ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "legaturi"

legaturi

,

  Dupa „Dosare secrete” privind razboiul nevazut al evreilor sionisti cu românii

 Khazarii de ieri Evreii de azi Un popor misterios…

     O stranie poveste a fost mereu lansata de-a lungul timpului de catre evrei, relativ la închipuita lor existenta milenara pe teritoriul României, revendicând astfel un drept natural. O astfel de teorie, care sustine colonizarea Daciei de catre imperiul roman cu populatie evreiasca stramutata din Iudeea, a fost relansata în anul 2002 de catre Tesu Solomovici în lucrarea România Iudaica, lucrare sub forma a doua volume uriase publicate pe banii Ministerului Culturii din România, deci pe banii contribuabililor români. De aici decurge ideea ca evreii au o existenta naturala în România dinainte înca de nasterea poporului român. Ei bine, de aici mai este doar un pas pâna la a spune ca drepturile lor asupra teritoriului României sunt mai vechi decât ale noastre. Astfel, am ajuns sa ne învatam istoria de la straini.

   Ungurii (hunii) ne spun ca nu ne-au gasit aici când s-au asezat în Transilvania si în Câmpia Panoniei, iar evreii ne spun ca nici nu ne nascusem când ei erau stapâni în Dacia ca cetateni romani.

 

    Ceva adevar exista in aceste afirmatii, stiind ca, – de exemplu, Triburile judaice ale Khazarilor au patruns prin secolele 8-9 pe teritoriul de azi al Romaniei, intinzandu-si Imperiul si aici, – insa povestea reala a fost extrem de mult exageratade catre partizanii Sionismului.

Va vom explica in detaliu cum stau lucrurile…

    Teoria ascendentei evreiesti asupra românilor în teritoriilor dacilor (Dacia Traiana sau România Mare de mai târziu) a fost lansata într-o serie de studii ale autorilor evrei înca de la jumatatea secolului al 19-lea si prima jumatate a secolului 20, pentru ca sa revina în forta la începutul mileniului 3, de data aceasta pe banii românilor si fara nici o reactie din partea istoricilor români.

    Cu totul alta a fost situatia acum 90 de ani, când Nicolae Iorga îsi prezenta în sedinta Academiei Române lucrarea Istoria Evreilor  în Tarile noastre, dând replica necesara unor autori precum Johan Kaspar Bluntschli sau BernardS tambler.

   Bluntschli afirmase la 1879, în lucrarea Statul român si situatia juridica a Evreilor în România ca: “Fara îndoiala  ca un numar mare de familii israelite au venit în provincia dunareana Dacia, înca sub domnia vechilor împarati romani. Aceste familii vechi israelite s-au conservat aici si sunt cel putin tot asa de vechi pamântene ca si natiunea româna… Ele formeaza si sâmburele populatiei evreiesti de astazi din România”. Astfel de fundamentari fara nici un probatoriu decât imaginatia autorilor evrei s-au dorit lucrari de “rigurozitate stiintifica” ce se publicau la momentele când evreii încercau sa-si consolideze pozitia socio-economica din România, ci nu de dragul adevarului stiintific. “Provincia dunareana Dacia”, despre care scria Bluntschli, era totusi Dacia Traiana, iar împaratul Traian, asa cum s-a vazut mai sus, nu i-a agreat deloc pe evrei în calitate de “colonisti”, punând armata chiar sa îi extermine (cazul insulei Cipru). Scrierea lui Bluntschli a fost, însa, una politicapusa în slujba evreilor din România, deoarece afirma, în chiar anul 1879, ca familiile evreiesti sunt “cel putin tot asa de vechi pamântene ca natiunea româna”, adica aparea chiar în vremea când evreii, navalitori peste români, revendicau “împamântenirea” de la tânarul stat român. (A se vedea capitolul urmator: Razboiul Aliantei Israelitilor cu Românii)

     Nicolae Iorga, dupa ce enumera toate documentele în care este mentionata prezenta unor evrei pe teritoriul Tarii Românesti si al Moldovei, raspunzând de fapt lucrarii L’histoire des Israelites roumains et le droit d’intervention (Paris 1913) a evreului Bernard Stambler, formuleaza urmatoarea concluzie: “Astfel am ajuns la [anul] 1600 fara a gasi mentiunea unui element evreiesc asezat în partile noastre”.

    Adevarul despre aparitia evreilor pe pamânturile românilor a fost totusi scris de adevaratii cercetatori, multi dintre ei chiar evrei. Este vorba despre autorii istoriei “Imperiului Khazar”, numit si “Regatul Evreiesc”, sau cele “Noua Tarâmuri” ale khazarilor – popor barbar raspândit în Caucaz, pe Volga si pe Don, convertit la mozaism în anul 740, integrat mai apoi ca “evreu” în Ucraina si Polonia, dupa care împins cu ura de catre aceste gazde spre românii din Moldova, ulterior anului 1600.

În limba româna a fost publicata traducerea remarcabilului studiu al lui Arthur KoestlerAl treisprezecelea trib,Khazarii (în 1987 la Roma, de catre editura Nagard, anagramare a numelui Dragan, al finantatorului Iosif Constantin Dragan). Click aici pentru a descarca versiunea în limba engleza (format PDF, 984 KB).

    O lista foarte mare de studii israeliene (în limba ebraica), dar si din întreaga lume, folosite ca surse de catre evreul Koestler, conduc la o concluziecutremuratoarecet atenii actualului stat Israel nu au nici o legatura genetica si rasiala cu evreii de acum doua mii de ani (semiti), autori ai textelor biblice, desi au complotat si revendicat terito riul Palestinei pentru a înfiinta Israelul, în baza dreptului lor natural asupra vechiului lor stat. Acesti israelieni îsi tragoriginea din salbaticii khazari (numiti si askenazi), bautorii de sânge uman, popor fara cultura scrisa, care împreuna cu rudele lor aliatehuniiau îngrozit doua continente acum 1.000 de ani, prin sadism si placerea de a ucide.

Unul dintre pionierii cercetarilor privind obârsia khazara a evreimii de astazieste Abraham N. Poliak, profesor de istorie medievala a evreilor la Universitatea din Tel Aviv, subminând astfel legenda “poporului ales”, afirma A. Koestler, prin cele doua studii ale sale în limba ebraica: Convertirea khazarilor la iudaism (1941 editura Zion, Ierusalim) si Khazaria – istorja unui regat evreiesti în Europa (1951 editura Mossad Bialik, Tel Aviv).

    În introducerea lucrarii sale, A. Poliak scrie ca “Realitatile impun un nou mod de abordare, atât a problemei relatiilor dintre evreimea khazara si celelalte colectivitati evreiesti, cât si a întrebarii cât de departe putem merge în considerarea acestei evreimi khazare drept nucleu al marii comunitati evreiesti din Europa orientala [cu principal debuseu România – n.n.]. Descendentii acesteia – cei care au ramas pe loc, cei care au emigrat în Statele Unite si în alte tari, precum si cei care s-au dus în Israel – formeaza astazi marea majoritate a evreimii mondiale.” La rândul sau Koestler adauga: “Marea majoritate a evreilor care au supravietuit în lumea contemporana sunt de origine est-europeana, si deci, probabil, mai aleskhazara…, stramosii lor veneau nu de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgai, nu din Canaan, ci din Caucaz. Deci din punct de vedere genetic, ei se înrudesc mai de aproape cu triburile hunilor, ungurilor si maghiarilor decât cu semintiile lui Abraham, Isaac si Iacob.”

    Înainte de a arata pe scurt istoria acestor barbari travestiti în  popor biblickhazarii, vom arata temerile autorilor evrei, privind propriile lor dezvaluiri, acelea ca “evreii nu sunt evrei”.

“Sunt constient de primejdia ca lucrarea mea sa fie interpretata – scrie A. Koestler, de origine evreu khazar – ca o negare a dreptului la existenta a statului Israel. Dar acest drept nu se bazeaza pe originile ipotetice ale poporului evreu si nici pe legamântul mitologic al lui Abraham (si al lui Iacob) cu Dumnezeu; el se întemeiaza pe dreptul international, adica pe hotarârea luata de Natiunile Unite în 1947?.

    Îl întelegem pe Koestler, ca trebuie sa se apere în fata conationalilor sai, dar noi trebuie sa ne amintim ca hotarârealuata de Natiunile Unite se bazeaza pe santajul baronului bancher evreu Rothschild asupra Marii Britanii, ca “evreii sa îsi primeasca patria înapoi”, adica pamânturile Palestinei. Neexistând, însa, nicio justificare a prezentei actualei rase de evrei (khazari) pe teritoriul de astazi al Israelului, Koestler insista cu justificari fabricate la întâmplare si noroc: “Oricare ar fi originile rasiale ale cetatenilor Israelului [adica cele khazare – n.n.] si oricare ar fi iluziile nutrite de ei în aceasta privinta [ca ar fi urmasi ai poporului biblic – n.n.], statul lor exista de jure si de facto [?]… împartirea Palestinei a fost rezultatul unui secol de imigratie pasnica si eforturi de pionierat ale evreilor, ceea ce ofera justificarea etica pentru existenta legala a statului Israel. Daca cromozomii populatiei sale contin gene de origine khazara… e un lucru irelevant si nu poate afecta dreptul Israelului la existenta”. Noi credem ca dimpotriva, nu numai ca NU justifica dreptul la existenta moderna a unui stat evreu, dar astfel de studii, cu reala baza stiintifica, darâma chiar si orice pretentie (a la Tesu Solomovici) de ascendenta a evreilor de azi asupra teritoriilor românesti.

   “Paradoxul” descoperit de aceste cercetari stiintifice, este acela ca nu urmasii vechilor evrei semiti (ai celor 12 triburi biblice) sunt cei pe care astazi, sub identitate evreiasca, îi regasim ca cei mai mari conspiratori la adresa tuturor celorlalte popoare, ci un popor asiatic razboinic, violent si rapace, înrudit cu hunii (si, într-o mai mica masura, chiar cuturcii), anume khazarii sau askenazii, care în anul 740 dupa Hristos au trecut la religia evreiascamozaismul, deoarece le satisfacea instinctele primitive, criminale si de jaf.

    Evreii khazari sau askenaz iturcomani din stepele Asiei, sunt astazi proprietarii marilor afaceri din întreaga lume, amarilor finante, ei conduc organismele mondialiste si oligarhice ale  lumii occidentale, sub identitate evreiasca.

