Valoarea magică a unui miracol istoric. Pe când Albania se învecina cu România

Valoarea magică a unui miracol istoric (Vlera magjike e një mrekullie historike) Republicat din  12 OCTOMBRIE 2016

 Pentru România Breaking News  autor -Baki Ymeri

 

În comparație cu rușii, sârbii, bulgarii și grecii, românii și albanezii nu au colonizat ținutirule vecinilor lor, ci dimpotrivă, ținuturile lor din jurul Albaniei și României (Basarabia, Bucovina, Valea Timocului, Banatul de Vest, Ceamăria), locuite de (a) români și albanezi, au rămas sub stăpânirea vecinilor.

Ce scria Petru Vulcan în revista Tribuna Albano-Română, în 1916 (nr. 6):

 „Răsboiul european va reface cu desavârșire harta Europei și în special aceea a Peninsulei Balcanice. În Peninsula Balcanică ce neamuri ne-au rămas prietene? Grecii? Bulgarii? Sârbii? Unii mai puțin ca alții ne-au dat chezășie în trecutul lor că ne pot fi adevărați prieteni. Aceste neamuri, dacă s-ar fi putut să ne înghită, ar fi făcut-o de mult. Atunci? Ne au mai rămas Albanezii, un neam cu care aromânii au trăit pururea în frăție și dragoste”.

ramania-de-alaltaieri1

Răsărit de substratul iliric, poporul albanez apare în sec. al II-lea în zarea istoriei. Într-adevăr, în acest secol se face pentru întâia dată mențiune despre o populație de pe actualul teritoriu național albanez, cu numele de Albanoi, având ca centru orașul Albanopolis. După Th. Capidan, „după această scurtă pomenire, urmează o tăcere până în sec. al XI-lea, când se amintește despre o răscoală din Albania, la care au luat parte și Albanezii. De aci înainte ei sunt mereu amintiți la scriitorii bizantini. Din această întreruptă amintire ce se face la un interval atât de mare, reiese că începuturile istorice ale poporului albanez se aseamănă cu acele ale poporului român”. (Simbioza Albano-Română și continuitatea românilor în Dacia, în revista Fundațiilor regale nr.5, București, 1943, p. 244).

Care este granița între traci și iliri? Oamenii de știință afirmă că în perioada paraslavă, respectiv traco-iliră, Albania era vecina României. Citind opera științifică a lui B. P. Hașdeu, N. Iorga, Th. Capidan, Gr. Brâncuș, aflăm că din punct de vedere al limbii și sufletului, românii sunt mai aproape de albanezi decât de orice alt neam din lume. Între România și Albania există două zone demne de cunoscut și recunoscut: Valea românească semi-sârbizată a Timocului (cu peste un milion de români în 300 de sate și 6 orașe, fără nici-o școală și numai cu o biserică în limba română) și Kosova celor două milioane de albanezi, care au suportat barbaria turco-slavă (1389-1999), menținând mereu trează conștiința națională. Care sunt daci adevărați? Românii din Timoc, sau albanezii kosovari? Când se vor introduce în sistemul de învățământ, istoria geto-dacilor, antichitatea traco-iliră și substratul înrudirii româno-albaneze?

Până în prezent, în România au apărut căteva cărți despre Kosova. Cei mai corecți autori, fără implicații politice, au fost români, aromâni și evreii. Despre cei care au făcut propaganda sârbă în massmedia română nu putem spune că sunt români ci fantome ale serviciilor secrete ale diavolului, adversari ai democrației, exponenți ai xenofobiei cu conotații antisemite, antiamericane, antialbaneze, legionare și filocomuniste. În 1905 apare la București cartea aromânului Constantin Sterie Constante „Spre Albania”, o lucrare dedicată lui Take Ionescu care a fost reeditată și în 1907, din care reiese că vilaietul Kosova aparține Albaniei răsăritene. În 1999, în traducerea lui Ivo Muncian, apare la Timișoara o culegere naționalistă, editată de Uniunea  Sârbilor din România: Kosovo –srpska sveta zemla – Kosova- sfânt pământ sârbesc. Albanezii încă nu au publicat în România o carte similară cu titlul Kosova – pământ sfânt al Albaniei, deși că după Enciclopedia Iugoslaviei (Zagreb, 1975), ținutul unde a avut loc bătălia între trupele otomane și coaliția creștină (1389), fusese  ținut al Albaniei. Raico Cornea, specialist pentru disprețuierea unui popor, publică în 2001 un volum cu reportaje de război: Kosovo, Cântecul trist al mierlei, Editura Agora – Iași, Sapienția – București). Cartea lui Cornea cu coarne de xenofob, nu este altceva decât o mascaradă a cinismului care denigrează imaginea unui corespondent român trimis în străinătate

