ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Maria Tanase"

Maria Tanase

,

100 de ani de la nașterea marii noastre românce Maria Tănase.

„Niciodată n-am cântat altceva decât cântece populare românești. Veniți de prin împrejurimi și din îndepărtări la oraș, țăranii aciuiți prin mahalaua noastră, după ce-și lăsau lucrul, cu voci când înflăcărate, când domoale, cântau cântecele de acasă. De la ei știu cânta, de la ei, de la taica și de la mama. Multă vreme mi-au rămas în suflet cântecele acelea triste, tărăganate, cu alean, de blestem, de răzbunare, de revoltă, bocete, cântece de leagăn, cântece de nuntă” – Maria Tănase (25 septembrie 1913 – 22 iunie 1963)

MARIA TĂNASE s-a născut la 25 septembrie 1913, la București. A urmat timp de un semestru cursurile Liceului ‘Spiru Haret”, apoi pe cele ale Liceului de fete ‘Ion Heliade Rădulescu”. A debutat la Teatrul de revistă „Cărăbuș” (1934).
MARIA TANASE, în 1934, a imprimat ‘Mansarda’, o romanță de Nello Manzatti, la casa de discuri ‘Lifa Record’, aceasta fiind prima imprimare a artistei. Doi ani mai târziu, a mai imprimat alte două cântece populare intitulate ‘Cine iubește și lasă’ și ‘M-am jurat de mii de ori’, sub supravegherea etnomuzicologilor Constantin Brăiloiu și Harry Brauner.

MARIA TANASE a debutat la postul de Radio București, la 20 februarie 1938, unde a fost acompaniată de taraful Ion Matache din Argeș, și a susținut, în direct, un program de cântece românești la emisiunea ‘Ora satului’: ‘M-am jurat de mii de ori’, ‘Șapte săptămâni din post’, ‘Ce-i mai dulce ca alvița’, ‘Cine iubește și lasă’, ‘Geaba mă mai duc acasă’‘Mărie și Mărioară’, ‘Țigăneasca‘, ‘Când o fi la moartea mea’.

Și-a făcut debutul și la Teatrul Alhambra (septembrie 1938). În noiembrie 1938, a încheiat un contract cu restaurantul „Dory-Parc’, devenit, apoi, „Neptun”, cântând și pe estradele restaurantelor „Luxandra” și „Parcul Luther”.
MARIA TANASE a susținut concerte de muzică românească în folosul Crucii Roșii. A fost desemnată să reprezinte cântecul popular românesc la Expoziția universală de la New York (mai 1939).

MARIA TANASE A  făcut turnee în Italia, la Roma și Milano, apoi în martie 1941, în Turcia, unde a cântat la teatrul de revistă ‘Melody Revue’ de la Istanbul.

A avut roluri pe scena Teatrului Național, în ‘Cadavrul viu’ de Lev Nikolaevici Tolstoi (1945) și ‘Horia’ de Mihail Davidoglu (1956), și a cântat în filmele ‘Se aprind făcliile’ (1939, film care nu mai există), ‘România’ (1947), ‘Ciulinii Bărăganului’ (1958) și în scurt-metrajul ‘Amintiri din București’ (filmat în 1958). De asemenea, a cântat în opereta ‘Mascota’ de Edmond Audran (1944) și a avut rolul principal în comedia muzicală ‘Sfinxul de la Hollywood’ de Ralph Benatzky (1946).

MARIA TANASE ȘI CONSTANTIN BRÂNCUȘI au format un cuplu în 1938. Cei doi s-au îndrăgostit la o expoziție la Paris, relația însă a fost de scurtă durată.

În volumul “Brâncuși – Amintiri și exegeze”, semnat de Petre Pandrea, este povestită pe larg aventura trăită de cei doi, autorul publicând chiar și amănunte picante. “Brâncuși a cunoscut-o intim pe Maria Tănase. S-au întâlnit pe linia folclorului muzical, a inteligenței și a mondenității… S-au văzut prima dată la Paris. Era fatal ca să se întâlnească la o expoziție din 1938, pe care o serveau sub diriguirea lui Dimitrie Gusti, să se împrietenească fulgerător, să se iubească, să se despartă cu invective din partea neichii Costache (n.r. – cum era alintat sculptorul de apropiați)”, spune Pandrea.

