.

În timpul viețuirii sale la București, botoșăneanul ilustru a tânjit foarte mult după pacea mănăstirilor moldave și după viața monahală de aici. Atât de mult, încât și-ar fi dorit el însuși să devină călugăr. De unde știm de această intenție? Din cercetările eminescologului Theodor Codreanu. Într-un articol excepțional, intitulat Sacrificiul eminescian: călugărirea, moartea și mântuirea lui Eminescu, aflăm că poetul îi spunea unui amic de-al său prin 1882: „..știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, și hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuți să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopisețe în cari să înșirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se știe cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”.

O, ce călugăr, ar fi fost Eminescu! Ce scrieri profunde ar fi plămădit în tihna unei chilii! Ce stareț, ce egumen nu și l-ar fi dorit pe Eminescu monah în obștea vreunei chinovii? Sau poate că nu! Depinde cât și câți l-ar fi înțeles.

Viața lui Eminescu la Mănăstirea Neamț

În împrejurări nu chiar fericite poetul a ajuns să locuiască la mănăstire. Aflându-se într-o stânjenitoare suferință, Mihai Eminescu a fost internat între 9 noiembrie 1886 și 10 aprilie 1887 în bolnița Mănăstirii Neamț. „A stat destulă vreme și la M-rea Neamț, unde, nu e vorbă, era tratat mai omenește decât ceilalți bolnavi” scrie G. Călinescu. În registrul bolniței era consemnat: „Mihai Eminescu de 34 de ani, ortodox, român, profesiune liberă, din urbea Iași, diagnostic: delirium tremens.”

Viața lui Eminescu la Mănăstirea Neamț a fost tulburătoare. Se trezea la 5 dimineața, „pe tăcute” se îmbrăca, pășind ușor prin cernita odaie, să nu-i deranjeze pe ceilalți bolnavi. Cineva spunea: „cât era de bun în nebunia sa”. Apoi ieșea la aer, căci nu putea suferi încăperea, plimbându-se ore în șir în cerdac, recitând, șoptind mereu vreme de câteva ore neîntrerupt, când, obosit și la chemarea clopoțelului, mergea cu ceilalți bolnavi la dejun. Mânca foarte puțin, căci din mica sa porție dădea adesea celorlalți. După o astfel de masă frugală, dormea până la ora 4, când ieșea din nou în cerdac, se așeza pe un scaun, cu picioarele întinse peste coloanele cerdacului și cu mâinile încrucișate, și, vreme îndelungată, privea spre văzduh. Cina se lua pe la orele 6, după slujba vecerniei și pavecerniței. De multe ori visătorul pacient se făcea că mestecă, nu dorea să mănânce. „Era sătul de viață, d-apoi de mâncare!”  Seara, după 8, când toți mergeau să doarmă, „începea timpul când Eminescu se simțea în culmea fericirii”. Din nou în cerdac, dar de astă dată nu mai privea fix înspre cer, ci îl sfredelea. Când apărea luna, plângea de multe ori, își plângea „durerea, necazurile, suferințele acestei deșarte vieți.”

„L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu”

Dr. Șuțu scrie că Eminescu avea obiceiul ca, înainte de a se culca, să audă glasul buciumului, neputând adormi „decât în armonia acestui plâns și tânguitor ecou”. Somnul venea pe la orele două ale nopții. „Până s-adoarmă însă, cerca versuri.” De aici de la Neamț a trimis la revista „Convorbiri literare” de la Iași, poezia Dorința în care întâlnim un cuvânt specific zonei, „prund”:Vino-n codru la izvoru care tremură pe prund….

Tot la Neamț s-a întâmplat un lucru cu totul impresionant. Reputatul profesor și eminescolog Nae Georgescu, care a trudit cu entuziasm și nețărmurită dragoste ca să scoată la lumină cât mai multe lucruri despre pătimitul poet, în articolul Familia Eminescu și Spovedania de la Sfinții Arhangheli afirmă că în urmă cu câțiva ani profesorul Paul Miron a descoperit o însemnare pe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț. Un ieromonah care l-a spovedit pe Eminescu a făcut următoarea consemnare: „L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorbă cu el cam un ceas și apoi l-am împărtășit”. Ca preot, ca duhovnic, m-am întrebat cum e să ai la scaunul de spovedanie un om pe care Dumnezeu l-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar, după cum însuși afirma. Trebuie să fi fost un dialog cu totul excepțional. O confesiune a unui geniu în fața Dumnezeului său. Această spovedanie și împărtășania de după i-au adus alinarea fizică și spirituală tristului poet.

