kucima

Tiraspol

Anul acesta, 2012,  considerat de unii un an apocaliptic, a început tragic, în forță, mai ales pentru noi, românii, prin asasinarea unui tânăr român de 18 ani, Vadim Pisari, la trecerea peste Nistru de la Vadul lui Vodă. Dar anul a început tensionat nu numai pe linia Nistrului, ci chiar pe întreg mapamondul, dându-le apă la moară celor care prevestesc apocalipsa.

Este important, cred eu, să aruncăm o privire asupra punctelor fierbinți de pe glob, acolo unde este concentrată atenția mondială, înainte de a ne apleca asupra regiunii care ne doare pe noi cel mai tare.

Cauzele punctelor fierbinți de pe planetă pot fi profunde sau mai recente, dar după cum am văzut de multe ori, pot fi și întâmplătoare. De exemplu, escaladarea tensiunii în peninsula coreană, o zonă cu potențial mare de conflict, a fost de data asta întâmplătoare, respectiv moartea în decembrie anul trecut a conducătorului absolut, Kim Jong-Il. Așa cum se întâmplă într-o astfel de dictatură, succesiunea a revenit unuia dintre fii săi, dar tensiunile au apărut din cauza faptului că o astfel de dictatură anacronică, în momentele de schimbare, este pur și simplu imprevizibilă, mai ales că nimeni nu știe ce se petrece în spatele impenetrabilelor ziduri ale Pyongyangului. În astfel de cazuri, pentru a se asigura de liniștea pe plan intern necesară transferului de putere, liderii nordcoreeni nu ar ezita să crească tensiunea în regiune pentru a mobiliza sau înspăimânta populația pe durata acestui transfer. De aceea toți vecinii Coreei de Nord au intrat în alertă maximă, și vor rămâne în alertă deoarece noul lider, Kim Jong-Sun, la cei 31 de ani ai săi, se poate dovedi mult mai imprevizibil decât tatăl său ori bunicul său, fondatorul dinastiei comuniste coreene, Kim Ir-Sen, “pretinul” de suflet al lui Nicolae Ceaușescu.

Și situația din Extremul Orient nu se rezumă numai la Coreea de Nord și potențialul ei destabilizator care afectează direct Coreea de Sud și Japonia, ci și la zona mai extinsă, în care unul din rolurile centrale îi revine Mării Chinei de Sud. Cu mari rezerve potențiale de hidrocarburi necesare economiilor emergente avide de combustibil, această mare este disputată de toate statele riverane, fiecare insulă sau grup de insule fiind revendicate de două sau mai multe state, în primul rând pentru poziție strategică, dar și pentru ape teritoriale și zona continentală limitrofă ce ar putea fi exploatată. Aceste insule sunt disputate de China, Taiwan, Vietnam, Filipine, Brunei, Indonezia, Malaiezia, Japonia, în topul disputelor fiind insulele Spratley și Paracels.

Oricum atenția Pentagonului se va muta spre Asia – Pacific, din moment ce Europa este deja mult mai liniștită față de perioada Războiului Rece. Această schimbare de atitudine a fost anunțată încă din 2000, dar 11 septembrie 2001 a dat oarecum peste cap planurile americane.

Ascensiunea Chinei la rangul de putere economică de prim rang este urmată îndeaproape de revendicarea unei poziții politice și militare pe măsură, fapt care îngrijorează vecinii ce se pregătesc să simtă mai puternic presiunile unei astfel de creșteri de statut. Ceea ce scapă multor analiști este faptul că în următoarele decenii China nu poate aspira decât la statutul de putere regională nicidecum mondială. Iar de aici până la a contesta supremația mondială a SUA mai este cale lungă.

Ca și argumente pot fi aduse următoarele: pentru a fi o putere globală, ai nevoie de o hegemonie pe multiple domenii, care includ puterea economică, militară, tehnologică, științifică și culturală. În toate domeniile menționate, SUA sunt mult înaintea Chinei și nu sunt șanse, cel puțin în acest secol, să fie ajunse. Ca exemplu, cultura americană, așa cum este ea, criticată și contestată, tot este cea mai consumată pe glob. Hollywoodul cu filmele sale, McDonalds-ul, muzica și blugii nu pot fi înlocuiți peste noapte de produse ale culturii chinezești. La fel, SUA sunt în fruntea cercetării științifice și aplicațiilor tehnologice, pe când China deocamdată copiază cu succes modelele occidentale pe care le produce în serie. Una este să fii un manufacturier și alta este să fii un cercetător al tehnologiilor inovatoare, iar aceasta nu se va putea schimba peste noapte. La dimensiunea economică, toată lumea compară PIB-ul, respectiv produsul intern brut. Câți compară PIB-ul pe locuitor? PIB-ul pe locuitor în China este mai mic decât cel din Serbia, la nivelul de 8394 USD pe locuitor, care nu o califică nici între primele o sută de țări. Spre comparație, România are un PIB pe locuitor de 12357 USD. Mergând mai departe, toată lumea se referă la rezervele valutare ale Chinei, dar din nou, comparativ cu numărul de locuitori, ele sunt inferioare celor ale României. Poate unii vor considera deplasate comparațiile, dar acestea sunt cred că suficient de relevante asupra disparităților de dezvoltare între regiunile chineze și între modul în care cetățenii beneficiază de noua creștere economică a Chinei. Iar nicăieri nu scrie că această creștere va dura la infinit, așa cum prognozează cei care au calculat deja anul în care China va depăși SUA economic. La fel s-a spus și despre economia Japoniei în anii 80, dar ulterior aceasta a intrat în declin. Chiar în prezent, economia chineză dă semne de încetinire a creșterii, chiar dacă oficialitățile ascund datele reale. Tot ele refuză să lase liber yuanul să fluctueze după cursul pieței, la fel ca orice valută internațională. În schimb, China menține cursul fix de teama unei devalorizări care ar arăta slăbiciunile economiei.