Brâncuși a mai avut de-a lungul timpului relații cu femei din înalta societate, printre care Léonie Ricouy, Eugène Meyer, baroneasa Renée Irana Frachon (toate cunoscute colecționare de artă), Nancy Cunard (scriitoare) și Peggy Guggenheim.

Maria Tănase – una dintre cele mai mari românce. O personalitate dincolo de pragul scenei pe care i se învolbura cântul. O poveste de viață atât de adevărată, încât dacă ar fi să fie ecranizată, acest lucru ar trebui făcut cu mare grijă, pentru a nu cădea în păcatul „telenovelizării”. Amanții, dosarul de la Securitate sau faptul că a apărut într-un pictorial jucând șah nu-i pot știrbi imaginea.

MARIA TANASE: “Mărie și Mărioară”

Avea părul bălai și ochi verzi. Florarul Ion Tănase din mahalaua Cărămidari, iubitor de teatru și de operetă, era tare mândru de fata lui: când se punea pe cântat  trezea la viață mahalaua. Documentele amintesc cum, în 1928, la numai 15 ani, i se propune să participe la ediția din acel an a concursului „Miss România“. Maria  îmbracă o rochie imprimată cu flori de măr (croită de sora ei mai mare), și ajunge în fața comisiei. Totul la superlativ, până când trece la proba costumului de baie. Verdictul este rapid: are picioare prea groase! Măria și Mărioara noastră se mânie, și se duce direct la Balul Presei de la Cercul Militar. Acolo cânta o orechestră renumită, cea ”a lui Iduardo Bianco”. La un moment dat, dansează numai fata florarului, care plutește de fapt, orchestra ține ritmul după pașii ei, acordeoanele aproape că se rup. Să nu uitați niciodată această ”scenă”, deoarece aici este cu adevărat Ea.

A doua zi presa bucureșteană vuia, încercând să afle cine este „dansatoarea de la Balul Presei“. În cartea „Maria cea fără de moarte” (2003), Gaby Michailescu-omul care a fost impresarul artistei, povestește că frumusețea ei a fost atunci apreciată de un tânăr medic de la Spitalul Central, care o cucerește și îi “dăruiește” un copil. Medicul îi propune Mariei să avorteze, iar ea nu mai putea avea niciodată copii.

Pe la 17 ani se angajează casieriță la Herdan, un restaurant unde se mânca pe săturate cu numai șapte lei. Apoi, într-o zi, Constantin Tănase a dat sfoară-n țară că Teatrul Cărăbuș caută tineri talentați pentru muzica ușoară. Astfel, în 1934, la Grădina Cărăbuș putea fi văzut un afiș pe care apărea numele Mary Atanasiu… Maria reușise…Ce a urmat este istorie. S-a încetățenit chiar ideea că nu mai este aproape nimic de spus despre ea. Dar cum istoria cedează în zilele noastre locul aspectelor picante din viața unui om, să spunem că vom scoate în evidență nu picanterii, ci…aproape cum a fost cu adevărat o femeie de neuitat atât în viață, cât și ”în moarte”.

MARIA TANASE a susținut concerte de muzică românească în folosul Crucii Roșii. A fost desemnată să reprezinte cântecul popular românesc la Expoziția universală de la New York (mai 1939).

MARIA TANASE A  făcut turnee în Italia, la Roma și Milano, apoi în martie 1941, în Turcia, unde a cântat la teatrul de revistă ‘Melody Revue’ de la Istanbul.

 A avut roluri pe scena Teatrului Național, în ‘Cadavrul viu’ de Lev Nikolaevici Tolstoi (1945) și ‘Horia’ de Mihail Davidoglu (1956), și a cântat în filmele ‘Se aprind făcliile’ (1939, film care nu mai există), ‘România’ (1947), ‘Ciulinii Bărăganului’ (1958) și în scurt-metrajul ‘Amintiri din București’ (filmat în 1958). De asemenea, a cântat în opereta ‘Mascota’ de Edmond Audran (1944) și a avut rolul principal în comedia muzicală ‘Sfinxul de la Hollywood’ de Ralph Benatzky (1946).

De asemenea, a interpretat o serie de cântece românești de mare popularitate la inaugurarea noii fundații a Societății Române de Radiodifuziune din 28 octombrie 1946.

