legendele hispanice

Poet, eseist, critic literar și de artă plastică, istoric al artei, traducător, Alexandru Busuioceanu și-a dedicat întreaga viață culturii românești și propagării ei în lume.

Dan Slușanschi, editorul volumului „Zamolxis” al lui Alexandru Busuioceanu, apărut la Editura Meridiane în 1985, despre autor:

„În 1942, în viața lui Alexandru Busuioceanu a intervenit un eveniment deosebit, ce-și va pune amprenta pe tot restul activității și sentimentelor sale. Profund deprimat de înrăutațirea climatului politic din România acelor ani, el decide să părăsească țara, cu intenția mărturisită de a nu se mai întoarce niciodată. Iată de ce acceptă postul de atașat cultural la Madrid, unde avea să se stabilească; ulterior va înființa o catedră de Limba și Literatura Română la Universitatea de acolo, pe care o va păstra până la moarte. A desfășurat o neîncetată activitate de cercetare și propagare a culturii românești: înființează Institutul Român de Cultură din Madrid, obține introducerea limbii române ca materie obligatorie la șapte facultăți spaniole, înlesnește publicarea unor traduceri din marii noștri scriitori, publică articole și ține conferințe despre arta și literatura română.

Se simte profund român, și așa se va simți până la moarte, păstrându-și cetățenia și purtând în suflet o necontenită nostalgie pentru pământul său natal”. – Dan Slușanschi, editorul volumului „Zamolxis” al lui Alexandru Busuioceanu, apărut la Editura Meridiane în 1985.

Acest studiu s-a născut datorită preocupărilor sale constante de a căuta urme românești oricând și oriunde, făcând o pasiune din studierea vechilor arhive ale Spaniei.

Zamolxis, zeul dacic al nemuririi, prezentat ca un filosof

Pornind în căutarea urmelor hispanice ale împăratului Traian, a dat, în Spania, peste o legendă în care se spune că dacii au năvălit în Spania și au început istoria nouă a poporului hispanic. „Numele dacice ale lui Zamolxis, Deceneu, Decebal ș.a. se întâlnesc astfel la Sfântul Isidor, la Arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada, la Alfonso el Sabio – pentru a nu-i cita decât pe cei mari – luând loc în genealogia însăși a poporului hispanic. De la un cronicar la altul, faptele și numele se transmit alterate, se împodobesc cu elemente noi și tind din ce în ce mai mult către fabulos. Sâmburele de istorie se transformă în legendă și ia culoarea celorlalte fapte care alcătuiesc istoria pierdută în neguri”, scrie Alexandru Busuioceanu. Legendele mai arată că regii Spaniei coboară din principi daci, deși numele le sunt schimbate, deoarece le-au luat de la locul unde trăiau, întrucât era mai ilustru ca al strămoșilor. Legendele respective își au izvoarele în autorii antici iar încorporarea lor în istoria Spaniei s-a făcut firesc, datorită cronicarilor și tradiției spaniole. Din aceste legende se desprinde ideea că Zamolxis, zeul dacic al nemuririi, este prezentat cu rangul de filosof sau îl întâlnim cu nume deformate. Cu toate acestea mitul său rămâne nedespărțit de legenda dacică așa cum a fost consemnată de antici.