Călinescu spune că, dacă până in ianuarie Eminescu era agitat și confuz, după sărbători, deci după spovedania și împărtășania de care vorbește însemnarea din ceaslov, poetul s-a limpezit, și a putut așterne versuri. Dar tot de la Neamț Eminescu i-a scris lui Vlahuță, care încerca să-l ajute  printr-un fel de subscripție publică: nu te pot încredința îndestul cât de odioasă este pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul de subscripție publică, recompensă națională. E drept că n-am bani, dar aceasta este departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus e desigur cel din urmă la care aș avea vreodată recurs.”

Totuși niște elevi inimoși de la școala de pictură din Iași au făcut liste de subscripție, vreo 500 la număr, prin care au reușit să strângă câteva mii de lei ce au fost înmânați Henrietei, sora lui Eminescu, care îi trimitea la Neamț sume de bani pentru nevoile personale ale poetului.

La bolniță clipele limpezi se rostogoleau într-un iureș amețitor cu cele tulburi. Citeam într-o carte mai de demult despre o afirmație interesantă făcută de unul din nepoții renumitului muzicolog ieșean Gavriil Musicescu. În visările sale, Eminescu s-a închipuit a fi chiar stareț. Într-o scrisoare trimisă din vechea ctitorie a Ioaniților către dulcele târg al Iașilor, îl roagă pe Gavriil Musicescu să pună cuvânt la vlădica Iosif Naniescu, Mitropolitul de atunci al Moldovei, ca să-l numească stareț la Mănăstirea Neamț. Asta se întâmpla cam cu un an înainte de a păși spre bolțile veșniciei. Să fi fost un alt dor neîmplinit de-al poetului, rămas ascuns în ungherele cele tainice ale sufletului său? O fi fost rămășițe în mintea sa atât de cuprinzătoare și învolburată, a vreunei socotințe născute în clipele tinereții la Agafton sau din zbuciumata-i existență bucureșteană? Rămâne o taină numai de Dumnezeu știută: o taină alături de alta care a străbătut întreaga-i existență și operă deopotrivă.

Articol scris de Arhimandritul Mihail Daniliuc pe doxologia.ro

romaniabreakingnews.ro

,

Eminescu_despre_Rusia_in_ziarul_Timpul_din_1878

…În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipsește în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicînd ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generații dedate la lucru.

(…) Se poate ca Rusiei să i se întîmple soarta pe care ne-o pregătește nouă.

(…) Astfel misiunea istorică de care se face atîta vorbă nu-i o misiune care-și are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac și mănuși, a unui deșert care, de-ar stăpîni pămîntul, tot nu s-ar umple.

Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecînd-o. Pot să treacă și Dunărea și Carpații și Adrianopol, să ia Roma veche, precum amenință pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenușă și cadavre, nu se va naște din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Bethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adîncă înțelepciune și de un adînc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc care-și caută compensație în glorii sîngeroase și în cuceriri.

Articol apărut în TIMPUL pe 7 Aprilie 1878, cu titlul «Tendențe de cucerire» – fragmente  / Autor:Mihai Eminescu

Tendințe de cucerire

Tendințe de cucerire de Mihai Eminescu  / Din Timpul – 1878 (articolul întreg preluat din  wikisource.org )

Situația persistă a rămînea nehotărîtă, cu toate acestea noi credem că limba cumpenei înclină spre război. Într-adevăr, dacă Rusia ar face concesiunile cerute de Anglia, dacă ar supune deliberării Europei Tratatul de la San-Stefano în întregul lui, ea ar renunța la foloasele materiale în a cărora prevedere a declarat război. Căci cine va mai lua acum la serios declarațiile diplomatice făcute înaintea trecerii Prutului ? Erau declarații îmbunătoare, de care noi credem că nimeni n-a fost înșelat decît acel ce au voit să fie.

Aceasta o spunem despre guverne, nu despre popoare. Guvernele au fost în stare să cunoască foarte bine politica rusească și țintele ce ea le urmărește de-o sută și mai bine de ani.

Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, așezate pe stepe întinse a căror mon[o]-tonie are înrîurire asupra inteligenței omenești, lipsind-o de mlădioșie și dîndu-i instincte fanatice pentru idei de-o vagă măreție, Rusia e în mod egal muma mîndriei și a lipsei de cultură, a fanatismului și a despotiei. Frumosul e înlocuit prin măreț, precum colinele undoiate și munții cu dumbrăvi a țărilor apusene sînt acolo înlocuite prin șesuri fără de capăt. În tendențele de cucerire, în așa-numitele misiuni istorice cari-și caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decît pur și simplu neștiința și gustul de spoliare.
În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipsește în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicînd ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generații dedate la lucru.

Căci stă oare destoinicia unei nații în vrun raport cu întinderea teritoriului pe care ea-l ocupă?

Mica Veneție era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocrației ei. Dar toate aceste condiții de mărire erau cîștigate prin muncă îndelungată, deprinderea și priceperea se moștenea apoi din neam în neam, încît chiar astăzi ciceronii venețieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor decum au mulți profesori de estetică.
Un rol analog l-a avut Olanda în istorie, și astăzi încă sînt state mici care se bucură de o înflorire estraordinară; pe un pămînt de mică întindere se află mai multe averi decît în Rusia întreagă. Astfel sîntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, cîtu-i de mare, trage mai ușor decît mica Belgie.
De aceea ni se pare că din nefericire rușii sînt sub dominarea unui desert sufletesc, a unui urît care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă și cultură, îl sumuță contra Europei, pe care o numesc îmbătrînită și enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominație rusească.
Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanțul la aparițiunea un[ui] neam asemenea mongolic, a turcilor.
În locul civilizației grece înflorit-au în Bizanț o cultură turcească? Deloc. Tocmai așa nu va înflori o cultură moscovită pe pămînturile supuse rușilor, pentru că lipsește rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi. În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland și în cele trei provinții baltice, în mînele și capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe cînd populațiile străvechi a acelor provinții, leții, livii, crevinii și cum [î]i mai cheamă, nu se vor fi aflînd cu mult mai sus decum îi va fi găsit episcopul Albrecht la a[nul] 1200.
Astfel misiunea istorică de care se face atîta vorbă nu-i o misiune care-și are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac și mănuși, a unui deșert care, de-ar stăpîni pămîntul, tot nu s-ar umple.
Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecînd-o.
Pot să treacă și Dunărea și Carpații și Adrianopol, să ia Roma veche, precum amenință pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenușă și cadavre, nu se va naște din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Bethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adîncă înțelepciune și de un adînc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc care-și caută compensație în glorii sîngeroase și în cuceriri.
De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace, ținta cuceririlor rusești sînt țările răsăritene ale Europei. Nu mai vorbim despre cuvîntul d-lui Aksalvof, care vede întinzîndu-se panslavismul în miezul Europei, în țările coroanei habsburgice pînă la Marea Adriatică. C-un cuvînt în loc de-a desfășura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sînt pironiți cu flămîngiune asupra Apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir pînă sub zidurile Veneției și apoi mai departe… tot mai departe.
Și această misiune tainică o împlinesc apoi diplomații și baionetele. Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători cari dau tonul în Rusia.
Războiul a fost declarat Porții pentru a elibera pe creștini – în formă în fond însă pentru a cuceri întreg Imperiul otoman într-un mod care să poată fi înghițit, mai de voie, mai de nevoie, de Europa. După Turcia urmează Imperiul habsburgic, după dînsul cine mai știe cine. Scopul fictiv al războiului și scopul adevărat sînt diametral opuse.
Astfel se dăruie un regat splendid celui mai neînsemnat popor din Peninsula Balcanică, bulgarilor.
Se stabilește în Tratatul de la San-Stefano independența României și c-un rînd după aceea se stabilește c-un al treilea, fără de noi, dreptul de a-și trece trupele prin țara noastră, de a o ocupa cu alte cuvinte doi ani de zile. Doi ani – văzînd și făcînd s-ar preface apoi în zece în o sută, pentru ca splendidul regat bulgar e plăsmuit așa de frumos pentru ca să rămîie proprietatea ohavnică rusească.
Se stabilește principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială, ceea ce presupune că sîntem în drept de a o ceda sau de a n-o ceda. Ne hotărîm de a n-o ceda și Rusia a ocupat-o astăzi pe deplin.
În fine, susțiind dreptul nostru, vedem ivindu-se colții prieteșugului. Bucureștii sînt împresurați de trupe, în Vlașca cazacii își bat joc de populație dînd oamenii afară din case, trenurile noastre cu munițiuni sînt oprite în drum, c-un cuvînt Rusia a început a întrebuința mijloacele ci civilizatrice pentru a ne intimida.
Nu deprindem frica și pace bună.
Teamă ne e numai ca Imperiul habsburgic să nu cadă la învoială cu Rusia, căci despre Anglia nu e vorbă. Ea este în stare a ținea război pînă ce Rusia-și va fi zvîrlit în vînt cea din urmă rublă metalică.
Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărțeală și aceste propuneri prefac înțelegerea în complicitate și complicitatea cu Rusia e tot[dea]una fatală.
N-avem nevoie a pomeni exemplul nostru. Oamenii fără simț istoric, liberalii consmopoliți c-un foarte incolor sentiment de patrie s-au dat în apele Rusiei și a declarat un război care ne-a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane și poate o provincie.
Zicem poate, pentru că Europa e interesată ca și noi ÎN cestiune. Se poate ca Rusiei să i se întîmple soarta pe care ne-o pregătește nouă.
Guvernul a ales o politică pe care o aprobăm ca directivă, deși-l găsim foarte inept pentru a o executa. Guvernul liberal a intrat în ițele Rusiei și e prea angajat, încît vecinii se găsesc în drept de a se rosti nediplomatic față de cei ce reprezintă țara, coroana ei și pe augustul purtător. Aducem aminte convorbirile dintre principele Gorciacof și generalul Ioan Ghica, care convorbiri aveau un aer deja neînmănușat.
Nu mai vorbim de altele și mai rele, dar destul că, în momentul în care Gorciacof se răstește, cazacul pradă în Vlașca. Răstirile diplomatului se traduc în acte de brutalitate cînd ajung în rîndurile din urmă.
Deși nu s-a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranța că ne așteaptă vremi grele. Despre biruința cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că, oricare ar fi curentul ce se mișcă în contra civilizatiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe.
Deviza noastră este : a nu spera nimic și a nu ne teme de nimic. Nesperînd nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alții precum ne-am încrezut, ci numai în noi înșine și în aceia care sînt nevoiți să ție cu noi; netemîndu-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora, generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică.
,