Adevărul este că majoritatea populației chineze este nemulțumită și singura șansă a partidului comunist de a se menține la putere este să asigure o creștere economică constantă în așa fel încât să nu dea motive suplimentare pentru contestarea monopolului puterii. O astfel de contestare, adăugată celor naționaliste cum ar fi cele din Tibet, cum am văzut în 2008, ar putea fi fatale regimului comunist și ar putea duce inclusiv la dezmembrarea Chinei. Nu mă refer aici numai la Tibet, ci și la Xingyang, majoritar musulmană care s-ar orienta spre vecinele sale central asiatice. Până una-alta, China are și ea destule probleme, cărora noua conducere de la Beijing va trebui să le facă față, mai ales că 2012 ar putea fi și anul schimbării gărzii la Beijing.

Am lăsat mai la urmă componenta militară. Pentru a fi o putere militară globală, nu este suficientă componenta terestră, ci este esențială componenta strategică, maritimă, spațială. La nivel spațial, China este abia la început, capabilitățile sale sunt inferioare Marii Britanii sau Franței. Strategic, armamentul său nuclear și vectorii de deplasare nu suportă comparație: o sută de ogive chinezești contra două mii cinci sute americane sau două mii rusești. Nu mai vorbim de submarine nucleare purtătoare de rachete, cu rol esențial în descurajare și în caz de răboi nuclear (vezi Rusia și apărarea imperiului), unde China nu are încă niciunul. Proiectarea puterii pe mare a trecut de epoca cuirasatelor o dată cu al doilea război mondial, când am intrat în epoca portavioanelor. Aici, SUA sunt imbatabile, având disponibile opt grupuri de portavioane moderne mari, față de unul chinez, mediu, abia lansat la apă. Spre comparație, flota militară americană este mai mare decât a tuturor celor treisprezece flote militare următoare în clasament luate la un loc, dintre care unsprezece sunt aliatele SUA. Numai în domeniul portavioanelor, SUA are mai multe decât toate celelalte țări luate la un loc. Deci, cedarea hegemoniei către China mai are de așteptat.

Chiar dacă cele două state ar intra în conflict militar, va fi vorba de un conflict în mare măsură naval, de-a lungul costelor chinezești, unde americanii nu ar avea niciun interes să debarce trupe, cu atât mai puțin ar fi posibil pentru forțele terestre chineze să atace teritoriul american, asta pentru a-și putea pune în valoare superioritatea numerică în acest domeniu. În cazul unui conflict terestru, de exemplu în peninsula coreeană, evoluția conflictului ar fi influențată în mod decisiv de componenta navală și aeriană, unde americanii sunt net superiori.

În concluzie, eu aș fi mult mai rezervat în privința hegemoniei chineze care se ridică la orizont.

Acum, capul de afiș îl deține Orientul Mijlociu, și nu este prima dată când se întâmplă asta. Dar astăzi atenția pare justificată de mai mulți factori care se coroborează împreună. Orientul Mijlociu se redesenează, aici se produc profunde mutații geopolitice care ar putea amorsa conflicte cu potențial spre degenerare. Este vorba de un cutremur geopolitic regional, după cum descriam fenomenul în articolul Dreptul istoric, starea de fapt și bătăliile internetului. Ar putea fi vorba de un cutremur geopolitic care se va stinge de la sine, dar lăsând în urmă un Orient Mijlociu profund schimbat, sau ar fi un factor declanșator al unui cutremur geoplitic major, cu rezultatul modificării profunde a hărții mondiale, inclusiv în plan geopolitic.

Mă bazez pe faptul că de câțiva ani Orientul Mijlociu este scena unor transformări profunde, după zeci de ani de stagnare sub dictaturi, populația se mișcă, iar acesta este un rezultat direct al dezvoltării modalităților de comunicare care reușesc să informeze evitând cenzura. Am scris câteva articole asupra acestui subiect, pentru cei interesați, Revoltele arabe, proteste și război civil, Libia, dilema occidentului și oportunitățile Rusiei și Robert Gates, Libia și NATO,. Cert este că în urma revoltelor arabe situația geostrategică în Africa de Nord și prin influență în Orientul Mijlociu este în schimbare. Mă refer aici și la revoltele care au avut loc în Yemen sau Bahrein, dar în primul rând la cele din Siria. Poate toate acestea nu ar fi avut loc dacă nu ar fi fost înlăturarea lui Saddam Hussein din Irak în urma invaziei americane din 2003. În ciuda insurgenței și obstacolelor, irakienii au putut avea parte de mai multe runde de alegeri libere, un exemplu care s-a dovedit contagios în regiune și care a culminat cu răsturnarea regimurilor din Africa de Nord, cel din Libia cu ajutorul NATO. Încă  nu știm spre ce se vor îndrepta aceste țări în urma primăverii arabe, dar cert este faptul că geopolitica regiunii este în schimbare, iar efectul de domino ar putea continua, așa cum vedem în cazul Siriei, unde represiunea soldată cu peste 5000 de morți încă nu a înăbușit revolta contra lui Bashar al Asad. Prezența observatorilor Ligii Arabe s-a dovedit fără rezultat, represiunea continuă.