    La apogeul puterii lor medievale, khazarii aveau sub control circa treizeci de natiuni si triburi diferite, stabilite pe teritorii întinse între Muntii Caucaz, Marea Aral, Muntii Ural si stepele ucrainene. Îi aveau supusi pe bulgariburta sighuzi,maghiari, coloniile gotice si grecesti d in Crimeea, triburile slave de la nord-vest, iar armatele khazare faceau expeditii de jaf în Gruzia, în Armenia si în Califatul Arab.

     Pâna în secolul IX khazarii nu aveau rivali în regiunile de la nord de Marea Neagra si Marea Caspica (denumita în epocaMarea Khazara), fiind stapânii supremi vreme de peste un secol si jumatate si astupând poarta Uralo-Caspica de trecere din Asia în Europa.

     Un cronicar arab îi descrie ca având fetele albe, cu parul mai ales rosu, fluturându-le în vânt, iar trupurile le erau marunte si firea rece. În schimb, o cronica georgiana îi identifica pe khazari cu armatele lui Gog si Magog, salbatici, cu fete hidoase si deprinderi de fiare salbatice, “care beau sânge de om”.

    Privitor la semnificatia denumirii de “khazar”, cercetatorii amintesc despre unele presupuse derivate moderne ale cuvântului: cuvântul rusesc “cazac”; cuvântul maghiar “huzar” (ambele desemnând un calaret cu înfatisare razboinica); sau cuvântul german “ketzer”, însemnând eretic, adica evreu. (Nu trebuie facuta totusi confuzia etnica între khazari sicazaci, chiar daca este posibila o apropiere istorica între acestia.)

    Cronica lui Priscus afirma aparitia khazar ilor pe scena europeana pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni. Totodata, împreuna cu maghiarii si alte triburi, khazarii pot fi socotiti un vlastar târziu al hoardei hune a lui Atila. Khazarii s-au aflat, într-adevar, sub tutela hunilo r, apoi sub cea a turcilor. Dupa declinul turcilor la mijlocul veacului al VII-lea le-a venit lor rândul sa stapâneasca “Regatul de miazanoapte”, cum îl numeau persanii si bizantinii.

    La anul 627 Statul Persan a fost definitiv învins de catre împaratul bizantin Heracliu, aflat în alianta cu hoardakhazarilor condusa de regele lor, Ziebel, care a contribuit la campanie cu peste 40.000 de calareti. Pentru a obtine aceastaalianta, fiica împaratului Heracliu, Evdochia, i-a fost fagaduita de sotie regelui khazar.

    Un nou triunghi al puterii se nascuse în Asia:

– Califatul Arab (de religie islamica sau mahomedan a),

– Imperiul Roman de Rasarit (sau Bizantin, de religie crestin-ortodoxa) si

– Regatul Khazar (care era în cautarea unei identitati religioase personale).

    În primii douazeci de ani de la fuga profetului Mahomed la Medina în anul 622musulmanii arabi  izbutisera deja sa cucereasca Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul si sa încercuiasca centrul Imperiului Roman de Rasarit (Turcia de astazi).

    Pentru înconjurarea Imperiului BizantinCaucazul khazar reprezenta însa o piedica. Ca urmare a avut loc serie debatalii interminabile între arabi si khazari, din care victoriosi ieseau de regula khazarii care, la un moment dat, în anul730 au cotropit Gruzia si Armenia si au înaintat pâna dincolo de jumatatea drumului spre Damasc, capitala Califatului Arab. O armata musulmana proaspat ridicata a stavilit însa hoarda khazara si a alungat-o înapoi, peste munti, spre casa.

    Decizia khazarilor de a se converti la religia evreiasca, mozaismul, a avut un caracter politic, scopul principal fiind acela al unei identitati religioase diferite de cea a romanilor crestini si a arabilor musulmani, principalii lor concurenti, carora le era astfel stopata capacitatea de asimilare cultuala si apoi culturala.

În alta ordine de idei, mozaismul, promitând adeptilor sai stapânirea tuturor popoarelor lumii, convenea de minune unuineam razboinic si sângeros precum k hazarii. O cronica araba nota: “Regele khazarilor se facuse evreu înca sub Califatul lui Harun al Rasid (anii 786-809)”. Aproape concomitent cu convertirea lor, khazarii au adoptat si alfabetul ebraic.

   Peste 300 de ani însa, statul khazar a început sa decada, decaderea sa fiind marcata de repetatele izbucniri ale unuisionism mesianic, cu falsi mesia, precum David El-Roy, eroul unui roman de Benjamin Disraeli, ce au condus campanii donchihotesti pentru “recucerirea Ierusalimului”. În anul 1141 un evreu khazar sionist, pe nume Iehuda Halevi, în celebra sa carte, KUZARII, sustinea ideea ca “natiunea evreiasca” este singurul mediator între Dumnezeu si restul omenirii, dar ca la sfârsitul istoriei toate popoarele vor fi supuse iudaismului.

    Aparitia vikingilor rhusi (stramosii rusilor) pe scena istoriei a cauzat decaderea finala a khazarilor. Rhusii efectuau campanii violente de prada, ceea ce i-a obligat pe khazari sa se apropie mai mult de supusii lor maghiari, pe care i-au asezat strategic peste malul apusean al Donului, ca tampon la navalirile rhusilor. Schema a functionat vreme de aproapeun secol, timp în care relatiile dintre maghiari si khazari s- au strâns tot mai mult, culminând cu doua evenimente ce au influentat profund natiunea maghiara:

– A fost înfiintata prima dinastie maghiara, khazarii instalându-l ca rege pe Arpad, peste cele 7 hoarde maghiare, iar mai multe triburi khazare s-au con topit cu maghiarii, modificând astfel caracterul etnic al acestora. Pentru ca s-au dovedit “mai vrednici în razboaie” maghiarii le-au încredintat conducerea militara a statului lor celor trei triburi khazare care s-au unit cu ei. Pâna la mijlocul secolului X, în Ungaria se vorbeau atât maghiara, cât si khazara, ceea ce face ca în maghiara de astazi sa existe peste 200 de cuvinte de origine khazara.

   Rhusii au reusit în cele din urma sa distruga regatul khazar la sfârsitul secolului al X-lea, pentru ca apoi, la mijlocul secolului al XIII-lea, khazarii sa cada victime ale marii invazii mongole declansate de Ginghis HanHoarda de Aur a acestuia si-a stabilit centrul imperiului chiar pe teritoriul khazar. “Dar înainte si dupa ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lastare si ramificatii în tarile slave nesubjugate, în cele din urma contribuind la faurirea marilor centreevreiesti din Europa rasariteana” (S.W. BaronA social and Religious History of Jews).

    Într-adevar, disparitia natiunii khazare din habitatul sau istoric este concomitenta cu aparitia celor mai mariconcentrari de evrei dinspre nord.

    Exodul evreilor khazari spre Tarile Românesti sau spre centrul Europei a fost precedat de întemeierea coloniilor si asezarilor khazare în diferite parti ale Ucrainei si Rusiei meridionale. Astfel, la Kiev a continuat sa existe o marecomunitate evreiasca si dupa cucerirea orasului de la khazari de catre neamul rhus. De aceea, în Ucraina si Polonia sunt numeroase toponime derivate de la “khazar” sau “jid” (evreu): Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska Voia, Zydaticze etc.

    O situatie mai speciala au avut evreii khazari din UngariaUltima rezistenta khazara în Ungaria a avut loc în secolulX, când sfântul Stefan a îmbratisat credinta romano-catolica si l-a învins pe khazarul Gyula, razvratit si “trufas în credinta lui, care nu voia în ruptul capului sa se crestineze”. În anul 1222 regele maghiar Andras II a emis, la presiunea supusilor sai, “Bula de aur”, prin care evreilor li se interzicea sa fie sefi, perceptori sau controlori ai monopolului regal al sarii, ceea ce înseamna ca pâna la emiterea edictului, evreii din Ungaria detineau aceste importante pozitii, fapt confirmat si de pozitia de custode al veniturilor curtii regale, detinuta de contele Teka, evreu khazar.

   Prin urmare, exodul evreilor khazari a facut ca, practic, Tarile Românesti (mai ales Moldova) sa se afle dupa secolul alXIII-lea înconjurate de catre o populatie evreiasca  nestatornica, asezata vremelnic în Rusia, Polonia, Ucraina si Ungaria.

    Focarul propriu-zis al evreimii rasaritene a fost însa Polonia, aici nascându-se idisul, limbajul popular al evreilor pâna la al II-lea Razboi mondial (înca vorbit în S.U.A. si Rusia), amalgam de ebraica, germana medio-rasariteana si elemente slavone. Explicatia consta în faptul ca, din punct de vedere cultural si social, în Polonia medievala elementul dominant l-au constituit germanii, populatie imigranta superioara evreilor khazari si mai influenta din punct de vedere economic si intelectual.

   În concluziile sale, A. Koestler (autor evreu khazar) afirma ca, din punct de vedere etnic, triburile semite de pe malurile Iordanului (“adevaratii evrei”) sunt total deosebite de triburile turco-khazare de pe Volga (care formeaza evreimea de astazi), “Dar în acelasi timp religia lor exclusivista genereaza tendinta de a se strânge laolalta si de a refuza contactele cu exteriorul, de a-si stabili propriile comunitati cu propriile lor lacasuri de rugaciune, cu scolile lor, cu cartierele lor de locuit si cu ghetourile (initial impuse de ei însisi, nu din afara) în orice oras sau tara în care se stabileau… Religia mozaica– spre deosebire de crestinism, budism sau mahomedanism – implica apartenenta la o natiune istorica, la o rasa aleasa.Toate sarbatorile [religioase] evreiesti comemoreaza evenimente din istoria lor nationala: exodul din Egipt, revolta maccabeilor, moartea asupritorului Haman, distrugerea Templului. Vechiul Testament este mai întâi si întâi naratiunea istoriei unei natiuni…, crezul ei este mai degraba tribal decât universal . Toate rugaciunile si toate riturile practicateproclama apartenenta la o rasa straveche, ceea ce în mod automat îl separa pe evreu de trecutul rasial si istoric alpoporului în sânul caruia traieste. Credinta mozaica, asa cum dovedesc doua mii de ani de istorie tragica, determina auto-segregatia pe plan national si social. Ea îl izoleaza pe evreu si îndeamna la izolarea lui de catre ceilalti. Ea creeaza în mod automat ghetourile fizice si culturale. Ea îi transforma pe evreii din diaspora într-o pseudo-natiune…; aceasta pseudo-natiune este vag unita printr-un sistem de credinte traditionale întemeiate pe premise rasiale si istorice…” A. Koestler evita sa spuna direct adevarul: “pseudo-natiunea” evreiasca s-a constituit într-o retea mondiala oligarhica cu scopul precis conturat de a controla si stapâni întreaga omenire.