Autoritățile din orașul Reni, regiunea Odesa, au decis să redenumească un număr de străzi, în cadrul procesului de implementare a Legii privind desovietizarea și condamnarea comunismului și a nazismului și a Legii privind interzicerea propagandei și a simbolurilor celor două regimuri – scrie TOCpress citat de romaniabreakingnews.ro

Potrivit unei dispoziții aparținând Comitetului Executiv al Consiliului Local Reni, 20 de străzi din oraș urmează să fie redenumite, printre acestea numărându-se străzi precum Lenin, Frunze, Kotovsk, Kirov, Komsomolska sau Ceapaev.

De asemenea, două dintre străzile ce urmează să fie redenumite vor purta nume românești. Astfel, strada Pionerska va purta numele marelui poet român Mihai Eminescu, iar strada Rosa Luxemburg va fi redenumită în memoria lui Valeriu Cojocaru – istoric local, arheolog, pedagog, autor de lucrări științifice, persoană publică și mare patriot al sudului Basarabiei – potrivit prezentării propunerilor de personalități pentru redenumirea străzilor din Reni.

Publicat de romaniabreakingnews.ro/Sursa: O stradă din Reni va purta numele lui Mihai Eminescu

,

Ziua_Culturii_Romane_la_Cernauti_si_Odesa_15_01_2016(2)

Consulatul General al României la Odesa, cu sprijinul Galeriei de Artă și al Departamentul de Relații Internaționale al Primăriei din oraș, au organizat, pe 15 ianuarie 2015, la ora 15:00, la Palatul Voronțov, o întâlnire muzical-literară dedicată Zilei Culturii Naționale Române și împlinirii a 166 de ani de la nașterea poetului român Mihai Eminescu, informează TOCpress citat de romaniabreakingnews.ro

Potrivit site-ului Primăriei din Odesa, în cadrul acestui eveniment, au fost prezentate opere literare din România și Ucraina și momente de muzică clasică și contemporană. Cu această ocazie, au avut loc și premierea câștigătorilor concursului de eseuri „Identitate românească în spațiul european”, organizat de Asociația Convergente Europene (ACE), Centrul Român pentru Inițiativă Socială (CRIS) și asociația Eurocentrica din România.