În 1952, MARIA TANASE a fost solicitată să profeseze la Școala medie de muzică nr. 1 din București, în cadrul unei catedre de cânt popular nou creată, unde le-a avut eleve pe Victoria Darvai, Ileana Constantinescu, Natalia Șerbănescu.

În 1953, MARIA TANASE lansează cântecele „Dragi mi-s cântecele mele” (aranjament revuistic de Henry Mălineanu) și „Aseară vântul bătea” (cântec popular din Ardeal) cu prilejul celui de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților, desfășurat la București.

Începând cu 1954 a imprimat la Radio și la casa de discuri Electrecord (în 1958), patru cântece populare românești traduse și adaptate în franceză de Nicole Sachelarie, cumnata artistei ‘Doina de Dolj’, ‘La malédiction d’amour‘ (‘Cine iubește și lasă’), ‘Danse montagnarde’ (‘Uhăi, bade’), ‘Tiens, tiens, tiens et na’ (‘Iac-așa’). Acestea au fost editate pe un disc mic Electrecord (EPC 138), iar apoi au fost incluse, împreună cu alte cântece ale artistei în limba română, pe un disc editat în colaborare cu casa franceză ‘Le Chant du Monde’, disc distins în 1965 cu ‘Grand prix du disque’ decernat de Academia ‘Charles Cros’ din Paris.

În 1955 a fost laureată a Premiului de Stat pe 1954, distincție acordată pentru interpretarea cântecelor populare și decorată cu Ordinul Muncii. În 1958 a primit titlul de „Artistă emerită”.

MARIA TANASE a întreprins un nou turneu, în Bulgaria (1959), pentru o lună de zile.

În 1963 i-a apărut o culegere de melodii populare sub titlul: ‘Cântecele mele’. A fost prezentatoare, în cadrul turneului pe care l-a făcut împreună cu orchestra „Taraful Gorjului”, dar în același timp și interpretă, cântând piese din repertoriul ei și pe texte proprii.

A fost însă nevoită să-și întrerupă turneul din cauza bolii (cancer pulmonar), medicii sfătuind-o să se interneze la Spitalul oncologic bucureștean. Și-a pregătit testamentul, odată cu care lasă posterității, sub titlul „Femeia dacă”, versuri imortalizate în pagina-manuscris. A murit la 22 iunie 1963. Redăm un mic pasaj:

Cu limba de moarte ii rog sa nu aduca la cunostinta moartea mea, cu exceptia oficialitatilor si in orice caz inmormantarea mea sa fie anuntata cu o zi mai tarziu celor care m-au cunoscut. Nu vreau mascarada si panorama. Dupa disparitia mea as dori ca pe un drum secetos sa se scobeasca  danc o fantana pentru cei insetati, iar dupa moarte sa-mi care cineva apa cu cofa la cimitir timp de sase saptamani. Tot ce am hartii, scrisori, culegeri, ce sint in sacul de panza alba sa-mi fie puse in sicriu – asa as dori daca as putea- sa nu jignesc pe nimeni din familie sau din conducerea tarii.

Adora luxul, Maria avea o croitoreasă care îi făcea cele mai frumoase rochii. „Avea o croitoreasă care îi făcea rochii frumoase. Purta pe scenă rochii frumoase. Nu pregeta să cheltuiască o bună parte din câștig în mîndria ei de interpretă a celui mai pur cântec popular. În viața de toate zilele rămînea însă aceeași modest înveșmântată fată a moșului Tănase”, notează undeva Harry Brauner, cel care i-a stat alături în vremurile de început ale carierei sale. Vicioasă din fire, Maria Tănase se stinge din viață la 22 iunie 1963 din cuza cancerului la plămâni. Înainte să moară, aceasta dictase unui notar ultimele dorințe. Maria a dorit să fie înmormântată cu hainele alese de ea, și cortegiul funerar să nu fie motiv de „mascaradă și panoramă”. Și-a dorit ca după moartea ei să se facă o fântână „pe un drum secetos, dornic de apă”, pentru ca drumeții să își potolească setea. În cele din urmă, a lăsat câteva rânduri speciale dedicate soțului ei, Clery Sachelarie cu care se măritase în anul 1950. „Culege-mi visele pe care le-am croit lângă tine și împarte-le oamenilor”. Istoricul Dan Falcan povestește că la înmormântarea artistei au venit aproape un milion de oameni, iar în România a fost declarată zi de doliu național.

