lupte

Un lucru cu desăvârșire uitat, România s-a aflat printre primele state care au intrat în luptă deschisă, cu arma în mână, împotriva bolșevismului. Dacă nu chiar primul.

S-a recunoscut și s-a demonstrat prin mii de pagini scrise și documente care continuă să apară adevărul incontestabil conform căruia comunismul a fost un regim criminal, responsabil de moartea a milioane de oameni, mult mai mulți decât a reușit să ucidă nazismul, un regim nu mai puțin odios, dar din fericire care a durat mult mai puțin. Nu mai contenesc laudele către cei ce au contribuit la eliminarea regimului nazist, iar despre eliminarea comunismului se mai amintesc doar contribuțiile occidentalilor care, prin politica lor, au reușit să facă să se prăbușească această ideologie criminală și înrobitoare. Prea puțin s-a spus și se spune despre contribuția acestor luptători anonimi, de cele mai multe ori, sau despre lupta unor popoare întregi care au pus stavilă comunismului chiar din momentele facerii sale, fără de care, poate istoria și implicit harta lumii ar fi ar fi arătat altfel. Iar la loc de cinste, printre aceste popoare care au luptat de la început împotriva ciumei roșii, se numără și poporul român. Poate este chiar primul, alături de rușii albi, care a luptat cu arma în mână împotriva celor ce încercau să cuprindă tot globul în mrejele ideologiei otrăvite promovate atât de intens de aventurierii istoriei cunoscuți sub numele de Lenin, Troțki sau Stalin, și alții ca ei, mai puțin vizibili, dar nu mai puțin periculoși pentru întreaga omenire. Poporul român a luptat împotriva comunismului, cunoscut atunci sub numele de bolșevism, încă din primele clipe ale facerii sale, încă din momentul în care niciunul din liderii lumii nu-și dădea seama cu ce pericol se confrunta omenirea. Fără lupta lor, harta lumii ar fi arătat altfel, iar pentru înfrângerea acestui flagel statele rămase libere ar fi trebuit să depună eforturi mult mai mari, poate peste puterile lor, pentru a readuce suflul libertății în regiunile îmbrățișate de imperialismul rusesc convertit sub masca internaționalismului comunist, dar tot sub hegemonia nemiloasă a Moscovei.

Cum am salvat aliații în 1916

România a intrat în războiul mondial la 15 august 1916 nu pentru a cuceri alte teritorii, cum greșit spuneau și o mai spun inamicii noștri, ci pentru a elibera ținuturi românești, locuite în majoritate absolută de români, aflate sub stăpânire românească timp de secole, dar atunci, prin capriciile istoriei, supuse monarhiei Austro-Ungare, a cărei singur scop declarat era deznaționalizarea românilor și maghiarizarea lor, în așa fel încât provinciile locuite de ei să ajungă preponderent maghiare. De același tratament avea parte și Basarabia, de această dată supusă rusificării de către imperiul țarist de la Petrograd.

România avea de ales spre ce parte să se îndrepte, în condițiile războiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele părți, dar până la urmă, regele Ferdinand își calcă peste legăturile sale de neam și de familie și decide să fie credincios cerințelor poporului său, care vedea dintotdeauna participarea la război alături de Franța, sora sa latină de care o lega atâtea aspirații. Pentru această decizie, Ferdinand este supranumit și Ferdinand cel Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o cale presărată cu spini, chiar împotriva țării care i-a dat naștere, împotriva familiei sale și a neamului care l-a crescut și format. Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era chemat să-l conducă.

România intră în război pe frontul oriental alături de ruși, dar fără să știe că aceștia îi pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost bine ales, dar tocmai rușii ne presau mai mult ca oricând. „Acum ori niciodată” ni s-a spus de nenumărate ori, iar România a crezut în promisiunile aliaților, mai cu seamă în cele ale rușilor, care trebuiau să se coordoneze cu noi în efortul militar comun. Tratatul încheiat de România cu puterile aliate prevedeau și noile granițe de după victorie, dar nici acestea nu au fost respectate, mai cu seamă în problema Banatului, din care o treime îi va reveni Serbiei la Conferința de Pace de la Paris, deși aceasta nu a stăpânit niciodată acest teritoriu populat majoritar de către români.

României i s-a promis că la începerea operațiunilor sale militare în Transilvania, va beneficia de întreg sprijinul aliaților, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, în Galiția, ofensiva lui Brusilov va reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe propria ofensivă, pentru a facilita astfel avansul românilor de pe crestele Carpaților pe o linie mai scurtă, în centrul Transilvaniei, undeva pe valea Mureșului, astfel ca linia frontului să devină mai dreaptă și mai ușor de controlat. Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov stagnând din lipsă de forțe (mai mult, amenințând prin oprirea ofensivei dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menționa că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai puțin pentru a lua ofensiva. Am fost mințiți și păcăliți pentru a servi ca și trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, am intrat în război și am înaintat în Transilvania. Cu această mișcare am salvat nu numai armata generalului Sarrail și a lui Brusilov, dar inclusiv frontul de la Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârșire astăzi. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german renunțând definitiv la cucerirea Verdunului. Mai mult, trupele bulgare întărite cu cele germane renunță la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater și în Dobrogea. O sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători, a urmat apoi dezastrul de la Turtucaia și pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată. Promisiunile rușilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva noastră, la fel ca și promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de micinoase. Tunurile și armamentul comandat și plătit cu ani în urmă către Franța, Statele Unite și Japonia stătea încă în decembrie 1916 prin gările rusești, la Chișinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocrației, ci și din cauza unei rele voințe a Rusiei față de România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuși ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.

