Liceul „Ștefan cel Mare și Sfânt”

În doar câteva cuvinte, aș spune despre Eleonora Cercavschi, directoarea Liceului „Ștefan cel Mare și Sfânt” din Grigoriopol, că este o femeie puternică.

Noi, jurnaliștii, o cunoaștem de mulți ani, am putea spune că de la prima acțiune de protest pe care a organizat-o în stânga Nistrului. De atunci, ne-a impresionat consecvența cu care a apărat întotdeauna dreptul elevilor ei de a învăța în limba română și am admirat-o pentru forța intelectuală cu care i-a încurajat și pe colegii ei să nu cedeze în momentele grele. Doamna profesoară spune că a devenit de nevoie luptătoare, pentru că ține la adevăr și la demnitate.

– Dragă doamnă Eleonora Cercavschi, locuiți în Transnistria, dar de baștină sunteți din Bucovina. Când vă amintiți de copilărie, ce imagini vă vin în minte?

– Îmi amintesc cu multă plăcere de dulcea și frumoasa Bucovină… Cea mai mare bucurie pentru un copil este să-și petreacă copilăria alături de ambii părinți și destinul mi-a oferit această fericire. Deși părinții au fost deportați, lipsiți total de avere, nouă, copiilor, nu ne-a lipsit pâinea și toate celelalte de pe masă. O amintire aparte sunt munții Carpați, unde vara îmi petreceam timpul culegând fragi, zmeură, afine, mure, ciuperci și alte daruri ale naturii. Dar câte emoții pozitive mi-a adus scăldatul în râul Siret, jocurile cu alți copii sau… primul sărut.

– Într-o bună zi, ați lăsat aceste imagini de Rai și… v-ați dus să vă vizitați rudele care locuiau peste Nistru… Bănuiați, pe atunci, că veți ajunge în Infern?

– Sigur că nu bănuiam. Aici m-a prins războiul din 1992. A trebuit să rămân și, dacă vreți, cred că asta mi-a fost soarta. Mai târziu, când elevii, părinții și colegii mei de lucru au investit atâta încredere în mine, am simțit că nu mă mai pot despărți de ei.

– Și chiar nu v-ați gândit să părăsiți „zona” pentru un loc sub soare cu mai multă securitate? Mai ales că aveți cetățenia R. Moldova și a României…

– Port responsabilitate față de elevi, față de colegii mei care au crezut în mine și m-au urmat, nu pot să-i las, ar fi din partea mea o trădare, nu știu dacă mi-aș putea găsi liniștea sufletească acolo unde aș pleca.

– În Transnistria v-ați asumat rolul de apărătoare a drepturilor copiilor transnistreni. Vă considerați o învingătoare?

– Am devenit luptătoare fără voia mea. Ca orice tânără, sigur că și eu visam la un viitor fericit, dar așa s-a întâmplat că destinul meu e mult mai dificil și, totodată, onorabil. Nu mă consider o luptătoare, ci mai curând o slujitoare a adevărului care, după cum se știe, întotdeauna învinge.

– De ani de zile, școlile românești din zona transnistreană își petrec viața pe baricade. Uneori, creați impresia că ați fi ostaticii regimului de la Tiraspol…

– Da, așa este, ne aflăm pe baricade și suntem pe bune ostaticii acestui regim. Nu doar noi – elevii, cadrele didactice care activează în instituțiile subordonate Ministerului Educației de la Chișinău -, toată populația din zonă este ostatica acestui regim. Din păcate, statul Republica Moldova nu ne poate asigura securitatea personală, protecția socială și juridică.

– Cum a suportat familia dumneavoastră umilințele prin care ați trecut?

– Cu multă demnitate. De fapt, demnitatea este cea mai mare valoare a omului, pentru care merită să lupți și să te sacrifici. Atunci când ai demnitate, ești respectat și de dușmanii tăi. Iar cel care nu a vrut să treacă prin această încercare a plecat.

– Care a fost cea mai grea lecție, în plan personal, pe care v-a dat-o viața?

– Ziua când am rămas cu doi copii minori de una singură, dar mă bucur că am susținut cu succes acest test al vieții.

– Dar cea mai mare bucurie personală pe care ați trăit-o?

– Nașterea primului copil, în pofida faptului că fusesem diagnosticată cu o maladie care nu îmi permitea să devin mamă. Până la urmă, a fi mamă este cea mai mare împlinire pentru o femeie.

– Cum vă susțin părinții elevilor din Grigoriopol, mai au răbdare, mai sunt solidari cu dumneavoastră?

– Judecați și singuri: de la 800 de elevi am ajuns astăzi la 170. Deci, nu pentru toți speranța moare ultima… Spiritul de solidaritate scade și din cauză că elevii sunt zilnic supuși riscului: activând în schimbul doi, în satul vecin, Doroțcaia, ei termină lecțiile după ora 19.00 și trebuie să se întoarcă acasă în condiții nesigure, mai ales iarna. Am avea mai mulți elevi, dacă școala ar avea sediul la Grigoriopol. Așa însă, părinții sunt impuși de situație să-și înscrie copiii în școlile rusești, care activează în condiții mai bune. Cu regret, conducerea de la Chișinău a făcut prea puțin pentru ca școlile de limba română să fie atractive. Mai mult decât atât, Ministerul Educației a elaborat un regulament de admitere în universități, conform căruia nota „5” din sistemul de cinci puncte practicat în școlile subordonate Tiraspolului a fost egalată cu 9,5 puncte din sistemul existent în R. Moldova. Astfel, elevilor cu note de „5” le este foarte simplu să ocupe locurile repartizate de la buget în universitățile din R. Moldova. Iar cei din școlile românești trebuie să se mulțumească doar cu locurile ce mai rămân, pentru că nu este simplu să obții note de „9” și „10”, noi pledăm pentru calitate. Asemenea acțiuni din partea ministerului de la Chișinău îi descurajează și pe profesori, și pe elevi.