Nuca cea mai tare rămâne Iranul, o dictatură teocratică islamistă pe care revoltele din 2009 nu a putut-o înlătura, fiind înăbușită, la fel ca și revolta portocalie din Uzbekistan, încheiată cu baia de sânge de la Andijan, în 2005. Programul nuclear iranian este de notorietate, nu mai trebuie nimeni să demonstreze că el există. Chiar raportul AIEA (Agenția Internațională pentru Energie Atomică) din noiembrie anul trecut este concludent în această privință. Mă refer aici la programul nuclear militar. Ceea ce este îngrijorător este faptul că regimul lui Mahmoud Ahmadinejad nici nu-și mai ascunde intențiile. La fel ca și Hitler, care și le-a publicat în Mein Kampf, sau ale lui Lenin sau Stalin, care au făcut publice intențiile lor privitoare la soarta lumii de fiecare dată, dar restul lumii nu i-a băgat în seamă decât atuncim când a fost prea târziu.

Ce spun liderii iranieni? Că vor șterge de pe hartă Israelul. Cum? Simplu, cu bombe nucleare. Ciudată este însă atitudinea palestinienilor care par să fie de acord cu asta. Palestinienii vor pământul ocupat de israelieni, dar dacă israelienii vor fi șterși de pe fața pământului cu bombele nucleare iraniene, ce se va întâmpla cu pământul Israelului? Va fi un deșert radioactiv nu pentru zeci de ani, ci pentru sute de ani. Cine îl va putea ocupa atunci? Nimeni. Este la fel ca în cazul Cernobâlului, zona limitrofă fiind părăsită și înalt radioactivă chiar și acum, după 25 de ani. Închipuiți-vă un Cernobâl multiplicat de o sută de ori, sau de o mie de ori! Va putea trăi cineva acolo? Dar cu taberele palestiniene, cu zonele cedate palestinienilor, mă refer aici la Gaza și Cisiordania, prima fieful Hamasului și a doua al Autorității Naționale Palestiniene, cine crede că valul radioactiv nu va trece și peste ele, ucigând zeci de mii de palestinieni? O atitudine sinucigașă ce denotă o lipsă totală de raționament, orice logică fiind umbrită de ură.

Cert este, până la urmă, că majoritatea oamenilor de știință consideră că Iranul ar putea fabrica prima sa bombă atomică în decursul acestui an. SUA și Occidentul insistă pentru sancțiuni contra Iranului, iar acesta amenință cu blocarea strâmtorii Ormuz, pe unde trec cam 70% din transporturile de petrol necesare zilnic pe plan mondial. Pe lângă aceste amenințări, Iranul inițiază și exerciții militare navale în zonă, iar SUA reacționează trimițând grupările de portavioane și mai aproape. Întreaga lume stă cu sufletul la gură așteptând o ciocnire navală sau declanșarea unei lovituri aeriene preemtive contra facilităților nucleare ale Iranului, la fel cum au făcut israelienii contra reactorului nuclear irakian de la Osirak construit de francezi în 1981, când au distrus programul nuclear irakian.

Nu încape îndoială că marina iraniană nu se poate măsura nici pe departe cu cea americană, la fel nici aviația. Așa că blocarea strâmtorii Ormuz, chiar dacă ar fi reușită, ar putea fi doar de scurtă durată, realizată prin minarea rutelor petrolierelor ce intră și ies din Golful Persic. O angajare directă a flotei americane ar fi o atitudine sinucigașă, care ar avea ca rezultat imediat distrugerea capabilităților maritime și aeriene ale Iranului, precum și bateriile de artilerie și rachete de pe litoral. Nu mai trebuie adăugat că SUA vor profita de situație și vor ataca siteurile nucleare iraniene și nu se vor opri până nu le vor distruge, urmărind probabil și o schimbare de regim foarte probabil să se producă în condițiile date. De aceea din partea Iranului nu ar putea fi vorba decât de forme de război asimetric, cum ar fi cea menționată mai sus, prin minarea rutelor. Liderii militari iranieni și-au exprimat convingerea că vor putea repeta blocarea strâmtorii ca și în anii 80, în timpul războiului cu Irakul, dar lucrurile s-au schimbat. La ora actuală Iranul este cu spatele la zid în urma sancțiunilor internaționale, chiar au blocat SMS-urile și internetul la mesajele care conțin anumiți termeni financiari de teama panicii în rândul populației, care ar putea degenera în revolte după scenariul din țările vecine.