În majoritatea bătăliilor, inclusiv în Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe Argeș-Neajlov pentru București, rușii au refuzat să ne acorde cel mai mic sprijin, o întreagă armată stând în așteptare, cu arma la picior, când noi i-am cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câțiva kilometri de tabăra rusească. La sfârșitul anului, când ne-am retras în Moldova, rușii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei propunând de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova și abandonarea întregii Muntenii și a capitalei, Bucureștiul. Ce fel de aliat era acesta care propunea de la începutul campaniei abandonarea capitalei și a două treimi din teritoriul național? Privind logica imperială rusească, era normal, pentru ei nu era de dorit o armată română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenții asupra Basarabiei românești, era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai apoi de către ruși, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără probleme încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc. Doar la fel procedaseră rușii și în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care îl salvase în timpul campaniei împotriva Turciei în 1877-1878.

Cu toate lipsurile materiale, mai ales în artilerie, cu toată perfidia și trădarea rusească recunoscută și de aliații occidentali, românii s-au bătut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu întreaga lungime a frontului rusesc, iar spre comparație, întreg frontul de vest avea doar 800 km), luptând unul contra cinci contra celor mai bune trupe germane și austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare și turcești, au produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a căzut la datorie generalul Dragalina, o singură divizie românească a rezistat fără să fie schimbată timp de 80 de zile la trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareză) a fost complet nimicită.

Iar exemplele pot continua și vor continua în anul următor, al marilor victorii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, dar și al marilor trădări din partea aliaților noștri ruși, care se vor transforma în cei mai mari dușmani ai noștri.

Marile victorii și marile decepții din 1917

În urma înfrângerilor datorate contextului militar din 1916 guvernul și ce a mai rămas din armata română s-a retras în Moldova unde a urmat o perioadă de refacere a capacității de luptă. Rolul misiunii franceze conduse de generalul Berthelot a fost preponderent, ofițerii francezi instruind armata română și aducând-o la pregătirea necesară ducerii războiului modern, iar delegații acesteia reușind să recupereze o parte din materialul militar destinat armatei române și pierdut pe întinsul fără de sfârșit al împărăției rusești. După o muncă tenace, fără oprire, trupele române au putut fi dotate și pregătite pe măsura celor occidentale. Redau aici o situație comparativă ale dotării armatei române în 1916 față de 1917, așa cum apare în cartea generalului C. Găvănescu, apărută în 1918, „Epopeea română. Războiul nostru pentru întregirea neamului”, dotările comparative de materiale ale unui regiment de infanterie la 14 august 1916 și la 1 iulie 1917. Mitraliere, 6,4,2 sau deloc (1916) față de 24 (1917); puști mitraliere, niciuna față de 96; grenade și grenadieri, aproximativ 24 de soldați cu 3-4 tipuri de grenade diferite față de toți soldații cu sacul plin de grenade; telefoane, unele regimente deloc, altele câte unul față de unul la fiecare companie cu suficientă sârmă; rachete de semnalizare, deloc față de arhisuficiente în mai multe culori; căști, la început deloc, venind mai târziu față de toți soldații dotați; măști de gaze, deloc față de toți militarii.

Astfel, în vara lui 1917 românii erau pregătiți de revanșă. Dar evenimentele internaționale se precipită. În martie 1917 izbucnește revoluția în Rusia, care îl alungă pe țar. Conducătorul țării devine Kerenski, care continuă războiul. Dar societatea și armata rusă sunt sătule de război. Idealurile revoluției erau generoase, cu promisiuni de libertate și dreptate, împroprietărirea țăranilor și multe altele. Dar pentru rusul de rând, care pentru prima dată în istorie vedea zorii libertății și simțea gustul ei, a fost prea mult dintr-o dată. Fiindcă această bruscă libertate aducea cu ea, mai ales în rândurile armatei, germenii anarhiei. Luptele politice se întețesc la Petrograd, iar pe fronturi rezultatul este devastator. Soldații refuză să mai lupte, să respecte ordinele. Se organizează în fel de comitete revoluționare, își aleg proprii lideri, își degradează ofițerii și generalii smulgându-le însemnele, batjocorindu-i, insultându-i sau chiar omorându-i. Nimeni nu mai are nicio autoritate asupra acestei armate transformate în bandă. Dar aceste transformări nu se petrec dintr-o dată, ci treptat și din ce în ce mai rapid. Mai ales acolo unde morbul bolșevismului pătrunsese prin agitatori veniți de la centru, care asmuțea soldații contra ofițerilor, alungându-i și înlocuindu-i cu comisari sau reprezentanți aleși, de multe ori simpli soldați inculți care habar nu aveau să conducă o unitate. Astfel de soldați analfabeți ajungeau să conducă companii și regimente, uneori chiar divizii, un plutonier a devenit peste noapte general, și nimeni nu putea face nimic, nici chiar respectivul, care nu avea nici un fel de autoritate, așa cum a fost ales, așa era și răsturnat din funcție. Acest proces de disoluție se va accelera după preluarea puterii la Petrograd de către bolșevicii lui Lenin printr-o lovitură de stat, popularizată mai târziu de propaganda comunistă sub denumirea de Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, după noul calendar 7 noiembrie.

Dar până atunci, rușii aveau de ținut un front, de la Marea Baltică în Moldova, unde luptau alături de aliații români. O vor face, dar pe măsură ce trecea timpul din ce în ce mai greu, soldații refuzând din ce în ce mai des să lupte, părăsindu-și pozițiile tot mai frecvent, și tot mai multe unități intrând în disoluție. Soldații bolșevizați făceau în schimb politică, ținând congrese și întruniri, căutând să câștige noi și noi adepți și punând la cale răspândirea revoluției proletare pe întreg mapamondul. Ca să nu-și piardă timpul, jefuiau tot ce găseau.

