ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "marasesti"

marasesti

,

Acum o suta de ani au avut loc bataliile de la Marasti, Marasasti  si  Oituz.  Am cautat in cartile indicate mai jos istoricul acestor  grele incercari…

Generalul german von Mackensen plecase de la Bucuresti pe data de 5 iulie spunand : « La revedere, la Iasi, peste doua saptamani » ([3] p 324) ; puterile centrale doreau disparitia Romaniei independente, refugiata in Moldova. S-a luat in discutie refugierea guvernului si a familiei regale in Rusia, dar Ferdinand, alaturi de care se gasea  generalul Berthelot, a refuzat categoric. 

Mai intai au atacat romanii, impreuna cu rusii, la Marasti , impotriva trupelor germano-austro- bulgaro-turce.

Intre 22 si 24 iulie ei avanseaza rapid.  Dar pe 25 iuliei  soseste  o telegrama de la Kerenski, seful guvernului rus, care ordona suspendarea ofensivei pe intregul front ([1] p 145). Totusi, Averescu continua atacul pana pe 1 august, strapungand frontul pe o adancime de 20 de km. Este o victorie deplina !

La Marasesti  pe data de 5  si la Oituz pe 8 august au atacat  puterile centrale, sub conducerea lui von Mackensen, cu o enorma pregatire de artilerie « sprijinita prin bombardamente cu gaze asfixiante » ([1] p 146). O parte din armatele ruse fusesera deja trimise in Galitia, unde trupele rusesti se retrasesera pe 100 de km. Dintre combatantii rusi ramasi in Moldova, unii au luptat (defensiva nu le era interzisa), dar majoritatea s-au retras fara sa lupte.

Multe marturii atesta eroismul ostasilor romani; astfel,  Kiritescu (p 334), relateaza sacrificiul regimentului 40 din care 7 ofiteri si 120 soldati cad prizonieri, toti ceilalti  fiind cazuti in lupta.

Frontul se stabilizeaza, revine la razboiul « de pozitie ». Ofensiva germano-austriaco-bulgaro-turca a esuat ; nici unul din obiectivele stabilite de comandamentul german nu a fost atins ([3] p 345). Si asa a ramas pana la data armistitiului franco-german (11 noiembrie 1918), in ciuda pacii incheiate de Rusia si a proiectului de tratat romano-german de la Buftea, care nu a fost ratificat de rege. Ferdinand a refuzat dezarmarea armatei romane ramasa pe pozitii, astfel incat von Mackensen cu 170.000 de combatanti era inca la Marasesti in noiembrie 1918.

Dupa retragerea putin glorioasa din anul 1916, acest succes face ca romanii sa fie vazuti altfel de catre straini… si de catre ei insisi ! Datorita lui, Romania s-a prezentat cu fruntea sus la negocierile de la Paris, care s-au concretizat prin bine cunocutul Tratat de la Trianon.

Sa amintim ca pe data de 6 august 1923, un covasnean, Justinian Teculescu, pe atunci episcop al Armatei,  « a pus piatra de temelie a mausoleului de la Marasesti, …  a organizat institutia Eroului Necunoscut (Soldatul necunoscut) si aducerea ramasitelor pamantesti ale acestuia de la Marasesti la Bucuresti precum si inhumarea lor in Parcul Carol » ([4] p 33).

Cei 22 de combatanti francezi cazuti in aceste lupte vor fi inmormantati la Iasi, unde, in mod miraculos, monumentul a fost pastrat, poate fi vazut si astazi.

Iar, in memoria familiei, unul din atat de numerosii eroi ai acestor lupte a fost un alt voinestean, Maior, cumnat al episcopului,  sotul « lelitei Lenica » nascuta Teaca.

 

 Autor: Nicolas Teculescu 

Gasiti informatii interesante in cartile: [1] La Roumanie de la Triplice a l’Entente de Jean-Noel Grandhomme, Ed Soteca 2009   [2] Berthelot, du culte de l’offensive a la strategie globale de Jean-Noel Grandhomme Ed ecpad 2011    [3] La Roumanie dans la Guerre Mondiale de Constantin Kiritzesco Ed Payot 1935 (reeditata in limba romana, la Bucuresti in 1989); [4] Teculestii din neam in neam de Luminita Cornea, C. Catrina si Ion Lacatusu,  Ed Angvstia, 2008

Video: Turul aerian al Mausoleului de la Mărăşeşti

romaniabreakingnews.ro

,

Pe 24 iulie a început bătălia de la Mărășești (până la 6/19.VIII.1917); Armata română, comandată de generalul Eremia Grigorescu, a oprit o puternică ofensivă germană condusă de mareșalul von Mackensen, declanșată cu scopul scoaterii definitive a României din război.

Succesul repurtat de Armata 2 la Marasti a fortat Puterile Centrale sa-si revizuiasca planurile. S-a renuntat la ofensiva proiectata in zona Namoloasa, fortelele principale fiind mutate in zona Focsani. Noua ofensiva urma sa se dea la vest de Siret, pe directia Focsani – Marasesti – Adjud, cu Armata 9 germana (general de infanterie Johannes von Eben), concomitent cu o alta lovitura in lungul vaii Oituz, executata de Armata 1 austro-ungara (Arhiducele Joseph). Aceasta actiune avea ca scop incercuirea Armatei 2.

De cealalta parte, Marele Cartier General Roman decisese sa renunte la lovitura sa in zona Namoloasa. Armata 4 rusa trebuia scoasa din frontul din sudul Moldovei si deplasarea ei in zona nordica, unde putea ameninta flancul trupelor austro-germane aflate in ofensiva in Galitia. Armata 1 romana urma sa inlocuiasca trupele rusesti.

Pentru ofensiva Armata 9 germana a fost intarita cu trupe aduse de pe frontul francez (Corpul Alpin german, care a sosit pe 6 august) sau italian. Generalul von Eben a hotarat ca lovitura principala sa fie data de Corpul 1 german, compus din 6 divizii, in timp ce in stanga sa Corpul 18 Rezerva german, alcatuit din 3 divizii, trebuia sa fixeze trupele Antantei din fata sa. Dreapta Armatei a 9-a era asigurata de Grupul Ramnic, format din 2 divizii. Rezerva era formata dintr-o divizie germana, una austro-ungara si Corpul Alpin, care a ajuns in zona de abia in prima zi a bataliei. Fortele germane in sectorul de ofensiva erau 102 batalioane de infanterie, 10 escadorane de cavalerie, 24 companii pionieri, 2 auto-mitraliere, 1135 mitraliere, 356 aruncatoare de mine, 223 tunuri de camp, 122 tunuri si obuziere grele.

In zona de atac a Armatei a 9-a germane se afla Armata 4 rusa, care mai avea in contact cu inamicul doar doua corpuri. Pe dreapta Corpul 8 rus (3 divizii), iar pe stanga Corpul 7 rus (2 divizii). Rezerva era formata dintr-o divizie de infanterie si una de cavalerie. Acestea totalizau 84 batalioane de infanterie, 52 escadroane de cavalerie, 280 tunuri de camp si 36 tunuri grele. Grosul fortelor Armatei 1 romana se afla in zona Tecuci, unde se pregatea sa treaca la vest de Siret, pentru a prelua sectorul de front de la trupele ruse.

Ofensiva Armatei 9 germana a fost precedata de o puternica pregatire de artilerie asupra luncii Siretului, care a inceput la ora 4:30 am pe 6 august 1917. La 7:30, Corpul 1 german (general Kurt von Morgen) a trecut la atac, avand in primul esalon Diviziile 12 bavareza, 76 si 89 infanterie, si in esalonul doi alte doua divizii. Frontul aparat de Diviziile 13 si 34 ruse a fost rupt pe 10 km, trupele ruse retragandu-se in dezordine la est de Siret. La cererea comandamentului rus, generalul Constantin Christescu, comandantul Armatei 1, a ordonat generalului de divizie Eremia Grigorescu, comandantul Corpului 6, sa intervina cu Divizia 5 Infanterie la vest de Siret, iar cu Divizia 9 Infanterie sa ia pozitie de aparare pe malul de est al Siretului. Regimentele 32 Dorobanti Mircea si 8 Dorobanti Buzau au contraatacat, stopand ofensiva germana pe aliniamentul Moara Alba – Doaga – Furceni.

Vazand ca sansele de fortare a raului sunt minime, in dimineata zilei de 7 august, comandamentul german a directionat ofensiva spre nord, cu 4 divizii. Efortul s-a concentrat asupra Diviziei 5 Infanterie, asaltul fiind insa respins. Doar la jonctiunea cu trupele ruse s-a realizat o patrundere, dar situatia a fost restabilita de contraatacul a 2 batalioane din rezerva diviziei. La amiaza, dupa o scurta dar masiva pregatire de artilerie, inamicul a reluat atacul cu forte de trei ori mai puternice decat cele ale diviziei romane atacate. Regimentul 3 Vanatori a rezistat pe pozitii in satul Doaga in fata unei intregi divizii germane. La fel in sectorul Regimentului 32 Dorobanti Mircea. Soldatii din aceasta unitate au efectuat contraatacuri la baioneta, numai in camasi, datorita caldurii sufocante, reusind sa impinga trupele germane pe baza de plecare la atac. Seara, Corpul 1 au atacat din nou si au spart frontul diviziei ruse din dreapta marii unitati romane. Fiind in pericol sa fie atacate din spate, Regimentul 32 Dorobanti Mircea s-a retras pana la Podul Cosmesti. Pentru a acoperi golul produs, a fost introdusa la vest de Siret Divizia 9 Infanterie romana, care a fost supusa de asemenea unui atac neintrerupt. In seara zilei de 7 august, sub acoperirea intunericului, o grupare germana s-a apropiat si a atacat in flancul Diviziei 9, ajungandu-se la lupte corp la corp. Unitatile romane au parasit satul Doaga si s-au retras pe marginea padurii Prisaca, unde au organizat o noua aparare. In acea zi, Divizia 5 romana a pierdut 44 de ofiteri si 1770 soldati morti, raniti si disparuti. A refacut frontul pe un aliniament cu 2-3 km mai inapoi.

La 8 august, generalul von Eben a schimbat sectorul de atac mai la vest, pe frontul aparat de unitati ruse. Spre seara, la al doilea atac, acestea se retrag spre nord. Un regiment rus a fost aproape anihilat. Frontul roman a fost bombardat, atacul asupra Diviziilor 5 si 9 Infanterie romane fiind reluat in ziua urmatoare. Ziua de 9 august inregistreaza un nou varf al violentei atacurilor germane. Asaltul a inceput la ora 19:00, dupa o puternica pregatire de artilerie, care a provocat pagube importante Diviziei 9, a carei soldati nu reusisera sa sape decat gropi individuale, deoarece pamantul era foarte tare. Germanii au suferit iarasi pierderi mari datorate gruparii de artilerie romano-ruse situata pe malul estic al Siretului si care lovea exact in flancul atacului. Totusi prima linie a infanteriei romane a fost rupta in mai multe puncte, dar interventia rezervelor i-a respins dupa lupte foarte violente. Regimentul 34, care a avut de infruntat Divizia 12 Bavareza, a rezistat la 3 asalturi consecutive. A ramas in prima linie numai cu Batalionul II, sub comanda maiorului Gheorghe Mihail, viitorul sef al Marelui Stat Major in 1940 si 1944. Acesta a contraatacat si a capturat 62 de prizonieri si doua mitraliere. Steagul unitatii a fost ulterior decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru faptele din acea zi. La fel au fost decorati si comandantul Regimentului, colonelul Virgiliu Dumbrava, si precum si cel al Batalionului II. Dar pierderile sale au fost insa foarte grele: 35 de ofiteri si 1551 soldati. Regimentul 36 a pierdut 36 de ofiteri si 954 soldati. De asemenea Regimentele 7 si 32 Dorobanti au suferit si ele pierderi insemnate. In timpul noptii, la ora 2:00, a avut loc un alt asalt, care a reusit sa impinga Divizia 9 si dreapta Diviziei 5 Infanterie cateva sute de metri inapoi. Divizia rusa vecina a fost si ea silita sa se retraga, dar Armata 4 rusa a contraatacat puternic, capturand 2500 de prizonieri si recastigand terenul pierdut.