În Iran vor urma alegeri în martie, în SUA în noiembrie. Ținând cont că reformele pe plan intern propuse de președintele Obama au nevoie de câțiva ani ca să-și facă simțite efectele, mai ales în contextul crizei care bântuie și această țară, eset probabil ca Obama să caute un succes pe plan extern, singura posibilitate ca să vină cu ceva concret pe ultimul moment. Retragerea definitivată la sfârșitul lui 2011 a trupelor americane din Irak, în contextul unui conflict probabil cu Iranul, nu este un handicap, ci dimpotrivă. Oricum, nu cred că SUA ar fi riscat un conflict terestru cu Iranul, cum vedeau unii o posibilitate de a invada această țară din Irak. Conflictul dintre Iran și Irak din anii ’80, care a durat opt ani și a lăsat peste un milion de victime, este proaspăt în memoria tuturor. Un viitor conflict cu Iranul va implica doar forțele navale și aeriene americane, și se va limita la lovituri asupra navelor militare iraniene, asupra bazelor și instalațiilor nucleare. Ori, retragerea americană din Irak îi lasă pe iranieni fără câteva ținte pentru rachetele lor sol-sol de tip Scud, care fără îndoială le-ar fi folosit în acest caz ca și Saddam Hussein în 1991, sau ar fi expus trupele din Irak atacurilor grupărilor proiraniene cum ar fi milițiile clericului șiit Moqtada al-Sadr. Paradoxal, retragerea din Irak le dezleagă mâinile americanilor în privința Iranului.

Mai mult, această retragere și cea plănuită din Afghanistan va duce la eliberarea americanilor și concentrarea lor spre alte obiective strategice globale, pe care ultimul deceniu de angajamente terestre le-au lăsat pe planul doi.

Orientul Mijlociu trebuie privit oarecum regional, și asta include și restul țărilor arabe, dar și Israelul. Egiptul este prea prins cu digerarea revoluției, la fel ca și celelalte state nordafricane și la ora actuală nu contează prea mult în regiune tocmai din acest motiv. Iar Israelul deocamdată așteaptă. Singurul aliat al Iranului este Siria, care se confruntă deja cu ceea ce se poate numi un război civil. Hezbollahul, aflat în Liban, cu care Israelul a dus deja câteva războaie, are doar doi aliați, Siria și Iranul, sponsorii săi. În cazul în care Siria și Iranul se prăbușesc, Hezbollahul are mari șanse să împărtășească aceeași soartă, și de aici vom avea premizele unei schimbări radicale a Orientului Mijlociu. Unde va duce această schimbare și cum va arăta el în câțiva ani, este imposibil de spus sigur. Din experiența istoriei putem spune că foarte rar cei ce încep o revoluție o și termină. Așa a fost și în Rusia în 1917, și în Franța în 1789.

Desigur că există forțe care se opun unor noi modificări de regim în regiune, cum ar fi Rusia. În cazul schimbării de putere la Damasc, Rusia își pierde singura bază din Marea Mediterană, portul Sirian Tartous. Tocmai pentru a evita o implicare a NATO după scenariul libian, Rusia și-a trimis o escadră navală pe coastele siriene, care cuprinde portavionul Amiral Kuznețov (de fapt singurul) și escadra sa de distrugătoare, incluzând aici și nava antisubmarin Amiral Chabanenko. Dar de aici decurg o serie de complicații pe care nimeni nu le poate previziona.

În primul rând este în ceață poziția Turciei, un actor regional major. Turcia a parcurs un drum sinuos în ultimii ani, de la aliat de bază în NATO și aliat important al Israelului la o putere regională al cărui curs viitor devine tot mai greu de previzionat. De la refuzul de a-și susține aliatul american în 2003 la invazia din Irak și tensiunile intervenite în relația până atunci specială cu Israelul, după episodul cu escadra pentru Gaza, temerile analiștilor asupra unui alt curs al politicii turcești încep să prindă contur. Era oarecum de așteptat, Turcia în cea mai mare parte a istoriei sale a fost un imperiu, iar de când ascensiunea islamică pune o tot mai mare presiune, se pare că lucrurile vor lua curând o altă turnură. Dezamăgită de amânările repetate ale UE către țelul de a adera, țara alunecă încet spre o altă cale, islamiștii începând să câștige teren. Prin constituția lui Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul statului turc modern, armata este garantul laicității statului, trebuind să intervină de fiecare dată când aceasta este amenințată. Dar asistăm la o slăbire din ce în ce mai mare a armatei, a vârfurilor ei, de curând chiar un fost șef de stat major a fost arestat și pus sub acuzare. Poate fi începutul unei noi politici externe a Turciei? Posibil. Mai adăugăm că flota rusă va trece și pe lângă Cipru, mărul discordiei dintre Grecia și Turcia, care a dus chiar la un conflict dechis în 1974 și la divizarea acestei insule.

Oricum, ne așteaptă zile interesante în Mediternana și Orientul Mijlociu, dar după cum spunea un vechi proverb chinezesc, “să te ferească zeii să trăiești vremuri interesante!”