 realitatea.net

Maria Tănase a fost în principal agentă deplin conspirată a S.S.I-ului ( S.S.I.A.R. Serviciul Special de Informații al Armatei Române) Cu aprobarea  directorului de atunci al SSI, Eugen Cristescu, Maria Tănase  a colaborat cu Șefii Rezidențelor Serviciilor de Informații Externe ale Franței și Marii Britanii din București până în anul 1945. Din 1945, cei doi Șefi de rezidență au parasit România, dar Maria Tănase a continuat să furnizeze materiale informative despre sovietici până în anul 1947, pentru aceasta ea deplasându-se personal în afara României.

Servicile de informatii sovietice din Romania au aflat despre aceste activitati speciale ale  Mariei Tanase si initial au intentionat sa o pedepseasca la fel ca si pe ceilalti agenti ai occidentului. Dar in final s-au razgândit datorită popularității uriașe a Mariei Tănase, considerată „Regina Cantecului Popular Românesc” s-au o  „Edith Piaf a României ”.

Deși Maria Tănase a dus o viața luxoasă, avea o vilă multe bijuterii blănuri, etc, și avea posibilitatea să își cumpere mai multe automobile,  Maria Tănase a preferat să-și cumpere o singură trăsură cu care se deplasa oriunde  pentru nevoile zilnice.

În anul 1957, o delagație oficială franceză s-a deplasat la București (deși România era ocupată de trupele sovietice care au rămas până în 1958) a avut întâlniri cu oficialitățile române de partid și de stat. Francezii au propus să fie turnată prima co-producție  de film româno-franceză în care sî joace și Maria Tănase . Astfel a apărut în 1957 prima coproducție româno-franceză „Ciulinii Bărăganului” cu doi regizori un francez și un român și cu Maria Tănase în rolul principal.

Prin testament a cerut construirea unei fântâni in cartierul natal din bucurești, Cărămidari, dorință care nu s-a materializat nici până azi.

Este demn de subliniat faptul că toți marii artiști ai României Mari: George Enescu, Constantin Brâncuși, Maria Tănase, Mia Braia, Ioana Radu, Jean Moscopol, etc erau cu toții total împotriva comunismului.

Redacția R.B.N.Press

 

,

A preferat România, țara mormintelor părinților săi, țara în care încă stă cu frică că ar putea fi aruncat din casa în care locuiește, țara în care guvernanții i-au tăiat pensia de merit după ce, timp de 61 de ani, a dus numele României pe cele mai mari scene ale lumii. La 2 iunie baritonul Dan Iordăchescu sărbătorește cariera sa solistică neîntreruptă, un record mondial, dar și împlinirea vârstei de 80 de ani. Cel care s-a făcut cunoscut peste tot în lume drept „românul Dan Iordăchescu”, cel pe care multe nații au vrut să-l adopte, nu s-a dat dus din România. A rămas să plângă un popor care se ucide singur, un popor cu un trecut măreț și cu un prezent de care îi este rușine.

● Jurnalul Național: Maestre, anul acesta ați vrut să vorbim mai mult despre politică. Ce se întâmplă cu România?
● Dan Iordăchescu:  Ne-am dus pe un drum atât de rău, atât de greșit, atât de abrupt, încât mi-e frică de prăpastie. S-au adunat 60 de mii de oameni la miting cum au spus?

● Mai puțin…
● Va să zică la AC/DC se adună peste 50 de mii și aici, pentru viața lor, pentru viitorul lor, pentru bucuria de a trăi pe pământul românesc, nu se poate să se adune nici măcar 60 de mii de oameni din toată țara. Vedeți, ne merităm soarta. Dumnezeu e mâhnit, am impresia că și-a întors fața de la noi.

● Dar credeți că se schimbă ceva cu un miting?
● Se schimbă când vor veni milioane de oameni, dar nu sunt milioanele astea. Se schimbă lucrurile când oamenii sunt uniți și în număr mare. Pe mine m-au impresionat bieții pensionari care nu-și mai pot trăi cei câțiva ani de satisfacție după o viață întreagă de muncă. Nu se poate așa ceva. Vedeți, neamțul sau maghiarul când e mințit se ridică în două picioare și dă cu pumnul în masă. Aici, la noi, nimeni nu face așa. Fac pensionarii? S-a uitat cu dispreț la ei cel de sus, din Cotroceni.