Zamolxis, „citat” de Platon

Pentru cronicarii spanioli sursele de inspirație au fost autorii antici, în principal latinii și grecii. Cel mai important dintre ei a fost Herodot. În a sa „Historiae”, Herodot consemnează: „După cât am aflat de la grecii ce locuiesc în Hellespont și la Pont, acest Zamolxis, fiind un om a slujit la Samos ca sclav; a fost chiar rob al lui Pitagora; (…) căștigându-și libertatea, se spune că ar fi strâns o avere mare și, îmbogățindu-se, s-a întors în patria sa. Și cum tracii (geții) duceau o viață mizerabilă și erau ignoranți, acest Zamolxis (…) a pus să i se zidească o sală pentru primirea și ospătarea celor mai de frunte concetățeni ai săi, unde să-i învețe că nici el, nici ei și nici cei ce se vor naște vreodată dintr-înșii nu vor pieri, ci vor merge într-un loc unde vor viețui de-a pururi, bucurându-se de toate cele bune (…) Părerea mea este că Zamolxis a trăit cu mulți ani înaintea lui Pitagora. Și cred că e destul cât am spus, fie că a existat un om cu numele lui Zamolxis, fie că va fi fost o divinitate indigenă de-a geților.” Cele consemnate de Herodot sunt completate mai târziu de Strabon, care vine cu amănunte noi despre Zamolxis. Astfel, ajungând Mare Preot al regelui, era tălmaciul voinței zeilor. După un timp s-a retras într-o peșteră greu accesibilă din care ieșea foarte rar și numai pentru a fi consultat de rege și sfetnicii săi. „Mai târziu a fost considerată sfântă și peștera în care se retrăsese Zamolxis și se numea Muntele Sacru, adevăratul nume, care s-a dat și unui râu ce curgea la picioarele acestui munte, fiind Kogaionon”, consemnează Stabon. Platon, în „Republica”, îi învață pe greci despre sănătatea trupului și a sufletului, așa cum știe el, de la un trac, că procedează Zamolxis cu dacii. Zamolxis fiind foarte înțelept, a devenit adorat de daci iar în inima lor sădise ideea nemuririi. „Geții nu cred că mor ci că cei care au răposat se duc la zeul lor Zamolxis, pe care îl mai numesc Gebeleisis. La fiecare cinci ani ei trimit pe unul dintre dânșii, tras la sorți, ca sol la Zamolxis, încredințându-i toate câte le au de cerut fiecare”, mai consemnează Herodot.

Burebista, în versurile spaniolului Lucan

Revenind la temă, știm că scriitorii antici spanioli îi cunosc pe daci din sec. I î.d.H. Din studiul acestora rezultă faptul că se pot desprinde câteva momente din istoria dacilor și cam ce idee își făcuseră aceștia despre Dacia. Un fapt surprinzător îl constituie lipsa oricăror impresii legate de cucerirea Daciei de către Traian.
Un prim moment dacic se referă la împrejurările de la jumătatea primului secol î.d.H., în vremea luptelor civile dintre Cezar și Pompei, când regele dacilor era Burebista. Acesta din urmă profită de discordiile din imperiu și, în urma unor incursiuni la sud de Istru, prădând Tracia, Macedonia și Iliria, produce neliniște la Roma. Acestea sunt reflectate în versurile spaniolului Lucan, mai ales în poemul său „Pharsalia”, unde pe Burebista îl numește „Mesagerul de la Istrul scitic”. Mai sunt prezentați șefii oștilor dace: un Sadala, viteazul Cotys și credinciosul Deiotarus. Lucan și-a făcut și o idee despre țara și poporul dac. Aceasta este destul de vagă: „reflectând în acvatice contururi o lume abia întrezărită de pustiuri și de ghețuri”.
Un al doilea moment se referă la succesorul lui Burebista, Cotiso, care este prezentat ca unul dintre regii daci cei mai însemnați și care a continuat politica tradițională. Cel care are cele mai multe informații, și care sunt folosite de spanioli, este Seneca. Găsim informații despre faima temutei săgeți getice, despre funestele plante care cresc la Istru din ale căror rădăcini strivite se distilează „ucigătoare sucuri” . Se mai știe că țara este bogată în pietre scumpe. Un loc deosebit îl reprezintă fluviul Istru sau Danuviu, care „prin multele-i guri își pierde sarmanticele unde, iar cu una scaldă (insula) Peuce (Delta)”

Marțial, Pomponius Mela și Columella

Un al treilea moment dacic, cu mari ecouri, mai ales la Roma, îl găsim la Marțial, contemporan cu Domițian, cel care a purtat numeroase războaie pentru potolirea sarmaților iazigi și, mai ales, al dacilor. În Dacia se ridica steaua lui Decebal. În epigramele ce l-au făcut celebru pe Marțial, acesta redă atmosfera de la Roma și ideea care și-o făceau romanii despre daci și țara lor. Nici el nu cunoaște bine aceste ținuturi care „se confundă ca într-un imens și întunecat limes hyperboreu. Sub leneșele stele ale cerului getic – «Getici sidera pigra poli» – sub asprimile Ursei polare – «hyperboreos Triones» – apar iernaticele ținuturi artice, cu sălbateca Peuce și Istrul fremătând de tropotul cailor”.