În 2002 Tănase Bujduveanu publică la Constanța (Editura Cartea Aromână etc.), broșura Aromânii din Kosova (în limbile română, franceză și engleză), din care aflăm că „în vremea primului război balcanic, armata sârbă ocupă întreagă zonă, devenind apoi, prin Tratatul de pace de la București din 1913, parte integrantă a Regatului Serbiei (…). Față de aromâni, noile autorități din Kosovo și Macedonia, aplică cea mai cruntă politică de deznaționalizare(…) bisericile românești sunt transformate în biserici sârbești, iar școlile românești sunt desființate. Urmare acestui fapt, liturghia în biserică se desfășoară în limba sârbă, iar clerul aromânesc este asimilat de clerul ortodox sârb” (p.33).

O lucrare interesantă care reflectă adevărul istoric despre problema Kosovei și terorismul armatei iugoslave care a atacat Slovenia, Croația, Bosnia și Kosova, este broșura ofițerului român, dr. Emil Suciu, precum și cea a scriitorului italian Michele Rallo: Albania și Kosovo (Editura Sempre, București 2004).

Ce zice maiorul român, Emil Suciu?

„Înfrângerea Turciei în războaiele balcanice din 1912-1913 a făcut posibila crearea statului național albanez; marile puteri au decis însă ca acesta să includă numai aporximativ jumătatea din teritoriile locuite de populația albaneză din regiune, restul rămănând în afară frontierelor țării; majoritatea în ceea ce se numește provincia Kosovo, atribuită Serbiei, în timp ce Muntenegru și Macedonia primeau și ele părți mai mici din aceste teritorii” (Drama iugoslavă, Editura Militară, București, 1992, p.27).

Abordând problema Kosovei care a devenit colonie a Serbiei (1913), ziaristul italian Renzo Allegri, într-o carte despre Maica Tereza, care a apărut și în limba română la Brașov, face public faptul că tatăl lui Maica Tereza, Nikolla Boiagiu, a fost otrăvit de către autoritățile sârbe (1919), fiindca milita pentru unirea Kosovei cu Albania. În acest sens se înscriu și unele numere speciale, dedicate Kosovei în decursul anului 1999, ale revistelor Lumea, Dilema,  și Politica Externă.

Pentru un poet politizat (Adam Puslojici, membru corespondent al Academiei Române care promovează politica anti-NATO în Serbia): „Kosovo moare”.

Kosova nu moare, ci vor muri cei care îl îmbătau pe Nichita, de când a căzut în mâna bețivanilor din Belgrad. După Dan Pavel, unul dintre cei mai buni analiști politici ai românilor „Destinul lumii depinde de Kosova” (1999). Pentru Azem Shkreli și Ali Podrimja: „Kosova este sângele nostru care nu se iartă”.

Ce au făcut albanezii din Kosova pentru cultura română?

În traducerea acad. Rexhep Ismajli, au publicat în 1979, într-un tiraj de 2.000 de exemplare: Antologjia e poezisë rumune, shek.XX (Antologia poeziei române, sec. XX). În traducerea subsemnatului, Editura Rilindja din Prishtina, publică în 1986, un volum antologic a lui Nichita Stănescu Ekspozitë e të palindurve (Expoziția celor nenăscuți). Patru ani mai târziu, în traducerea aceluiași subsemnat (B.Y.), apare la Prishtina volumul antologic a lui Marin Sorescu Eja të ta them një fjalë (Vino să-ți spun un cuvânt), ambele volume (Sorescu și Stănescu) aparând într-un tiraj de 5.000 de  exemplare, după care a apărut în urmă cu doi ani, Antologia poeziei române Mosha e Artë e Dashurisë (Vârsta de Aur al Iubirii), Editura Rozafa, Priushtina, 2006.