Prezent la manifestările de la Odesa, senatorul român Viorel Badea, plin de măndrie, relata pe pagina personală de facebook:

„Moment istoric la Odesa : Presa ucraineană arată un interes deosebit față de tabloul care îl infățișează pe Mihai Eminescu. Lucrurile încep să se miște…”

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=989563901103208&set=a.310053365720935.71613.100001488235156&type=3&theater

La Odesa cu romanii din Sudul Basarabiei.

Ziua_Culturii_Romane_la_Odesa_15_01_2016Ziua_Culturii_Romane_la_Odesa_15_01_2016_(2)

Ziua_Culturii_Romane_la_Odesa_15_01_2016_(3)

Ziua Culturii Naționale Române a fost marcată la Cernăuți (15 ianuarie 2016)

Și la Cernăuți, Capitala Bucovinei Istorice, românii din regiunea Cernăuți, și oaspeți din România, împreună cu Consulatul României, au celebrat la bustului marelui Eminescu din Cernăuți „Ziua Culturii Naționale” informează EuromediaUcraina citat de romaniabreakingnews.ro

Ziua_Culturii_Romane_la_Cernauti_15_01_2016

Tânăra generație la bustul lui Mihai Eminescu din Cernăuți – foto: Nicolae Hauca Mykola Havka

Prezentă la eveniment, Consulul General al României la Cernăuți, doamna Eleonora Moldovan,  a vorbit despre „Ziua Culturii Naționale”:
„Ziua Culturii Naționale reprezintă, așadar, nu numai o zi în care îl celebram pe Luceafarul poeziei românești, dar și o zi de reflecție asupra culturii române, a esenței românismului, ziua în care tresaltă sentimentul de mândrie pe care îl păstrăm cu sfințenie în sufletele noastre, indiferent de locul unde ne aflăm. Romanii, inclusiv cei din străinatate, crează, laolaltă, profilul identitar românesc, de care avem atâta nevoie în Europa de astăzi. Printre acești români, vă numărați și Dumneavoastră, românii din comunitățile istorice românești. Acest profil identitar al comunităților istorice românești aflate în afara granițelor reprezintă o esență a românismului, care nu trebuie pierdută și nici contrafăcută (…)” – Eleonora Moldovan Consul General al României la Cernăuți
Ziua_Culturii_Romane_la_Cernauti_15_01_2016(3)

Români la statuia lui Mihai Eminescu din Cernăuți – foto: Nicolae Hauca Mykola Havka

Video:  15 Ianuarie 2016 – Ziua Culturii Naționale la Cernăuți (Euromedia -Nicolae Hauca Mykola Havka)

Tot în cadrul manifestărilor dedicate „Zilei Culturii Naționale”, vineri, 15 ianuarie 2016, la orele 11.00, a mai avut loc la sediul Societății Culturale „Mihai Eminescu” din Cernăuți, vernisarea expoziției „Liviu Rebreanu – ctitorul romanului românesc modern”, expoziție care va putea fi vizitată în perioada 15 ianuarie – 15 februarie 2016. Evenimentul a fost organizat de Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu”,  în colaborare cu Consulatul General al României la Cernăuți și Societatea Culturală „Mihai Eminescu” din Cernăuți. La vernisaj au participat liderii societăților culturale românești din Cernăuți.

Video: vernisarea expoziției „Liviu Rebreanu – ctitorul romanului românesc modern” (Euromedia -Nicolae Hauca Mykola Havka)

,

Cea mai importantă voce poetică din literatura română, dar și cea mai importanta gândire politică a românilor – Mihai Eminescu, împlinește 166 de ani de la naștere (născut Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850, în Botoșani și trecut la Domnul pe 15 iunie 1889, la București.