Armata română refăcută ardea de dorința revanșei, în schimb rușii făceau politică. În urma ofensivei franco-engleze pe frontul de vest, încep și rușii conduși de Kornilov o ofensivă în sudul Galiției care la început merge bine, ajungând la o adâncime de 40 km pe un front de 50-60 km. La începutul verii generalul Alexandru Averescu declanșează ofensiva la Mărăști, la 11 iulie, obținând un succes major. Sunt cucerite prin lupte grele dealurile Mărăștilor, Momâia și alte poziții și ofensiva progresează în fiecare zi. Dar ce folos, chiar dacă inamicul se retrage în debandadă, Armata a 2-a română nu pateu avansa prea mult deoarece rușii nu mai vor să înainteze ca să ne protejeze flancurile. Este vorba de Armata a 4-a rusă (stânga) și Armata a 9-a (dreapta), care spun că au ordin de la revoluție să nu meargă mai departe. Mai mult, corpul 8 rus și-a părăsit poziția ce o ocupa pe Măgura Cașinului fără luptă și fără să fie atacați de inamic. A fost nevoie ca armata română să-și extindă flancul pentru a reocupa poziția. Era primul gest de acest fel din multele care vor urma, mai ales în timpul bătăliilor cumplite de apărare de la Mărășești. Totuși, ofensiva a dezvoltat o adâncime de 20 km pe un front de 40 km, au fost luați peste 4000 de prizonieri și capturate numeroase tunuri, arme, muniții și materiale. Succesul ar fi putut fi mai mare dacă rușii ne-ar fi sprijinit flancurile în înaintarea noastră, am fi putut ajunge mult mai departe, deoarece inamicul fugea în debandadă.

Generalul Mackensen, renumitul spărgător de fronturi, nu s-a pierdut cu firea. Concentrase o forță redutabilă pentru a o arunca împotriva românilor în sudul Moldovei, pentru ca în scurtă vreme să rupă frontul și să ocupe ce a mai rămas din țară. Peste două săptămâni la Iași, le-a spus colaboratorilor săi înainte de a pleca pe front, de unde urma să conducă operațiunile militare chiar în prezența kaiserului venit special pentru a asista la îngenuncherea definitivă a României. Iar sorții chiar le erau favorabili. Ofensiva lui Kornilov în sudul Galiției își dăduse obștescul sfârșit, iar contraatacul inamic a făcut armata rusă în descompunere să dea bir cu fugiții. Germanii și austro-ungarii aproape intraseră prin Bucovina și pe teritoriul rămas în stăpânirea noastră în Moldova, apropiindu-se de Fălticeni. Ce folos mai aveau pozițiile noastre din sud, dacă rușii cedau pe frontul lor din nord și lăsau descoperită pe aici calea spre Iași?

S-a hotărât ca trupele ruse ce mai păstrau disciplina să fie retrase de pe frontul Mărășeștilor pentru a putea constitui o forță care ar putea redresa consecințele rușinoasei retrageri de la Tarnopol și din Bucovina, menținând frontul în nord-vestul nostru. Astfel, sudul Moldovei rămânea doar în grija armatelor române. În aceste condiții s-au dat cumplitele lupte de la Mărășești și Oituz, chiar în timpul retragerii rusești, iar trupele ruse rămase au fugit de la primele focuri de pe frontul de luptă, lăsând goluri imense în liniile noastre, goluri umplute de unități române deplasate în grabă, care după marșuri epuizante ajungeau direct în luptă, pentru a-i scoate pe germani din tranșeele părăsite de ruși fără nicio rezistență. Pe frontul Mărășeștilor, patru divizii române epuizate au ținut piept timp de săptămâni atacurilor a mai bine de zece divizii inamice, dintre care opt germane. La Oituz la fel, aceeași situație. Ruși părăsindu-și pozițiile, înlocuiți în ultima clipă de români, ținând piept cu un eroism care a uimit întreaga lume atacurilor trupelor inamice mult superioare. Dar la Oituz s-a petrecut și un fapt mișcător, care prefigura de fapt evenimentele ulterioare. Mici unități rusești, formate din basarabeni, au rămas pe loc și au luptat până la ultima suflare alături de frații lor români. La fel au făcut-o și unitățile formate din voluntarii ardeleni și bucovineni foști prizonieri luați de ruși din armata austro-ungară în primele faze ale războiului. O înfrățire prin sânge, jertfă și luptă, care va netezi calea spre marea unire ce va să vină, peste un an și câteva luni. Dar până atunci nori negri stăteau în fața României, și următoarele lovituri vor veni nu de la dușmani, ci de la cei pe care încă îi consideram aliați.

Mackensen a fost înfrânt, diviziile sale mândre și puternice s-au topit în fața baionetei soldatului țăran român. Circula o vorbă pe atunci, cum că soldații români preferă lupta cu regimentele bavareze, fiindcă „au ambiț la baionetă”. Valoarea soldatului român s-a dovedit atunci, când armamentul și dotările erau apropiate, s-a dovedit că putea sta în fața celor mai buni soldați din lume, iar dacă este condus de ofițeri și generali capabili, nu este cu nimic mai prejos decât aceștia. Atacat de forțe net superioare, în proporție de cinci la unu în unele cazuri, trădat ca și până atunci de aliatul său, românul a învins. Și a obținut întreaga recunoaștere a aliaților și admirația întregii lumi. Chiar și astăzi, majoritatea istoricilor militari ai primului război mondial consideră Mărășeștii ca una din cele mai sângeroase bătălii de pe frontul oriental, iar victoria românească, alături de ofensiva lui Brusilov din 1916, ca cele mai importante victorii aliate de pe acest front.