În Țara Vulturilor, fiecare poate să spună câte ceva, mai ales în „teatrul antic al disprețuirii unui popor”. Kosova este fotografia absenței noastre, o zonă pe care o cunoaștem numai din punct de vedere al menținerii păcii, dar nu și al unor valori antice care se reflectă în limbă, toponimie și onomastică. O fi oare Kosova încă o călătorie, o expoziție deschisă? Pentru Ibrahim Kadriu, autorul romanului Izvorul Tămăduirii, în culegerea antologică N-a rămas timp pentru sărbători (București, 2005), „acolo au petrecut toate vaierele cântecului, acolo au fost alese cele mai frumoase cuvinte pentru a clădi dragostea, Și duhul viu pentru a menține viu, duhul”. Kosova ca zona centrală a Dardaniei, fiind vecina primordială a românilor din Timoc, este o minieră spirituală încă neluminată. Între România și Albania există o regiune a elementelor comune, în care a fost alcătuit substratul celor mai vechi și celor mai frumoase cuvinte ale limbilor română și albaneză. Păcat că încă suntem departe, necunoscuți și neafirmați, iar Guvernul încă nu are curajul occidental de a recunoaște independența Kosovei, lucru care se va realiza, probabil, după alegeri!

Eminescu îi admira pe albanezi. Conform romanului lui Octav Minar, Simfonie Venețiană, Eminescu recita versuri în șir din folclorul albanez, afirmând: „ Eu cred că albaneza ar fi cea mai flexibila limbă din lume”. Acad. Grigore Brâncuș, renumit filolog român, afirmă că „albaneza este o limbă de o importanță excepțională pentru studierea elementelor nelatine ale limbii române”. După Ion Aurel Candrea, „dacă astăzi avem o limbă română și una albaneză, aceasta se datorește unei simple întâmplări: au venit Slavii și au rupt în două această mare masă română balcanică, despărțind totodată și aceste două popoare care trăiau de veacuri împreună” (Limba Albaneză în raporturile ei cu Limba Română, curs universitar susținut la Facultatea de Litere și Filosofie, București 1930-1831, p.69-70). Câte știu românii și albanezii despre aceste adevăruri magice ale științei?

Foarte puțin. Știe dr. Gelcu Maksutovici, dl. Tiberius Puiu, dr. Adrian Majuru, dar nu și profesoara de chimie, Oana Manolescu, deputata nonalbaneză a minorității albaneze, care își bate joc de bugetul țăranului nostru, bolnav, sărac și flâmând, înghițând mii de miliarde de lei în decursul celor trei mandate nemeritate parlamentare (1996-2008). Va fi păcălit oare Biroul Electoral Central și Guvern pentru a i oferi încă un mandat, unui cal troian în Parlamentul român! Care partid se ascunde în spatele acestui joc de nenoroc! Pentru a justifica banii, Oana a învățat albaneză și a devenit poetă, mai bine zis (albanezește) poiata (acoperiș de coteț), sub care cântă găinile versuri fără nici-un fel de valoare. Analizând versurile poeților kosovari traduși în limba română, ajungem uneori la concluzia că și poezia lor este o poezie magică. De ce? În primul rând fiindcă nu este o poezie politizată, și în al doilea rând, fiindcă depășește condiția națională și confesională. Deocamdată doar atât despre valoarea magică a unui miracol istoric. Restul descoperiți-l singur, mergând în plaiurile kosovare ale Dardaniei albaneze, pentru a-i identifica pe adevărații daci, acolo unde Bucuria se cheamă Bukurie. O fi iliri, traco-iliri sau daci care cântă despre vitejie, rămâne de văzut.

 Material realizat de  de Baki Ymeri pentru România Breaking News – RBN press

*articol republicat din 15 Sep 2012

 




CATALONIA, KOSOVO …și insinuarea subliminală a Transilvaniei în ecuație, via euractiv Serbia

Julija Simic, redactorul-șef al EURACTIV, ediția în limba sârbă, scrie recent în articolul Kosovo și Catalonia (nu) sunt identice referitor la poziția U.E. și referendumul ilegal din Catalonia,  că „independența” Cataloniei văzută de  UE și catalogată ca o este o chestiune internă a Spaniei, (în contrast cu problema KOSOVO), nu a ,,căzut” bine ….în Serbia! De fapt, ea a iritat atât de mult această țară balcanică, încât, la un moment dat, Serbia a considerat imperios necesar de a trimite o scrisoare oficială Comisiei Europene pentru a solicita unele clarificări.

Ceea ce m-a intrigat la acest articol, nu a fost atât textul articolului în sine cât trucajul foto care îl ,,însoţea”!