Ultimele esecuri slabisera forta Armatei 9 germane. Astfel generalul von Eben a intarit Corpul 1 german cu o divizie din rezerva sa, iar Corpul 18 Rezerva cu Corpul Alpin.

Pe 10 august a venit randul trupelor Antantei sa treaca la ofensiva. Generalul Christescu si generalul Ragoza, comandantul Armatei 4 ruse, au hotarat sa atace, fiecare cu cate un corp de armata a doua divizi, intrandul realizat de germani in frontul romano-rus. In timpul diminetii, Armata 9 ataca sectorul rus al frontului, dar obtine numai un castig mic de teren. La ora 17:00 infanteria aliata porneste la asalt, dupa o lunga pregatire de artilerie. Divizia 9 Infanterie a patruns in prima linie germana, dar datorita pierderilor a fost silita sa se regrupeze. Intarita cu un regiment din Divizia 13, a reluat atacul, dar din nou fara succes. Divizia 5 Infanterie si un regiment al Diviziei 14 a reusit si ea sa patrunda in pozitiile germane, dar nu a putut pastra cuceririle. Regimentele 8 Dorobanti si 3 Vanatori au intrat in satul Doaga, dar au fost apoi respinse. Situatia a fost similara in sectorul Armatei 4 ruse. Ofensiva aceasta insa scazuse si mai mult capacitatea de lupta a Diviziilor 76, 89 si 115 germane care suportasera socul, deja obosite dupa cateva zile de atacuri esuate. Raportul generalului von Eben catre comandantul grupului de armate, maresalul von Mackensen, mentioneaza de asemenea faptul ca Divizia 216 Infanterie suferise pierderi mari in urma bombardamentului din flanc executat de artileria romana de pe malul estic al Siretului.

Pentru ziua urmatoare, generalul Christescu a decis sa impuna o tinta limitata pentru ofensiva Corpului 6: aliniamentul Doaga – Valea Susita. Armata 4 rusa hotarase sa ramana in defensiva. Germanii au atacat la ora 16:00 in sectorul acesteia, dupa o pregatire de artilerie de trei ore si au silit din nou trupele ruse sa se retraga. La 16:30 Divizia 9 Infanterie a plecat la atac, fara stie situatia din sectorul vecin. Retragandu-se rusii, flancul a ramas descoperit. Comandantul diviziei a trimis un batalion pentru a prelungi linia. Germanii au inaintat spre Marasesti, situatia devenind foarte periculoasa. Regimentul 9 Vanatori care constituia rezerva diviziei a fost adus in graba si s-a instalat in fabrica de la nord de oras, reusind sa opreasca trupele germane ce amenintau sa incercuiasca Divizia 9 Infanterie. Pentru aceasta actiune, lt. col. Gheorghe Rasoviceanu, comandantul regimentului, a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Legatura cu trupele ruse a fost refacuta de un regiment din Divizia 13 Infanterie din rezerva Corpului 6. Divizia 5 Infanterie a atacat in zona Doaga, dar Regimentele 7 si 8 Dorobanti nu au reusit sa patrunda in sat. In aceeasi zi, la generalul de divizie Eremia Grigorescu a fost numit comandant al Armatei 1.

Constatand ca trupele Corpului 1 german erau epuizate, generalul von Eben a hotarat sa mute atacul principal si mai la vest, in sectorul Corpului 18 Rezerva al generalului maior Kurt von Wenniger, care suferise mai putine pierderi si era mai odihnit. Astfel, pe 12 august, atacand cu forte slabe doar pentru a fixa Divizia 5 Infanterie, Armata 9 germana si-a concentrat efortul contra trupelor Armatei 4 ruse, reusind sa cucereasca Panciu. In urma acestui esec, generalul Ragoza a dorit sa retraga frontul romano-rus la nord de Marasesti. Planul a fost abandonat la insistentele generalului Eremia Grigorescu. Generalul de corp de armata Constantin Prezan, seful Marelui Cartier General, a hotarat sa inlocuiasca Corpul 7 rus cu Corpul 5 roman (Diviziiile 10 si 13 Infanterie), iar Corpul 8 rus sa treaca sub conducerea Armatei 1 romane. Comandamentul Armatei 4 ruse a fost retras la Bacau si urma sa primeasca o noua misiune.

Pe 13 august, Corpul 18 Rezerva a atacat trupele ruse la nord de Panciu, dar a esuat. Ziua urmatoare, generalul von Eben a ordonat Corpului 1 sa elimine intrandul romanesc din zona padurii Prisaca si sa ia podul peste Siret de la Cozmesti. Concomitent, Corpul 18 Rezerva trebuia sa atace pe valea Zabrautului. Dupa o puternica pregatire de artilerie a inceput asaltul asupra pozitiilor Corpului 8 rus. Generalul de brigada Henri Cihoski, comandantul Diviziei 10 Infanterie, a trimis in ajutor Regimentul 10 Vanatori, care a surprins trupele Corpului Alpin producand pierderi importante, in unele zone ducandu-se aprige lupte corp la corp. Vanatorii au reusit sa ocupe Cota 334, dar au fost siliti sa se retraga apoi in urma unui puternic bombardament de artilerie. Alaturi de ei a intervenit Regimentul 38 Infanterie Neagoe Basarab, comandantul sau col. Gheorghe Cornescu, primind Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru contraatacul care a dus la oprirea ofensivei germane ce ameninta sa patrunda pe valea Susitei in spatele Armatei 2 romane. Corpul 8 rus a fost insa nevoit sa se replieze la nord de Iresti si de Straoani.

Divizia 5 Infanterie, in cealalta extremitate a frontului, era redusa in urma ultimelor lupte a aproximativ o treime din efective. Pozitiile de la padurea Prisaca au fost puternic bombardate de artileria germana. La ora 17:00 a inceput asaltul, dat cu doua divizii, care a fortat trupele romane sa se retraga. A intervenit si de aceasta data rezerva diviziei impreuna cu un regiment din Divizia 14, aflata in rezerva armatei. Atacul german a fost oprit la nord de padurea Prisaca. Podul de la Cozmesti a fost ulterior aruncat in aer, deoarece pontonierii romani construisera alte doua mai la nord. Divizia 5 Infanterie, epuizata, a fost retrasa din linia intai.

Pe 15 august, Corpul 18 Rezerva german a continuat ofensiva, reusind sa creeze o bresa la jonctiunea dintre Divizia 10 Infanterie si divizia rusa din dreapta sa. A contraatacat Regimentul 10 Vanatori, sprijinit de 10 baterii romane si 3 ruse, si a reusit sa restabileasca situatia. Cu aripa stanga, insa, Corpul 18 Rezerva a cucerit Muncelul, silind trupele ruse sa se retraga. Astfel era amenintata chiar jocntiunea dintre cele doua armate romane. Armata 2 a atacat cu Detasamentul „Colonel Alexiu” alcatuit din 2 batalioane de vanatori, 2 batalioane de infanterie si 3 baterii de artilerie, care, impreuna cu o divizie de cavalerie rusa, a reocupat satul. Ziua urmatoare, germanii au luat jumatate din Muncelul, dar in urma puternicului contraatac al trupelor colonelului Alexandru Alexiu au trebuit sa se retraga.

Zilele de 17 si 18 august au calme. Pierderile insemnate suferite de ambele parti i-au fortat pe comandanti sa-si reorganizeze unitatile. Generalul de divizie Eremia Grigorescu a inlocuit Divizia 14 Infanterie, care se afla la est de Siret, cu Brigazile 1 si 6 Rosiori, iar greu incercata Divizie 5 Infanterie cu Divizia 2 Cavalerie. Aceasta din urma si cele doua brigazi formau Corpul de Cavalerie. Divizia 14 Infanterie a fost mutata pe malul de nord al Siretului in zona Cozmestii de Vale. De asemenea, a fost mutata artileria grea a armatei astfel incat sa se asigure o buna concentrare a focului in sectorul Corpului 5 (Diviziile 10, 13 si 9 Infanterie). Rezerva Armatei 1 era constituita din Divizia 15 Infanterie si Divizia 5 aflata in refacere. De partea cealalta, la interventia maresalului von Mackensen, generalul von Eben a grupat in Corpul 1 german sapte divizii de infanterie si i-a subordonat aproape toata artileria Armatei 9. Aceste forte totalizau 55 de batalioane si 95 de baterii.

Pe 19 august germanii a reluat ofensiva, atacand cu Corpul 1 armata spre Marasesti si cu Corpul 18 Rezerva armata pe directia Panciu-Muncelul, lovitura principala fiind data in sectorul cuprins intre Marasesti si padurea Razoare, aparat de Diviziile 9 si 13 Infanterie romane. Numai pe frontul celei din urma au fost concentrate trei divizii. Pregatirea de artilerie s-a declansat la orele 6:30 asupra Regimentelor 47/72, 51/52 si 50/64 Infanterie, din primul esalon al Diviziei 13, si asupra pozitiilor de la marginea de vest a localitatii Marasesti, aparate de Regimentul 9 Vanatori din Divizia 9 infanterie. A durat doua ore si jumatate si a fost cel mai violent bombardament de artilerie din timpul bataliei. La ora 9:00 au inceput primele asalturi, de mica amploare, care sunt respinse cu usurinta. Dupa 11:00, insa s-a declansat un atac foarte puternic, avand efortul principal la nord de padurea Razoare, la jonctiunea dintre Diviziile 13 si 10 Infanterie. Divizia 10 era atacata de Divizia 13 austro-ungara, dar care a esuat sa patrunda in dispozitivul roman.

Divizia 13 Infanterie, comandata de generalul de brigada Ioan Popescu, a fost cea ma incercata unitate romana in acea zi. Ea ocupa un front de 6 km, avand Regimentul 47/72 Infanterie la marginea de sud-vest a padurii Razoare, Regimentul 50/64 Infanterie in viile Negroponte si Regimentul 51/52 Infanterie intre ele. Rezerva o constituia un batalion din Regimentul 50/64 si unul din Regimentul 48/49. Ca suport artileristic avea 15 baterii romane si 15 baterii rusesti.

Atacul a inceput la ora 9:00. In sectorul Regimentului 47/72 Infanterie, asalturile trupelor germane au esuat unul dupa altul. Batalionului I, aflat pe aripa stanga, la sud de padurea Razoare, a fost atacat de Regimentul 28 Infanterie Bavarez (din Divizia 12 Bavareza) si unitati din Diviziile 115 si 89 germane, iar Batalionul II de pe aripa dreapta de unitati ale Diviziei 13 austro-ungare. Batalionul III se afla in rezerva. Comandantul regimentului, lt. col. Radu Rosetti, fostul sef al Biroului Operatii al Marelui Cartier General in 1916, a fost ranit. In centru, Regimentul 51/52, care avea o pozitie mai descoperita a fost si el puternic atacat, fiind nevoit sa se retraga. Germanii au incercat sa fructifice acest succes si sa se infiltreze in spatele celor doua regimente de pe flancurile Diviziei 13. Batalionul III/Regimentul 47/72, sub comanda mr. Draganescu a atacat si a oprit patrunderea. Au contraatacat si rezervele Regimentului 51/52. Infanterie, dirijate de comandantul unitatii, lt. col. Ioan Cristofor, dand timp ajutoarelor din partea diiviziei sa soseasca. Compania 1 mitraliere, comandata de cpt. Grigore Ignat a rezistat pe pozitii cu inversunare, fiind aproape in totalitate distrusa. Comandantul a fost decorat post-mortem cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Cu toate acestea trupele germane au avansat spre cota 100, in spatele careia se afla artileria aliata. Regimentul 50/64 a trebuit si el sa-si replieze aripa dreapta, in urma patrunderilor inamice in frontul Regimentului 51/52. Lt. col. Diamandi Genuneanu, comandantul Regimentului 50/64, a organizat apararea la sud de cota 100 si a mentinut pozitia in fata atacului a doua regimente bavareze timp de doua ore.