Încă de la începutul anului, am fost avertizați de Nicolas Szarkozi și Angela Merkel că ne așteaptă vremuri grele. Era normal, toți cei cu scaun la cap erau convinși de asta. Criza din zona euro nu are cum să se rezolve peste noapte, mai ales fără măsuri dure de tăiere a cheltuielilor bugetare în statele UE, mai ales la acelea care se simt cu falimentul deasupra capului. Grecia nu prea dă semne că ar agrea politici de austeritate, grecii se așteaptă ca să fie sponsorizați în continuare de UE, în primul rând de Germania, principala forță economică a Europei. În anticamera țărilor cu probleme din zona euro stau Irlanda, Portugalia, Spania, dar și Italia, a cărei economie dacă intră în colaps pur și simplu nu poate fi salvată. Grecia are datorii de 160% din PIB, dar PIB-ul ei este mic, și tot nu este dornică să strângă cureaua. Așteaptă acum o pomană de 116 miliarde de euro. Dar datoria Italiei este de 120% din PIB, dar la PIB-ul Italiei reprezintă 1900 de miliarde de euro, o sumă enormă. O provocare extremă pentru liderii europeni.

Mulți se întreabă de ce nu ies grecii din zona euro, așa cum au amenințat de curând? În primul rând, ar fi cea mai mare prostie pentru ei, iar amenințările lor sunt mai mult de fațadă, pentru a obține banii necesari supraviețuirii sau, în caz contrar, denotă cea mai mare prostie. Dacă mâine grecii renunță la euro și revin la drahmă, drahma se va devaloriza rapid, vorbim aici de o inflație de ordinul sutelor sau miilor, deoarece nimeni nu va avea încredere să plaseze bani în drahme, nici măcar grecii. Drahma va ajunge ca o monedă africană în câteva luni, iar Grecia va intra inevitabil în faliment, revenirea amânându-se cu zeci de ani. Argentina a început să-și revină în zece ani, dar Grecia nu are resursele Argentinei.

A doua întrebare, de ce Germania nu expulzează pur și simplu Grecia din zona euro? În primul rând, deoarece ar crea un precedent, urmat poate și de alte țări când va veni nota de plată. Iar expulzarea Greciei va avea efecte devastatoare și asupra monedei euro, scăzând încrederea și ducând la o devalorizare accentuată a acesteia. Și după ce alte țări vor fi tratate ca și Grecia, moneda euro va fi sortită dispariției.

A treia și ultima întrebare, nu i-ar conveni mai mult Germaniei să revină la marcă? Pe termen foarte scurt, poate. Dar să nu uităm că economia Germaniei, cea mai puternică din UE, se bazează în cea mai mare parte pe exporturi, dar nu orice fel de exporturi, ci exporturi de produse finite de înaltă tehnologie. Iar în cazul revenirii la marcă pe termen scurt marca va fi o monedă atât de puternică față de monedele naționale care se vor devaloriza puternic, încât germanii nu vor mai avea cui să-și exporte produsele, deoarece nimeni nu și le va mai putea permite. Ar urma falimente în serie, de la Mercedes la BMW, în urma îngustării pieței și căderii cererii, iar economia Germaniei ar intra într-o recesiune accentuată, de unde nu se știe când își va reveni. Până la urmă, o situație extrem de complicată.

Nouriel Roubini, profetul crizei americane, spunea că în 2012, în urma crizei americane, a celei din zona euro și a încetinirii creșterii economice a Chinei, sunt create condițiile pentru o furtună financiară perfectă (perfect storm), în care sunt îndeplinite cele mai rele posibilități cu putință.

Mai aproape de noi, tot în UE, dar în afara zonei euro, Ungaria pășește și ea pe panta colapsului. Problema este că Ungaria, ca și noi, nu este în zona euro, deci UE și principalele țări europene nu se vor grăbi să-i sară în ajutor ca și în cazul Greciei de până acum, deoarece stabilitatea monedei unice nu este amenințată decât indirect. Ungaria va trebui să se salveze în primul rând singură, dar trebuie să aibă capacitatea și voința de a o face.

România are o situație ceva mai bună, poate dintre puținele cazuri în istoria noastră. Nu stăm atât de prost, dar asta nu înseamnă că nu vom fi afectați. România a început să taie cheltuielile ceva mai devreme decât alții, deci are ceva spațiu de manevră. Dar să nu uităm că este an electoral și acest lucru se poate schimba oricând. Oricât ar fi de dureros, austeriatea trebuie să continue, reducerea deficitului și chiar anularea lui ar trebui să fie politica de bază a oricărui guvern. Cu atâtea țări în pragul colapsului, bani pentru împrumuturi nu prea se găsesc, și dacă se găsesc vor fi la dobânzi împovărătoare. În Ungaria, Victor Orban a alungat FMI-ul pentru a nu fi nevoit să accepte condiții dure (lipsa pomenilor electorale în perspectiva alegerilor viitoare) în schimbul banilor la dobânzi reduse, dar după ce a încercat împrumuturi pe piața liberă, unde dobânzile au devenit enorme, a trebuit să revină la ideea unui acord cu FMI. Referitor la dobânzi, trebuie amintit că Italia nu a reușit la sfârșitul anului să atragă bani prin obligațiuni emise, dobânzile depășind opt la sută. La o sută de miliarde împrumutate, ar trebui să dea înapoi în plus opt miliarde, o sumă împovărătoare pentru oricine.