Precum se vede, în imagine, apare radicalul prim-ministru grec Alexis Tsipras, sub privirile pline de blândeţe ale lu` tanti Angelika (Merkel) şi Onkl Jean-Claude (Junker), având-ul în spate, vrând-nevrând, pe ,,năzdrăvanul” Viktoraş (Orban), răsfăţatul clasei.

Cum, tema articolului – Kosovo și Catalonia (nu) sunt identice, este destul de serioasă, trecând peste dihotomia problema catalonă e identică cu cea din Kosovo, suntem surprinș nu de faptul că principalii actori ai diferendului  şi articolului sunt UE şi Serbia, ci, mesajul subliminal indus prin prezența în imaginea trucată , a ,,năzdrăvanului” Viktor Orban. Oare, întâmplător!?

În acele zile de efervescenţă autonomistă din Catalonia, la mijlocul lunii trecute – octombrie -, să nu uităm, că Viktoraş – Orban, era venit pe la Cluj, aşa tam-nesam (,,să aibe grijă de copii”, probabil!?), umblând țanţoş şi fudul, cum stă bine unui grof în prezenţa supușilor săi, şi declarând țâfnos, că: ,,viitorul o să fie în limba maghiară!” (în Transilvania n.r.).

Nu avem date suficiente, dacă unii membrii ai UDMR au fost prezenţi la faţa locului, în Catalonia, în acele zile ,,istorice” pentru UE, pentru schimb de experienţă, susţinere ideologică sau doar ca turişti/gură-cască. Ştim, prea bine, cu toţii, că membrii asociaţiei culturale UDMR, în general au probleme cu limba română, la citit, scris, înţeles, tradus, aşadar, e greu de presupus că s-au înţeles lingvistic cu catalanii. Dar au găsit limbajul comun: secesiunea!

Liderul UDMR – un grof mai mic, Kelemen Hunor, cu obişnuitu-i stil, alunecos/parşiv (perfid), de a vedea problemele comune, nu s-a lansat direct în polemică, ci a trimis la înaintare, coţofenele de serviciu ale UDMR-ului, ca să-şi ,,expună” poziţiile, precum că: ,,Autonomia acestei provincii spaniole reprezintă un model pentru „Ținutul secuiesc„, sau că: ,,Etnicii maghiari din România își doresc ceea ce are în acest moment Catalonia ca autonomie”, etc……

Dar, să ne luminăm, citând direct (text preluat de la Agerpres – n.a.), din declaraţia președintele UDMR Sfântu Gheorghe, Antal Arpad, care sunt dorinţele acestora:

Nu sunt pentru independența Cataloniei și asta pentru că de foarte multe ori am spus că noi (comunitatea maghiară n.r.) dorim autonomie și nu independență. Practic, ceea ce are în acest moment Catalonia ca autonomie ar fi ceea ce ne-am dori și noi, pentru noi în Ținutul secuiesc (…) Totuși, ce se întâmplă acum (în Spania n.r.) este un lucru bun, în sensul în care acum toată lumea vede diferența dintre autonomie și independență. (…) În ultimii 10-15 ani, în București s-a încercat de foarte multe ori să se amestece aceste lucruri, să se spună că e același lucru, dar acum se vede foarte clar că nu e același lucru. Catalanii au autonomie și vor independență (…) Al doilea lucru de care ar trebui să ținem cu toții cont este că dacă unei comunități i se spune în mod constant ,,nu” de la centru, va veni un moment în care comunitatea aceea va spune ‘da’ și poate că acel ,,da” va însemna un lucru rău pentru cei care spun ,,nu”(…) Niciodată nu duce la nimic bun dacă un centru, în cazul nostru Bucureștiul, iar în cazul lor Madridul, spune nu și nu la orice ceri tu. Dacă ți se tot spune ,,nu”, la un moment dat te saturi, cred că este de înțeles. Așa e și cu copilul care cere și nu i se dă, la un moment dat fuge de acasă

CONCLUZIE

Da, este de înţeles!

Noi, aici în România, am înţeles de mult,  ce doresc autonomiştii UDMR-işti!

S-au exprimat foarte clar, culmea – în româneşte, în ultima frază a declaraţiei lor, proprii şi publice: ….,,Dacă ți se tot spune ,,nu”, la un moment dat te saturi, cred că este de înțeles. Așa e și cu copilul care cere și nu i se dă, la un moment dat fuge de acasă !”….