ASTA E ROMĂNIA NOASTRÃ, AICI MAI TRÃIM NOI?!
● Vă văd că suferiți…
● Cum să nu sufăr?! Mie mi-au tăiat pensia de merit. Eu am adus un milion de dolari statului român din taxe și impozite. Împreună cu Spiess și Herlea am adus aproape 3 milioane de dolari și acum îmi taie pensia de merit? Era un nimic pe lângă ce am adus. Dar, în afară de bani, am dus prin muzică faima țării ăsteia în lume, spiritul, cugetul. Am dus sufletul românesc acolo unde nu-l cunoștea nimeni, în 61 de țări, în 331 de orașe.

● Aveați o „pensie nesimțită”, maestre?
● Aveam 43 de milioane. Acum, îmi taie 30%. Eu sunt obișnuit cu un anumit fel de viață, care este mult sub nivelul tuturor artiștilor mari din lume. Până și asta îmi iei?! Ce să mai îmi ia în continuare?  Casa? E casa lui Paul Constantinescu.

● Anul trecut nu se dăduse o sentință în procesul de revendicare. Cum a continuat ?
● Am câștigat, dar reclamantul are drept de recurs. Am doi vecini, el-un mare profesor de fizică la Universitatea Politehnică, ea -profesor universitar la ASE, pe care i-au scos din casă. Și amândoi acum mor. Asta e România noastră, aici mai trăim noi?! Pleacă tot tineretul în lume, e avalanșă. Prietenii mei își trimit copiii de-acasă. Am o prietenă bună, doctoriță, care și-a trimis în străinătate amândoi copiii, absolvenți de medicină. Au șase mii de euro pe lună ca rezidenți, aici aveau 12 milioane de lei.

A FOST O IUBIRE TOTALĂ. MARIA  TĂNASE  PÃREA MAI TĂNÃRÃ DECĂT MINE, CU TOATE CÃ ERA CU 17 ANI MAI MARE
● În imobilul acesta a locuit și Maria Tănase. V-am auzit anul trecut povestind pe scenă despre iubirea dintre  ea și dumneavoastră.
● A fost o iubire totală, cu toate că era cu 17 ani mai mare decât mine. Ea – născută în 1913, eu – în 1930. O cunoșteam de la debutul meu în rolul chiaburului la teatrul CCS (Consiliul Central al Sindicatelor din București). Era acolo și era atât de entuziastă… A venit la mine în cabină și mi-a spus: „Măi, tinere, tu o sa faci lucru mare, o să vorbească lumea despre tine”. Aveam 19 ani. Eu m-am căsătorit apoi și ne-am întâlnit mai târziu într-o biserică, când deja eram cu a doua soție. Ne-am povestit fiecare necazurile, eram supărat că nu-mi merge căsnicia. „Ei, lasă, că așa e în viață. Dar tu ai muzica, mai ții minte ce ți-am spus eu la 19 ani?”. După ce am divorțat de Delia, de a doua soție, întâmplător, mergând spre Ateneu, am văzut-o pe „doamna Maria”. Mi-a spus că nu m-a auzit niciodată cântând romanțe. „Nu se poate ca tu, cu sensibilitatea ta, cu glasul tău extraordinar, să nu cânți romanța românească. Te învăț eu romanța și cântecul popular stilizat românesc”, mi-a spus. Arăta extraordinar, era de-o frumusețe incredibilă, părea mai tânără decât mine și avea 44 de ani. Și am luat lecții de la ea și când a venit la mine a luat și ea lecții de la mine. (Râde)
A durat 8 luni, din octombrie 1957 până în mai 1958, când am plecat la Paris . Eu nu mai voiam să mă întorc, i-am scris, am două scrisori de-ale ei, dar sunt prea intime și nu vreau să le arăt nimănui.