Luptele cu bolșevicii în Moldova (1917 – 1918)

În acest timp, Rusia se scufunda în haos. Armata rusă se dezintegra și nimeni nu mai putea opri procesul. Lenin preluase puterea la Petrograd prin lovitură de stat și îndemna la nesupunere, marcând începutul celor mai cumplite dezastre sociale în Rusia. trupele țariste au fost contaminate de îndemnurile ce îndemnau la nesupunere și părăsirea frontului. Soldații s-au transformat în briganzi care, după ce și-au maltratat sau chiar ucis ofițerii, și-au ales comitete revoluționare și au început să jefuiască, să ucidă și să violeze populația civilă. De morbul bolșevismului nu era scutită nici armata rusă aflată pe teritoriul României, circa un milion de soldați. Situații bizare se petreceau aici, întregi comandamente rusești fugind să se pună sub protecția trupelor române, rămase imune la încercările de contaminare cu virusul bolșevic, în ciuda eforturilor rușilor.

Din imperiu țarist, Rusia devenise democratică și apoi bolșevică, dar apucăturile imperiale rămăseseră. Deși Lenin a propovăduit dreptul popoarelor din cuprinsul imperiului de a-și decide singure soarta, realitatea era că pregătea și încerca pe toate căile menținerea subjugării acestora, prin forța armelor, dacă nu se puneau sub protecția revoluției bolșevice, care ar urma să cuprindă întreg pământul. Așa a fost și în cazul Basarabiei, care își urma calea spre o viață separată de fostul imperiu, înaintând pe calea unirii cu România. Cu atât mai puțin bolșevicii nu doreau să lase din mână această bogată gubernie anexată la 1812. Ba mai mult, intențiile lor se îndreptau și împotriva României, pe care o doreau transformată în republică sovietică.

Trupele rusești din România se transformaseră în bande indisciplinate, asupra cărora nimeni nu avea nici cea mai mică autoritate, nici măcar generalul Scerbaceev, comandantul rus al frontului. Actele de brigandaj împotriva populației civile deveniseră ceva obișnuit. Rusia începuse tratativele de pace la Brest-Litovsk, iar România rămăsese singură pe întreg frontul oriental. Înconjurată de dușmani, trădată de aliat, jefuită de același aliat, cu interiorul nesigur, situația era fără ieșire. O speranță apăruse odată cu apariția Ucrainei care se desprinsese din imperiul rus, dar ucrainenii încheiară pace rapid și acceptară prezența germanilor pe propriul teritoriu. Eram așadar total înconjurați. Sub amenințarea unui nou atac germano-austro-ungar destinat a termina odată pentru totdeauna cu frontul de est și a-și concentra forțele în vest, am acceptat armistițiul pentru a câștiga timp, deși aliații occidentali, chiar și generalul Berthelot, ar fi preferat ca România să se sacrifice din nou și să reziste într-un „triunghi al morții” provocând pierderi și imobilizând încă o perioadă importante forțe germane. Să ne mai sacrificăm încă o dată pentru Antanta, distrugând câteva divizii și ținând ocupate altele, câștigând timp până la sosirea americanilor în număr suficient pe teritoriul francez. Dar dacă asta s-ar fi întâmplat, armata română ar fi fost distrusă, întreaga țară ocupată și jefuită, militarii uciși sau luați prizonieri. Atunci cine ar fi dat mâna câteva luni mai târziu cu armata de Dunăre a aceluiași general Berthelot silindu-l pe Mackensen să se retragă, cine ar fi ținut straja pe Nistru împotriva bolșevicilor și cine ar fi înăbușit bolșevismul în Ungaria? Bolșevicii ruși cu cei unguri și-ar fi unit forțele în 1919, înghițind Austria, Cehoslovacia, Polonia n-ar fi rezistat presată și din sud, iar nici Germania, unde revoluția era pregătită de Karl Liebneck și Rosa Luxemburg, n-ar fi stat mai bine. Decizia luată, a armistițiului, a fost cea mai bună, dar nu a rezolvat problema bolșevicilor din țară și din Basarabia, unde continuau aceleași jafuri și omoruri, perturbând comunicațiile spre front și depozitele și furniturile militare de pe teritoriul dintre Prut și Nistru, încercând să înăbușe speranțele de libertate ale locuitorilor.

La Socola, lângă Iași, era cartierul general al trupelor ruse conduse nominal de generalul Scerbaceev. Acesta pierduse controlul asupra majorității unităților rusești, iar la cererea sa de sprijin adresată guvernului român, Brătianu îi răspunde: „Nu pot mobiliza nici un soldat român pentru a vă apăra contra propriilor dvs trupe fără a mă vedea amestecat în luptele din Rusia și fără a provoca un conflict cu noii conducători”. Dar în scurt timp România va trebui să se amestece, pentru a-și salva ființa de stat. Toată localitatea Socola fusese transformată într-o puternică tabără militară rusească, cu mulțime de arme și tunuri. Ofițerii și comandanții trăiau cu spaima de a fi linșați de soldații bolșevizați. Pericolul era extrem, din moment ce Socola se afla lângă Iași, la câțiva kilometri de reședința regelui și a guvernului condus de I. C. Brătianu. Iată ce spunea acesta din urmă despre armata rusă bolșevizată, inclusiv despre acțiunile ei din Basarabia: „Armatele ruse au devenit bande fără conducători, otrăvite violent de anarhie, incapabile de a ține frontul și incapabile de a organiza demobilizarea pentru retragere, care fără aprovizionare constituie ea însăși o operă devastatoare”.