La cota 100, asupra fortelor germane care erau pe punctul de a o cuceri, generalul Popescu, a organizat un contraatac cu cele 2 batalioane din rezerva, care impreuna cu Batalionul III/Regimentul 47/72 infanterie si cu alte subunitati, au lovit concentric fortele principale ale Diviziei 115 Infanterie germane, patrunse intre padurea Razoare si Viile Negroponte. Atacul a fost sustinut si de artileria Diviziei 10 Infanterie la ordinul comandantului armatei. Batalionul I/Regimentul 50/64, sub comanda cpt. Nicolae Miclescu, a iesit prin surprindere din viile Negroponte si a impins infanteria germana spre padurea Razoare. Cpt. Miclescu a cazut ranit, fiindu-i ulterior atribuit Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru acest atac. Au intrat in lupta si Batalionul III/Regimentul 47/72 Infanterie si Batalionul II/Regimentul 48/49 Infanterie. Rezistenta inamica la marginea padurii Razoare a fost infranta in urma unui violent atac la baioneta, trupele germane incepand o retragere dezordonata. Intreg Regimentul 47/72 a iesit la contraatac, iar la dreapta lui Regimentul 39 Infanterie, din Divizia 10, l-a urmat. Trupele germane s-au retras spre Valea Susitei, antrenand si unitatile Diviziei 13 austro-ungare. Romanii au cucerit prima pozitie inamica, dar inaintarea a fost oprita de generalul Grigorescu, deoarece von Eben isi pusese in miscare rezervele.

Divizia 10 si, in special, Divizia 13 Infanterie au obtinut o importanta victorie. Comandantii celor doua divizii, precum si comandantii Regimentelor 47/72, 50/64 si 51/52 au fost decorati cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Alti 7 ofiteri au primit aceasta inalta distinctie pentru luptele din acea zi. Regimentul 39 Infanterie Petru Rares a luat 376 prizonieri si 7 mitraliere, inaintand 500 m pe un front larg de 4 km, iar Regimentul 47/72 a luat 209 prizonieri si 4 mitraliere. Insa pierderile au fost grele. Acelasi Regiment 47/72 a pierdut 880 de oameni (99 morti, 300 raniti si 481 disparuti). Steagul regimentului, precum si al celelorlalte doua unitati greu incercate pe 19 august au fost de asemenea decorate cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a.

In aceeasi zi, germanii au atacat si in sectorul Diviziei 9 Infanterie, situata la sud de Divizia 13. Aceasta fusese redusa practic la 4500 de oameni in urma luptelor grele din zilele anterioare. In prima linie erau Regimentul 9 Vanatori pe aripa dreapta si Regimentul 40 Infanterie Calugareni pe aripa stanga. Dupa o puternica pregatire de artilerie, doua divizii germane au pornit la atac. In urma unor lupte violente date in ruinele fabricii de la nord de Marasesti, Regimentul 9 Vanatori a fost silit sa se retraga spre oras. La fel si Regimentul 40, care a abandonat prima pozitie. Divizia 9 s-a instalat pe linia sud viile Negroponte – gara Marasesti – sud Marasesti, pe care a rezistat puternicelor atacuri ale infanteriei inamice, avand si sprijinul artileriei Diviziei 14 Infanterie, aflata pe malul estic al Siretului si care tragea in flancul germanilor.

Datorita esecului inregistrat de armata sa pe 19 august, generalul von Eben a decis ca nu mai era posibila continuarea ofensivei. A urmat o saptamana de pauza, pe care ambele parti au folosit-o pentru reorganizare. Armata 9 a schimbat din nou sectorul de efort. Corpul 18 Rezerva german a fost intarit cu trei divizii si i s-a subordonat toata artileria grea a armatei. La randul ei, Armata 1 romana a fost intarita de Marele Cartier General cu Divizia 11 Infanterie. Generalul de divizie Eremia Grigorescu si-a reorganizat dispozitivul. Astfel, Corpul 8 rus forma dreapta armatei in zona Muncelul, avand in prima linie doua divizii, in timp ce alte doua erau in spate in refacere. Corpul 5 (Diviziile 10 si 15 Infanterie) ocupa frontul pana la gara Marasesti, unde facea jonctiunea cu Corpul 3 (Divizia 14 Infanterie) aflat intre Marasesti si Siret. La est de rau se afla Corpul de Cavalerie (Brigazile 1 si 6 Rosiori, Divizia 2 Cavalerie si o brigada din Divizia 5 Infanterie). Rezerva armatei o constituiau Diviziile 9, 11 si 13 Infanterie si cealalta brigada a Diviziei 5.

Ofensiva Corpului 18 a inceput in sectorul Corpului 8 rus pe data de 28 august. La ora 9:00 trupele germane au patruns intre cele doua divizii ruse, care au trebuit sa se retraga. Au intervenit doua regimente din Divizia 3 Infanterie din Armata 2 romana. Acestea au contraatacat impreuna cu rezervele rusesti si au reusit sa opreasca inanintarea germana. Ziua urmatoare, generalul Grigorescu a pregatit un atac in zona Muncelul pentru a elimina intrandul inamic din acea parte a frontului. La dispozitia Corpului 8 rus a fost puse o divizie de infanterie rusa, Divizia 9 Infaterie romana, un regiment din Divizia 13 si altul din Divizia 15. La atac urmau sa ia parte si doua regimente din Armata 2 romana.

Asaltul a inceput la ora 8:00, dinspre nord si vest, dar i-a gasit pe germani pregatiti sa atace si ei si a fost respins. Un al doilea, la ora 17:00, a fost si el respins. Germanii au silit dreapta Diviziei 124 ruse sa se retraga. Au intervenit doua batalioane din Armata 2, care au reusit sa opreasca inaintarea in timpul noptii. Diviziile 11 si 13 Infanterie au fost aduse in spatele zonei amenintate. Divizia 5 a fost trecuta la vest de Siret. Pe 30 august, Corpul 18 Rezerva german a reluat atacul, trupele sale reusind sa patrunda intre Regimentele 18 Dorobanti Gorj si 2 Vanatori din Armata 2. A contraatacat Regimentul 34 Infanterie Constanta, care apartinea Diviziei 9 din Armata 1 si a reusit sa astupe bresa.

Corpul 8 rus a fost intarit cu Diviza 13 Infanterie, in timpul zilei de 31 august, cand datorita vremii neprielnice nu s-au dus lupte. Generalul Eremia Grigorescu a subordonat Divizia 9 Infanterie si o divizie ruseasca comandantului Diviziei 13, generalul de brigada Ioan Popescu. Aceasta grupare a atacat pe 1 septembrie. Pregatirea de artilerie a inceput la ora 6:00, cu toate tunurile gruparii, precum si cu artileria apartinand altor doua divizii ruse si artileria grea a Armatei 1. Dupa o ora au inceput atacul Diviziile 9 si 13 Infanterie dinspre vest si Divizia 3 Infanterie, comandata de generalul de brigada Alexandru Marginenanu, din Armata 2 dinspre nord. Dupa lupte grele, Divizia 13 a ajuns la circa 200 m de Muncelul. Corpul 18 Rezerva german a executat un contraatac in sectorul Diviziei 3, dar a fost respins. Ziua urmatoare, aceeasi Divizie 3 a suportat socul principal al loviturii Armatei 9. Obiectivul principal era Dealul Porcului, aparat de Regimentul 30 Dorobanti Muscel. Acesta a cedat pozitia, dar a fost recucerita in urma unui contraatac dat de rezerva diviziei si de un regiment rus. A fost ultima actiune de anvergura a Armatei 9 germane, in sectorul Marasesti.

Ofensiva Armatei 1 in zona Muncelul a fost reluata pe 3 septembrie. Divizia 11 Infanterie a fost si ea subordonata Gruparii general Popescu, trecand in linia intai alaturi de Diviziile 9 si 13. Divizia rusa si regimentele din Armata 2 au trecute in rezerva. Planul era ca Divizia 9 Infanterie si o brigada a Diviziei 11 sa atace frontal, pentru a fixa fortele germane din sector, in timp ce Divizia 13 si cealalta brigada a Diviziei 11, urmau sa atace satul Muncelul amenintand flacul pozitiei inamice. La ora 6:30 a inceput pregatirea de artilerie, iar la 8:00, Divizia 13 a inceput asaltul, insa nu a reusit sa inainteze. La fel si in sectorul Diviziei 9. A fost necesara inca o violenta pregatire de artilerie de o ora si jumatate si apoi de lupte corp la corp pentru ca Divizia 13 Infanterie sa cucereasca marginea estica a satului Muncelul. Insa pierderile romanesti din acea zi s-au ridicat la aproximativ 2700 de oameni.

Aceasta a fost ultima zi a bataliei de la Marasesti, ambele tabere hotarand sa treaca la aparare pe intregul front. Armata 1 romana a pierdut 610 de ofiteri si 26800 de subofiteri, gradati si soldati, iar Armata 9 germana circa 47000 de militari (morti, raniti, prizonieri). 40 de Ordine Mihai Viteazul clasa a III-a au fost acordate ofiterilor romani pentru faptele din timpul.luptelor din zona Marasesti. Generalul de divizie Eremia Grigorescu a primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a. De asemenea, steagurile a nu mai putin de 9 regimente au fost decorate cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a.

Ecaterina Teodoroiu – Scena din film

Luptele au continuat cu mica intensitate, cu atacuri si contraatacuri locale, si in zilele urmatoare. In una din aceste confruntari, pe Dealul Secuiului, pe 5 septembrie, a cazut voluntara Ecaterina Teodoroiu in fruntea plutonului sau. De partea cealalta, pe 8 septembrie generalul maior Kurt von Wenniger, comandantul Corpului 18 Rezerva german a fost ucis de explozia unui obuz in zona Muncelul.

Autor: Victor Nitu

Sursa: worldwar2.ro

 

,

Curățirea Basarabiei (I) Renașterea

Statuia Regelui Ferdinand la Chișinău

 

Motto:

„Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.”

Limba noastră, de Alecu Matevici, preot și poet basarabean mort de tifos pe frontul Moldovei în august 1917

Trupele române, strânse în bucata ce mai rămăsese din România la sfârșitul lui 1917, respectiv nordul Moldovei, făceau față cu succes trupelor rusești bolșevizate puse pe jaf și anarhie, ba chiar pe instaurarea comunismului în România prin arestarea regelui și executarea guvernului. Prin luptele grele de la Galați, Fălticeni, Mihăileni, Pașcani și alte părți au reușit dezarmarea și evacuarea celor peste un milion de ruși din țară (vezi Primele lupte cu bolșevicii) în doar o lună și jumătate. În timp ce la vest de Prut se dădeau lupte și se petreceau aceste lucruri, Basarabia era la marginea prăpastiei.

 images

Revoluția rusească

Se împlinise mai bine de un secol de stăpânire rusească în Basarabia, ocupată de la 1812. Cum le era obiceiul, autoritățile ruse la început au lăsat organele locale de conducere, sub forma unei autonomii locale conduse de boierii moldoveni, pentru ca în câțiva ani să desființeze autoguvernarea transformând Basarabia într-o gubernie rusească, în care începuse să se manifeste cea mai dură formă de împilare și rusificare cu putință. Deznaționalizarea era mult mai dură ca și cea a românilor din Ardeal, astfel se poate explica cum de au reușit în o sută de ani mai mult decât ungurii în nouă sute. Învățământul, biserica, administrația, totul era în limba rusă, vorbită doar de slujbașii și coloniștii aduși aici cu zecile de mii, pentru a face să dispară cu desăvârșire orice element românesc, la fel cum rușii și apoi sovieticii au făcut să dispară zeci de popoare despre care a rămas doar amintirea. Boierii care nu se rusificau erau trimiși în Siberia sau nevoiți să se refugieze dincoace de Prut. Tatălui marelui cărturar Bogdan Petriceicu Hașdeu, Alexandru Hașdeu, nu i s-a permis să vină în România pentru a-și ridica titlul de membru al Academiei Române, în timp ce fratele mai mare și-a sfârșit zilele în Siberia pentru vina de a fi român. Bogdan Petriceicu Hașdeu a reușit să vină în România unde a devenit cea mai importantă personalitate culturală românească a secolului XIX.