ASTA MĂ DOARE, CÃ SE PIERDE POPORUL ÃSTA
● Ce mai înseamnă România azi?
● România pentru mine era o mare speranță și un tărâm al frumuseții. Eu, văzând 61 de țări din Filipine în Mexic, din Mexic în Peru , mi-am dat seama că țara mea e mai frumoasă. Prin blândețea naturii ei, prin colinele alea minunate pline de flori. De-asta iubesc florile așa cum iubesc femeile și cum îmi iubesc țara . E un lucru minunat ce se petrece în țara asta și pe care noi nu-l prețuim. Speranța mea era în frumusețea țării și în ceea ce a clădit Dumnezeu în oamenii țării ăsteia. Am avut un împărat, Traian, și pe Decebal care ne-au dat continuitatea și numele de ROMĂNI care ne-a fost furat. Acum noi nu mai suntem români, suntem „romanians” sau „roumain”. Țiganii sunt „romanes”. Noi nu mai avem nație. Asta mă doare, că se pierde poporul ăsta.  Aici e frustrarea maximă, poporul ăsta se ucide singur!

● E asta în structura noastră ca nație sau ne-am trezit brusc dintr-un coșmar și n-am știut încotro?
● Amândouă. Cred că avem o constituție fizică și psihică ușor anormale. A trebuit să plecăm capul. Am renunțat la identitate, la o parte din eul nostru în clipa în care ne-am lăsat capul în jos. Nenorocit a fost și regimul comunist, dar nu al românilor, ci acela impus al sovieticilor. Cei care ne-au ocupat țara până în ’58 când Gheorghiu Dej i-a dat afară și încet, încet, i-am dat și noi afară pe cei care mai rămăseseră prin închisorile de la Sighet, de la Gherla, de la Aiud și, uneori, chiar le-am dat drepturile înapoi. E o blasfemie să ne renegăm trecutul. Ceaușescu este un trecut și cu părți bune și cu părți rele. Părțile bune ale trecutului românesc ne asigură părțile bune ale prezentului și ne pot face să sperăm într-un viitor bun al nației. Trecutul nostru a fost de multe ori măreț. Nu cel ceaușist, dar i-am avut pe Titulescu, pe Iorga, pe Carlol al II-lea, pe Ferdinand…

● Ce reproșați românilor și României?
● În primul rând  reproșez românului starea de apatie. În al doilea rând starea de milă pentru el și umilă față de alții. Adică o stare supra-egoistă de milă pentru persoana lui. Asta nu e de-acum, e din vechime. Altfel n-ar fi spus: „Ferească Dumnezeu de ziua de mâine, să nu fie mai rea”. Și vine mai-răul. Până ajunge undeva la Bobâlna, la 1907, când nu mai poate, când urlă în el totul și iese cu toporul, cu coasa, cu ce iese și-și face dreptate. Asta mai vreau de la poporul ăsta, să-și facă dreptate. Nu mai e poporul mândru din vremea lui Ștefan cel Mare, cel care făcea zid în fața tuturor. Și-acum am ajuns un nimic de țară, împărțită între nevoile și pretențiile germanilor lui Hitler sau comuniștilor lui Stalin, Lenin și toți care au creat degringolada lumii. L-aș pune și pe Ceaușescu. Dar mi-e tare greu, nu că sunt un nostalgic, dar îi datorez 400 de mii de apartamente în țara asta, metroul… Mă uit în jur și mă îngrozesc. Am și eu mașină, dar o las acasă. Bucureștiul n-ar fi putut trăi fără metrou. Am contribuit și eu cu o scară, Spiess cu o scară, Herlea cu o scară. Ceaușescu a făcut metroul, a dat case, a dat Dacii plătibile în rate în termen de 20 de ani.

BĂ, DANE, IO  SUNT  ȚIGAN.  DAR UN ȚIGAN BUN
● Chiar credeți că era mai bine în comunism?
● Fără discuție. L-am cunoscut pe Noël Bernard, director al departamentului românesc de la Europa Liberă. M-a întrebat care este adevărul despre România. „E atât de nebun ăsta încât face un neam de ocară, îl distruge?”. Și i-am spus și lui: atât timp cât Ceaușescu a făcut case, atât timp cât nu mai vezi țigani pe drumuri bătând și furând, îi vezi duși prin satul sau orășelul 1 Mai pe care l-a clădit el…