Pentru a organiza și iniția revoluția bolșevică în România, Lenin a trimis pe S. Rochal, instalat inițial ca și comisar al frontului românesc. Rochal avea doar 21 de ani, dar era un agitator bolșevic experimentat. În vara lui 1917 el crease republica Kronstadtului, cetatea insulară din Marea Baltică ce apăra intrarea în estuarul fluviului Neva, deci calea maritimă spre Petrograd, în Kronstadt fiind sediul marinei militare rusești. Au fost executați ofițerii, inclusiv amiralul flotei, puterea trecând în mâna marinarilor, care au fraternizat ulterior cu bolșevicii lui Lenin. După ce a trecut războiul civil, în 1921, când marinarii s-au trezit la realitate și și-au dat seama că au fost păcăliți și că Lenin își trădase idealurile promise, s-au revoltat, dar au fost exterminați de Armata Roșie. Rochal se afirmase ca lider și un agitator bolșevic, el chiar sechestrând la un moment dat ambasadorul englez de la Petrograd, cerând în schimbul eliberării lui ca guvernul englez să încheie pace, un act terorist de cea mai joasă speță. Intervenția lui Kerenski, care se mai bucura atunci de oarecare autoritate l-a salvat pe ambasador.

Numirea lui Rochal în funcția de comisar al frontului românesc avea scop clar: eliminarea conducerii rusești a frontului, respectiv a generalului Scerbaceev și a ofițerilor săi, după modelul Kirilenko. Acesta din urmă, fost plutonier devenit generalisim, a eliminat conducerea cartierului general rus de la Moghilev, ucigându-l pe fostul comandant suprem, generalul Duhonin, cu ajutorul marinarilor baltici aduși de Kirilenko. Dar Rochal avea și o misiune suplimentară: eliminarea cartierului general românesc, a guvernului, alungarea sau suprimarea regelui și desăvârșirea transformării României în republică bolșevică.

În drumul său Rochal s-a oprit și două zile la Chișinău, unde a pledat în fața sovietelor reunite formate din ruși și bolșevici, respectiv a adversarilor Sfatului Țării, ca să procedeze imediat la preluarea puterii în Basarabia, promițându-le ajutorul trupelor bolșevizate de pe frontul românesc și sosirea unor marinari de la Petrograd.

Rochal, alături de amanta sa Boga, precum și de comisarii Reissohn (al armatei a 4-a), Rech și Hermann, îl provoacă la o discuție pe Scerbaceev la cartierul său general de la Socola, la 21 decembrie 1917. Între timp, două brigăzi bolșevice se îndreptau cu trenul de la Odessa spre Iași, iar alte grupări bolșevice se îndreaptă spre Socola, spre a face legătura cu bolșevicii de aici.

Împrejurările sunt neclare, unii zic că Rochal ar fi încercat să-l asasineze pe Scerbaceev și ar fi intervenit garda ucraineană nebolșevizată, apoi o subunitatea românească de vânători, care i-ar fi arestat. Rușii i-au scos din mâinile românilor folosind un înscris contrafăcut și i-au executat. Altă versiune spune că ar fi fost arestați și executați direct din ordinul lui Scerbaceev. Cert este că Rochal și ceilalți au dispărut.

În noaptea de 21 spre 22 decembrie se ține un consiliu de guvern care decide atacarea taberei de la Socola care devenise un focar bolșevic ce amenința România cu distrugerea, iar asta înainte ca restul trupelor bolșevice să ajungă acolo. Bolșevicii instalaseră deja tunurile pe dealul Aroneanu țintind capitala României neocupate, dar românii, prevăzători, aduseseră trupe suplimentare în Iași. În zorii zilei de 22 decembrie 1917 soldații români atacă tabăra la baionetă. După o luptă scurtă, bolșevicii sunt dezarmați, încărcați în trenuri și expediați sub pază dincolo de Prut.

A fost prima luptă serioasă între români și rușii bolșevizați, dar nu cea din urmă. Cele două trenuri cu bolșevicii plecați de la Odessa pentru a-i întări pe cei de la Socola și a contribui la bolșevizarea României sosesc în gara Socola. Spre marea lor uimire, sunt întâmpinate de trupe române cu mitralierele și tunurile îndreptate spre ei. Li se cere capitularea și aceștia, înspăimântați, acceptă. Sunt dezarmați și expediați peste Prut, pe urmele celorlalți.

Între timp, guvernul și Statul major al generalului Prezan (foto) luase măsurile de precauțiune și în restul țării. În spatele unităților rusești care se mai aflau pe front au fost poziționate trupe române. Teritoriul din interior a fost împărțit în opt regiuni cu comandamente militare (Botoșani, Fălticeni, Iași, Podul Iloaiei, Roman, Vaslui, Bacău și Bârlad) în care au fost dispuse și întărite trupele de jandarmi cu unități militare care au început să urmărească și să vâneze bandele de ruși ce bântuiau și jefuiau ținutul. Cele mai reduse la număr au fost neutralizate cu ușurință, de cele mai multe ori pe cale pașnică, rușii erau dezarmați și expediați peste Prut. Se mai ajungea la ciocniri sporadice, când armele intrau în acțiune, dar în majoritatea cazurilor incidentele se rezolvau pașnic.

Nu același lucru se poate spune despre cazurile de dezertare și părăsire a frontului de către mari unități, de ordinul diviziilor sau armatelor. Unde era posibil, erau dezarmate în mod pașnic, apoi îndrumate cu trenul sau pe jos spre Rusia. Ordinele primite de unitățile noastre militare erau clare. Nicio unitate rusă nu putea părăsi frontul pentru a merge în Rusia fără o aprobare scrisă din partea comandantului rus. Unitățile care se deplasau din proprie inițiativă și fără un ordin precis urmau să fie dezarmate. Se preciza totodată că nu trebuie bruscați unități sau soldați ruși care corecți și păstrează o atitudine demnă. Dar „toți care trăiesc și se mișcă în această țară, indiferent de naționalitate, trebuie să respecte legile noastre și ordinea publică”. Câtă demnitate și hotărâre în dispozițiile generalului Prezan!