În timpul revoluției eșuate de la 1905-1906 au avut moldovenii de la est de Prut prima zvârcolire naționalistă mai serioasă, atunci apărând primele ziare în limba română după aproape o sută de ani (cu caractere chirilice), atunci afirmându-se în arena luptei pentru renașterea națională mai mulți patrioți basarabeni care vor deveni baza Partidului Național Moldovenesc zece ani mai târziu, deoarece revoluția a fost înăbușită (Pantelimon Halipa, Ion Pelivan, E. Catelli, Ștefan Ciobanu, Anatolie Moraru, Simion Murafa, episcopul Gurie Grosu și mulți alții).

După trei ani de război mondial, în martie 1917 izbucnește revoluția care l-a detronat pe țarul Nicolae al II-lea. Guvernul Kerenski decide continuarea războiului, dar este prea slab pentru a stăpâni anarhia care se extinde inclusiv în cadrul forțelor armate. Acestea erau condițiile în care românii au fost nevoiți să ducă bătăliile decisive din vara lui 1917 de la Mărăști, Mărășești și Oituz, alături de aliații ruși care părăseau pozițiile de la primele focuri. Totuși, au fost ruși care au luptat eroic, mai ales unitățile încadrate cu soldați basarabeni, trimise pe frontul românesc pe motiv că în apropierea căminelor lor de peste Prut vor lupta cu mai mare bravură, fapt care s-a dovedit în practică. Așa a fost cazul diviziei a XIV-a ruse, formată din basarabeni, precum și a artileriei ruse la Mărășești, încadrată în mare parte cu basarabeni. Chiar comandantul artileriei ruse, generalul Grigoriev, a fost ucis în luptă și conform dorinței sale a fost înmormântat alături de cei cu care a luptat. Astăzi își doarme somnul de veci în Mausoleul de la Mărășești, alături de generalul Eremia Grigorescu, alt erou de la Mărășești, mort de gripă spaniolă în 1919.

Dar participarea basarabenilor la luptă alături de trupele române, pe teritoriul românesc, a avut efecte pe care conducerea rusă nu le-a anticipat. Trăind alături de soldații români, de civilii români, basarabenii s-au convins că erau același popor, cu nimic diferiți unii de alții. Redeșteptarea conștiinței naționale se petrecea și pe teritoriul Basarabiei, pe unde se scurgeau refugiații români sau veneau voluntarii ardeleni și bucovineni în detașamente de luptă constituite din foștii prizonieri luați de ruși de la armata austro-ungară. În timpul foametei și epidemiei de tifos din nordul Moldovei rămas liber în iarna 1916-1917, grânele de pe teritoriul basarabean au salvat România, tot acolo au fost duse imense cirezi de vite și oi evacuate din teritoriul ocupat. Medici și civili basarabeni au plecat la Iași și în alte puncte pentru a lupta împotriva tifosului și mulți au căzut victimă epidemiei, chiar și marele poet basarabean Alexei sau Alecu Mateevici, autorul poeziei „Limba noastră”.
Pentru a scoate Rusia din război, germanii organizează deplasarea lui Lenin în Rusia într-un vagon sigilat. Ajuns la Sankt Petersburg, acesta își organizează adepții și reușește lovitura de stat bolșevică din noiembrie 1917, numită apoi în istoriografia sovietică Marea Revoluție Socialistă din Octombrie (după calendarul vechi). Apoi decide încheierea războiului, pentru a se concentra asupra cuceririi puterii în Rusia și instaurării regimului bolșevic. Lenin s-a aliat cu oricine și apoi i-a anihilat la momentul potrivit, așa a făcut cu menșevicii, cu marinarii răsculați din Kronstadt sau cu Ucraina. La fel, a îndemnat republicile foste ruse să-și manifeste autonomia, pentru a le strivi tot la momentul oportun, cum a fost cazul în Ucraina, Georgia, Armenia, Azerbaidjan și cum va încerca în Basarabia. Fiindcă Lenin și Trotsky aveau planuri mari, gândeau revoluția permanentă care trebuia realizată inclusiv cu forța armelor Armatei Roșii până ce întreg globul va deveni sovietic. Dar după eșecurile din Polonia în 1920 și în Ungaria, România și Basarabia mai devreme, teoria lui Stalin a devenit preponderentă, cea a consolidării revoluției proletare într-un stat până ce restul vor deveni pregătite. De fapt, până ce URSS va deveni pregătită să le înghită, ceea ce s-a petrecut începând cu deceniul patru al secolului XX, până atunci URSS asigurându-și stăpânirea în Siberia, strivirea contrarevoluționarilor albi Denikin și Kolceak, și o înarmare corespunzătoare. Două țări au anulat planul lui Lenin și Trotsky. Acestea au fost România și Polonia.

România a făcut-o prin curățarea propriei țări de bolșevici, apoi în 1919, de stârpirea bolșevismului unguresc al lui Bela Kuhn (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta și cele două precedente) Mai mult, românii au anulat tentativele de bolșevizare apărute în 1918 în Viena și Praga (vezi capitolul „Viena și Praga sub stăpânire românească” din articolul Revoluția din Ardeal și gărzile naționale române (I)). Polonia, prin lupta de pe Vistula, numită și miracolul de pe Vistula, a oprit ofensiva sovietică asupra Varșoviei în 1920. Dar până atunci, România va elibera Basarabia, și nu oricum, ci prin baioneta soldatului țăran care l-a oprit pe Mackensen, i-a îngenuncheat pe cei mai buni soldați din lume, a câștigat respectul lumii întregi, și care mai apoi va face strajă la Nistru și va intra în singura capitală inamică ocupată de Antanta, Budapesta, atârnând în vârful Palatului Parlamentului ungar opinca care l-a adus pe acest soldat țăran până aici, din negura istoriei, de la Sarmisegetusa până la Budapesta (vezi Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta ).

Dificultățile recuperării istoriei deturnate

Istoria noastră a fost furată, ciuntită, deturnată de zeci de ani de minciuni sau atitudini care subestimează rolul românilor în evenimentele istorice, punând sub semnul întrebării inclusiv ideea continuității pentru a induce în subliminalul colectiv psihologia unor tolerați, a unui popor de sclavi, cu atât mai ușor de condus și de manipulat. Cei care au încercat și în mare parte, în unele părți au și reușit aceasta, nu au făcut-o singuri. Nu au fost doar străini, n-ar fi reușit singuri, cozile lor de topor au fost români, care s-au pus în slujba dușmanului nu din precepte filozofice sau după vorba „capul plecat sabia nu-l taie”, ci pentru mărunte și iluzorii, de cele mai multe ori, beneficii personale, fie că vorbim de cele materiale sau de satisfacerea orgoliului sau poftei de putere. Spuneam că au fost iluzorii de cele mai multe ori, fiindcă multe din aceste cozi de topor au fost eliminate tocmai de tovarășii de drum care s-au scuturat de ele ca de niște unelte devenite nefolositoare, cazul lui Lucrețiu Pătrășcanu nefiind singular. Cozile de topor apar și se manifestă chiar și în ziua de astăzi, cele mai vizibile fiind cele sub forma unui Voronin sau Vasile Stati și mulți alții.

Basarabia a avut soarta cea mai crudă și din acest punct de vedere, al spălării identității. Propaganda antiromânească, prin care se încearcă inventarea unui alt popor, cel moldovenesc diferit de cel român, se continuă deșănțată, vizibilă, la ordinea zilei. Și basarabenii nu au mijloace să se apere, istoria lor și a românilor este pervertită aici de generații, și mare parte din documentele pe care s-ar baza o cercetare istorică la Chișinău au fost distruse sau furate de ocupațiile rusești din 1940 sau după 1944. Chiar și în România au dispărut o mulțime dintre acestea, iar actualii istorici, majoritatea, nu au interes să desfășoare o activitate reală de scoatere la lumină a celor rămase, și sunt multe. Întrebați de ce acest dezinteres, ți se răspunde invariabil, lipsa de fonduri. De parcă Eminescu, Coșbuc, Negruzzi sau Hașdeu s-au uitat la fonduri când au cercetat prin arhive prăfuite sau biblioteci insalubre.

Spuneam că mare parte din documentele de arhivă s-au pierdut sau au fost distruse de comuniști sau de alți inconștienți. Cu atât mai mare mi se pare meritul unor mari români, de la simpli martori până la participanții de marcă la unele evenimente, care, atâția câți au scăpat din închisorile comuniste, revenind acasă, bătrâni și bolnavi, cu sănătatea zdruncinată iremediabil, s-au apucat să-și scrie mărturiile cum s-au priceput mai bine, știind că nu vor putea fi publicate niciodată în timpul vieții lor scurte care le-a mai rămas, dar cu încredere în viitorul românilor, pentru a lăsa mărturie și a combate minciunile propagate pe toate canalele disponibile. Hăituiți de securiști, care le confiscau când reușeau toate documentele, acești martiri ai neamului s-au martirizat încă o dată pentru a lăsa mărturii cu atât mai valoroase cu cât au fost scrise cu limbă de moarte.

Așa a apărut la noi, după 1990, ca parte a literaturii de sertar, memorialistica de sertar, multe din ele salvate ca prin minune, dar câte altele nu s-au pierdut? „România în al doilea război mondial”, operă a lui Constantin Kirițescu, cunoscut mai ales pentru cartea sa „România în războiul mondial”, scrisă în anii dictaturii staliniste pe baza discuțiilor cu foști diplomați și ofițeri, a fost considerată pierdută, autorul arestat și anchetat tocmai pentru aceste întâlniri, dar după ce a fost eliberat a continuat să scrie până la moartea sa în 1965. Fiul său a crezut manuscrisul pierdut definitiv, mai ales că locuința tatălui său a fost repartizată unor fel de fel de indivizi care mai mult au distrus-o. Dar manuscrisul a fost găsit după aproape treizeci de ani de la moartea autorului. La fel, cartea lui Vasile Harea, participant la fenomenele revoluționare din Basarabia ca și redactor la Cuvântul Moldovenesc, precum și la unirea Basarabiei cu România, manuscrisul „Basarabia pe drumul unirii” a fost salvat de un securist care în timpul percheziției și a confiscării documentelor s-a făcut că nu vede unul dintre exemplare, lăsând autorul să-și continue munca. Dar asemenea exemple au fost rare, majoritatea manuscriselor salvate s-au datorat autorilor și familiilor acestora, mai cu seamă urmașilor prin grija cărora au fost publicate după 1990. Din această categorie voi cita pe cele folosite în redactarea acestui articol, pe lângă ultimul menționat, al lui Vasile Harea, respectiv Testament pentru urmași, autori Pantelimon Halipa și Anatolie Moraru, ambii membri în Sfatul Țării la 1918, precum și istoricul Alexandru V. Boldur, „Imperialismul sovietic și România”, autorul fiind martor la revoluția rusă de la Petrograd.

