mancurti

Scandalul în jurul cetățencei Irina Tarasiuc a regenerat o dezbatere pe alocuri neplăcută, dar necesară, privind modul în care România recunoaște (în lege încă se mai folosește termenul imprecis „redobândire”) cetățenia foștilor săi cetățeni, care și-au pierdut-o în urma ocupației sovietice din 28 iunie 1940.

Cele două afirmații ale respectivei, prin care individa a ridiculizat un act simbolic, esențial pentru identitatea câtorva zeci de milioane de români, iar pe de alta a batjocorit aceeași identitate românească a noilor ei concetățeni, reprezintă două dintre ideile-cheie regăsite în mentalitatea unor sute de mii de cetățeni moldoveni. Acești moldoveni pot fi de etnie rusă, ucraineană, tătară, găgăuză, română, sau pur și simplu oameni „fără etnie”, conform propriilor lor credințe.

Oricât le-ar plăcea unor corifei și zburători să vorbească despre un popor român integru din stânga Prutului, despre o speranță a resuscitării gloriei daco-romane de altădată, sau despre o lacrimă a românismului care se leagă de populația de aici, lucrurile stau altfel, iar noi trebuie să încetăm a ne mai minți. Moldovenii anului 2014, la fel ca și ceilalți oameni ai anului 2014, sunt niște ființe umane adaptate vremurilor în care trăiesc. Cel puțin din punctul de vedere al intereselor și a nevoilor pe care le au. Iar faptul că mulți dintre aceștia folosesc pașaportul român european pentru a călători prin Vest și buletinul român pentru a se angaja tot acolo, n-ar trebui nici să ne mire, nici să ne zgândăre sentimentele de răzbunare și frustrare pe care le-am acumulat de-a lungul celor 200 de ani de rusificare și discriminare.

Lucrurile trebuie luate așa cum sunt. Altfel, riscăm să ne rotim încă mult și bine în jurul propriilor cozi, manifestându-ne complexele și neputința de a depăși etapa majorității asuprite prin experimentele imperiului sovietic. Totuși, trecerea de la abordarea patetico-sufletistă, la cea realistă nu presupune nicidecum și renunțarea la niște principii clare, unele dintre care sunt transpuse și în legislație. Este esențial pentru statul român, dar și pentru noi toți, indiferent unde ne-am duce traiul, ca aceste principii să fie respectate de către orice individ/ă care solicită recunoașterea cetățeniei române și, mai ales, depune jurământul de credință patriei sale, România.

Nici principiile despre care vorbesc (cunoștința limbii române și a istoriei naționale, fidelitate față de patrie, respect față de conaționali ș.a.) și nici jurământul de credință patriei România nu sunt vorbe goale. Sau n-ar trebui să fie. Pentru unii, însă, așa cum este Tarasiuc, aceste lucruri nu reprezintă nimic. Este evident că atitudinea acestora denotă deșertăciunea propriilor cuvinte, jurăminte și prin urmare a propriilor lor persoane. Vă puteți imagina câți asemenea indivizi/de există, dar nu știe nimeni despre ei/ele, pentru că au avut norocul (sau tactul) de a nu se remarca în vreun fel, spre oripilarea noilor lor concetățeni cu educație și bun simț? Să ne amintim, de exemplu, de ștabii comuniști și de rudele acestora, care-și țin gura, dar continuă să-și bea cafelele la București, după care se întorc la Chișinău și reiau fabricarea gunoiului antiromân.

Dilema care decurge din această stare este întrebarea dacă statul român are nevoie de asemenea persoane, care au demonstrat în trecut că a insulta România, a cere ruperea vestului Moldovei istorice de la statul român actual și a promova minciuni sovietice despre națiunea română este pentru ei îndeletnicirea de bază (încălcând prin asta Art. 25, Al. (1), lit. a) din Legea Cetățeniei Române).

Mai mult, trebuie să ne întrebăm cu toții, inclusiv autoritățile române, dacă avem nevoie de asemenea concetățeni care se mândresc și bravează cu isprăvile lor, fiind siguri că România îi va tolera. Din punctul meu de vedere, răspunsul este Nu. Răspunsul este Nu, pentru că tolerarea unor asemenea persoane duce la lezarea imaginii României ca stat integru, care crede în niște valori clare și care nu se lasă batjocorit de niște oameni momentan pierduți.

Sigur, am putea crede că recunoașterea cetățeniei române tuturor celor ai căror predecesori s-au născut între 1918 și 1940 între Prut și Nistru, este o investiție pe termen lung. Dar avem, oare, timp pentru experimente, când realitatea ne tot arată altceva? În plus, ce ne face să credem că niște oameni care fac parte dintr-o lume ruso-sovietică, paralelă cu lumea noastră, se vor schimba după ce vor merge la shopping prin România sau prin alte state europene? Au devenit, oare, rușii din Rusia mai deschiși la minte după ani și ani de trai în Vest? Mă îndoiesc.

Cred cu tărie că în lege trebuie să fie introduse o serie de precondiții, sau cel puțin să se transpună în cazul celor care cer redobândirea cetățeniei, prevederile din Art. 8, al. (1), lit. b), f), g). Adică să se vegheze atent asupra loialității solicitanților față de statul român, asupra cunoașterii limbii și istoriei românilor, precum și a prevederilor Constituției și a imnului național Deșteaptă-te, române! Altfel, vom fi din ce în ce mai des martorii izbucnirilor majorității românești din stânga Prutului, izbucniri ce vor veni de jos în sus și care ne vor tot surprinde.

Această majoritate se simte, în sfârșit, stăpână pe situație, iar minoritatea rusească imperială, care până mai ieri se comporta ca o majoritate, poate fi determinată să respecte regulile democratice, integrându-se organic în societatea moldovenească. Sau cel puțin asta cred unii.

Vezi articol și aici: Timpul (ediția din 8 august 2014), Unimedia

Pentru R.B.N. Press

Tudor Cojocariu

www.tudorcojocariu.eu