Dar ignorarea de către noii comandanți, comisari, ai armatei ruse bolșevizate a acestor dispoziții va pune armata română și frontul deținut de ea într-o situație paradoxală, foarte rară, poate unică în analele războaielor: aliatul de bază devenea cel mai periculos inamic pentru statul și armata română. Fără acțiunea militară hotărâtă decisă de guvernul Brătianu și pusă în aplicare de armata comandată de generalul Prezan, țara ar fi intrat într-un colaps politic și militar cu un unic rezultat, bolșevizarea României. În această situație, bolșevicii ar fi ajuns cu ușurință în centrul Europei, deoarece nu le-ar fi putut sta nimeni în cale. Dar să vedem faptele.

Bătălia pentru Galați

După eliminarea focarului bolșevic de la Socola și alungarea trenurilor cu ajutoare de la Odessa, situația era departe de a se fi calmat. După îndemnurile lui Lenin, rușii dezertează în masă, înarmați, pentru a se întoarce în țară. Erau hotărâți să-și croiască drum cu armele și să prade totul în calea lor, ca un nor de lăcuste, și dacă nu întâlneau rezistență, să bolșevizeze totul, după modelul din Rusia.

La 12 ianuarie 1918, Pechea, lângă Galați, o delegație rusească vine la comandamentul diviziei a 4-a pentru a anunța că începând de mâine, 13 ianuarie, trupele ruse vor părăsi frontul și vor trece Prutul în Basarabia. Referitor la ordinul generalului Scerbaceev de a rămâne pe poziții, rușii răspund că nu-l mai recunosc pe acesta drept comandant și vor trece. În caz că trupele române vor opune rezistență, vor trece totul prin foc și sabie, vor arde și distruge totul în calea lor.

În zonă, pe front, în sectorul Tecuci – Galați, se afla armata a 6-a rusă, cu trei corpuri de armată a câte două divizii fiecare, cu o putere de circa 5-6000 de luptători la fiecare divizie. În spatele lor fusese poziționată divizia a 4-a română pentru a le supraveghea. După ultimatumul rusesc, divizia a 4-a ia măsurile necesare și primește două batalioane cu mitraliere și artilerie de la divizia a 13-a vecină ca și ajutor. Rușii se liniștesc momentan, dar pe 16 ianuarie divizia 40 rusă pornește spre Pechea, dar este întoarsă pe front de divizia a 4-a română. La fel se întâmplă și cu divizia 40 rusă. Dar la stânga dispozitivului se găsea Corpul Siberian, unitate de elită, a cărui divizie a 9-a se bolșevizase complet. Aceasta pornește spre Galați, la fel ca și divizia a 10-a siberiană, care avea mulți militari ce forfoteau prin oraș. Pentru a acoperi sectorul de front părăsit de ruși în fața germanilor, pentru ca aceștia să nu atace pozițiile rămase goale și a pătrunde în interior, românii trimit ce trupe puteau, respectiv regimentul 5 infanterie care ocupă liniile a două divizii și două plutoane din regimentul 21 în locul regimentului 136 rus.

Descrierile luptelor pentru Galați le citez de pe blogul Din și despre Galați…

„Orasul se pregateste de aparare

La Galati, situatia era mai mult decat alarmanta. Orasul era amenintat de un intreg corp de armata, din care disparuse disciplina si respectul pentru ordine. Comandorul de marina Rizea Niculescu, comandantul sectorului Galati, primeste ordinul de a bara drumul coloanelor ruse spre est si de a apara orasul. Colonelul Badescu, comandantul Brigazii a 8-a de la Fantanele, are misiunea de a ataca dinspre nord si dinspre vest coloanele ruse, aflate in defileul dintre baltile Malina, Calica si Siret. Din pacate, disproportia fortelor este zdrobitoare, rusii fiind mult mai numerosi si mai bine pregatiti. Era vorba de celebrul Corp 4 siberian, in fata caruia romanii nu aveau nici o sansa. In zilele de 20 si 21 ianuarie, in jurul Galatiului se va da o lupta violenta intre acest Corp 4 siberian si fractiuni ale Diviziei a 4-a romane. Comandorul Rizea imprastie putinele sale forte in jurul Galatiului. Cea mai mare parte a trupelor, doua companii si jumatate, din Regimentul 21, sunt pastrate pe Dealul Tiglina, spre a opri iesirea rusilor din defileul baltilor, Calica si Siret. Pe aici se astepta, de altfel, atacul principal. Aici se afla si doua baterii pe afete fixe, ale marinei, o escadrila de 4 vedete, un torpilor si o salupa. O alta companie a ocupat pozitie langa bateriile marine, cu fata spre oras, spre a preveni un eventual atac al rusilor din Galati (Divizia a 10-a, in spatele pozitiei de la Tiglina). Asadar, Galatiul putea fi atacat si din afara, si din interior. Mici detasamente sunt postate la nord-vest de oras, spre Filesti, si la est, spre Reni, iar in oras a fost oprit un detasament de marina si doua plutoane de infanterie, spre a supraveghea trupele ruse ale Diviziei a 10-a. Galatiul se afla, timp de doua zile, sub bombele rusilor Rusii incep sa inainteze din doua directii: dinspre nord-vest de Filesti inainteaza Regimentul 34. Dinspre vest, de la Sendreni, inainteaza grosul Diviziei a 9-a. In acelasi timp, puternice patrule rusesti se strecoara pe la sud de Baltita, surprind avanposturile romanesti de pe Tiglina, si captureaza un ofiter si 14 soldati. Comandantul orasului cere ajutoare de la brigada. Tot ce i se poate trimite este o companie de mitraliere si o jumatate de companie infanterie, de 70 de oameni. Cu ei se intareste detasamentul dinspre Filesti si trupa de garda din oras. Aceasta din urma reuseste sa-i impiedice pe rusi sa inarmeze cele 23 de mitraliere din depozitul Diviziei a 10-a din strada Daciana, cu care ei voiau sa atace pe la spate trupele romane de la Tiglina. Detasamentul roman trimis de Brigada a 7-a la Sendreni, pentru a opri inaintarea grupului Diviziei a 9-a rus, e prea slab. Romanii se retrag pe dealurile de la nordul satului, iar rusii isi fac loc si ajung la Movileni, asezandu-si tunurile in baterii indreptate deasupra Galatiului. O delegatie de soldati din Divizia a 9-a, in frunte cu un capitan, se prezinta la Galati si cer sa li se permita trecerea prin oras, pana la ora 3 dupa-amiaza. Daca nu, vor bombarda orasul si vor forta trecerea. Comandantul roman refuza. La ora 3,00 Armata rusa incepe bombardamentul: noua baterii de la Movileni trag asupra Galatiului si asupra pozitiilor armatei romane timp de patru ceasuri. Artileristii rusi trag insa foarte prost si pricinuiesc pagube neinsemnate. Bateriile marinei noastre riposteaza, tragand asupra bateriilor ruse si asupra rezervelor de infanterie. La ora 19,00 bombardamentul se incheie.