Odată m-a dus pe mine acolo să le cânt lor, țiganilor. M-am îngrozit. La etajul patru erau porcii, la cinci erau păsările grămadă. Am spus: Dumnezeule, oamenii ăștia nu vor fi niciodată ca noi, nu se pot asimila. Ei au venit acolo după ce au trecut prin Ferentari, pe stradă sau prin canale, cerșind sau furând. I-am văzut și în Spania și în alte părți, dar acolo s-au asimilat. Mergeam numai la restaurantele lor, niciodată nu te furau, niciodată nu acceptau bacșișul. Deveniseră europeni, pe care i-am respectat și îi respect. De ce țiganii din Slovacia sunt minunați!? Violonistul Ion Voicu a fost cel mai bun prieten al meu. Când a murit, a murit o parte din mine. Dacă îi spuneai „rrom” plecai din casa lui în clipa aia. Îmi spunea: „Bă, Dane, io sunt țigan. Dar un țigan bun și am făcut ce-am putut pentru țiganii buni”. Aici e problema, sunt țigani buni, dar puțini. Unii fac oale, alții fac muzică… Dar, vorba lui Ceaușescu, „es clud” , exclud toți maneliștii, o rușine națională.

MI-E RUȘINE DE TIMPUL ACTUAL AL ROMÂNILOR
● Prin toate colțurile lumii pe unde  ați umblat, v-a fost vreodată rușine că sunteți român?
● Peste tot în lume eu eram numit „românul Dan Iordăchescu”. Dacă peste țări și mări eram român, unde să rămân?! Nu mi-a fost niciodată rușine că sunt român. Am fost copilul  părinților mei. De ce să-mi fie rușine? Mie mi-e rușine de timpul actual al românilor. De ceea ce se întâmplă cu ei după 1989.

● Erați „românul Dan Iordăchescu” și când ați plecat în Turcia, în ’86, pentru aproape 7 ani. De ce ați rămas în România?
● M-au oprit vârsta și mormintele părinților mei. Acolo pe cavou scrie mare „Dan Iordăchescu, Sevastia Iordăchescu, George Iordăchescu”. Acolo e locul meu. Aș pleca pentru viața mizerabilă pe care ne-au dat-o politicienii, în special ultimii care au guvernat. Dacă m-aș întoarce în ’92, când am revenit în țară , n-aș mai rămâne. Aș fi murit poate la Istanbul sau în Grecia, unde aveam cetățenia de onoare și mi s-ar fi dat locuință. Sau în Mexic, unde, la fel, am cetățenia de onoare, sau  la Riga , sau la Salonic. Când era să rămân pe drumuri, să-mi ia casa, le-am scris și mi-au spus: „Veniți la noi, vă dăm tot ce trebuie”. Dar sunt al țării ăsteia. Sunt și rămân român.

NU SUNT URMAȘUL TICĂLOȘILOR
● Ați trăit vreodată vremuri  mai grele ca azi?
● Nu. Niciodată. Decât în dragoste, dar asta e altă poveste. Atât timp cât trăiește această clasă nu cred că ne putem reveni. Am văzut la emisiunea Gabrielei Firea o individă care, când alții vorbeau de durerea românească, de chinul românilor, ea spunea: „E un om mare, e un om care are carismă, e un om care se uită în ochii celorlați și-i subjugă pentru că are „un dar al comunicării”… Care e darul comunicării?! O inteligență, da, o recunosc, dar malefică! Sunt inteligențe bune și inteligențe malefice, care distrug. Or, asta e El de sus, din Cotroceni. Ca să aibă el puterea, să aibă el totul în mână, să înfrângă totul, „să vă arăt eu vouă”. Și vine blonda și-mi strigă: „Voi, urmașii lui Traian Băsescu!”. Eu nu sunt urmașul lui Traian Băsescu, nu sunt urmașul golanilor. Nu sunt urmașul ticăloșilor. Eu sunt urmașul lui Traian. La columna lui la Roma m-am dus de 50 de ori și m-am închinat!

● Văd că aveți un laptop și v-am găsit și un cont pe facebook. V-a prins lumea asta virtuală?
● Nu. N-am scris niciodată la mașina de scris. Eu scriu de mână și mă semnez. Se ocupă fratele meu de asta, pentru că sunt oameni care mă iubesc și trebuie să le răspund cumva. Apropo de lumea asta, nu mai există nici dragoste adevărată. După mine ea se consumă în intimitate, nu în public. La noi sexul se arată în public, e peste tot, e o rușine. Dragostea e între doi oameni care își aduc eul la un numitor comun.