    Pâna la anul 1600Nicolae Iorga nu gasise nici o mentiune de element evreiesc asezat durabil “în partile noastre”, iar cea mai mare parte a evreilor care s-au stabilit în Tarile Române, cu precadere în Moldova, provin din evreii khazari, veniti dinspre Polonia si Rusia. Aparitia primilor evrei în Moldova se leaga de rascoala de dezrobire economica a cazacilor poloni din anul 1648. Latifundiarii polonezi si litu anienii cedasera treptat evrei lor khazari întreaga activitate de administratorisi încasatori de impozite, acestia devenind astfel exponentii exploatarii celei mai nemiloase. Rascoala cazacilor a aruncat însa în Moldova o mare parte dintre exploatatorii evrei, ca arendasi si camatari, cum a aflat-o, la Iasi, un calator sirian (Paul din Alep) din gura unuia dintre fugarii evrei, Iancal, scapat de masacrul declansat de cazaci.

*Acest material nu este al R.B.N.Press ! Textul este preluat și promovat pe portalul rbnpress.info fara nici un beneficiu. R.B.N.Press isi declina orice resposabilitate fata de veridicitatea celor scrise de autor.

,

Un studiu de Dan Alexe

1301639068_183151798_1-Fotografii-de--traducator-albaneza-macedoneana-sarba-croata-rusa-traduceri-legalizateRomâna se înrudește cu albaneza într-o măsură mult mai mare decât o acceptă tradițional lingvistica și istoriografia din România. Ceea ce nu s-a spus încă până acum este că fondul latin al celor două limbi, la origine surori, este identic și că procesul latinizării lor a fost simultan, urmând același mecanism. Rezumat al studiului pe care l-am publicat în Essays in Memory of Ioan Petru Culianu, Volumes I-II, București, Nemira, 2001 și pe care sînt pe cale de a-l extinde, cu o argumentație mult mai dezvoltată. „Stăpîne, stăpîne, mai cheamă ș-un cîne”  Cum se explică că numele de localități, chiar din munții unde se pretinde că am stat un șir de veacuri, sunt de origine străină și mai ales slavă? Cum se explică, cu un cuvânt, o mulțime de lucruri neexplicabile cu teoria simplistă a istoricilor noștri? (Panu, 1910, vol. II, p.10)

Lingvistica este unul din instrumentele esențiale ale istoriei religiilor, culturii și mentalităților. Cu toate astea, Mircea Eliade, care pentru generații de români s-a identificat cu această disciplină, nu era un lingvist în sensul concret de „persoană care studiază limba, regulile ei de dezvoltare și legile ei generale”. Acolo unde Eliade a folosit argumente lingvistice pentru a-și sprijini afirmațiile, așa cum a făcut-o în celebrul capitol din tomul I al Istoriei religiilor în care analiza panteonul primitiv al indo-europenilor (Eliade, 1976), criteriile sale lingvistice erau dintre cele mai clasice, mai elementare și mai necontroversate în acea vreme. Astăzi, în schimb, ele pot fi ușor contestate în concluzia lor, așa cum e contestată acum celebra teorie a lui Dumézil asupra caracterului „tripartit”, teoria trifuncționalității societății indo-europene primitive.

Ca lingvist amator, Eliade era „angajat”. Abordând episodic chestiunea originii limbii române, el a continuat acel misticism lingvistic și cultural ce impregnează texte precum Destinul culturii românești, din 1953 (reluat în Eliade, 1990). El prezenta acolo formarea poporului și implicit a limbii române sub aspectul unei fatalități și al unui tot organic, ca o tragedie asumată de români și, din nenorocire, ignorată de restul lumii: „Puține neamuri se pot mândri (sic!) că au avut atâta nenoroc în istorie, ca neamul românesc.” (Eliade, 1990, t. I, p. 139.) Acest discurs patetic, comun în perioada interbelică, îl anticipa pe cel care avea să devină ideologia dominantă a anilor ‘70-’80, discursul despre „limba bogată filozofic pe care Noica o descoperise a fi înzestrarea lingvistică naturală a românilor” (Verdery, 1994, p. 299).

Sigur, e mai comod să scrii că limba și cultura română au o „dimensiune orphică și zamolxiană” (Eliade, 1990, t. I, p. 151) și să practici ceea ce ar putea fi numit o „etnolingvistică” patriotică și izolaționistă, decât să studiezi, fără prejudecăți politice sau culturale, relațiile limbii române cu celelalte limbi din Balcani, în special cu cea care i-a fost cea mai apropiată în epoca formării și care poate furniza cheia originii poporului român: limba albaneză. Relațiile de rudenie ale românei cu albaneza sînt sistematic minimalizate de lingviștii români, care reduc în mod tradițional înrudirea la una pur lexicală și încă și acolo la numai câteva zeci de cuvinte. Din dorința de a sublinia deosebirile dintre cele două limbi, s-a discutat foarte mult pentru a decide dacă albaneza e o limbă coborâtoare din iliră, pe cînd dacă, și indirect româna, ar prezenta mai degrabă elemente tracice (cf. Vraciu, 1980, p. 27 et sq.). În realitate, ignoranta aproape totală în care ne aflăm în legătură cu particularitățile ilirei și ale tracei nu ne permit să tragem nici un fel de concluzie.

Pentru lingviștii români de ieri și de azi albaneza a rămas un idiom străin, suspectat, privit cu un soi de oroare neîncrezătoare. În această omisiune prin tăcere a intelectualilor și specialiștilor români intervine teama dintotdeauna de a se arăta balcanic, teamă combinată cu ceea ce Culianu numea „patriotismul greu de consecințe” (Culianu, 1995, p. 169). Și, desigur, spaima că s-ar putea (să ne ferească Dumnezeu) să se creadă că românii ar fi venit de fapt de undeva de mai la sud. Eliade însuși nu concepea o adevărată apropiere, o comparare a românilor cu albanezii decît ca pe un lucru rușinos, de ocară, de care singuri sânt responsabili românii, prin înapoierea lor cronică. România, scria el retoric într-un moment de autoflagelare, “își merită soarta între Paraguay și Albania” (Eliade, 1990, t. II, p. 94).

În realitate, relațiile trecute ale românei cu albaneza au fost mult mai intime decît au vrut să o recunoască vreodată lingviștii și istoricii români. Discursul dominant rămâne însă și astăzi cel practicat în vremea lui de Eliade, care califica româna drept un „miracol”, dînd exemple cum ar fi acela că e singura limbă romanică în care s-a păstrat articolul enclitic: „se spune în română lup, lupul, lupului, etc. exact ca în latină lupus, lupum, lupi” (ELIADE 1943, p. 19). Departe însă de a fi un „miracol istoric”, româna este o limbă neolatină care, printr-un proces de convergență, s-a modificat structural devenind o limbă balcanică. Bulgara și macedoneana – limbi slave – au trecut prin același proces. Româna și albaneza nu sînt așadar singure în această situație. Ele formează împreună cu bulgara, macedoneana, și într-o mai mică măsură sîrba și greaca modernă ceea ce a fost numit o „uniune lingvistică”, sau „uniunea lingvistică balcanică”. Conceptul a fost avansat de lingviștii Weigand și Sandfeld (cf. SANDFELD 1930). În România, însă, cu rare excepții, cum a fost Rosetti, care accepta conceptul de „uniune lingvistică balcanică” (ROSETTI 1968, p. 203 sq.), aceste apropieri structurale dintre română și celelalte limbi balcanice s-au văzut în general respinse (cf. RUSSU 1970; MACREA 1971). Lingviștii locali le-au respins prin argumente care în concepția „clasică” păreau de nezdruncinat, ex.: “româna nu se diferențiază structural de celelalte limbi romanice printr-o trăsătură nelatină, ci prin restructurarea elementelor latine însăși” (sic! MACREA 1971, p. 41). Între timp, însă, a fost acceptat tot mai mult un alt concept, cel de „convergență” a limbilor. Trubețkoi propusese deja această teorie a convergenței, dând ca model tocmai limbile balcanice, iar mai recent ideea a fost aplicată la studiul limbilor indo-europene în ansamblu (TRUBETKOI, 1987; RENFREW 1989).

Tipologic, româna nu este astăzi altceva decât o limbă balcanică, al cărei vocabular de origine latină de-abia dacă-l depășește cantitativ pe cel al albanezei și a cărei gramatică a devenit identică cu cea a albanezei și a slavei macedo-bulgare. Revenind la exemplul lui Eliade, e interesant de remarcat că articolul enclitic pe care el îl pomenea este, la rândul său, o trăsătură lingvistică balcanică: atît româna și albaneza, cît și macedoneana și bulgara, posedă un articol postpus. Lucrul a fost, desigur, remarcat de multă vreme, alături de exemplele contrarii, precum faptul că structura verbală și sistemul pronominal al limbii române sînt de proveniență latină, ceea ce nu este cazul în albaneză și cu atât mai puțin în limbile slave de sud. Tipologic, însă, în ceea ce privește sintaxa și structura frazei, româna, albaneza și macedoneana sânt limbi identice structural, dar cu un lexic diferit. Româna e apropiată de albaneză nu numai prin acele două duzini de cuvinte „moștenite din substratul comun”, cum sânt miez, viezure, varză, barză, etc. În realitate, o mare parte a fondului LATIN al limbii române e comună românei și albanezei.

Sigur, unii termeni proveniți din latină se întîlnesc numai în română, dar albaneza posedă, la rândul său, latinisme care nu există în română, sau care au dispărut. Mai mult, evoluția fonetică similară a latinismelor în română și în albaneză indică împrumuturi simultane și identice, ceea ce nu se explică decât prin conviețuirea, prin locuirea într-un spațiu comun a vorbitorilor acestor două limbi. De altfel, mulți termeni s-au îndepărtat mai mult în română de forma lor latină inițială: alb. lepur, din lepor, -em, față de rom. iepure, alb. pulë, din lat. pulla, pullus, față de rom. pui, alb. fshat, din *fossatum, față de rom. sat (vezi însă „în pădurea sfîntă a ta și în toate fsatele tale”, Psaltirea Scheiană, apud NOICA 1996, p. 219).