Realitatea este că această criză a desființat multe teorii economice. Economia nu este o știință exactă, nu se bazează ca și matematica sau ingineria pe niște axiome pe care dacă le aplici ești sigur de rezultat. Economia este o știință care evoluează empiric, și regulile se schimbă din mers, o rețetă dovedită bună într-un anumit moment se poate dovedi catastrofală în altul. Teoriile sunt create doar pentru a fi infirmate mai târziu, în funcție de evoluția societății umane. Toate teoriile economice și-au dovedit în timp limitele. Există o vorbă: “economist este acel care va ști mâine de ce ceea ce a prevăzut ieri nu s-a îndeplinit astăzi”.

Ne apropiem de zona care ne doare, respectiv Rusia și Ucraina. Situația Ucrainei este critică din punct de vedere economic, și această țară fiind deja în pragul colapsului. Dar în privința acestei țări situația este mai complicată, conducerea lui Ianukovici reușind performanța de a anula orice perspectivă de ajutor UE sau FMI. Derapajele autoritare, persecutarea opoziției și a presei, cel mai cunoscut aspect fiind condamnarea Iuliei Timoșenko la 7 ani de închisoare pentru a o putea scoate din cursa electorală, au anulat orice posibilitate de apropiere de uniunea europeană, pentru care un sistem democratic funcțional sunt o premisă obligatorie pentru începerea oricăror discuții. Paranoia lui Ianukovici a devenit paroxistică, în cea mai pură rețetă stalinistă, regimul văzând în orice manifestare doar mâna agenților occidentali care subminează Ucraina, în spatele oricărei cereri pentru democrație se ascund revoluții portocalii sponsorizate de SUA.

Ceea ce nu înțelege Ianukovici și ai săi este faptul că a reușit o performanță care s-a dovedit imposibilă pentru oricare lider al opoziției: să-i unească, în sensul că actuala politică și conducere a de la Kiev i-a nemulțimit profund pe toți, fie naționaliști, fie proeuropeni, și chiar pe cei din regiunea Donetsk, populată masiv cu etnici ruși și rusofoni. Această regiune nu a dat dizidenți în timpurile sovietice, a fost împotriva protestelor contra fostului președinte Leonid Kucima și împotriva revoluției portocalii din 2004. Totuși, chiar și în această regiune, popularitatea lui Ianukovici a scăzut și scade în continuare.

Scăderea dramatică a calității vieții și corupția în creștere, dublate cu  măsurile polițienești de represiune, contribuie din plin la asta. Se adaugă anularea Zilei Libertății, zi liberă instaurată în urma victoriei revoluției portocalii din 2004, închirierea bazei navale de la Sevastopol până în 2042, intenția de a face din limba rusă a doua limbă de stat, intenția Rusiei de preluare a rețelei de conducte ucrainene, frustrarea față de prețul gazelor, în ciuda acordului din 2010 în urma prelungirii închirierii Sevastopolului. Am expus aceste aspecte acum mai bine de un an și jumătate în articolul Români și disoluția Ucrainei, provocări, perspective și amenințări, și întradevăr, Ucraina se află și mai aproape de disoluție, odată cu falimentul devenit aproape inevitabil. Un fost oficial important ucrainean, Stepan Havrish, spunea că Ucraina stă între predarea a ce a mai rămas din activele strategice ale țării și faliment. Spre UE și FMI Ucraina nu se mai poate adresa, mai rămâne Rusia care, știindu-i pe ucraineni cu spatele la zid, va pune presiune și va obține maximul de foloase în schimbul banilor necesari funcționării statului ucrainean, chiar și intrarea în noua uniune atât de dragă lui Vladimir Putin.

Până la urmă, după cum se poartă acum negocierile, Ucraina va transfera ce mai are de transferat către Gazprom, respectiv controlul asupra infrastructurii de transport gaze, ultimul factor de negociere al Ucrainei cu Rusia. Ianukovici a reușit performanța ca în câțiva ani să dea Rusiei tot ce își dorea aceasta în Ucraina, fără să obțină ceva în schimb. De exemplu, în schimbul închirierii pe mai departe a bazei de la Sevastopol, în 2010, Ucrainei i se promitea o reducere de 30% la prețul gazelor, dar astăzi Ucraina a a juns să plătească 416 dolari pe mia de metri cubi. Poate că acest așteptat transfer către Gazprom va fi picătura care va umple paharul opozanților, fiind de așteptat noi mișcări de stradă, încă un pas spre disoluția statului ucrainean. În perspectiva viitoarelor alegeri, în mod sigur falsificate după aceeași rețetă ca în 2004 sau ca și în Rusia anul trecut, urmate probabil de violențe, a falimentului care poate fi doar amânat, această disoluție este din ce în ce mai aproape, făcându-i pe mulți să vorbească deschis de separarea statului.