În sec. I d.H cel mai bine informat autor spaniol este Pomponius Mela. În „Chorographia” face o descriere, aproape completă, a Sciției și Traciei, precum și a popoarelor ce locuiau acele ținuturi. Aceasta se constituia într-un compendiu interesant abundând de cunoștințe geografice și etnografice. Pomponius Mela, un om deosebit de informat, reproduce mult din scrierile lui Herodot și Strabon. Deși descrierea e mai sumară, ea ne oferă destule amănunte despre caracterul și moravurile dacilor. Printre reperele dacice ale lui Mela întâlnim pe acelea de la Pontul Euxin: Tyras (Cetatea Albă), Istropolis (în Dobrogea), Callatis (Mangalia), Tomoe sau Tomi (Constanța), Tiristis (Caliacra) precum și cetatea Dionysopolis (Balcic). Dintre ceilalți autori spanioli, numai unul oferă ceva informații privind obiceiurile geților. Acesta este Columella. În lucrarea sa „De re rustica” ne înfățișează scene pastorale și domestice. Vorbind despre creșterea oilor spune că acestea „oferă unor popoare lipsite de grâu toată hrana”. Columella comite o mare greșeală. Este știut faptul că dacii cunoșteau grâul și-l cultivau pe mari suprafețe.

Paulus Orosius confundă pe geți cu goții

Cunoștințele spaniolilor despre daci se îmbogățesc la fața locului. Pe timpul războielor lui Traian cu Decebal multe legiuni aveau în componență spanioli. Unii dintre ei vor rămâne pe aceste meleaguri, dar cei care s-au întors au dus cu ei multe informații.
Peste câteva secole mai precis la 150 de ani de la părăsirea Daciei de către romani, un alt autor spaniol, Paulus Orosius, lasă în scrierile sale informații despre daci. În afară de faptul că face o descriere geografică aproximativă, face și greșeli, poate și din cauza faptului că nu a reușit să consulte decât pe unii autori antici. El confundă pe goți cu geți și, astfel, pune în seama goților fapte din istoria geților și dacilor. El consemnează războaiele dacilor cu romanii unde Decebal este Diurpaneus (cârmuitor, în limba dacă). Numele acesta va apărea în toate cronicile spaniole de mai târziu.
Nu putem să nu amintim de un spirit înaintat ce a trăit la sfârșitul secolului IV și începutul secolului V d.H. ce are legături cu amândouă civilizațiile. Este Nicetas de Remesiana. Originar din Dacia, Nicetas a propovăduit credința creștină pe ambele maluri ale Istrului, misionariatul lui străbătând Imperiul roman de la un capăt la altul. La Remesiana, Nicetas pune bazele unui mare centru spiritual. Aici se consacră unei însemnate activități literare pentru a explica fundamentele dogmei creștine. Lui îi este atribuit celebrul imn „Te deum laudamus”.

Rodrigo Jimenez de Rada îl transformă și el pe Deceneu în got

De la consemnările istorice ale acestor autori până la legendă nu a mai fost decât un pas. Cel care l-a făcut primul (și cel mai important) a fost arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada. În „Historia Gothica”, terminată în anul 1243, folosind scrierile lui Orosius, Isidor din Sevilla încearcă să compună un tablou cât mai complet. Sunt multe goluri în relatările anterioare și astfel de Rada completează relatările istorice cunoscute cu legende și mituri. În afară de mitul biblic al originilor, mitul grec al lui Hercule (sau mitul eroic), întâlnim mitul gotic, care este cel mai extins al lucrării. Preluând greșelile înaintașilor cum că goți = geți, și Jimenez de Rada cade în acest păcat. Principalul mit atribuit „goților” este mitul lui Deceneu sau al înțelepților. Și astfel arhiepiscopul din Toledo introduce în istoria spaniolă mitul și istoria dacilor. Începutul fiind făcut, urmașii acestuia nu au făcut decât să consfințească legăturile dintre daci (români) și spanioli.

„Zamolxis, zeul carpatic al nemuririi, coboară în cronicile spaniole pâna la rangul de filozof, sau se disimulează sub nume deformate în care nu mai poate fi recunoscut; dar mitul rămâne nedespărțit de legenda dacică, așa cum i-a impresionat ea pe antici și a trecut pe sub pana scriitorilor hispanici”, conchide Alexandru Busuioceanu la finalul excepționalului său studiu.

(Titlul original al studiului: MITUL DACIC ÎN ISTORIA ȘI LEGENDELE SPANIOLE)/

Publicat de romaniabreakingnews.ro / surse: foaienationala, efemeride.ro