De fapt, după cum o voi arăta în acest articol, instituții și concepte atât de importante pentru spiritul culturii române, cum sînt cuvînt, stăpîn, vatră se explică, chiar și atunci cînd sînt moștenite din latină (cuvînt), sau din fondul comun indo-european (vatră), numai prin intermediul limbii albaneze și numai printr-un lung trecut comun al vorbitorilor celor două limbi. O serie de alți termeni pe care îi credem românești sînt pure albanisme rămase în limbă în urma lungului contact intens fără de care asemenea fenomene nu ar fi fost posibile.
Albaneza pare să se fi desprins de română prin faptul că ea a fost latinizată numai parțial. (Trubețkoi o numea, de altfel, o limbă „semi-romană”, adică latinizată numai pe jumătate; TRUBEȚKOI, 1987, p. 47.) Această latinizare neterminată a albanezei, deși masivă, s-a oprit la nivelul lexicului, pe când în română fuziunea lingvistică a mers mult mai departe, cuprinzînd întregul sistem pronominal și structura verbului.

Discuția, de un secol și jumătate încoace, este foarte aprigă între filologii români, care pînă acum nu au văzut, sau nu au vrut să vadă aceea că pe lîngă toate trăsăturile comune binecunoscute, și pe care lingvistica românească încearcă în general să le minimalizeze, cele două limbi, româna și albaneza, mai sânt unite și prin fondul lor latin comun. De exemplu, în capitolul „Cuvinte romanice comune albanezei și românei”(RUSSU 1970), I.I. Russu grupează (urmându-l aici pe H. Mihăescu) aceste „cuvinte comune” în patru categorii, dintre care prima, cea mai importantă, cea care conține cuvintele latine păstrate atât în albaneză cît și în română, se reduce pentru el la 270 de termeni, care sînt, cu excepția lui aer, aur și argint, nu dintre cei mai uzuali. Mai mult, din dorința de a dovedi că asemănările lexicale româno-albaneze se pot datora fondului-comun traco-ilir și că nu e nevoie să se presupună un contact geografic recent sau îndepărtat între vorbitorii celor două limbi, Russu prezintă și o listă de termeni „autohtoni în română dar care lipsesc în albaneză” (RUSSU 1970, p. 101), termeni din care în realitate o bună parte se explică imediat prin albaneză, pe când alții prezintă asemănări evidente cu termeni similari din această limbă, chiar dacă diferențele în fonetism au nevoie de unele explicații. Pe deasupra, unii termeni sînt prezenți în mod abuziv în această listă, de ex. barză sau mire, a căror origine albaneză este neîndoielnică.

Alte cuvinte au un corespondent imediat în albaneză: zăr, zară, căciulă, iar alții, „fără etimologie”, precum bordei, se explică de îndată: borde = „gaură” în albaneză. La fel de sistematic, Russu reduce numărul termenilor autohtoni comuni românei și albanezei la „vreo 70, poate maximum 72” (RUSSU 1970, p. 103; printre aceste cuvinte Russu include și căciulă, prezentat de el mai înainte ca inexistent în albaneză, iar pe de altă parte el nu-l include aici pe a flutura, termen pur albanez. Cf.: Me fluturue në t’shkëlqyeshmet naltësina/„Să zbor pe minunatele înălțimi.” Esad Mekuli în PODRIMJA și HAMITI 1979)

Nimeni nu a căutat pînă acum să repertorieze în profunzime fondul lexical latin comun românei și albanezei, probabil pentru că rezultatul unei asemenea anchete ar putea fi extrem de deranjant. O privire atentă ne va arăta însă că româna și albaneza sînt două limbi care provin dintr-un trunchi comun, separarea producîndu-se în momentul în care latinizarea unei populații (strămoșii românilor) a fost împinsă pînă acolo unde ea a cuprins și sistemul verbal, precum și pe cel pronominal, pe cînd albaneza a rămas în stadiul unei masive latinizări lexicale, comparabile cu valul irezistibil de franțuzisme și latinisme introduse în engleză după cucerirea normandă. Dar, conviețuirea celor două popoare de agricultori și păstori seminomazi a continuat și după această latinizare inegală, dovadă numărul mare de albanisme rămase în română fără a mai fi înțelese.

Concordanțele fonologice

Exemplele pe care le voi prezenta sânt schematice, sumare, în limitele acestui articol. După o ruptură geografică și culturală greu de situat în istorie, cele două limbi au urmat o evoluție fonetică divergentă, evoluție care amintește ceea ce s-a întâmplat în spațiul iberic, unde s-a ajuns la formarea spaniolei și portughezei, distinse fonetic de exemplu prin apariția unui ș în portugheză înainte de t sau p, sau în poziție finală, față de s în spaniolă. Un fenomen similar distinge albaneza de româna, unde în tot fondul vechi latin al celor două limbi există o corespondență automată sh (ș) albanez – s românesc, precum în shigjetë: „săgeată”; shkallë: „scară”; shëndét: „sănătate”; short: „soartă”; shtrat: „strat”; ngushtë: „îngust”; trisht: „trist”; kreshtë: „creastă”, etc.

În notarea grafică – pur convențională și relativ recentă – a limbii albaneze, ë reprezintă un ă sau un î, atît în termenii derivați din latină: armë: „armă”; pulpë: „pulpă”; turmë: „turmă”, cît și în termeni autohtoni, tradițional de etimologie necunoscută pungë: „pungă”. Substantivele feminine care se termină în ë/ă îl înlocuiesc cu articolul hotărît -a: arma: „arma”; pulpa: „pulpa”; qafa: „ceafa”. q reprezintă aproximativ un ci- românesc, cum putem auzi în „cireadă”: qepë: „ceapă” (diftongarea română a intervenit recent, după venirea slavilor; așa se face că slavonismul polapolë in alb., dar poală în rom., la fel ca în latinismele care o vreme au trebuit să se pronunțe identic, dar care în română au cunoscut aceeași diftongare: pemë: „poamă”, etc.; pemë desemnează însă, în același timp, și pomul, arborele fructifer, fiind simultan „pom” și „poamă”: Një pemë e shëndoshë jep fruta të mira./Un pom sănătos dă fructe bune. (Matei 7: 17)). Unui -p- latinesc prezent în interiorul cuvîntului într-un grup consonantic îi corespunde -p- în română și -f- în albaneză: luftë: „luptă”; luftëtar: „luptător”; kofshë: „coapsă”. LL este un l dur, care în fondul lexical latin cel mai arhaic corespunde unui r românesc (qjell: „cer”; fill: „fir”, albaneza fiind aici mai apropiată lexical de latină decît româna).

Reconstituind corespondențele fonetice și etimologice, putem determina în același timp care sînt termenii împrumutați de română din albaneză, și care sânt cei autohtoni, provenind din vechiul fond comun. De exemplu, „mazăre” se arată a fi un împrumut (din alb. modhullë) în ciuda afirmațiilor contrarii ale lui Russu (RUSSU 1970, p. 24, reluându-l pe Gustav Meyer), întrucît forma cuvântului corespunde acelei vechi evoluții fonetice românești, care face ca unei consoane interdentale albaneze, -dh-, în poziție intervocalică, să-i corespundă -z- în română, limbă ce nu posedă o asemenea consoană interdentală, -dh-, identică cu th din articolul englezesc the, (cf. bardhë > barză; despre trecerea lui -ll- din modhullë la -r- din mazăre vezi paragraful anterior). În schimb, în termenii proveniți dintr-un vechi fond comun, unui dh albanez arhaic îi corespunde automat în română dentala d, ex.: shurdh: „surd”; gardh: „gard”.

Odată stabilite aceste corespondențe, unitatea lexicală inițială dintre română și albaneză devine imediat vizibilă și ușor de reconstituit: qjell: „cer”, shigjetë: „săgeată”, shkallë: „scară”. Më pëlqen muzika: „îmi place muzica”, etc. Verë și pranverë („vară” și „primăvară”), fshat și qytét („sat” și „cetate”), katund și kolibe („cătun” și „colibă”, acesta din urmă fiind un împrumut comun de la slavii din sud). Coincid pînă și numele populare ale lunilor, de ex. „scurtul” (februarie)~shkurt, sau „cireșar” (iunie)~qershor. Nici nu e de mirare: limba trebuie căutată, cum scria cu exaltare Hasdeu, „în cătune, în colibe, în bordeie” (apud NOICA 1996, p. 223; bordei este de altfel dat de dicționarele românești ca fiind de etimologie necunoscută, dar, cum spuneam înainte, o privire la albanezul borde – „gaură”, ne va arăta pe dată etimologia).

Concordanțe lexicale

Concordanțe lexicale între română și albaneză sînt prea numeroase pentru a fi trecute în revistă aici. Ele acoperă toate domeniile vieții sociale și economice, raporturile familiale, obiectele cotidiene, animalele, plantele și fenomenele naturale: korb: „corb”; fashë: „fașă”; faqe: „față”; mort: „moarte”; kreshtë: „creastă”; mëngë: „mînecă”; mërqinje: „mărăcine”; mështeknë: „mesteacăn”; mashkull : „mascur”; eshkë: „iască”; rrotë: „roată”; shkëndije: „scînteie”; shesh: „șes”; shëndét: „sănătate”; shkallë: „scară”; shkencë: „știință” (unde termenul albanez e mai apropiat de latinescul scientia); paqe: „pace”; ligj: „lege”; gjyukatë: „judecată” (v. „giudecată”); kryq: „cruce”; ushtríushtria: „oștire”-„oștirea”; shigjetë: „săgeată”; shigjetàr: „săgetător” („arcaș”); kalë: „cal”; peshk, pl. peshq: „pește”, pl. „pești”; paret: „perete”; pulpë: „pulpă”; turmë: „turmă”; shekull: „secul”, „secol”; qendër: „centru”; Verbe: shkëmbej: „a schimba”; mërmërij: „a murmura”; shkruaj: „a scrie”; tradhtí: „a trăda” (de aici: tradhtár: „trădător”).

Există, de asemenea, o serie de adverbe comune, cum e acum, acuma, presupus în română a proveni din eccum modo, dar a cărui folosire este identică în multe cazuri cu cea a albanezului akóma, care are sensul principal de încă, alunecînd însă spre sensurile românescului acum(a): Ç’kërkon akoma?/ „Ce caută acuma?”, altfel zis: „Ce mai vrea?” Unele adverbe au fost însă preluate fără a mai fi înțelese, în expresii reconstruite prin analogii semantice. Mulți termeni albanezi prezenți în română au trebuit, de la o vreme, proptiți prin alți termeni, ca un fel de proteză semantică, atunci cînd sensul lor inițial a început să se piardă, de exemplu: kuk, care înseamnă în albaneză „singur”, a fost întărit în singur cuc; în expresia ghiuj bătrân, „om în vîrstă și ramolit”, ghiuj nu este altceva decît albanezul gjysh, „bunic”. ‘„Ghiuj bătrîn” a fost format prin același procedeu protetic ca și „moș bătrîn”. Anumite forme verbale albaneze au dus la expresii adverbiale în românește: de la verbul rras: „a umple cu vîrf, a îndesa ceva în ceva”, avem în română „plin (umplut) ras”. Expresia „a cădea într-o rînă” trimite la participiul verbului bie, „a cădea”, care e rënë, „căzut”.