Ziarul „Times” spunea că 2012 va fi anul revoltelor slave, din Rusia, Belarus și Ucraina, după cum anul 2011 a fost anul revoltelor arabe. Se prea poate să aibă dreptate, după cum s-a terminat anul precedent, cu puternice proteste ale opozanților lui Vladimir Putin în Rusia. Falsificarea alegerilor a fost recunoscută indirect chiar de premierul Putin, atunci când le-a promis rușilor alegeri libere și corecte în 2012, atunci când va candida la președinție. Spunând că următoarele alegeri vor fi corecte, recunoști indirect că precedentele au fost incorecte, guvernul condus de Vladimir Putin având responsabilitatea organizării acestora. Protestele rusești, amploarea lor, a arătat o altă față a Rusiei și i-a slăbit vizibil poziția lui Vladimir Putin pe plan intern și extern, până acum văzut ca și liderul unei Rusii Unite, ca și numele partidului său, dar din ce în ce mai contestat și nevoit să recurgă la fraudă pentru a-și menține o majoritate parlamentară confortabilă atât pentru el, cât și pentru siloviki. (Putin și revitalizarea imperiului) De o astfel de situație, mai ales după ce secretarul de stat american Hillary Clinton a declarat că alegerile din Rusia nu au fost nici libere, nici corecte, vor încerca să profite americanii în cursul viitoarelor negocieri pe multiple planuri.

Este ca și imaginea flotei militare ruse în portul sirian Tartous, impunătoare de la distanță, dar găunoasă pe măsură ce te apropii. Singurul portavion rusesc, Amiral Kuznetzov, a sosit la 8 ianuarie 2012 în portul sirian, însoțit de fregata Amiral Chabanenko, remorcherul Nikolai Chiker și trei mici vase cisternă. Această flotă a plecat din Severomorsk, lângă Murmansk, la începutul lui decembrie. În Marea Mediterană li s-a mai alăturat un vas cisternă și corveta Mudri, din flota de Baltica, precum și corveta Ladni din flota Mării Negre. La Tartous, flota rusă a încărcat alimente, apă și combustibil. Doar Chabanenko, Ladni și cisterna Lena au acostat, portavionul Kuznetzov fiind prea mare și rămânând ancorat mai în larg.  La 10 ianuarie flota rusă a părăsit apele siriene, Ladni spre Sevastopol, iar portavionul Amiral Kuznetzov înapoi spre Severomorsk.

Aceasta este imaginea de la distanță, dar dacă ne apropiem puțim, vom vedea că portavionul Kuznetzov de 60000 de tone are capacitatea de a duce până la 50 de aparate de luptă, 26 cu aripă fixă (avioane) și restul elicoptere, mai puțin decât jumătate din capacitatea unui portavion american de clasa Nimitz. La Tartous, Kuznetzov a avut doar opt avioane Su-33 și două elicoptere Ka-27S pentru căutare-salvare, poate în cazul în care s-ar fi pierdut vreun Suhoi. Dar nu avea deloc Ka-27RLD, elicoptere radar de avertizare timpurie (early warning), fără de care întreaga flotă era practic legată la ochi.

Îi lipseau cu desăvârșire și elicopterele Ka-27PLO, cu capacități de luptă antisubmarin, poate că amiralii ruși considerau că fregata ASW Amiral Chabanenko era suficientă pentru a asigura protecția întregului convoi. Agențiile arabe de presă au anunțat că un submarin american a trecut prin canalul Suez din Marea Roșie în Marea Mediterană, deci în apropierea coastelor siriene, cam cu două săptămâni înainte de sosirea flotei ruse la Tartous. În mod sigur, intenția era de a supraveghea flota și probabil pentru a înregistra și cataloga zgomotele motoarelor navelor componente, o modalitate foarte exactă de a urmări submarinele și navele pe întreg globul. Americanii au o astfel de bază de date încă din timpul Războiului Rece, care se actualizează periodic cu ajutorul senzorilor plasați pe fundul oceanelor pe rutele de acces ale navelor militare. Unul din culoarele obligatorii de trecere pentru submarinele sovietice era prin Marea Nordului, între Islanda și Marea Britanie. Senzorii plasați pe fundul apei înregistrau zgomtul motoarelor la fiecare trecere, catalogau și făceau comparații, în urma faptului că fiecare motor de submarin sau navă militară mai mare are un zgomot distinctiv unic, întocmai ca și amprentele digitale sau vocale la oameni. Astfel, dacă un submarin american înregistrează un zgomot de motor undeva în Oceanul Pacific, prin comparație cu baza de date poate ști nu numai cui aparține nava, ci și numele ei.

Dar nu cred că merită efortul de a înregistra motorul portavionului Amiral Kuznetzov, care oricum cred că este demult în baza americană de date.  Acesta poate fi folosit ca și imaginea flotei ruse, respectiv a diferenței dintre ceea ce dorește Putin și realitate. Construcția lui a început în 1982 și era 70% terminată în 1989. A navigat prima dată în 1991, nefinalizat, a primit avioane la bord în 1993, dar a devenit operațional în 1995. Începând cu 1996, a petrecut mai bine de șase ani în reparații în trei șantiere diferite, deci 40% din activitate. Motorul principal s-a defectat de nenumărate ori în decursul activității, prezența remorcherului Nikolai Chiker în flota rusă explicându-se astfel, în cazul unei defecțiuni, portavionul urmând să-și continue călătoria remorcat. Odată ajuns în februarie în port, portavionul Amiral Kuznetzov va fi dezarmat și va începe un program de reutilare și reechipare programat să dureze până în 2017 sau chiar mai târziu, dacă va fi terminat vreodată. Astfel, rachetele antinavă supersonice SSM P-700 Granit din sistemul de armament al portavionului nu se mai fabrică. Nu se mai fabrică nici Su-33, aviația portavionului urmând să fie înlocuită cu Mig-29K, versiunea navală a Migului, în urma unei comenzi din India de 16 bucăți, prin suplimentare ar ieși un cost mai mic pe bucată decât în cazul Su-33.