Renașterea Basarabiei

Declanșarea revoluției rusești și prin aceasta scăderea autorității centrale asupra popoarelor ce compuneau imperiul țarilor a avut un rol preponderent în renașterea mișcărilor naționale ale polonezilor, balticilor, ucrainenilor, georgienilor și nu în ultimul rând a moldovenilor. O descriere amănunțită a acestei perioade, a luptei basarabenilor pentru libertate, ar fi necesară, dar depășește cu mult limitele unui articol. De aceea mă voi mulțumi să enumăr principalele evenimente, invitându-i pe cei interesați să studieze cărțile apărute pe această temă, mult prea puține față de câte ar fi necesare.

În aprilie 1917, o serie de congrese moldovenești ale țăranilor, preoților, militarilor, cer două lucruri: autonomia politică a Basarabiei și înființarea unui organ legislativ, Sfatul Țării, precum și a unui guvern basarabean. Atmosfera era entuziastă, tricolorul românesc flutura peste tot, se țineau discursuri impresionante, soldații moldoveni defilau pe străzi cu tricolorul în mână. Dar erau prea puțini și dezertorii ruși bolșevizați prea mulți.

Din luna mai 1917, se înmulțesc numărul de bande de dezertori ruși de pe front care cutreieră Basarabia, jefuiesc, ucid, violează, bande scăpate total de sub orice control. Numărul lor va crește continuu, mare parte dintre ele bolșevizându-se, ajungând la un maxim după începerea expulzării dezertorilor de pe teritoriul de la vest de Prut, decembrie 1917 – ianuarie 1918. Pentru a încerca să controleze acest fenomen, generalul rus Scerbaceev, comandantul frontului, aprobă înființarea a 16 cohorte a câte o sută de soldați moldoveni, conduse de ofițeri moldoveni pentru păstrarea ordinii. Din păcate, acest număr se dovedește insuficient față de mulțimea bandelor înarmate inclusiv cu mitraliere.

La 22 iunie 1917 delegații ostașilor moldoveni de pe toate fronturile și unitățile de rezervă pun bazele unui comitet central cu sediul la Chișinău, iar la 16 iulie reprezentanții soldaților moldoveni de pe frontul rusesc se adună la Iași și cer convocarea la Chișinău o comisie de juriști care să elaboreze un proiect de declarație a autonomiei naționale și teritoriale a Basarabiei.

La 20 iulie 1917, toate organizațiile politice naționale, precum și comitetele soldaților moldoveni de la Chișinău și Odessa resping cu indignare pretențiile Ucrainei de a îngloba Basarabia între granițele sale, trimițând protestele atât la Kiev cât și la Petrograd, cerând acestuia din urmă ca populația românească din Basarabia să fie separată de Rusia, să i se aprobe autonomia în hotarele ei istorice și etnografice.

La 28 august 1917 i se cere generalului Scerbaceev de către comitetul Central Ostășesc Moldovenesc să retragă din Basarabia unitățile de rezervă rusești și să aprobe mărirea numărului cohortelor moldovene de la 16 la 50, plus 20 de cavalerie pentru că jafurile și violențele bandelor de dezertori ruși s-au înmulțit.

Aceste evenimente se petrec chiar în timpul bătăliilor cumplite din vara anului 1917 de la Mărăști, Mărășești și Oituz, când soldații români au făcut minuni de vitejie, pe frontul de la Mărășești, patru divizii rezistând cu succes contra zece divizii dușmane, făcându-i pe inamici să muște țărâna scumpă a României.

Congresele și solicitările diferitelor pături sociale din Basarabia au continuat, toate având aceleași concluzii și rezoluții referitoare la situația imposibilă creată de bandele de dezertori, majoritatea bolșevizați. la 21 octombrie este proclamată de către primul Congres ostășesc Basarabia Republică autonomă și proclamă înființarea parlamentului, Sfatul Țării, la 23 octombrie 1917, sub președinția lui I. Inculeț, vicepreședinte Pan Halipa. Acesta se întrunește la 21 noiembrie 1917, cu reprezentanți ai tuturor organizațiilor naționale, sociale și politice, economice și profesionale. Sfatul Țării avea 120 de deputați, 86 moldoveni și 36 din minoritățile naționale, în total 120 de deputați. La 2 decembrie Sfatul țării a proclamat Basarabia Republică Democratică Federativă, iar la 8 decembrie 1917 este trimisă o delegație la Iași la reprezentanții Antantei ca să acorde ajutor militar contra barbariei din Basarabia. Dar de către cine? Armatele rusești erau în descompunere, iar după evenimentele ulterioare de la Socola (vezi articolul mai sus menționat) până și cartierul general al lui Scerbaceev era păzit de soldații români, care țineau și frontul, iar mai apoi vor scoate cu forța armelor trupele rusești din țară. Antanta promite o divizie sârbească de la Odessa și una cehoslovacă din Kiev, dar acest lucru nu se va materializa niciodată. Rămânea o singură soluție, la fel cum s-a întâmplat și în 1919 contra bolșevicilor unguri, baioneta necruțătoare a soldatului român.

Fiindcă situația în Basarabia era tragică. Vasile Harea, martor ocular: „Armate întregi, conduse deseori de soldați aleși de masa soldățească, la sosirea într-o localitate și dând peste depozite de vin și spirtoase, le spărgeau, se îmbătau într-un asemenea hal încât pierdeau tot ce era omenesc în ei și apoi pornea dezmățul care se solda cu pogromuri implicând distrugerea în averea obștească, atacarea caselor sătești și orășenești. La împotriviri răspundeau cu omoruri de oameni, cu terorizarea întregii populații localnice. Asemenea binefaceri rusești le-au cunoscut majoritatea orașelor basarabene, ca Bălți, Soroca, Orhei, Tighina, Cahul, Bolgrad, Cetatea Albă și Ismail, precum și târgușoarele Fălești, Florești, Leova, Șoldănești, Hâncești și altele, precum și foarte multe sate precum Olănești, Tuzla, Isacova, Hârbovăți etc.” „ …uneori un grup de soldați înarmați oprea camionul în stradă, ei coborau, sunau la intrare și când cineva din casă întredeschidea ușa ca să vadă cine este, era împușcat cu un foc de armă sau tras afară și acolo omorât. Odată intrați în casă imobilizau sub amenințarea armelor pe toți ai casei care asistau în tăcere la deposedarea de întregul avut aruncat în camion, căci dacă cineva se văieta era de îndată lichidat. Alteori intrau în curte aruncând câinilor alimente otrăvite și de acolo în casă…” (Vasile Harea, op. cit.).

În acest timp, existau o mulțime de organizații revoluționare care vor deveni bolșevice sau velicoruse pe teritoriul basarabean. Sovietul soldaților și muncitorilor din Chișinău, Sovietul gubernial al soldaților și muncitorilor, Comitetul executiv pentru apărarea revoluției, Comitetul pentru salvarea revoluției, Comitetul militar al revoluției din regiunea de sud, Comitetul pentru reunirea comitetelor sovietice din Basarabia, doar o parte dintre ele. Toate nu făceau nimic pentru potolirea anarhiei, ba dimpotrivă, de cele mai multe ori se raliau acestor bande scăpate de sub control. Dar cel mai important, la 28 decembrie 1917 s-a constituit la Chișinău Secția Frontului Românesc al Rumcerodului, distrusă la Iași de când cu tentativa lui Rochal de a cuceri puterea. Nu trebuie uitat că acest Rochal a stat două zile la Chișinău înainte de a-și găsi sfârșitul la Socola, timp în care a îndemnat organizațiile bolșevice să cucerească imediat puterea în Basarabia (vezi articolul sus menționat). Deci aceasta reprezenta Rumcerodul, abrevierea de la Rum (Rumânski front) cer (Cernoe More, Marea Neagră) od (Odessa), deci cele trei realități militare, frontul românesc, flota Mării Negre și teritoriul militar al Odessei.

Mai existau pe teritoriul basarabean unități mici românești, compuse de grupe de 10-20 de soldați români însărcinați cu paza unor depozite și obiective, dar ce au putut face aceștia în fața bandelor de sute de bolșevici puși pe jaf și pradă. Majoritatea au fost luați prizonieri și trimiși la Odessa, unde Cristian Rakovski a organizat detașamente de revoluționari în care i-a înglobat cu forța și pe prizonierii români, trimiși să lupte în stepele Rusiei pentru biruința revoluției bolșevice. Câți români au pierit în aceste lupte nu se va ști niciodată. Depozitele și trenurile capturate, bolșevicii le jefuiau și ce rămânea le trimiteau spre Rusia, în ideea că sunt avere rusească, chiar dacă erau cumpărate pe bani grei de către reprezentanții Antantei pentru necesitățile frontului.

Și jafurile și prădăciunile continuau, bolșevicii făcându-și mendrele nederanjați de nimeni. De ce ar fi plecat, atâta timp cât mai era de prădat, de jefuit, de violat, iar traiul și vinul erau bune? Victimele acestor barbari s-au numărat cu sutele, nimeni nu a putut ține vreo evidență. Lor le-au căzut pradă nu numai cetățenii pașnici, ci chiar fruntași ai renașterii basarabene, ca și Simion Murafa și Andrei Hodorogea, uciși de bandele bolșevice la 20 august 1917, la fel cum au fost asasinați mai târziu avocații Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș de către bandele ungurești bolșevizate un an și jumătate mai târziu în Transilvania. Bolșevicii au apărut la via lui Hodorogea, acolo unde el se afla alături de câțiva invitați. Ștefan Ciobanu și Vasile Harea, deși invitați, au zăbovit mai mult la mănăstirea Suruceni, altfel, în mod sigur, nu am mai fi putut vorbi despre academicianul Ștefan Ciobanu și memoriile lui Vasile Harea nu ne-ar fi parvenit niciodată. Bolșevicilor le-a ieșit în față Simion Murafa, încercând să-i potolească și să le distragă atenția de la restul invitaților care au încercat să se ascundă. A parlamentat cu ei, dar beția și setea de sânge a acestor sălbatici era prea mare. Văzându-l în uniformă militară, au tras împușcându-l în abdomen. Domnișoara Gavriliță și Andrei Hodorogea au sărit să-l panseze pentru a opri hemoragia. Bolșevicii l-au recunoscut imediat pe Hodorogea, pe cel ce umbla prin sate în costum național și cu tricolorul în mână, îndemnând românii la renașterea națională. Cu o ură atroce s-au năpustit asupra lui, potopindu-l cu lovituri cu paturi de armă și baionete. Invitații au fugit, unii au ajuns la Chișinău chemând ajutoare. Camionul cu soldați moldoveni sosiți la fața locului nu i-au mai găsit, cadavrele lor fiind aflate abia la morga spitalului. Acesta a fost sfârșitul celor doi mari patrioți moldoveni.

Chiar nepotul lui Ion Pelivan, elev în clasa a șaptea de liceu, va fi ucis de o bandă de bolșevici în primăvara lui 1918, pe motiv că purta tricolorul la reverul hainei. Acești bolșevici vor fi capturați ulterior și vor fi tratați de către trupele române conform legilor războiului. Pe scurt, au fost executați.

La sfârșitul anului 1917, după anihilarea cuibului bolșevic de la Socola, de lângă Iași, de către armata română, Rumcerodul de la Odessa ia decizia să cucerească puterea în Basarabia cu orice preț. În acest sens, trimite cu un tren spre Chișinău 50 de revoluționari pentru a organiza trupele rusești bolșevizate în debandadă de acolo și pentru a le dirija spre scopul suprem, arestarea Sfatului Țării și instaurarea puterii bolșevice în Basarabia, lucru nu prea dificil la prima vedere, din moment ce sute de mii de soldați ruși bolșevizați bântuiau țara. Dar din acești 50 de revoluționari plecați de la Odessa, doar 17 ajung la Chișinău, restul dezertând pe drum, fapt care spune multe despre disciplina acestora. De aici se deschide calea confruntărilor deschise între bolșevici și românii basarabeni, în ajutorul cărora vor sosi și trupele române care din nou vor decide soarta bătăliei cu tăișul și vârful baionetelor.