În cazul lui „minte” – alb. mend, mentë, mendje, se remarcă nenumărate calcuri reciproce de la o limbă la alta: „a-și pierde mințile”: luaj mendsh; „a ține minte”: mbaj mend; „om cu minte”: njeri me mend; „a-și aduna mințile”: mbledh (lit. „a împleti”) mend. În alte situații, raportul singular-plural prezintă o inversare între albaneză și română, cf. kryq, pl. kryqe: „cruce”, pl. „cruci”. În albaneză kryq poate fi însă și un adverb, însemnînd „în cruce”, „încrucișat”. Este ceea ce întîlnim în anumite vechi expresii muntenești: „li se făcu calea cruci” (Ispirescu, Greuceanu).

În sfîrșit, există și o categorie de împrumuturi care au produs alunecări semantice: alb. vjeshtë, „toamnă”, a dat în română „veșted”, „a se veșteji”. DEX-ul (Dicționarul Explicativ al Limbii Române) propune însă o etimologie latinească forțată: *vescidus, din vescus. Foarte multe corespondențe există între română și dialectul tosc, vorbit în sudul Albaniei, în jurul orașului Vlora și spre granița cu Grecia: ex. qimitér: „cimitir”. (Celălalt mare dialect albanez este cel gheg, vorbit în nordul Albaniei și în Kosovo.) Este revelator și faptul că dintre graiurile aromâne din Balcani cel mai apropiat de daco-română este dialectul meglenit, cel mai marginal, vorbit în Grecia și în partea de sud-est a Macedoniei. Tot așa, majoritatea termenilor slavoni timpurii din română se explică mai degrabă printr-un împrumut direct din macedoneană decît din bulgară, cum se afirmă tradițional.

Albaneza și româna mai sînt înrudite și printr-un lung șir de termeni culturali care pentru Eliade erau o dovadă în plus a latinității, cum o afirma într-un volum de studii în care analiza unele teme ale folclorului și religiilor vechi din România. Așa este termenul zînă, pe care, urmînd tradiția filologică românească, Eliade îl deriva din Diana (ELIADE 1970, p. 73). Albaneza posedă însă un termen identic, zanë, cu articolul hotărît zana. Mai mult, și în albaneză există expresii formate cu acest cuvînt și care desemnează „un om aflat într-o stare psihologică specială, un om cuprins de zîne, zănatic”. Acolo însă unde în română sensul a devenit negativ sau pejorativ („zănatic”), în albaneză el păstrează o valoare și o funcționalitate pozitive: trim si zana este un om de foarte mare curaj, curaj deținut prin aceeași investitură magică prin care zănaticul iese din ordinea socială.

Tot așa, ELIADE 1970 conține un întreg capitol despre Dragoș și vînătoarea ritualică a bourului, ca animal totemic aflător la temelia mitului fondator al Moldovei, dar Eliade ar fi fost probabil nedumerit să afle că bour, care provine, e drept, din lat. bubalus, nu poate fi despărțit de albanezul buall, mai apropiat fonetic de *bubal-. Acest buall ne permite să urmărim istoria derivării fonetice a bourului românesc: unui -ll- (l dur) în albaneză îi corespunde sistematic, în cuvintele derivate din latină, un -r- românesc (caelum > qjell, „cer”, scala > shkallë, „scară”, etc., ergo: bubalus > buall, „bour”). Arheologia lingvistică ne va permite cîndva să delimităm valurile succesive de contacte dintre românofoni și albanofoni, dar că a fost vorba de contacte repetate în timp, însă fără o continuitate, ne-o arată încă odată această simplă ecuație buall=„bour”. Numai prin ea se explică straniul îndemn pe care țăranii români îl adresează exclusiv vitelor: „Hăis, boală”!, îndemn în care locutorii români nu mai percep sensul albanezului buall, reîmprumutat și transformat, printr-o etimologie populară, în „boală”, vagă insultă aruncată unei vite de tracțiune chiar și atunci cînd nimic nu ar justifica vreo animozitate din partea stăpînului.

„Stăpâne, stăpâne, mai cheamă ș-un câne.”

Stăpân e, ca și vatră, sau copil, unul din acele panbalcanisme de origine incertă, căruia lingviștii români, din lipsă de altceva, s-au decis să-i atribuie o origine slavă. În macedoneană, limbă slavă din Balcani aflată mult timp în contact cu graiurile aromâne și cu albaneza, stopan are sensurile de „1. proprietar; 2. capul familiei, gazdă; 3. stăpîn, patron; 4. (pop.) soț”. Adjectivul stopanski înseamnă „economic”, „de economie”, „gospodăresc”. Stopanstvo este în macedoneană „economia” în general, chiar și „economia națională”. În albaneză termenul nu există decît ca împrumut: stopán este un „brânzar, omul care face brânza la stînă”. Știm cu certitudine că în albaneză e vorba de un împrumut, întrucât nici un termen din fondul vechi de cuvinte al albanezei nu poate începe cu st-. În virtutea regulilor fonetice schițate mai sus, grupul consonantic inițial st- a evoluat istoric în albaneză spre șt-, redat grafic prin sht-, cum se poate vedea din lunga serie de termeni latini intrați în mod identic, din latină, atît în albaneză cât și în română: alb. shtat, rom. „stat”; alb. shtrat, rom. „strat” (aici pînă și pluralul fiind identic: shtretër – „straturi”); alb. shtremb, rom. „strîmb”; alb. shtrëngoj, rom. „a strînge”; alb. shtupoj, rom. „a (a)stupa”; alb. shtrigë („vrăjitoare”), rom. „strigă”. (Cum era de așteptat, toți acești termeni de origine latină, care nu fac decît să apropie, lexical, albaneza de română, sînt lăsați de obicei deoparte atunci cînd se discută înrudirea celor două limbi.) Evoluția fonetică a lui st- inițial spre șt- avut loc chiar și în termenii pe care româna și albaneza i-au împrumutat împreună din slavă: alb. shtërg, rom. „stîrc”, sau în termenii comuni neexplicabili prin latină sau slavă: alb. shterp, rom. „sterp”.

O evoluție identică a cunoscut grupul sp, de ex.: alb. shpatë, rom. „spadă”; alb. shpirt, rom. „spirit”; alb. shpuzë, rom. „spuză”; alb. shpëlaj, rom. „a spăla”. (Acestui verb i se sugerează în dicționare o etimologie șubredă, din lat. ex-per-lavare (!?) De fapt, etimologia lui a spăla nu are nici o importanță pentru subiectul nostru, acest verb fiind, indiferent de originea sa, o altă dovadă a strînsei conviețuiri româno-albaneze într-o epocă pe care în stadiul actual încă nu o putem determina cu exactitudine, dar care a urmat în mod cert perioadei latinizării.) Stabilind regula corespondenței fonetice, în poziție inițială, dintre sh (ș) albanez și s românesc, devine limpede că stopán nu poate fi decît un împrumut recent în albaneză. Dacă termenul albanez ar fi fost vechi, el ar fi devenit, prin automatismul transformărilor fonetice, shtëpán (i.e. ștăpán). Stopán nu poate fi decît împrumutat de albaneză fie din slava macedoneană, fie din aromâna vlahilor din Balcani, fie din proto-română. De fapt, după cum vom vedea, este vorba de un re-împrumut al unui vechi termen albanez, efectuat printr-un feed-back cultural dintre cele mai interesante.

Albaneza deține un termen care pare a deriva dintr-o rădăcină identică cu cea din stăpîn: este arhaicul, prin fonetismul său actual, shtëpí, „casă”. Faptul ca forma veche – și așteptată – a cuvîntului, n-a putut fi la origine decît *stëpí (*stăpí), ne este dovedit de către neo-grecescul spiti, casă, care pare a veni din latinescul hospitium, și care a dat, printr-o metateză, forma albaneză, înainte de evoluția fonetică, în aceasta limba, a lui s inițial spre ș. În virtutea legilor foneticii și a semantismului său, românescul stăpîn nu poate proveni decât de la acest vechi *stëpí (*stăpí) albanez. În albaneză, shtëpí ia această terminație -n în expresii locative, cum e në shtëpinë, „în casă”.

Pornind de aici, chestiunea originii termenului stăpân se limpezește ușor. Benveniste, într-un articol celebru reluat în BENVENISTE 1969, pp. 87-92, a analizat relația strânsă care există în multe limbi indo-europene între numele casei și cel al stăpînului, stăpîn luat în sensul de persoană care dispune de o autoritate totală asupra familiei, precum și asupra slugilor și a oaspetelui. În societatea patriarhală indo-europeană primitivă, nevasta, oaspetele și sluga se adresau cu toții stăpânului casei cu același termen, sistematic derivat din cel care desemna casa: lat. dominus (< domus), sanscrită dam-pátih, gr.v. dem(s)-potis > despotis, lituaniană vis-pats. Ipoteza lui Benveniste se poate verifica, de altfel, invers, simetric, în negativ: în limbile în care numele stăpânului e derivat din cel pentru casă (v. domus > dominus), numele „slugii”, al „servitorului” provine, alternativ, tot din acesta, cu un alt sufix: lat. domus > dominusdomesticus, gr. de(m)spotis în paralel cu dmós („servitor”), etc. Or, sluga, servitorul e numit în albaneză shtëpiak, „casnic”, de la shtëpi, „casă”, cu sufixul de apartenență -ak, precum în romak („roman”, de la Roma). Este limpede că *shtëpan/„stăpîn” în fața lui shtëpiak/„servitor” nu este altceva decît ceea ce e dominus în fața lui domesticus. Stăpîn se arată așadar a fi unul din numeroșii termeni comuni românei și albanezei și care nu există în aromână sub formă substantivală. În aromână rădăcina e numai verbală (stãpuescu = „stăpînesc”), iar o asemenea asimetrie între română și aromână nu poate să nu suscite unele interogații, dat fiind că se consideră îndeobște că aromâna a avut un contact mult mai prelungit cu albaneza decît daco-româna. În realitate, foarte multe elemente lexicale par să indice contrariul.