Pentru a ilustra și mai bine dezastrul naval în care se zbate flota militară rusă, ca printr-o ironie, un submarin strategic rus clasa Delta 4, Ecaterinburg, a luat foc într-un doc uscat din Murmansk la 29 decembrie. Ecaterinburg se afla la reparații când a izbucnit incendiu, cel mai probabil din neglijență. Din fericire nu erau la bord torpile sau rachetele nucleare SS-N-23 (16 bucăți) submarinul Delta 4 fiind unul dintre cele șase care asigură descurajarea nucleară până la intrarea în serviciu a noilor submarine clasa Borei care ar urma să fie armate cu rachetele Bulava. Reactorul nuclear era și el oprit, evitând astfel un nou Cernobâl sau Fukushima. Dar incendiul a afectat carcasa exterioară și camera torpilelor, precum și sonarul care a fost totalmente distrus.

Cam asta este situația flotei ruse actuale, care nu mai impresionează multă lume, de aceea consider că tentativa de demonstrație de forță a fost total contraproductivă în cazul Siriei. Vladimir Putin a hotărât să pompeze noi sume de bani, ca și în cazul armatei în general, pentru a reveni la vechea glorie imperială, pășind pe urmele Uniunii Sovietice. Dar astăzi, în condițiile actuale, pe un astfel de drum, are șanse mai mari să o ia pe calea Uniunii Sovietice în momentul dezintegrării sale, 1989-1991.

Și în Transnistria au avut așa-zise alegeri. Epoca comunistului cleptoman proprietar al „Sheriff”, deci cel mai mare capitalist comunist transnistrean, Igor Smirnov, s-a încheiat, acesta lăsând locul lui Evgheni Șevciuk, un tip mult mai inteligent, și prin asta mult mai periculos pentru viitorul Moldovei. De parcă pentru a marca schimbarea de gardă de la Tiraspol și a ne transmite un avertisment este ucis tânărul de 18 ani Vadim Pisari.

Am făcut această trecere în revistă a evenimentelor mondiale pentru a marca ideea că atenția lumii întregi este împărțită în multe părți, iar evenimentul de la Nistru nu poate reține atenția prea multă vreme. Ar fi o oportunitate majoră pentru conducerea de la  Chișinău, după cum spunea analistul Dan Dungaciu, să obțină retragerea forțelor de menținere a păcii rusești și înlocuirea lor cu o forță de poliție europeană sau trupe sub mandat OSCE. Oricum, am asistat până acum la premieră, menținerea păcii este asigurată de una dintre părțile în conflict, respectiv armata rusă. Ca să reușească, conducerea de la Chișinău ar fi trebuit să folosească din plin acest eveniment regretabil și să pună presiune la toate cancelariile occidentale, să provoace reacții, discuții, mese rotunde, incidentul să fie capul de afiș al știrilor din toată lumea măcar câteva zile.

Ori, pentru asta, republica Moldova ar fi trebuit să aibă o conducere pe măsura mizei, nu una care este incapabilă de mai bine de doi ani să pună în scaun un președinte. Din păcate, AIE s-a dovedit incapabilă să treacă peste interesele și orgoliile de moment, nu a avut până acum o reacție coordonată, ci mai degrabă dezordonată. Este suficient să ne uităm la coaliția la putere și să facem o comparație între politicienii de la stânga și dreapta Prutului, ca să aducem dovada zdrobitoare că și moldovenii sunt români: politicienii sunt la fel.

Stai și te întrebi atunci, prin ce miracol Dumnezeu ne-a dat asemenea bărbați în 1918, care au reușit cu țara la pământ, înconjurați de dușmani din toate părțile, în vremuri de epidemii, de război și foamete, ceea ce noi nu suntem în stare să bâjbâim nici în timp de pace și liniște!

O singură speranță vine din altă parte, de la popor, termen atât de invocat de politicieni mai ales astăzi, când cuvintele cele mai folosite de ei sunt alegeri și selectarea candidaților, despre rezultat, respectiv împărțirea ciolanului vorbindu-se mai în șoaptă. Această speranță se manifestă sub forma tinerilor care protestează pe ambele părți ale Prutului împotriva agresiunii rusești sub care geme Basarabia de două sute de ani. Această agresiune a mai făcut o victimă la Nistru, o nouă viață de tânăr român a fost sacrificată de gloanțele agresorilor. Iar tinerii noștri protestează cerându-le rușilor să plece. Ca să fie auziți, ar trebui să fie sprijiniți de conducerea de la Chișinău și de la București, care ar trebui să le transmită mesajul și la factorii de decizie occidentali care să pună presiune pe Rusia, mai ales că acum se află temporar în regres. Acum ar fi momentul să se obțină ceva și pentru noi în urma regresului pe plan diplomatic al Rusiei, dacă am ști să punem puțină presiune și să ne mișcăm cât de cât diplomația.