SCENA E A LUI DUMNEZEU, CULISELE SUNT ALE DIAVOLULUI
● Aveți trei fete și un băiat… Două dintre  fete v-au urmat pasiunea.
● Cristina, cea mare, e preocupată de soțul lei pe care îl iubește enorm, iar el o divinizează. Au niște copiii minunați care sunt în perioada cea mai critică, de trecere spre pubertate, se apropie de niște momente foarte periculoase și trebuie struniți ca să treacă cu bine de ele. Are destule pe cap. Cristina cred că a avut cea mai frumoasă voce din țara asta la mezzo-soprane, are un timbru uluitor, o frumusețe a armonicilor timbrale, o vocalitate suplă, amplă, unică, dar nu i-a plăcut să cânte operă. A trăit într-o lume a ei, vrea concerte simfonice. Și cântă superb. Irina -Coca, cea mică, este deja o celebritate. Iubește. Și iubește în primul rând muzica. Poate nu atât cât am iubit-o eu, dar aproape. Este o actriță excepțională, o cântăreață de mare sensibilitate, colorează frazele, le dă uneori voluptate, alteori nostalgie. Are 33 de ani. Iubește însă și personajele din viață. Și nu m-a ascultat. Dar nu mă mai amestec. Dar din cauză că nu mă mai amestec, nici ea nu se mai amestecă în senectutea mea și mă doare. Vin acasă, sunt singur între flori, e frumos. Dar e bine ca din când în când un om să-ți mângâie tâmpla sau să-ți sărute obrazul. E bine și asta, mai ales când e de-al tău și mai ales când îl iubești atât de mult.
Raluca trăiește acum la Los Angeles . A făcut film aici în țară înainte să plece. S-a măritat cu cineva pe care eu nu l-am dorit. Eu nu am ascultat-o pe mama și m-am căsătorit cu Delia, și m-am căsătorit și cu altele apoi și am ajuns ca vai de lume, trist, suferind. Mă duceam în biserici să mă rog la Dumnezeu să-mi dea tărie pentru a supraviețui. Nici ea nu m-a ascultat. S-au despărțit, e divorțată și are un copil de 7 ani. Îmi dă telefoane mereu, îmi trimite medicamente…

● Și băiatul?
● Băiatul îl am cu o pictoriță din Bali . Vine în vara asta în România.

● Împliniți la 2 iunie 80 de ani de viață, iar anul acesta se împlinesc și  61 de ani de carieră. La ce concluzii ați ajuns?
● Concluziile mele sunt următoarele: Dumnezeu nu mi-a dat arcul, nu mi-a dat sabia, nu mi-a dat pușca ca să cuceresc lumea. Mi-a dat harul cântului. E o concluzie după o viață. Scena e a lui Dumnezeu, culisele sunt ale diavolului. Dumnezeu e acolo doar atât timp cât cortina e trasă, când scena e deschisă. Eu am avut de-alungul vieții suferințele și pedepsele care mi s-au dat, dar și dărnicia fără margini ale spiritului divin.

O VIAȚĂ PE SCENĂ
Dan Iordăchescu s-a născut la 2 iunie 1930. A cântat pe cele mai prestigioase scene ale lumii, de la Teatro alla Scala din Milano, Opera din Paris sau Balșoi Teatr din Moscova, la New York .  I-a avut ca parteneri pe giganți ai muzicii lirice precum Placido Domingo, Renata Scotto, Monserrat Caballe, Luciano Pavarotti sau N. Rossi-Lemeni.
A jucat în peste 45 de roluri importante de operă, în peste 1.500 de concerte și a obținut 13 premii internaționale la competiții de canto. În plus, lui Dan Iordăchescu i s-a oferit titlul de cetățean de onoare al șase orașe, între care Mexico City (1980), Salonic – Grecia (1981) sau Pellare – Salerno , Italia (1988). Anul acesta maestrul sărbătorește și împlinirea a 54 de ani de la acordarea marilor premii Mozart ( Salzburg 1956), Schumann ( Berlin 1956), Mussorgski ( Geneva 1956) – premii care nu s-au mai acordat nimănui în lume.


Radu Gheorghiu

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press