Cuvânt

Ceea ce știm despre evoluția limbii și a societății românești nu ne ajută cîtuși de puțin să înțelegem saltul semantic de la latinescul conventum la românescul cuvînt. Un mare lingvist, cum a fost Rosetti, a preferat să nu se ocupe deloc de „cuvînt” în monumentala sa Istorie a limbii române, mai degrabă decît să umple un gol oferind cine știe ce explicații șubrede (ROSETTI 1968). Dar, totul se limpezește pornind din albaneză: latinescul conventum a devenit în albaneză kuvënd, pl. kuvënde, aidoma, în româna veche, lui cuventcuvente (în aromână: cuvéndã). Kuvënd desemnează o foarte importantă instituție albaneză, care a funcționat din noaptea timpurilor pînă în epoca modernă. „Pentru lucruri importante, cum e mersul la război împotriva altui clan, se ținea o adunare generală a bătrînilor clanului; este ceea ce se numea kuvënd (din latinescul conventum).”(MALCOLM 1998, p. 17) De aici, de la sensul de „adunare”, s-a trecut la cel de „discuție în comun”, „dezbatere”, și, în cele din urmă, „vorbă”, „cuvânt”. Termenul și-a păstrat cele două sensuri până după venirea în Balcani a slavilor, care i-au preluat întregul complex semantic. Vedem asta din faptul că termenul slavon sobor, „adunare”, a evoluat în Balcani în sensul de „cuvânt”, „vorbă”. (Cf. rus. sobor, sârbo-croată sabor, dar macedoneană zbor, „cuvânt”, „discurs”, „adunare”, zboruva, „a vorbi”. Este limpede că macedoneana l-a transformat pe sobor, „adunare”, în zbor, „cuvânt”, sub influența kuvënd-„cuvânt”-ului albano-(a)român. Printr-un alt soi de feed-back cultural, aromâna, care poseda deja cuvéndã, a împrumutat și zbor de la macedoneni, creând, pe deasupra, verbul zburãscu, „vorbesc”, „a vorbi”, după modelul macedoneanului zboruvam.

Româna nord-dunăreană are la rândul său „a sporovăi”, prezentat în dicționare ca având o etimologie necunoscută. (DEX-ul propune, fără convingere, „probabil contaminare între a spori și a ciorovăi” (sic!). „A sporovăi” nu e în realitate altceva decât macedoneanul zboruva, „a vorbi”. Mai mult, derivațiile din kuvënd = „cuvânt” sânt paralele în română și în albaneză: kuvendój = „a cuvânta”, kuvendár = „cuvântător”. Înainte de a fi un exemplu de latinitate și de „miracol românesc”, cuvânt nu este de fapt decît o dovadă suplimentară dintr-o lungă serie de dovezi ale conviețuirii strânse a românilor în același spațiu cu albanezii și slavii macedoneni din sudul peninsulei balcanice.

A se perinda

Tradițional, se consideră că etimologia lui „a se perinda” este pe + rînd, expresie adverbială transformată în verb. Plauzibilă la prima vedere, explicația nu rezistă analizei, din punct de vedere fonetic și semantic. Cuvintele derivate etimologic din rând nu își deschid vocala: î rămâne î, ca în a rândui, rânduială, etc, și nu devine niciodată i. Nu există nici un alt exemplu în care rând (alb. rend) să fi dat -rind-. Etimologia tradițională a lui a se perinda este, în mod evident, o falsă etimologie, la fel de naivă ca și când am spune că adverbul curând (dat de dicționare ca provenind dintr-un plauzibil lat. currendo) ar veni de fapt de la cu + rînd. Iată de ce, urmînd logica transformărilor fonetice, a se perinda nu poate proveni din rând. De altfel, în vechime românii nici nu spuneau pe rând ci pre rând, cum scrie Miron Costin.

În schimb, albaneza posedă un termen apropiat fonetic: perëndim este apusul soarelui. Paradigma semantică a rădăcinii perënd- este foarte complexă. Unul din sensurile principale este cel de „declin”, sau de „apus” în toate înțelesurile cuvântului. De aici perëndim i diellit, „apusul soarelui”. Perëndim mai înseamnă apoi și „Apusul”, sau „Occidentul” geografic. Perëndúar este „ceva care s-a dus, sau a dispărut”: despre un timp dispărut pentru totdeauna se poate spune kohë i perëndúar, așa cum și în română se spune despre timp că „se perindă”. Dar, și mai straniu, Perëndí este în albaneză Dumnezeu (perëndí, „zeu”, perëndía, „zeiță”). Or, sensul principal, în limba română, al lui a se perinda este cel de „a merge prin multe locuri”, „a hălădui”. Dicționarele române au inversat, dintr-un zel etimologic, sensurile, împingîndu-l pe „a hălădui”, „a cutreiera” pe ultimul loc și punîndu-l mai în față pe „a trece”, sau „a veni unul după altul”, sens apărut tîrziu și numai prin analogie cu pe rînd.

În latina imperiului decăzut, „a merge prin multe locuri”, „a hălădui”, „a cutreiera” se spunea divagari, iar majoritatea limbilor neo-latine au păstrat acest termen. În portugheză și în catalană, divagar nu însemnă altceva decît „a rătăci dintr-un loc în altul” (sensul secund de „a se îndepărta de subiect într-o conversație”, „a divaga”, nu a apărut decît târziu, importat din franceza Evului Mediu). În română, termenul divagare lipsește însă. El a fost înlocuit cu altele, de formație locală, însă tocmai asta ar trebui să dea de gîndit. De ce a fost înlocuit divagare prin perindare? Oare nu pentru că tracii, sau dacii, încă numai sumar bilingvi, au raționat, la rândul lor, printr-o falsă etimologie, crezând că di-vagare este de fapt diva-gare și că are ceva cu Dumnezeu, sau cu vreo zeiță? Că doar diva, care le părea a intra în compoziția lui divagare însemna „zeiță”, ceea ce i-a făcut pe strămoșii nostri să traducă, în mod absolut natural, pornind de la ceea ce numim astăzi o etimologie populară, div- prin perëndi-, divagare prin perindare. Faptul că perindarea soarelui a avut de-a face, semantic, cu Dumnezeu, ne-o arată o altă proliferare balcanică a albanezului dielli perëndon, paralelă cu cea din română: Sandfeld amintea neo-grecescul o ilios basilevei, altfel zis, ca în română, „soarele a-sfințește”, i.e. devine „sfînt” (SANDFELD 1930, p. 67).

Creier

Evoluția fonetică a lui creier din latinescul cerebellum, cum găsim în DEX, e neverosimilă. O asemenea derivație ar fi produs în română ceva precum „celber”; de altfel, varianta veche a cuvîntului este crier. Creier nu e altceva decît pluralul albanez krerë, „capete” (de la krye, „cap”). (Cf. Ishin afro dy mijë krerë./„Erau aproape două mii de capete.”, Marcu 5: 13.) Că și în română era inițial un plural o știm de la cronicari, care nu foloseau forma creier, ci numai crieri, la plural. Si astăzi spunem creieri, la plural, în multe expresii cotidiene, dintre care în unele termenul încă mai păstrează sensul inițial de „cap” sau „vîrf”: cf. „în creierii munților”. Semantic, e revelator și faptul că atît în albaneză cît și în română termenul cap, în română uneoriv sub forma capăt, mai are și sensul de „început”, „sursă”, de exemplu capătul unui rîu, sau sensul de „sfîrșit”, identic cu cel luat în albaneză de krye. në krye të gjashtë muajv : „la capătul a șase luni, adică după șase luni” në krye të tryezës: „în capul mesei, în capul trapezei” Și aici, apropierea între română și albaneză se face prin dialectul tosc, vorbit în sudul Albaniei. Este interesant faptul că un plural a putut fi înțeles ca un singular, invers de ceea ce se petrecea de obicei.

False plurale, false etimologii

În albaneză există o serie întreagă de termeni sfîrșind în -q, pronunțat -ci, care au fost luați în română drept forme de plural: ex. kopaq, „ciomag, bîtă, trunchi”, de la care în română s-a format singularul „copac”. În anumite dialecte românești se folosea încă recent forma singulară copaci, ca în albaneză, de exemplu, în basmele culese de Ispirescu: „luă zmeul un copaci”, „d-abia atinse cu piciorul vîrful unui copaci”(Tinerețe fără bătrînețe), „Copaciul subt care se adumbrise era măreț” (Cele douăsprezece fete de împărat), etc. „Brad” oferă un alt exemplu de evoluție a unui fals plural. Nimeni nu a contestat faptul că „brad” corespunde albanezului bredh. Vocalismul lui „brad” este însă aberant (teoretic, dacă era un împrumut ne-am fi așteptat mai degrabă la „*brez”), iar pe deasupra faptul că lui -dh final îi corespunde în română -d pare mai degrabă să sugereze o origine comună, traco-iliră, iar nu un împrumut dinspre albaneză spre română (cf. gardh-„gard”, surdh-„surd”). Ciudățenia este însă numai aparentă și se explică însă dacă acceptăm că bredh a putut fi unul din termenii pe care locutorii (proto)românei l-au privit în mod natural, datorită formei sale, ca pe un plural. La rîndul său, pluralul albanez bredha, „brazii”, ne indică originea numelor unor localități alpine din România care se numesc „Breaza”, i.e. „locul cu brazi”, sau, spre Maramureș, vîrful Breaza și Culmea Brezei. Pornind de la bredh-bredha, daco-românii au reconstruit un singular „brad”, după modelul alternantei pradă-prăzi, văd-vezi. Altfel zis, un z palatal în finalul cuvîntului flexionat e reconstituit automat ca un d dur în finalul rădăcinii. La rîndul său, „brad” a dus la consolidarea pluralului brazi, forma albaneză cu -e (v. bredha) supravietuind numai în toponime (Breaza, etc.) unde pe deasupra a cunoscut și diftongarea proprie limbii române.