Eminescu2

Este al șapte-lea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Își petrece copilăria la Botoșani și Ipotești, în casa părinteasca și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura. Această stare o evocă cu adîncă nostalgie în poezia de mai târziu („Fiind băiat…” sau „O, rămîi„).

Eminescu_O_ramai

 

Între 1858 și 1866, urmează cu intermitențe școala la Cernăuți. Termină clasa a IV-a clasificat al cinci-lea din 82 de elevi după care face 2 clase de gimnaziu. Părăsește școala în 1863, revine ca privatist în 1865 și pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcționar la diverse instituții din Botoșani (la tribunal și primărie) sau pribegește cu trupa Tardini-Vlădicescu.

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul și elevii scot o broșură, „Lăcrămioarele invățăceilor gimnaziști” , în care apare și poezia „La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici. La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aș avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet și, mai tîrziu, și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii.

Eminescu1

Din 1866 pînă în 1869, pribegește pe traseul Cernăuți-Blaj-Sibiu-Giurgiu-București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești. A intenționat să-și continue studiile, dar nu-și realizează proiectul. Ajunge sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor și copist la Teatrul Național unde îl cunoaște pe I.L.Caragiale. Continuă să publice în „Familia„, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.

Între 1869 și 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie și Drept, dar audiază și cursuri de la alte facultăți. Activează în rîndul societăților studențești, se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște la Viena pe Veronica Micle; începe colaborarea la „Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta.

Între 1872 și 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în țară, trăind la Iași între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul „Curierul de Iași “. Continuă să publice în „Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl introduce la Junimea. Situația lui materială este nesigură; are necazuri în familie; este îndrăgostit de Veronica Micle.

În 1877 se mută la București, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-șef la ziarul „Timpul“. Desfășoară o activitate publicistică excepțională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăvește grav, fiind internat la spitalul doctorului Șuțu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii” , cu o prefață și cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieții lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu și vin și cu argumente în acest sens.

În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puțin sau practic deloc.

Mihai  Eminescu se stinge din viață în condiții dubioase și interpretate diferit în mai multe surse la 15 iunie 1889 (15  iunie, în zori – ora 3) în casa de sănătate a doctorului Șuțu. E înmormîntat la București, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Școala Normală de Institutori.

În „Viața lui Mihai Eminescu” ( 1932), G. Călinescu a scris aceste emoționate cuvinte despre moartea poetului: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viața cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, și cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-și strîngă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale„.

Noi creștinii auzim chemarea lui Eminescu, Biserica ortodoxă Română, Mama Neamului Românesc. Și unii preoți, la predică întreabă: Ce spune Mihai Eminescu? Biserica Ortodoxă Română este Mama Neamului Românesc. Ne cheamă la  biserică. Duceți în lume și celorlalți creștini această chemare. Formularea aceasta a venit din rândul creștinilor spre toată suflarea româneacă și spre preoți, a venit prin Mihai Eminescu.

Creștinii au evlavie, au căldură sufletească față de Eminescu. Dumineca la altar îl pun în pomelnicul personal,  rostesc și numele lui Mihai Eminescu. Unii creștini îl roagă pe preot să facă o slujbă de pomenire-e vorba, pentru cei care nu știu, de o slujbă de pomenire de aproximativ 15 minute, în continuarea sfintei Liturghii-pentru Mihai Eminescu și desigur pe lista  de pomenire pot trece pe oricine, dar și pe cei din familie, trecuți la viața de dincolo. Mihai Eminescu nu este singur, este activ, indiferent de potrivnicii.