Orasul, atacat din toate partile

In noaptea care a urmat, intre patrulele de infanterie si rusi au fost violente incaierari. Colonelul Badescu a incercat, prin parlamentari, sa-i convinga pe rusi sa depuna armele. Nici un rezultat. A doua zi, rusii reincep bombardarea Galatiului si pregatesc un atac concentrat asupra orasului. La aripa de vest, trupele Diviziei a 9-a ataca cu putere si ocupa stramtoarea dintre Malina si Siret. La centru, trupele rusesti de infanterie si artilerie din Divizia a 10-a, care erau cantonate in cazarmile Tiglinei si la gura Siretului, se concentreaza in spatele detasamentului roman de la Tiglina. Il ataca brusc si prin surprindere si captureaza prima linie: o companie si jumatate, situata pe botul dealului Tiglina, in fata Lacului Calica. Restul trupelor noastre se retrage pe linia a doua, aproape de valea Tiglinei, la 800 m de bateriile marine. Dar informatii foarte rele vin acum si dinspre est. Vasele si pichetele romanesti de pe Prut au fost dezarmate. Detasamentele romane de la Reni si Giurgiulesti, de peste Prut, au fost si ele dezarmate. O baterie grea ruseasca si sase mitraliere au fost asezate pe dealul Giurgiulesti, pe malul Prutului, iar un detasament rus, format din doua companii de mitraliere, un escadron de cavalerie si o baterie de artilerie, a trecut Prutul, inaintand spre Galati. Bateria si-a asezat tunurile langa Lacul Brates. Infanteria rusa desfasurata in linie de lupta inainteaza, precedata de patrule de cavalerie, si patrunde in partea de jos a orasului, unde se intareste cu peste 200 de infanteristi inarmati din Divizia a 10-a. Rand pe rand, ei dezarmeaza posturile noastre de graniceri si militieni. Un vas rus, inarmat cu un tun de 150 mm, venind de la Reni, urca Dunarea si trage asupra docurilor, vaselor marine si bateriilor noastre. In acelasi timp, tunurile de la Giurgiulesti arunca obuze in oras.

Atacul roman la baioneta ii ingrozeste pe rusi

Situatia trupelor de aparare a Galatiului este mai mult decat dramatica. Ele sunt acum atacate din 4 directii: vest, nord, est si sud. In oras, trupele Diviziei a 10-a ruse se constituie in unitati de lupta, fara a mai putea fi impiedicate de vreo trupa romana. Orice masura pe care o ia armata romana contrasteaza foarte tare cu diferenta numerica intre soldati. In acest moment, armata romana are o tresarire extraordinara de orgoliu. Din detasamentul de la Filesti se iau doua plutoane de infanterie, o sectie de mitraliere, care sosesc in fuga. Infanteristii romani ataca cu o violenta de neimaginat detasamentul rus de la est, il pune pe fuga si-l urmareste pana trece Prutul. Lucrurile iau o intorsatura incredibila si pe dealul Tiglinei. Mana de soldati romani care s-a mentinut pe linia a doua, ajutata de o companie din Regimentul 50, trece la contraatac. Sustinut pe dreapta de Detasamentul Milicescu, sosit de la Filesti (jumatate de companie), iar pe stanga de bateriile marinei si a vedetelor de pe Dunare, romanii reusesc sa-l respinga pe celebrul lor inamic. Dinspre nord, are loc atacul principal, dat de trupele din Brigada a 8-a, sub comanda colonelului Badescu, intre lacurile Malina si Calica, impotriva grosului Diviziei a 9-a ruse. La inceput, romanii inainteaza foarte greu, din cauza unui puternic foc de baraj al artileriei ruse. Dar bateria romana ii sustine. Vedetele marinei reusesc sa treaca peste barajul rus de torpile, fara nici o piedica din partea marinarilor rusi. Ele bombardeaza din flanc pozitiile ruse. Cu toate acestea, situatia era departe de a fi transata in favoarea noastra. Si atunci, armata romana face ceea ce a facut dintotdeauna: atacul la baioneta. In frunte cu comandantii lor, soldatii romani trec la un atac violent la baioneta, recuceresc dealul Tiglina, ii elibereaza pe camarazii lor capturati si-i pun pe fuga pe rusi. Atacati si respinsi dinspre nord si est, rusii intra in debandada si incep sa se ingramadeasca spre sud, inspre Gara Barbosi, si podul de peste Siret. Artileria noastra si trei avioane de bombardament arunca bombe asupra masei de soldati rusi stransi acolo. Furia cu care romanii, semnificativ mai putin numerosi, contraataca, ii ingrozeste pe rusi, care iau o hotarare disperata si senzationala. La ora 11,00 noaptea incep sa treaca podul si linia frontului si se predau germanilor. A fost un deznodamant total neasteptat si absolut unic in istoria celui de-al doilea razboi mondial. O batalie intre doua armate aliate, in fata pozitiilor inamicului si sub privirile acestuia.