Cazul nu e rar, și multe din toponimele neexplicate ale României actuale capătă un sens atunci cînd sînt interpretate cu ajutorul limbii albaneze. Sulina, de exemplu, nu este altceva în albaneză decît o țeavă, un tub, sulina uji fiind „conducta de apă”, nume foarte potrivit pentru o așezare de la capătul unui canal navigabil. Foarte multe denumiri de localități alpine care sînt compuse împreună cu Gura (Gura Humorului, Gura Motrului, etc.) trimit de îndată la alb. gurë-gura, „piatră”. Nemira, numele unui masiv din Carpații Orientali corespunde toponimului kosovar Bjeshkët e Nemura, „Piscurile Blestemate” (pisc e dat în dicționarele românești ca fiind fără o etimologie cunoscută; bjeshkë e în albaneză o „poiană alpină”). Numele provinciei Dacia Maluensis se lămurește prin albanezul mal, „munte” (cf. Malësi, regiunea muntoasă din nordul Albaniei). Tot așa, numele munților Carpați nu se explică decât prin albaneză: karpë = „piatră”, ceea ce sugerează în același timp o interpretare plauzibilă a numelui dacilor carpi, după cum, tot prin albaneză se interpretează cu certitudine numele burrilor, unul din cele mai puternice triburi dace, a căror cetate, Burri-dava, se afla pe lîngă Rîmnicu-Vîlcea (cf. PÂRVAN 1992, 223. sq): burr- trimite deîndată la alb. burrë: „om, bărbat”. în acea regiune, pe valea Oltului a fost consemnat, de altfel, pînă recent, termenul popular de boreasă, un sinonim pentru „femeie”, pe care lingviștii români au preferat să-l facă să provină dintr-un ipotetic „boiereasă”, întrucît „în țara Oltului țăranii au fost înnobilați, adică făcuți «boieri» (sic! CAZACU, B. și R. TODORAN, 1965, p. 43)”. Boreasă, format de la burrë, prezintă însă sufixul feminin arhaic -easă, comun românei și albanezei și care a fost foarte productiv în ambele limbi. Prin el au fost creați termeni ca mireasă de la mire (v. alb. mirë=„bun”), sau împărăteasă de la împărat (la fel în alb. mbret>mbretëreshë, sau chiar perëndeshë, „regină”, în dialectul albanez din Sicilia; cf. SANDFELD 1930, p. 67; v. pentru perëndi mai sus).

Boreasă nu e singurul caz în care, evitînd să exploreze relațiile limbii române cu cele balcanice cum e albaneza, lingviștii români au preferat să propună etimologii în care probabil nici ei înșiși nu credeau. Să luăm termenul românesc popular chiul, de la care a fost format verbul a chiuli. Chiul se află într-un vizibil raport de rudenie cu adverbul albanez qyl, popular și argotic, care se traduce prin „gratis”, sau ceva obținut „prin înșelăciune”. De aici, printr-un împrumut dinspre albaneză spre română s-a putut ajunge în mod firesc la o expresie cum e „a trage chiulul”. Este numai o supoziție, pentru că, în același timp, atît chiul cît și qyl ar putea foarte bine să urce împreună pînă la turcescul külahçi, care desemnează „un trickster, un scamator”, cuvânt preluat în română sub forma chiulangiu. Oricare ar fi originea termenului, corespondența chiulqyl se verifică prin echivalențe fonetice similare: unui c- arhaic în poziție inițială îi corespunde deseori în albaneză, chiar și în multe latinisme, q-, pronunțat astăzi aproximativ ci-, ca în cer, ex. rom. „cîine”-alb. qen, rom. „căprior” (de la acoperiș) – alb. qepër, rom. „car”-alb. qerre. Palatalizarea lui c în albaneză este un fenomen relativ recent și secundar, lucru dovedit de masa de turcisme care au fost preluate în albaneză prin palatalizarea lui k (Kazim>Qazim, Kerbala>Qerbela, tekke>teqe). Oricum, identitatea lui qyl și a lui chiul mai e dovedită și prin compararea altor turcisme intrate simultan în albaneză și în română: qyp=„chiup”, din tc. küp, deci qyl=„chiul”.

Din prudentă, DEX-ul pomenea încă, în ediția sa din 1958, ipoteza plauzibilă a derivării lui chiul din turcescul külahçi, deși fără a mentiona termenul albanez echivalent. Iată însă că, dintr-un exces de zel, edițiile recente ale DEX-ului, cea din 1984 și cea din 1996 propun, ca sursă pentru chiul, un ridicol și inexistent frantuzism: [tirer au] cul!

Foarte

În dialectul gheg din nordul Albaniei și din Kosovo fort, „foarte”, se folosește exact ca în română. Așa se face că în zona orașului Scutari se spune mir fort, sau fort i mir: „foarte bine”, iar comparativul lui mir este ma i mir: „mai bine”, și tot așa ma i shkurt: „mai scurt”, etc. Tot în zona Scutarilor, fostul consul austro-ungar din Janina, Julius Pisko, notase, acum mai bine de un secol, caracterizarea unui rîu: asht fort i rebt, i.e. „este foarte repede”. În acea regiune, „sat” nu se spunea altfel decît katun iar „calul”, care în albaneza literară e kal(ë), devine spre Scutari un arhaic kval, ca pentru a arăta dinadins că vine din caballus (exemple extrase din PISKO 1896). Tot așa, nu numai că pluralul de la kal(ë) este kuaj, ca în românește „cai”, dar albanezul merge și el kaluar, altfel zis „călare”, fiind atunci un kalorës : „călăreț”. Si, în sfîrșit, diminitivul de la kal(ë) este în albaneză kalush, care a ajuns să desemneze în română acea bucată de lemn ce se înfundă în gura animalelor sau a oamenilor torturați. Un sinonim cu fort este shumë, care corespunde românescului „sumă”: (din lat. summa). Ca si „sumă” în româna veche, shumë este în albaneză un adverb ce poate indica o cantitate, sau care înseamnă pur si simplu „mult”. Un personaj dintr-un roman al lui Kadare întrebat dacă dispune de multe hărți răspunde afirmativ: „shumë harta”. Sau: Është shumë larg?/ „Este foarte departe?”,
 Besoj një orë me karrocë./ „Cred că o oră cu căruța.” (KADARE 1990, p. 43)

Eu unul/eu una

Unë este în albaneză pronumele pesonal de persoana întîia, „eu”. De aici, prin analogie, formula eu unul (eu una), unde un termen valah întărește unul albanez, precum în „ghiuj bătrÂn”, sau tot așa cum persoana întîia a verbului „a avea”, am, a fost calchiată după albanezul kam, „eu am”. Lingviștii au remarcat de mult forma aberantă a verbului a avea la persoana întîia singular, unde terminația -m nu se justifică decît prin analogie cu albaneza.

A canoni

A canoni, sau a canuni, „a chinui”, pune de asemenea o problemă etimologică și istorică, întrucît, deși proveniența termenului e limpede, el venind dintr-un kanon sau kanun grecesc sau turcesc, e mai puțin limpede despre ce fel de „canon”, sau „lege”, ar putea fi vorba. E știut în schimb că viața albanezilor, în special a celor din nord, din Malësi, a fost reglementată din noaptea timpurilor și pînă în zilele noastre de celebrul Kanun, set de legi orale atribuite legendarului Lek Dukagjini. Importanța Kanun-ului pentru cultura albaneză este covîrșitoare, el acoperea toate aspectele vieții sociale (cf. MALCOLM 1998, pp. 17-19), dar mai ales regulile răzbunării, ale vendettei traditionale a albanezilor. Elementul fundamental al Kanun-ului, și odată cu el al întregului cod social al albanezilor, este besa, cuvîntul de onoare, a cărui încălcare atrage după sine moartea. Bessi era și numele unuia din cele mai importante triburi tracice. Besa a dat o serie de termeni derivati în albaneză, printre care besoj, „a crede”, ceea ce sugerează o explicație a unui vechi nume de familie românesc cum e Besoiu. Multe nume de persoană românești dintre cele mai vechi sînt fie explicabile prin albaneză (ex. Delia < delja, „mioară, oiță”), fie se întîlnesc în cronici care îi situează pe purtătorii acestor nume în Balcani, în zona Kosovo-ului de azi sau în Macedonia (cum este banalul nume macedonean Mirce/Mircea).

Alte latinisme arhaice au dispărut din română, ele fiind în continuare uzuale în albaneză: acel a deșidera („a dori”) în fața căruia se extazia Noica nu este altceva decît albanezul deshiroj. Un exercițiu de exegeză culturală dintre cele mai profitabile ar fi cel care ar consta în compararea sistematică a vocabularului „rostirii românești”, pus la punct de Noica pentru a dovedi specificitatea culturală și filozofică a graiului românesc (NOICA 1996), cu termenii corespondenți din albaneză. În bună parte, acest vocabular s-ar găsi îmbogățit cu perechi identice, începînd chiar cu acea prepoziție „întru”, alb.: ndër­ (tot de la intro). Spre deosebire de română, unde a învins prepoziția mai scurtă în, albaneza îl folosește și astăzi în mod curent pe acest ndër, spunînd de ex. ndër male: „la munte”, așa cum Neculce putea spune „fost-au bisericuțe de lemn întru acel delușor”. Pentru Noica, în asemenea cazuri „întru reușește să aducă o transfigurare” în limbă (NOICA 1996, p. 34) Pe lîngă această transfigurare, albanezul ndër mai aduce însă și o explicație fonetică plauzibilă adverbului derivat îndărăt, pe care dicționarele îl dau ca provenind dintr-un greoi și neatestat latinesc in-de-retro.

Rost, care dă chiar titlul cărții lui Noica (Rostirea românească) nu poate fi separat de albanezul rast, întrebuințat de multe ori în mod identic: siç është rasti: „cum este rostul, cum e cazul”; në rast luftë: „în caz de luptă, dacă e rost de luptă”; në rast nevoje: „la un rost de nevoie, eventual”, etc. În temeiul codrului, era titlul unuia din capitolele Rostirii, în care Noica, exaltîndu-se asupra acestor trei cuvinte, îl amintea pe Heidegger, care spunea că atunci „cînd mergi prin pădure, mergi prin cuvîntul pădure” (NOICA 1996, p. 113). Temei, temelie, sînt grecisme prezente și în albaneză (themelí). Albanezul poate spune, dacă-i mulțumit de fundațiile casei, themel i shëndoshë/„temelie sănătoasă”. Cît despre kodër, kodra, sau kodrinë, ele s-au specializat în albaneză cu sensul de „colină”. Lucrul nu trebuie să suprindă. În multe limbi termenii pentru „munte”, „pădure”, uneori și „mal” sînt polisemantici, înainte de a ajunge să se specializeze într-unul sau altul din sensuri. Albanezul mal are, de pildă, astăzi sensul unic de „munte”, pe cînd „mal”, ca în „malul rîului”, se spune în albaneză breg, corespunzător slavonului bereg, dar și germanului Berg, „munte”. Latinescul tardiv paludem, din palus, „mlaștină”, a dat în română și în albaneză „pădure”/pyll (care a fost *pëdyll înainte de a se reduce, asa cum s-a întîmplat și cu *liber > lirë, etc.).