Limba noastră
de Alecu Mateevici

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un șirag de piatra rară
Pe moșie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mișcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfințit-au tara.
Limba noastră-i frunza verde,
Zbuciumul din codrii veșnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeșnici.
Nu veți plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Și-ți vedea, cât îi de darnic
Graiul țării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Și citindu-le ‘nșirate, –
Te-nfiori adânc si tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram și-acasă
Veșnicele adevăruri.
Limba noastră-i limba sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng si care o cântă
Pe la vatra lor țăranii.

Înviați-vă dar graiul,
Ruginit de multa vreme,
Ștergeți slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.
Strângeți piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Și-ti avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-va o comoară
În adâncuri înfundată,
Un șirag de piatra rară
Pe moșie revărsată.

Bibliografie:
Ștefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iași, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmași, Editura Hyperion, Chișinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic și România, Editura Militară, București, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediția a doua, Editura Victor Frunză, București, 1992

CONTINUA SI…

Curățirea Basarabiei (II) Bătălia

Cristian Negrea

,

Astăzi este ziua armatei române, o zi care ar trebui să însemne pentru noi mult mai mult decât înseamnă cu adevărat. Motivul este simplu și evident, și așa ar trebui să fie, dacă am privi doar puțin în istoria noastră, ca să vedem ce a reprezentat armata română în prezervarea și existența noastră ca și stat.
Înconjurați doar de dușmani, cărora le-am stat permanent ca sarea în ochi, insulă latină înconjurată de slavi și fino-ugrici, de popoare venite din pustiurile Asiei pentru a se stabili aici, am fost permanent pentru ei o piedică în calea expansiunii lor. Toată istoria noastră a fost o luptă permanentă pentru existență și păstrarea neamului, după atâtea lovituri, „este un miracol că mai avem un steag căruia să ne închinăm” spunea marele Nicolae Iorga. Prinși între năvălitori, cuceritori și imperii, călcați din toate părțile, am supraviețuit ca neam și popor acolo unde alții au dispărut.
Doi piloni de granit au fost cei care ne-au menținut peste veacuri, credința și sabia. Credința în Dumnezeu, biserica, credința în neam, în limbă și tradiții, credința în dreptatea lui Dumnezeu care nu se putea până la urmă să nu-și întoarcă fața către români. Și sabia, puterea armată, forța brută cu care stăteam în fața forței, tăria cu care ne ridicam de fiecare dată pentru a lovi din nou în dușman, făcându-l să muște țărâna sfântă a patriei, și să ne respecte. Iar când venea din nou, să-l lovim din nou. Două milenii de existență, câte popoare se pot lăuda cu asta? Nu prea multe. O enigmă și un miracol, poporul român, spunea istoricul Gheorghe Brătianu, și asta am și fost.
„Chiar și în secolul XIX, mulți doreau ca românii să dispară. Numai că românii au refuzat să dispară” spunea istoricul american Larry Watts. Aș adăuga, nu numai în secolul XIX, ci și în secolele precedente, de la primele năvăliri barbare, s-a dorit dispariția românilor. În alte părți, în Peninsula Balcanică, în Câmpia Panonică, la est de Nistru, românii au cam dispărut sau sunt în număr extrem de redus. Aceeași soartă ne era destinată și în arealul cuprins între Tisa, Dunăre și Nistru, dar aici, în centrul românismului, ne-am încăpățânat să supraviețuim. Bazându-ne pe cei doi piloni de care vorbeam, credința în Dumnezeu și puterea armelor.
Nu este întâmplător că noi, românii, nu avem o dată oficială a creștinării noastre, cum au alte popoare, ca și rușii sau ungurii, data la care un anumit conducător al lor trece la creștinism. Explicația este simplă, poporul român s-a născut direct creștin, această religie pătrunzând în Dacia Romană adusă de soldați și coloniști, astfel că la retragerea aureliană era deja un miez creștin care a crescut și s-a dezvoltat făcând poporul român în devenire creștin încă din zorii existenței sale. Nu este de mirare că biserica și credința în Dumnezeu ne-a însoțit în fiecare etapă a istoriei noastre. Românul leagă fiecare etapă a vieții și activității sale de religie și credință, ridică biserici, locașuri de închinăciune și troițe la răspântii. Folclorul este plin de personaje creștine ca și Sfânta Vineri sau Sfânta Duminică, chiar și simbolurile cioplite în porțile de lemn cuprind simboluri creștine timpurii, vechi de sute de ani. Pietrele de mormânt din primele secole au simboluri creștine, mai este și „Ego Zenovie votum posvi”, una din primele danii creștine.
Dar spiritualitatea și credința nu înseamnă nimic în materie de continuitate, în sensul că nu ar fi avut cum să supraviețuiască în lipsa unui braț înarmat care să le apere în acele vremuri tulburi. Românii nu ar fi supraviețuit numai cu credința, la fel, brațul înarmat nu ar fi fost motivat dacă nu ar fi avut ce să apere, respectiv credința și neamul. Una fără alta nu ar fi avut cum să existe. Chiar și astăzi, după douăzeci de secole, vedem că aceleași simboluri sunt în topul încrederii la români: biserica și armata. Să se mai îndoiască cineva de înțelepciunea poporului.
Avem o istorie militară atât de bogată încât multe alte popoare ne-ar invidia dacă ar cunoaște-o. Dar cum să o cunoască alții, dacă nici noi nu o cunoaștem, și chiar dintre noi, românii, sunt destui care o denigrează, o blamează și o aruncă în desuetitudine afirmând fel de fel de inepții, doar pentru a fi la modă sau pentru a se potrivi unui trend? Câți uită, dacă nu toți, că românii de cele mai multe ori s-a măsurat de la egal la egal cu cele mai mari puteri militare ale timpului, și nu de puține ori au ieșit victorioși?
Pentru asta, cred că sunt necesare câteva cuvinte despre brațul înarmat al țării, armata, începând de pe vremea când aceasta se numea simplu oaste.

Oastea română

Primele confruntări militare înregistrate de istorici pe teritoriul nostru ne duc departe în timp, în secolul V î. Cr., în timpul lui Darius, atunci când regiunea era populată de strămoșii noștri daci. În toate înscrisurile istorice, chiar și la istoricii contemporani, dacii sau geții erau văzuți ca și un popor războinic care lupta cu dispreț față de moarte. Au luptat și împotriva lui Alexandru Macedon, cel mai mare cuceritor al antichității. În timpul lui Burebista, au creat prin forța armelor un imperiu imens ce se întindea din Balcani în Carpații Păduroși și de la Bug în Germania de astăzi. Mai târziu, dacii vor duce războaie cumplite împotriva celei mai mari puteri militare a lumii antice, Imperiul Roman. Douăzeci de ani i-au trebuit celei mai mari puteri militare a lumii pentru a-i învinge, dar nu definitiv. Decebal se sinucide în 106, Dacia devine în parte provincie romană, dar romanii nu au avut liniște. Prima răscoală a avut loc în 117, la moartea lui Traian. Au mai urmat și altele, cea mai mare fiind cea din anii 166-168, ajutată și de năvălirile dacilor liberi. Până la urmă, romanii se retrag lăsând germenii creării poporului român.
Izvoarele vremurilor următoare sunt sărace, dar putem trage unele concluzii, românii au existat și contat și în acele vremuri ca și forță militară. În Cântecul Nibelungilor, printre invitații la nunta lui Attila, regele hunilor (mijlocul secolului V), cu Krimhilda, s-a aflat și Ramunk (Radu sau Roman) de Valahia, care nu putea fi menționat dacă nu ar fi fost un lider militar important. La fel sunt alte documente bizantine, ca și ambasadele lui Priscus, care atestă existența românilor în acele zone. Invazia maghiarilor spre vest este oprită cu greu, după ce aceștia pustiiseră deja mare parte din Europa, la Lechfeld în anul 955. Dar în calea lor spre est a stat Gelu și mulți alții, ungurii impunându-și dominația asupra Transilvaniei abia după câteva sute de ani, dar și atunci având de luptat contra voievozilor români cum a fost cazul lui Litovoi. Între timp, Asăneștii constituiau un imperiu vlaho-bulgar care învingea Bizanțul și zdrobea la 1205 prin Ioniță Asan armatele cruciaților care ocupaseră Constantinopolele, inclusiv primul împărat cruciat al Constantinopolelui, Balduin de Flandra, găsindu-și sfârșitul în închisoarea de la Târnovo. Alte fapte de arme, atacurile maghiare asupra Munteniei și Moldovei, zdrobite la Posada sau Ghindăoani, luptele cu tătarii, cu turcii, cu polonezii.
Nu vreau să fac neapărat o retrospectivă istorică, spațiul nu-mi permite, dar vreau să aduc în atenție rolul preponderent care l-a avut oastea românească în tot ceea ce a însemnat istoria noastră. Bătăliile câștigate sub Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu și sub alți domnitori mai puțin mediatizați, din păcate, nu ar fi fost posibile fără existența unei armate puternice în stare să se opună cu succes oricărei armate de top în acea vreme. Iar când avea și conducători pricepuți, buni tacticieni, capabili să se folosească de avantajele terenului, cum au fost cei menționați și alții uitați, românii au fost imbatabili.
Încă din secolul XV, perioada cruciadelor târzii, puterile occidentale căzuseră de acord că nu era posibilă organizarea unei cruciade antiotomane fără participarea măcar a uneia dintre cele trei țări române.
Dar care era secretul unei astfel de eficiențe recunoscute? Nu era prea greu. Armatele occidentale erau formate din nobilii cavaleri, îmbrăcați în armuri, ce călăreau cai grei, și aceștia protejați cu zale de metal. Fiecare nobil întreținea o mică armată de soldați și slujitori, aceștia trebuind să se preocupe de armura și armamentul lor. La chemarea regelui, acești nobili își strângeau vasalii și plecau la război. Dar întreținerea lor costa mult, astfel încât numărul combatanților pe care îi putea aduce fiecare vasal sau nobil era limitat. Este adevărat, aceștia se ocupau în primul rând cu lupta, se antrenau permanent, erau buni luptători, dar numai individual, unul contra unul. Și mai erau îngreunați de zeci de kilograme de armură. Deci, regii occidentali puteau strânge un număr limitat de luptători, dar profesioniști în arta duelului. Dacă poate exista vreo îndoială asupra acestui aspect, vă spun că istoricii au căzut de acord că la marea bătălie de la Azincourt din 1415 din timpul războiului de o sută de ani între Anglia și Franța nu au participat mai mult de 12000 (douăsprezece mii) de combatanți. Comparați cu invazia otomană de 120 000 (o sută douăzeci de mii) împotriva uneia din țările române. Domnitorii români aveau o oaste permanentă, curtenii, în schimb, ridicau la nevoie ce se numea oastea cea mare, care era formată din țăranii agricultori, marea majoritate a populației, dar care primeau periodic o pregătire militară. Erau echipați ușor, dar aveau deprinderi militare de luptă, și erau arcași pricepuți. La Crecy, în 1346, tot în același război de o sută de ani între Anglia și Franța, s-a văzut ce dezastru puteau face arcașii cavalerilor înzăuați.
Fiecare din țările române ridica la nevoie 30000 de luptători, mai mult decât toate landurile germane luate la un loc. Și acești luptători erau deosebit de eficienți, cunoscători ai modului de luptă al otomanilor, mod de luptă pe care occidentalii nu l-au învățat în tot decursul evului mediu, după cum s-a văzut la Nicopole (1396). Numărul maxim de luptători pe care l-a ridicat vreo țară românească a fost Muntenia lui Mihai Viteazu, care avea o oaste de 50000 de luptători, dar din care 10000 erau mercenari (lefegii) inclusiv străini.
Dar apariția armelor de foc, în speță a archebuzelor, a făcut ca eficiența oastei celei mari să decadă cu timpul. Nu mai era suficient să iei omul de la câmp, să-l instruiești o lună și să obții un luptător eficient, îți trebuia un antrenament permanent, soldați profesioniști și archebuzele erau și deosebit de scumpe. La fel s-a întâmplat și cu următoarea generație de arme, și de aici a decăzut statutul țărilor române ca și puteri ale timpului. Imperiile vecine și-au impus suzeranitatea în secolul XVIII, oastea română nu mai putea fi întreținută și oastea cea mare nu avea cum să fie eficientă în fața noilor arme de foc.
Dar progresul tehnologic a făcut ca aceste arme de foc să devină tot mai ieftine și mai accesibile, dar și mai ușor de manevrat, odată cu progresul științei în prelucrarea metalelor, inclusiv în producerea în serie a puștilor și pistoalelor. Astfel s-a ajuns la vremurile moderne, în secolul XIX.