– Ați câștigat un proces la CEDO, care a impus Federația Rusă să achite anumite despăgubiri școlilor românești din zona transnistreană. Termenul de executare a deciziei CEDO a expirat, dar Rusia încă nu a răspuns la ea…

– Sigur că pentru cei din Federația Rusă a fost un șoc din care încă nu-și pot reveni. Ei nu s-au așteptat că populația de aici va îndrăzni să-i atace la CEDO, au crezut că, aruncându-le oamenilor un os (gaz mai ieftin), ei vor uita de învățământul în limba română. Dar uite că n-au uitat, nu și-au pierdut cu toții demnitatea, ba chiar s-au găsit destul de mulți care să-și ceară dreptatea la CEDO. Dacă va fi nevoie, vom organiza proteste în fața ambasadei ruse de la Chișinău, pentru a-i obliga să-și onoreze obligațiunile.

– S-a schimbat cumva atitudinea pseudoautorităților de la Tiraspol față de dumneavoastră, după ce CEDO și-a dat verdictul?

– Da de unde! Dacă nici până în prezent Rusia nu a executat decizia CEDO, despre care atitudine putem vorbi. Cei de la Tiraspol se supun întocmai Moscovei. Dar oricât s-ar strădui ei să ponegrească școlile de limba română din zonă, noi avem valoare și ei înțeleg foarte bine acest lucru.

– Faptul că ați câștigat procesul la CEDO a fost o acțiune curajoasă, dar riscantă, totuși, din moment ce nimeni nu vă poate garanta securitatea în zonă. Care a fost reacția oficialităților de la Chișinău?

– Cu regret, nu a fost nicio reacție. Noi nu putem lupta altfel cu atitudinea Federației Ruse decât prin capacitățile noastre intelectuale. Sunt sigură, evenimentul va întra în istorie ca un act de demnitate națională. Dar ne-am fi dorit ca și conducerea de la Chișinău să aprecieze efortul nostru. Reclamanții la CEDO le sunt recunoscători avocaților Ion Manole și Alexandru Postica, reprezentanți ai Asociației „Promo-LEX”, pentru capacitățile profesionale pe care le-au demonstrat, apărându-ne interesele în fața Înaltei Curți.

– Povestiți-ne ceva despre elevii dumneavoastră…

– Avem cei mai buni elevi. Nu fiecare copil ar putea rezista presiunilor zilnice prin care trec ei, de ani de zile. După mine, ei sunt niște eroi. Printre foștii elevi, aș aminti de Veaceslav Negruța, ministrul Finanțelor, de actorii Adrian Pușca și Natalia Tomov, ziariștii Tatiana Bogdan și Andrei Stanilă, pictorul începător Tudor Lazarenco… Avem masteranzi în țară și peste hotare. Dar cea mai mare realizare a liceului nostru este că nu avem niciun absolvent de care să ne fie rușine…

– De fapt, ce ar putea face autoritățile de la Chișinău pentru ca școlile românești din zonă să nu se mai simtă nedreptățite de soartă?

– Suntem susținuți financiar de Ministerul Educației de la Chișinău, fără de care cele opt școli cu predare în limba română nu ar putea exista sub presingul regimului tiraspolean. Știu că multe lucruri nu depind de Chișinău, pentru că acest teritoriu este controlat de forțe străine, fapt constatat și în decizia CEDO. Dar există factorul uman, pe care guvernul este obligat de Constituție să-l protejeze. Cadrele didactice care activează în aceste opt școli cu predare în limba română sunt, dacă vreți, singurii reprezentanți ai puterii legale în Transnistria. Noi trebuie să fim mai deosebiți prin tot: prin discurs, comportament, chiar și prin felul cum ne prezentăm în fața elevilor, inclusiv prin vestimentație, pentru că și aceasta face parte din arta de a-l dezarma pe adversar. Dar din anul 1995, când președintele Mircea Snegur a semnat un decret prin care ne-a dat un adaos de 30% la salariu, la noi nu s-a mai gândit nimeni. Și noi… stăm cuminți în banca noastră, deși ne facem datoria față de țară în condiții extremale, fiindu-ne zilnic pusă viața în pericol… Ca să nu mai zic că această povară stă pe umerii femeilor, deoarece din 220 de cadre didactice numai 25 sunt bărbați. Conducătorilor noștri, care în majoritate sunt bărbați, ar trebui să le fie măcar un pic jenă. Cu o lună în urmă, am înaintat guvernului, parlamentului niște propuneri care vin să protejeze, într-o măsură oarecare, oamenii care au stat și continuă să stea la straja țării. Îi voi înmâna aceste propuneri și președintelui Nicolae Timofti, poate cineva, până la urmă, se va gândi și la noi…

Eleonora Cercavschi

Redactor R.B.N.Press

Articol publicat pe www.timpul.md