Desigur, ceea ce poate surprinde în primul rînd este faptul că majoritatea termenilor comuni românei și albanezei nu provin din viața păstorească, așa cum ne-am fi putut aștepta, ci din cotidianul țăranilor, fie de la cîmpie, fie de la munte. Asta ne trimite, încă odată, la conviețuirea, nerecunoscută de lingviști, a celor două popoare.  Întreaga terminologie românească a nunții este moștenită direct, sau se explică prin albaneză, chiar și atunci cînd termenilor li se poate trasa o origine latină: krushk = „cuscru”; nun = „nun, naș”; nunë= „nună”; mire vine dintr-o expresie care conținea albanezul mirë = „bun”, de unde „mir-easă”, cu aceeași feminizare românească a unui termen albaneză pe care o întîlnim, dialectal, în boreasă („femeie”), de la alb. burrë = „om, bărbat”; martuar = „a mărita”; kurorë = „cunună” (dialectul tosc al albanezei a cunoscut rotacismul).

Tot așa, o serie întreagă de termeni de rudenie apropiată sînt comuni celor două limbi, nu numai binecunoscutul tatë, existent și în slava macedoneană, dar și unii care au dispărut în româna modernă, cum e ëma, literalmente mama cuiva, „mama lui”, pe care îl regăsim la Miron Costin: „Costantin-vodă cu îmă-sa și cu frații săi”. Semnificația altor termeni a fost, în mod straniu, inversată în albaneză: motër, motra a devenit „soră”, iar fëmije este un copil, de orice sex. Interesantă este și permutarea culorilor: verdhë = „galben”, pe cînd gjelbër = „verde”. De aici, expresia – inexplicabilă în română – care constă în a spune despre o persoană palidă, bolnavă sau speriată, că e „verde la față”, altfel zis… galbenă! Nu e altceva decît un calc din albaneză, în care bëhem dyllë i verdhë nga frika, este „a se face galben ca ceara de frică”.

Gata, a fi gata, a găti

Albaneza are adjectivul gati, care, ca și corespondentul său român, este invariabil. Gati se mai foloseste și în expresii precum: „eram gata să cad”/gati sa s’rashë. Gatis este „a (se)găti, a împodobi”. Gatitu! e ordinul care se dă în armată soldaților și care corespunde lui „drepți!” Ideea este, desigur, că ei sînt gata, sînt gătiți. Gatim e în albaneză bucătăria, pentru că acolo se „gătește”. „Bucătărie”, la rîndul ei, pe care dicționarele îl dau ca fiind legat de un ipotetic latinesc *buccata, derivat secund din bucca, „gură”, pare mai degrabă de nedespărțit de albanezul bukë, „pîine”. Acesta din urmă este de altfel atestat încă din antichitate, în celebra istorie a lui Herodot în care copiii păstrați într-o izolare totală sfîrșesc prin a pronunța în mod natural cuvîntul frigian pentru pîine: bek-os. De la bukë, printr-un sufix de agent comun românei și albanezei, -tar, se formează în mod natural *bukëtar, așa cum de la peshk, „pește”, avem în albaneză peshkatar, „pescar”. Ca un argument în plus, „brutarul” este numit astăzi în albaneză bukëpjekës, „cel care coace pîinea”. Dar, termenul însuși de brutar are o etimologie albaneză. Lingviștii români îl elucidează ca provenind din termenul regional brut, puțin folosit, cu sensul de „pîine neagră”. Atît brut, cît și brutar, trimit însă la o serie de termeni albanezi legați de fabricarea pîinii, cum e mbrujtje, operatiunea prin care se frămîntă coca pe vatră.

Vatră

Sigur, se poate pune retoric întrebarea, cum o făcea Graur (citat in RUSSU 1970, p. 80), „cînd ne-au fost oare albanezii superiori ca să luăm de la ei termeni de civilizație precum vatră, moș, etc.”? În realitate, vatră, care există în română, albaneză și în multe limbi slave, ce l-au împrumutat de la păstorii semi-nomazi aromâni, este un termen pur albanez, lucru dovedit extrem de simplu prin fonetismul său actual. Rădăcina termenului a fost identificată de mult de lingvisti: vatër, vatra, de la răd. *ater, „foc”, v. avest. „atar foc”, lat. *ater, „negru”, osetă (limbă iraniană din Caucaz) art, „foc”. Ceea ce este inexplicabil în varianta balcanică a rădăcinii este proteza consonantică inițială -v. Știm însă că procedeul de a adăuga un v- protetic initial rădăcinilor unor termeni arhaici moșteniți care încep cu vocală este un procedeu propriu limbii albaneze. Sânt afectate în primul rând multe cuvinte provenite din acel vechi fond lexical pe care putem, provizoriu, să-l botezăm ilir, și care este limpede indo-european. Ex.: vesh, „ureche”, de la răd. *aus-, întîlnită în latină în aus-cultare, prus. ausins, „urechi”, lit. ausìs, let. àuss, „ureche”. Dar, procedeul a fost aplicat și unor termeni latini vocală initială, care primesc la rîndul lor în albaneză proteza v-: verbër, „orb”, cu derivatele verboj, „a orbi” și verbërí, „orbire”; vepër, vepra, „operă, creație”; gheg vorfën = „orfan” (tosc varfërë); vadís, „a uda”. Îl putem adăuga aici și pe oare, a cărui etimologie acceptată îl face să provină din lat. volet, dar care corespunde exact alb. vallë, așa după cum operă îi corespunde lui vepër, iar „orb” lui verbër. Nimic asemănător acestei proteze consonantice inițiale nu există în celelalte limbi balcanice. Motiv pentru care vatër, vatra, nu poate fi decît un termen albanez, împrumutat de limbile vecine: româna, macedoneana, sîrba, etc. Evoluția de la *ater la vatër, vatra nu a putut avea loc decît în albaneză.

Rezumînd cele de mai sus, vedem că, parafrazîndu-l pe Călinescu, care în Istoria literaturii române oferea dovezi lexicale ale latinității limbii române, putem foarte bine să înlocuim pur și simplu, în textul lui Călinescu, termenii românesti prin cei albanezi corespunzători: „Albanezul crede în engjëllj, în zana, și a fost botezat de prift. El nu e pagán, căci vede, deasupra lui, pe qiell…etc., etc. El merge la pyll (pădure), la mal (munte), la shesh, kaluar (călare) pe kalë.”(CăLINESCU 1988, p. 8) Ca să nu mai vorbim de faptul că nu am luat aici în considerare decît vocabularul de bază al albanezei literare. E greu de spus ce surprize ne va putea rezerva studierea termenilor dialectali, a arhaismelor, sau a etimologiei albaneze. Totuși, pînă și o analiză sumară ne arată că instituții și concepte atît de importante cum sînt cuvînt, stăpîn, vatră se explică, chiar atunci cînd sînt moștenite din latină (cuvînt), sau din fondul comun indo-european (vatră), numai prin intermediul limbii albaneze și numai printr-un lung trecut comun al vorbitorilor celor două limbi.

Bibliografie

BENVENISTE, Emile, Le vocabulaire des institutions indo-européennes, Vol, I. Économie, parenté, société, Paris, Minuit, 1969 (ed. nouă 1993).

CAZACU, B. și R. TODORAN, Lexicul dacoromân (trăsături specifice și arii lexicale). București: Ed. Didactică și Pedagogică, 1965.

CĂLINESCU, George. Istoria literaturii române. II ed. București: Minerva, 1988.

CULIANU, Ioan Petru, Mircea Eliade, București, Nemira, 1995.

ELIADE, Mircea. Les Roumains. Précis historique (1943) ed. nouă București: Roza Vînturilor, 1992.

ELIADE, Mircea. De Zalmoxis à Gengis-Khan; études comparatives sur les religions et le folklore de la Dacie et de l’Europe orientale. Paris, Payot, 1970.

ELIADE, Mircea. Histoire des croyances et des idées religieuses. t. I: De l’âge de la pierre aux mystères d’Eleusis. Paris, Payot, 1976.

ELIADE, Mircea, Profetism românesc, București, Roza vînturilor, 1990.

KADARE, Ismail, Dosja H., Priștina, Rilindja, 1990.

MACREA, D. Locul limbii române între limbile romanice. Centrul de multiplicare al Universității din București, 1971.

MALCOLM, Noel. Kosovo. A Short History. London: Papermac, 1998.

NOICA, Constantin, Cuvînt împreună despre rostirea românească, București, Humanitas, 1996.

PANU, George. Amintiri dela „Junimea” din Iași. București, 1910.

PÂRVAN, Vasile, Getica. O protoistorie a Daciei, ediție îngrijită de Radu Florescu, Chișinău, 1992 (1926).

PISKO, Julius, Kurzgefasstes Handbuch der nordalbanesischen Sprache, Viena, 1896.

PODRIMJA, Ali și Sabri HAMITI, edit. Dega e pikëlluar. Poezi shqipe në Jugosllavi. Priștina: Rilindja, 1979.

RENFREW, Colin. Archaeology and Language. The Puzzle of Indo-European Origins. London: Penguin Books, 1989.

RUSSU, I.I. Elemente autohtone în limba română. Substratul comun româno-albanez. București: Editura Academiei, 1970.

ROSETTI, Al. Istoria limbii române. București: Editura pentru literatură, 1968.

SANDFELD, Kr. Linguistique Balkanique. Problèmes et résultats. Paris: Klincksieck, 1930.

TRUBEȚKOI, Nikolai Sergheevici. „Mîsli ob indoevropeiskoi probleme.” In Izbrannîe trudî po filologii, ed. T.V. Gamkrelidze. Moscova: Progress, 1987.

VERDERY, Katherine. Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu. trad. Mona și Sorin Antohi. București: Humanitas, 1994.

VRACIU, Ariton. Limba daco-geților. Timișoara: Facla, 1980.

BOX

Studiul lui Dan Alexe este excelent. Pacat ca autorul nu l-a citit si pe Acad. Grigore Brancus, cel mai bun cunoscator al substratului comun romano-albanez. Albanesii sunt Parintii Romanilor, scria Bogdan Petriceicu Hasdeu intr-un studi, iar in cadrul Conferintei Academiei Romane (21 Maiu 1901), Hasdeu sublinia: „Albanesii, dara, nu sunt rude cu noi Romanii, ci fratii nostri, frati bun din aceleas sange dacic.” (baki.ymeri@yahoo.com)

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press