Armata română modernă

Revoluția lui Tudor Vladimirescu și cele de la 1848 au însemnat pietre de hotar în renașterea capacităților combative ale armatei române. Și până atunci românii au continuat să fie buni luptători, dar în cadrul altor armate, așa cum au fost grănicerii români în armata austriacă, cei de la Năsăud reușind să-l oprească pe marele Napoleoan Bonaparte (vezi Românii care l-au oprit pe Napoleon) sau pandurii în războaiele ruso-turce.
Alexandru Ioan Cuza, după unirea principatelor (1859), poate fi considerat ca și artizanul creării armatei române moderne. El a creat instituțiile de bază și a implementat reformele necesare formării unei armate care a avut ocazia să-și afirme puterea și combativitatea în războiul de independență din anii 1877-1878.
În iulie 1877 rușii pierd două bătălii la Plevna, situația lor pe frontul de la sud de Dunăre devenind precară. Este momentul în care marele duce Nicolae cere ajutor domnitorului Carol I. Românii trec Dunărea și asediază Plevna alături de ruși, ocupând sectorul de nord și nord-est. Carol este numit comandantul trupelor româno-ruse de la Plevna, pentru a nu-l pune pe domnitorul român în situația de a primi ordine de la vreun general rus. Sub aceste auspicii începe a treia bătălie a Plevnei. În ziua de 30 august 1877, după trei asalturi, românii reușesc să cucerească reduta Grivița 1, primul mare succes din asediul Plevnei. În sectorul sudic, rușii lui Skobelev (unul dintre cei mai destoinici generali ruși) reușesc să cucerească două redute, dar le pierd a doua zi, pe când românii își mențin pozițiile în ciuda contraatacurilor repetate ale otomanilor. Războiul continuă cu alte fapte de arme admirabile românești la Vidin, Rahova, Smârdan impunând armata română ca un factor de putere de care va trebui să se țină seama în viitor.
Simptomatic mi se pare recunoașterea bravurii românești chiar de către adversari, generalul turc Osman Pașa întinzându-i sabia generalului român Mihai Cristodulo Cerchez în semn de capitulare: „Capitulez cu armata mea, predându-mă în mâinile junei și bravei armate române”. Dar Cerchez nu îi ia sabia, spunând că numai domnitorul României și marele duce Nicolae pot decide în privința soartei armatei otomane prizoniere. A sosit și generalul rus Ganețki care i-a luat sabia lui Osman Pașa.
Voi menționa doar câteva dintre numeroasele aprecieri din presa străină și din partea analiștilor militari străini la adresa trupelor române: „Românii au contribuit foarte mult la strălucita luptă care a dus la căderea Plevnei. S-ar putea zice că, la un moment critic, ei au scăpat situația celei zile” (Memorial Diplomatique). „Românii s-au purtat cu vitejie, ei au luat parte la împresurarea Plevnei și la înfrângerea definitivă a lui Osman Pașa, care a hotărât rezultatul campaniei, ei și-au dovedit în rezbel, ca și în pace, dreptul de a exista ca o națiune independentă” (Le Bien Public – Belgia).” „Nu se poate tăgădui de nici un istoric militar imparțial că, fără ajutorul forțelor românești, întreaga armată rusă care lupta la nordul Balcanilor ar fi fost inevitabil bătută la Dunăre” (generalul turc Valentine Baker Pașa, participant la războiul din 1877-1878). ”Armata română s-a achitat pe deplin de misiunea ei, făcând față într-un chip strălucit competiției dificile cu puternica armată rusă” (Preusische Jahrbucher).
Într-un studiu consacrat principalelor bătălii dintre creștini și musulmani, referitor la bătălia de la Plevna, scriitorul și analistul militar Ralph Peters spunea că ocuparea Griviței a impus România ca putere militară, dar conducerea ineptă a rușilor și lipsa de coordonare a acestora a anulat multe din câștigurile românilor. Iar drept mulțumire, rușii le-au luat Basarabia.
Dar acesta este un alt subiect. Totuși, România începe să conteze pe plan internațional în timpurile moderne în primul rând datorită capacității militare dovedite din plin pe câmpurile de luptă din Bulgaria. „O armată care s-a acoperit de glorie la Plevna poate fi zdrobită în luptă, dar niciodată dezarmată” răspundea Carol amenințării rușilor cu dezarmarea armatei dacă nu acceptă pacea de la Berlin prin care rușii ne luau cele două județe din sudul Basarabiei, spunându-ne că trebuie să ne mulțumim cu recuperarea Dobrogei (dar nu de la ei, rușii nefiind stăpâni pe Dobrogea niciodată, deși ar fi dorit-o).
Noul rol important conferit României în regiune, în primul rând datorită performațelor militare dovedite, s-a demonstrat în campania din 1913 contra Bulgariei în cel de-al doilea război balcanic, când România a pacificat regiunea, nu prin diplomație, ci prin forța militară pe care a fost suficient să o afișeze trecând din nou Dunărea (vezi Noi și bulgarii).
Primul război mondial a însemnat cel mai crunt examen de sânge și foc pentru armata română, suprema încercare pentru orice forță militară.
România avea de ales spre ce parte să se îndrepte, în condițiile războiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele părți, dar până la urmă, regele Ferdinand își calcă peste legăturile sale de neam și de familie și decide să fie credincios cerințelor poporului său, care vedea dintotdeauna participarea la război alături de Franța, sora sa latină de care o lega atâtea aspirații. Pentru această decizie, Ferdinand este supranumit și Ferdinand cel Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o cale presărată cu spini, chiar împotriva țării care i-a dat naștere, împotriva familiei sale și a neamului care l-a crescut și format. Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era chemat să-l conducă.
România intră în război pe frontul oriental alături de ruși, dar fără să știe că aceștia îi pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost bine ales, dar tocmai rușii ne presau mai mult ca oricând. „Acum ori niciodată” ni s-a spus de nenumărate ori, iar România a crezut în promisiunile aliaților, mai cu seamă în cele ale rușilor, care trebuiau să se coordoneze cu noi în efortul militar comun. Tratatul încheiat de România cu puterile aliate prevedeau și noile granițe de după victorie, dar nici acestea nu au fost respectate, mai cu seamă în problema Banatului, din care o treime îi va reveni Serbiei la Conferința de Pace de la Paris, deși aceasta nu a stăpânit niciodată acest teritoriu populat majoritar de către români.
României i s-a promis că la începerea operațiunilor sale militare în Transilvania, va beneficia de întreg sprijinul aliaților, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, în Galiția, ofensiva lui Brusilov va reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe propria ofensivă, pentru a facilita astfel avansul românilor de pe crestele Carpaților pe o linie mai scurtă, în centrul Transilvaniei, undeva pe valea Mureșului, astfel ca linia frontului să devină mai dreaptă și mai ușor de controlat. Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov stagnând din lipsă de forțe (mai mult, amenințând prin oprirea ofensivei dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menționa că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai puțin pentru a lua ofensiva. Am fost mințiți și păcăliți pentru a servi ca și trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, am intrat în război și am înaintat în Transilvania. Cu această mișcare am salvat nu numai armata generalului Sarrail și a lui Brusilov, dar inclusiv frontul de la Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârșire astăzi. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german renunțând definitiv la cucerirea Verdunului. Mai mult, trupele bulgare întărite cu cele germane renunță la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater și în Dobrogea. O sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători, a urmat apoi dezastrul de la Turtucaia și pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată. Promisiunile rușilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva noastră, la fel ca și promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de micinoase. Tunurile și armamentul comandat și plătit cu ani în urmă către Franța, Statele Unite și Japonia stătea încă în decembrie 1916 prin gările rusești, la Chișinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocrației, ci și din cauza unei rele voințe a Rusiei față de România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuși ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.
În majoritatea bătăliilor, inclusiv în Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe Argeș-Neajlov pentru București, rușii au refuzat să ne acorde cel mai mic sprijin, o întreagă armată stând în așteptare, cu arma la picior, când noi i-am cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câțiva kilometri de tabăra rusească. La sfârșitul anului, când ne-am retras în Moldova, rușii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei propunând de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova și abandonarea întregii Muntenii și a capitalei, Bucureștiul. Ce fel de aliat era acesta care propunea de la începutul campaniei abandonarea capitalei și a două treimi din teritoriul național? Privind logica imperială rusească, era normal, pentru ei nu era de dorit o armată română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenții asupra Basarabiei românești, era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai apoi de către ruși, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără probleme încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc. Doar la fel procedaseră rușii și în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care îl salvase în timpul campaniei împotriva Turciei în 1877-1878.
Cu toate lipsurile materiale, mai ales în artilerie, cu toată perfidia și trădarea rusească recunoscută și de aliații occidentali, românii s-au bătut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu întreaga lungime a frontului rusesc, iar spre comparație, întreg frontul de vest avea doar 800 km), luptând unul contra cinci contra celor mai bune trupe germane și austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare și turcești, au produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a căzut la datorie generalul Dragalina, o singură divizie românească a rezistat fără să fie schimbată timp de 80 de zile la trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareză) a fost complet nimicită.
Iar exemplele pot continua și vor continua în anul următor, al marilor victorii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, dar și al marilor trădări din partea aliaților noștri ruși, care se vor transforma în cei mai mari dușmani ai noștri. (citat din Primele lupte cu bolșevicii)
Au urmat luptele din 1917:
La începutul verii generalul Alexandru Averescu declanșează ofensiva la Mărăști, la 11 iulie, obținând un succes major. Sunt cucerite prin lupte grele dealurile Mărăștilor, Momâia și alte poziții și ofensiva progresează în fiecare zi. Dar ce folos, chiar dacă inamicul se retrage în debandadă, Armata a 2-a română nu pateu avansa prea mult deoarece rușii nu mai vor să înainteze ca să ne protejeze flancurile. Este vorba de Armata a 4-a rusă (stânga) și Armata a 9-a (dreapta), care spun că au ordin de la revoluție să nu meargă mai departe. Mai mult, corpul 8 rus și-a părăsit poziția ce o ocupa pe Măgura Cașinului fără luptă și fără să fie atacați de inamic. A fost nevoie ca armata română să-și extindă flancul pentru a reocupa poziția. Era primul gest de acest fel din multele care vor urma, mai ales în timpul bătăliilor cumplite de apărare de la Mărășești. Totuși, ofensiva a dezvoltat o adâncime de 20 km pe un front de 40 km, au fost luați peste 4000 de prizonieri și capturate numeroase tunuri, arme, muniții și materiale. Succesul ar fi putut fi mai mare dacă rușii ne-ar fi sprijinit flancurile în înaintarea noastră, am fi putut ajunge mult mai departe, deoarece inamicul fugea în debandadă.
Generalul Mackensen, renumitul spărgător de fronturi, nu s-a pierdut cu firea. Concentrase o forță redutabilă pentru a o arunca împotriva românilor în sudul Moldovei, pentru ca în scurtă vreme să rupă frontul și să ocupe ce a mai rămas din țară. Peste două săptămâni la Iași, le-a spus colaboratorilor săi înainte de a pleca pe front, de unde urma să conducă operațiunile militare chiar în prezența kaiserului venit special pentru a asista la îngenuncherea definitivă a României. Iar sorții chiar le erau favorabili. Ofensiva lui Kornilov în sudul Galiției își dăduse obștescul sfârșit, iar contraatacul inamic a făcut armata rusă în descompunere să dea bir cu fugiții. Germanii și austro-ungarii aproape intraseră prin Bucovina și pe teritoriul rămas în stăpânirea noastră în Moldova, apropiindu-se de Fălticeni. Ce folos mai aveau pozițiile noastre din sud, dacă rușii cedau pe frontul lor din nord și lăsau descoperită pe aici calea spre Iași?
S-a hotărât ca trupele ruse ce mai păstrau disciplina să fie retrase de pe frontul Mărășeștilor pentru a putea constitui o forță care ar putea redresa consecințele rușinoasei retrageri de la Tarnopol și din Bucovina, menținând frontul în nord-vestul nostru. Astfel, sudul Moldovei rămânea doar în grija armatelor române. În aceste condiții s-au dat cumplitele lupte de la Mărășești și Oituz, chiar în timpul retragerii rusești, iar trupele ruse rămase au fugit de la primele focuri de pe frontul de luptă, lăsând goluri imense în liniile noastre, goluri umplute de unități române deplasate în grabă, care după marșuri epuizante ajungeau direct în luptă, pentru a-i scoate pe germani din tranșeele părăsite de ruși fără nicio rezistență. Pe frontul Mărășeștilor, patru divizii române epuizate au ținut piept timp de săptămâni atacurilor a mai bine de zece divizii inamice, dintre care opt germane. La Oituz la fel, aceeași situație. Ruși părăsindu-și pozițiile, înlocuiți în ultima clipă de români, ținând piept cu un eroism care a uimit întreaga lume atacurilor trupelor inamice mult superioare. Dar la Oituz s-a petrecut și un fapt mișcător, care prefigura de fapt evenimentele ulterioare. Mici unități rusești, formate din basarabeni, au rămas pe loc și au luptat până la ultima suflare alături de frații lor români. La fel au făcut-o și unitățile formate din voluntarii ardeleni și bucovineni foști prizonieri luați de ruși din armata austro-ungară în primele faze ale războiului. O înfrățire prin sânge, jertfă și luptă, care va netezi calea spre marea unire ce va să vină, peste un an și câteva luni. Dar până atunci nori negri stăteau în fața României, și următoarele lovituri vor veni nu de la dușmani, ci de la cei pe care încă îi consideram aliați.
Mackensen a fost înfrânt, diviziile sale mândre și puternice s-au topit în fața baionetei soldatului țăran român. Circula o vorbă pe atunci, cum că soldații români preferă lupta cu regimentele bavareze, fiindcă „au ambiț la baionetă”. Valoarea soldatului român s-a dovedit atunci, când armamentul și dotările erau apropiate, s-a dovedit că putea sta în fața celor mai buni soldați din lume, iar dacă este condus de ofițeri și generali capabili, nu este cu nimic mai prejos decât aceștia. Atacat de forțe net superioare, în proporție de cinci la unu în unele cazuri, trădat ca și până atunci de aliatul său, românul a învins. Și a obținut întreaga recunoaștere a aliaților și admirația întregii lumi. Chiar și astăzi, majoritatea istoricilor militari ai primului război mondial consideră Mărășeștii ca una din cele mai sângeroase bătălii de pe frontul oriental, iar victoria românească, alături de ofensiva lui Brusilov din 1916, ca cele mai importante victorii aliate de pe acest front. (tot din Primele lupte cu bolșevicii)
Nu a fost îndeajuns, am avut de luptat și în anul 1919, contra bolșevicilor în Moldova (Primele lupte cu bolșevicii), apoi în Basarabia (Curățirea Basarabiei (I) Renașterea și Curățirea Basarabiei (II) Bătălia) și mai târziu pe linia Nistrului și dincolo de el, tot în 1919, când am ocupat Tiraspolul și alte zone din Transnistria pentru a asigura stânga francezilor ce se retrăgeau de la Odessa, am intrat în nord în Pocuția și Ucraina, pentru a continua frontul polonez, (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (II) Expectativa pe Tisa) și ne-am bătut în Transilvania contra bolșevicilor unguri (Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa), pe Tisa și dincolo de ea (Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), până la Budapesta (Ocuparea Budapestei (I)). Ne-am bătut și mai târziu, pe linia Nistrului (Lupte antibolșevice după Unire).
Nu cred că este cineva care ar putea contesta rolul armatei române în realizarea României Mari, rolul soldatului român în impunerea realității României Mari. Una este ce spun cancelariile occidentale, alta este situația din teren. Degeaba Conferința de Pace de la Paris ar fi zis că Transilvania aparține României, dacă România nu-și putea impune prin forță, la nevoie, stăpânirea asupra acestei provincii. Crede cineva că Franța sau Marea Britanie ar risca viața unui singur soldat ca să facă dreptate României, dacă aceasta nu era capabilă să o facă singură? O rezoluție a Parisului i-ar fi speriat pe unguri sau pe ruși în așa grad încât aceștia să evacueze în goană Transilvania sau Basarabia? Să nu ne facem iluzii, România Mare a fost impusă prin forța armelor, prin baioneta soldatului român și prin dârzenia acestuia, prin jertfa și sângele său, nu prin rezoluții de la Paris. Am putea echivala astăzi rezoluțiile de la Paris cu rezoluțiile ONU din prezent. Câte state împotriva cărora au fost date rezoluții ONU s-au grăbit să le accepte și să le pună în practică? A fugit Saddam Hussein din Kuweit în 1991 de spaima rezoluțiilor ONU? Sau a făcut-o sub presiunea armată a coaliției? Și exemplele pot continua cu sutele. În concluzie, nu politicienii, nu diplomații, au fost aceia care au realizat România Mare, ci meritul realizării ei stă în puterea celor care au impus-o: soldații armatei române! Și au impus-o cu arma, nu cu vorba!
O altă probă de foc a fost al doilea război mondial, când din nou a trebuit să ne bazăm pe forța armatei pentru a ne păstra existența amenințată. Anul 1940 a fost momentul în care toată lumea a înțeles că diplomații și politicienii au eșuat. România Mare, clădită pe sângele și jertfa înaintașilor, încetase să mai existe. Armele vor vorbi, din nou.
Am pornit la război nu pentru spațiu vital, nu pentru cuceriri, ci pentru a ne recupera teritoriile pierdute prin ultimatumuri și dictate. Armata s-a bătut cu mult curaj, în Basarabia, Bucovina, Transnistria, Odessa, Crimeea, Caucaz, Cotul Donului, Stepa Kalmukă, Stalingrad, în multe bătălii împotriva unor forțe superioare și sorți potrivnici. Am fost principala forță militară a Axei pe frontul de est după germani. Pe frontul de vest, de asemenea, ne-am bătut pentru Transilvania, în Ungaria și Cehoslovacia, a patra forță militară a aliaților, după URSS, SUA, Marea Britanie și înaintea Franței. Ceea ce am obținut și ceea ce nu am obținut nu i se poate imputa sub nicio formă armatei, ea și-a făcut datoria, a urmat ordinele, cu ce dotări a avut. Nu ne puteam opri pe Nistru în 1941 (Ne puteam opri pe Nistru?) cum nu ne-am putut opri la granița maghiară în 1944. Armata a plătit cu mult sânge, pierderile românești fiind mari, dar armata s-a bătut cu curaj, dovadă fiind numeroasele aprecieri ale aliaților și chiar ale adversarilor.