În 1888, Veronica Micle reușeste să-l ia pe Eminescu din Botoșani, din casa Henrietei, sora poetului și să-l însoțeasca în Bucuresți. Veronica Micle știa că Eminescu este în deplinătatea facultăților sale mintale. Veronica Micle înțelesese că Eminescu trebuia să dispară din vizorul oficialităților, care-l arestaseră, îl internaseră la ospiciu, oficialități care au pus la cale intimidarea lui prin adevarate torturi fizice-fusese batut cu funia , iarna, in timp ce se arunca pe el, cu găleata, apă rece, a fost tratat medicamentos abuziv și distructiv cu buna știință, i s-au adus perturbari grave pe planul existenței sale fizice, dar organisul său încă mai rezista. Oficialitățile nu știau unde dispăruse Eminescu. Fusese arestat ca un autentic deținut politic, din cauza activitații sale de ziarist. Exact la aceasta activitate va reveni acum, din clandestinitate. Incepe să publice din nou o serie de articole, desigur nesemnate, în presa vremii. Viața politică se înviorează. Mihai Eminescu, nici înainte de 28 iunie 1883 , când a fost arestat și nici în timpul detenției, nu a acceptat nici un compromis. Era în serviciul poporului român și în cele ale țarii nu avea de cedat nimic. În urma unui articol polemic apărut pe data de 13 ianuarie 1889, lumea oficialităților politice se dezechilibrează, guvernul de coaliție format din alianța conservatorilor cu liberalii, se destramă. Era mâna lui Eminescu. Colegii de breaslă care-i publicau articolele și-au recâștigat astfel demnitatea. Pentru ei Eminescu era aceeași minte luminată pe care o știau de dinainte de a fi arestat. Cel mai mare ziarist al Romaniei se întorsese la meseria sa de ziarist. Oficialitățile își dau seama că Mihai Eminescu și-a reocupat locul în viața publică. Poliția, serviciile secrete intră în alertă, căutându-l. Îi descopera adresa unde se refugiase cu Veronica Micle. Este din nou arestat, în aceeași manieră brutală ca în 1883 și internat la ospiciu. Încă din 1883 guvernanții au călcat în picioare legislația țării, practicând răpirea de persoană, internarea abuzivă, cu toate practicile condamnabile, torturarea fizica și medicamentoasă. Terorism de stat! Celei mai luminate personalități nu i s-a acordat calea unui proces, în urma căruia urma să fie condamnat sau achitat. Celui ce a reușit să statueze legea și cinstea ca un dat obligatoriu pentru toți, i se refuză legile țării. Politicienii-industriașii-finanțiștii de atunci, se comportă cu el ca niște oameni ai fărădelegii. În aceste circumstanțe îl vizitează Alexandru Vlahuță la ospiciu:(Din articolul Eminescu bolnav, de A. Vlahuță, din “Curentul Eminescu și o poezie nouă”, Tip. “Lupta”, 1892, republicat în revista Flacăra, an III, nr. 35-14 iunie 1914)

Publicat de romanibreakingnews.ro / Surse de documentare: Limba și literatura română cl. XII, ediția 2000, www.ro.wikipedia.org; Limba și literatura română, aprecieri critice, Flacăra, an III, nr. 35-14 iunie 1914, articol –Eminescu ne îndeamnă fără încetare să venim la Biserică, Mama Neamului Românescistoria.md/Mihai_Eminescu,

Mihai Eminescu – gândirea politcă

Dulce_Romanie

Mita e-n stare să pătrunză orișiunde în țara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administrației vând sângele și averea unei generații” (Mihai Eminescu, Domnul Simeon Mihălescu publică…, Timpul, 18 aprilie 1879, în Opere, vol. X, pag. 223)

„Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franțuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înțelege” (De câte ori «Românul» era în opoziție…, Timpul, 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 168

„Constituția noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruase” (Influența austriacă asupra românilor din Principate,
Convorbiri literare, 1 august 1876, în Opere, vol. IX, pag. 173)

„Oameni care au comis crime grave rămân somități, se plimbă pe strade, ocupă funcțiuni înalte,
în loc de a-și petrece viața la pușcărie” («Românul» în ajunul alegerilor…, Timpul, 3 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 229)

„Ne mulțumim dacă actele guvernanților de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracție făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat și autentic sentiment patriotic” (Nu încape îndoială…, Timpul, 8 august 1880, în Opere, vol. XI, pag. 291)

„Pretutindeni, în administrație, în finanțe, în universități, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jețurile de miniștri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăși și iarăși, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeași protoplasmă de postulanți, de reputații uzurpate, care se grămădește înainte în toate și care tratează c-o egală suficiență toate ramurile administrației publice” (E clar că un stat…, Timpul, 12 noiembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 400)

La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizații și a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a țării, organizație care costă prea scump și nu produce nimic”. (Frații Nădejde…Timpul, 18 iunie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 212).

Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine și, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieți fără bucurie și fără tihnă” (…La propunerea noastră…, Timpul, 31 august 1878, în Opere, vol. X, pag. 104)

Statul a devenit, din partea unei societăți de esploatare, obiectul unei spoliațiuni continue și acești oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă și merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câștigate prin frustrarea statului cu sume însemnate. Acești dezmoșteniți, departe de-a-și câștiga o moștenire proprie pe Pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moștenirea altora, alterează mersul natural al societății, se substituie, prin vicleșug și apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare, în formă politică, a hoților de codru, instituind codri guvernamentali și parlamentari” (Ni se pare că vorbim…, Timpul, 17 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 172)â

„Răul esențial care amenință vitalitatea poporului nostru este demagogia” (Pseudo-Românul ne cere…, Timpul, 16 mai 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 119)

Voim și sperăm o reacție socială și economică determinată de rămășițele puterilor vii ale poporului, care, dacă nu e preursit să piară, trebuie să-și vină în fire și să vadă unde l-a dus direcția liberală. Prin reacție nu înțelegem o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în țara noastră, ci o mișcare de îndreptare a vieții noastre publice, o mișcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat și de naționalitate, sacrificate până astăzi,  sistematic, principiilor abstracte de liberalism american și de umanitarism cosmopolit. O asemenea mișcare ar pune stavile speculei de principii liberale și umanitare, ar descărca bugetul statului de cifrele enorme ale sinecurilor «patriotice» și ar condamna, astfel, pe mulți «patrioți» subliniați (marcanți n.n.) la o muncă onestă dar grea; ar apăra treptele înalte ale vieții publice de năvala nulităților netrebnice și triviale, garantând meritului adevărat vaza ce i se cuvine; ar tinde la restabilirea respectului și autorității și ar da, astfel, guvernului mijloacele, și morale și economice, pentru a cârmui bine dezvoltarea normală a puterilor acestui popor. Nu e dar vorba de reacțiune prin răsturnare”. («Românul» a contractat năravul…, Timpul, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267)

„Înmulțirea claselor consumatoare și scăderea claselor productive, iată răul organic, în contra căruia o organizare bună trebuie să găsească remedii”. (După cum se poate prevedea…, Timpul, 2 octombrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 323)

„Prin legi practice trebuie să [li] se creeze oamenilor condițiile unei munci cu spor și putere de înflorire”(După cum se poate prevedea…, Timpul, 2 octombrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 323)

Fragmentele au fost preluate din Radu Mihai CRIȘAN, EMINESCU INTERZIS-GÂNDIREA POLITICĂ, Criterion Publishing, București, 2008

Publicat de romaniabreakingnews.ro

,

Acțiune de marcare a Zilei Naționale a României – lansarea cărții publicistului Vadim Bacinschi, dedicată poetului Mihai Eminescu

În cadrul acțiunilor preconizate de CG Odesa pentru a marca în regiune Ziua Națională a României, la 19.11.2015, la Biblioteca orașului Odesa, „IVANO – FRANKOV”, am organizat prezentarea cărții publicistului Vadim Bacinschi, dedicată contextului și perioadei petrecute de  poetul Mihai Eminescu în Odesa.

Volumul intitulat „Irosit printre ruși” – titlul reia un citat dintr-o scrisoare a vremii trimisă de poet prietenilor din România- a fost editat în acest an, la Galați, de către FUNDAȚIA  ACADEMIA  DACOROMÂNĂ și are ca subtitlu “Mihai Eminescu la Kuialnik și Odesa”.

Colaboratori ai Bibliotecii, artiști și studenți, precum și membri ai CG au prezentat referate despre viața și opera poetului național român, au recitat în română, ucraineană și rusă din versurile lui Eminescu și au interpretat romanțe pe versurile poetului.

Vadim Bacinschi, scriitor, poet și jurnalist, fondator și redactor șef al almanahului  de limbă română dedicat etnicilor români din sudul Ucrainei, intitulat “SUD-VEST”, a prezentat cartea sa, a doua legată de acest subiect, s-a referit la influențele trecerii prin Odesa în viața și opera poetului Mihai Eminescu și a prezentat mediul social și cultural pe care l-a întâlnit poetul pe aceste meleaguri.

Publicat de romaniabreakingnews.ro / Sursa: CONSULATUL GENERAL AL ROMÂNIEI la Odessa

Fotografii de la eveniment – sursa: CONSULATUL GENERAL AL ROMÂNIEI la Odessa / Colaj foto: DTh

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press