Capitularea

S-au predat germanilor majoritatea regimentelor 33 si 35 de infanterie rusa, in total peste 3.000 de oameni, cu tot materialul si cu un divizion de artilerie. A doua zi dimineata, o delegatie a Diviziei a 9-a siberiene a anuntat capitularea. Restul regimentelor 33 si 35, regimentele 34 si 36 in intregime, Brigada a 9-a de artilerie, siberiana, o baterie a Diviziei a 10-a siberiene si coloana Statului Major al diviziei, impreuna cu tot materialul (60 de tunuri, arme, munitii, tunuri de transee, care erau concentrate dincole de Siret, la Vadeni, gata sa treaca la nemti), au declarat ca se predau romanilor daca li se lasa libera trecere pentru oameni si caii si carutele lor. Dupa ce au fost dezarmati, li s-a dat voie sa plece. A doua zi au fost dezarmate complet si trupele celei de-a doua divizii, a 10-a, a Corpului siberian. Si acestea au fost lasate sa treaca peste Prut, pe sub paza santinelelor romane. Batalia de la Galati – cea mai spectaculoasaBatalia de la Galati a fost singura din timpul primului razboi mondial, cand s-au folosit trupele terestre, marine si aviatice in acelasi timp. Conform istoricului Constantin Kiritescu, lupta de la Galati a fost una dintre cele mai spectaculoase din luptele desfasurate pe teritoriul Romaniei. In semn de omagiu, autoritatile dintre cele doua razboaiei mondiale, au instalat o placa memoriala de cinstire a gloriei soldatilor care au aparat Galatiul in acele zile. Aceasta se afla pe locul unde astazi se gaseste magazinul Stirex, din Mazepa. In 1945-1946, in incercarea de a sterge rusinea de pe obraz, rusii au dat ordin ca aceasta placa memoriala sa fie demolata, iar in istorie, generatii intregi de galateni habar nu au avut despre acest episod cutremurator din istoria Galatiului si a poporului roman.”

Luptele cu bolșevicii în alte părți ale Moldovei

În timp ce luptele de la Galați erau în plină desfășurare, în celelalte regiuni în care se afla armata rusă evenimentele se precipitau, având o derulare asemănătoare. Voi menționa doar câteva dintre ele, cele mai importante.

Pașcani. Armata a 4-a rusă părăsește pozițiile ce le ocupa între munții Neamțului și Pașcani. Era vorba de diviziile 26 și 84 rusești, inițial acceptând să fie dezarmate și apoi expediate în Rusia. Văzând că erau foarte mulți în comparație cu trupele române ce le supravegheau, au decis să forțeze trecerea prin forța armelor. Maiorul Botnariu, încercând să parlamenteze cu ei este împușcat pe la spate. Românii se năpustesc asupra lor, din nou la baionetă, și îi împrăștie. Se dau în continuare lupte grele între Roman și Pașcani, dar până la urmă rușii capitulează și acceptă dezarmarea. Au fost dezarmate și expediate spre Rusia regimentele 104, 334 și 335.

Fălticeni. Corpurile 18 și 40 ruse se îndreaptă spre Fălticeni – Străjești pe mai multe coloane, pentru a trece mai departe, refuzând să depună armele. Au fost opriți de grănicerii noștri la 27 ianuarie. Au dat patru atacuri respinse de ai noștri. A doua zi capitulează și începe dezarmarea lor. Am pierdut 14 morți și 83 de răniți. Ei au avut peste 100 de morți și 500 de răniți.

Mihăileni. Armata a 8-a rusă contra diviziei a 9-a română, divizia care s-a acoperit de glorie la Mărășești, când a ținut piept inamicului înlocuind trupele ruse ce părăseau tranșeele. Din 18000 de oameni, după lupta de la Mărășești, a rămas cu 4000 de oameni, arzând de dorința revanșei. În fața unui corp de armată rusesc, detașamentul Arghir Constantinescu. Atacul rusesc eșuează, în primul rând din lipsa disciplinei și coeziunii caracteristice unităților bolșevice, conduse de lideri fără cunoștințe militare. Contraatacul român la baionetă aduce decizia, rușii capitulează.

Timișești. Vânătorii de munte îi potolesc pe bolșevici. la fel se întâmplă la Botoșani, Bacău, Roman.

Până la sfârșitul lui ianuarie 1918, întreaga Moldovă este curățată de bolșevici. Reacția lui Lenin și a conducerii bolșevice este dură. Încă din 29 decembrie 1917, ministrului român la Petersburg, Constantin Diamandy, i-a fost înmânată o notă de protest prin care acțiunea trupelor române a fost calificată drept criminală și îndreptată împotriva revoluției ruse. Eram amenințați cu cele mai aspre măsuri, și asta nu era decât prima amenințare. Vor urma și altele, ultimatumuri și măsuri represive, inclusiv confiscarea tezaurului depus în Rusia de către autoritățile române, despre care nici astăzi nu mai știm nimic.

Dar luptele cu bolșevicii vor continua cu furie, acesta fiind doar preludiul. Un nou câmp de luptă pentru trupele române va fi Basarabia, ocupată de trupele rusești bolșevizate ce vor încerca să înăbușe orice încercare de redeșteptare națională, începută demult, dar devenită pregnantă odată cu izbucnirea revoluției rusești din martie 1917. În pericol de moarte, basarabenii își vor îndrepta privirile spre România, și din nou baioneta soldatului român va obține decizia, la fel cum va apăra în viitorul apropiat tot sud-estul Europei de pericolul bolșevic.

Negrea Cristian

Redactor R.B.N. Press

www.cristiannegrea.ro