Armata astăzi

Armata continuă să constituie un pilon de bază al țării, prin faptul că până și astăzi se află în topul încrederii populației. Nu se poate contesta rolul acesteia în revoluția din decembrie 1989, fără fraternizarea armatei cu populația lucrurile ar fi stat mai rău, totuși au existat incidente.
Modul de a duce războiul s-a schimbat, acum am trecut la armata profesionistă, s-a schimbat și genul conflictelor în care armata României s-a implicat. Misiunile de menținere a păcii și intervențiile internaționale au devenit preponderente, dar nu trebuie să uităm de rolul primordial al armatei, cel de apărare a țării. Sunt multe recunoașteri internaționale ale profesionalismului armatei române, chiar dacă am lua ultimele declarații ale ambasadorului celei mai mari puteri militare a lumii, SUA, care spunea că „piloții români sunt printre cei mai buni din regiune” și „trupele terestre române sunt printre cele mai bune din lume”, ar fi suficient. Dar pentru a preîntâmpina valul denigratorilor despre care vorbeam la începutul articolului, voi mai menționa câteva, foarte puține față de numărul lor. Washington Post, înainte de intrarea noastră în NATO, spunea într-un articol că România are lungi tradiții militare, iar corespondentul său militar, după o demonstrație a vânătorilor de munte în Munții Brașovului, exclama: „nu știu dacă România va fi invitată să adere la NATO la Summitul de la Praga, dar știu un singur lucru: în următorul conflict, aș prefera ca băieții ăștia să fie de partea mea, nu împotriva mea!”. Comandantul britanic al SFOR, în anii 90, spunea că este impresionat de profesionalismul românilor și că ar fi onorat dacă aceștia ar servi în Bosnia sub comanda britanică. Mai multe despre aceste aspecte și despre românii în Afganistan, în articolul Ce căutăm în Afghanistan?
Dar băieții noștri nu-și pot face datoria pe deplin decât dacă au armament adecvat, modern și corespunzător. Nu le putem cere performanță maximă fără să le oferim ce este mai bun în materie de tehnică și pregătire, dați-le uneltele cu care să-și facă treaba, deoarece pentru noi o fac! O cheltuială în apărare nu este o cheltuială, este o asigurare, asta nu învățăm în generații, deși istoria ne-a plesnit de atâtea ori, atrăgându-ne atenția. Dați-le băieților avioanele de care au nevoie, armele de care au nevoie, ultimul loc de unde trebuiesc tăiate cheltuielile este din apărare. Dacă nu dotăm armata cu ce trebuie, ne vom trezi la fel ca și în 1916 sau 1940, cu regrete că nu am făcut-o și cu mult, mult sânge românesc pe mâini. Politicieni, treziți-vă, până nu e prea târziu!
Azi e ziua armatei, a bărbaților și femeilor ce poartă uniforma românească, a celor care își fac datoria cu ce au, cu ce țara le-a dat, și nu se plâng niciodată. Ei nu se plâng, nu protestează, nu fac greve, din când în când cad la datorie, prilej numai bun pentru politicieni de a-și mai căra câteva înjurături unii altora. Și nimic nu se schimbă, bani tot nu se găsesc, dar în schimb se găsesc suficienți pentru pomeni electorale o dată la patru ani. Doar zece procente din totalul pomenilor electorale cred că ar fi fost suficiente pentru dotarea aviației române nu cu patruzeci și opt, ci cu o sută douăzeci de aparate de luptă, maximum cât ne permite Convenția de la Viena. E nevoie doar de o mică voință politică.
Revenind la ceea ce ne-a ținut pe noi aici două milenii, spun din nou că nu partidele, nu președinții, nu primăriile au făcut-o. Ci doar credința în Dumnezeu și brațul armat al țării. Așa că, de fiecare dată când treceți pe lângă o biserică, închinați-vă; dar descoperiți-vă și închinați-vă și de fiecare dată când treceți în grabă și pe lângă un cimitir al eroilor. Ei merită asta din partea noastră, măcar atât mai putem face pentru ei!
Dumnezeu să ocrotească România și armata ei!

Negrea Cristian

RBN Press

rbnpress.info

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press