Şi cum sloganul ,,Să aducem Catalonia în Ardeal!”, invocat cu disperare, nu mai are nicio relevanţă, totuşi, să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului! Adică, autonomiştilor maghiari, posibilitatea, şi dreptul, de a reflecta asupra viitorului, ţinând cont că, aşa cum rezultă din articolul d-nei Julija Simic (redactor-șef al EURACTIV.rs.), U.E. încă mai practică standarde duble şi mai dă dovadă de ipocrizie, chiar şi atunci când ,,năzdrăvanii şi răsfăţaţii clasei” perturbă liniştea casei şi a familiei, europene. ,,Home, sweet home!”….

Şi, apropo, mai e un risc! (AVIZ UDMR-ului!)

De a ajunge în situaţia, de neinvidiat, a d-lui Carles Puigdemont, fostul lider catalan.

Şi el a fugit de acasă !

Redau mai jos articolul care a însoțit imaginea care ridică atâte semne de întrebare.

 

Julija Simic, redactorul-șef al EURACTIV .rs : „Iată care este esența chestiunii.

În timp ce instituțiile U.E. și statele membre au respins fără echivoc independența Cataloniei, în urmă cu nouă ani, instituțiile de la Bruxelles și cele mai multe dintre statele membre n-au avut nicio problemă în a recunoaște, ceea ce Belgrad numea, îndreptăţit, ,,o declaraţie unilaterală”,  independeţa provinciei Kosovo, din sudul Serbiei, la graniţa cu Albania.

A fost surprinzător de dur faptul că poziția ,,în bloc” asupra Cataluniei a fost luată în Serbia, fiind, astfel, o dovadă în plus a standardelor duble și ale ipocriziei practicate de U.E.

Şi Bruxelles-ul a mai pus un pic de ,,gaz pe foc”, atunci când purtătorul de cuvânt al Comisiei Europene a spus, stânjenitor în opinia unora, că:

,, (…) Catalonia și Kosovo nu sunt cazuri comparabile, deoarece Spania este un stat membru al U.E.”.

Declarația a determinat consultări urgente la Belgrad, după care premierul, d-na Ana Brnabic a anunțat că Serbia va trimite o scrisoare Comisiei Europene cu o serie de întrebări referitoare la această poziție/atitudine a U.E.

Scrisoarea urma să fie înaintată chiar de către premierul Serbiei în timpul vizitei programate la Bruxelles. D-na Brnabic a spus atunci că, în calitate de persoană angajată ferm în integrarea europeană, insistă să primească un răspuns la întrebarea: ,,de ce situația din Kosovo este diferită de a Cataloniei și dacă legea internațională a fost aplicată, sau nu, şi Serbiei ?”.

Cu toate acestea, inițiativa a fost abandonată repede, iar autoritățile de la Belgrad, care speră într-o adere la U.E. în următorul deceniu, au explicat că ,,Spania a cerut Serbiei să nu trimeată scrisoarea”. Deşi, Spania este una dintre cele cinci state membre ale UE care nu au recunoscut independenţa Kosovo, împreună cu Slovacia, România, Cipru și Grecia.

Ideea, prin care Kosovo nu poate fi considerat un caz special, aparţine ministrului sârb de externe, Ivica Dacic, care a spus că ceea ce i s-a ,,întâmplat” (întâmplător !? – n.a.) Serbiei în 2008 a constituit ,,o încălcare (gravă – n.a.) a dreptului internațional, la fel cum mișcarea Cataloniei nu era în conformitate cu ,,linia” impusă prin dreptul internațional”.

,,Am avertizat că [Kosovo] este o ,,cutie a Pandorei” care nu se va încheia numai cu independența Kosovo”, a declarat Dacic, adăugând că exemplul provinciei Kosovo a arătat că sunt posibile mișcări unilaterale și că, în cele din urmă, sunt ,,punctele fierbinţi” pe care şi-le doresc marile puteri. Credința comună în Serbia este că Washington-ul și Bruxelles-ul sunt ,,arhitecții și susținătorii suveranității provinciei Kosovo”. (1)

După aceste remarci, însă, furtuna ,,s-a mai domolit”, dar președintele Serbiei – Aleksandar Vucic -, a comentat recent cât de greu este pentru fiecare sârb ,,să asculte ipocrizia ,,fără margini” – a U.E. -, în ceea ce  priveşte ,,respectarea integrității teritoriale a Spaniei””.

În timp ce, Madridul ,,a vopsit gardul, doar pe-o parte” (brushed aside – original in text, n.a.), în ceea ce priveşte independența Cataloniei, instalând un ,,îngrijitor” (caretaker – original in text, n.a.) pentru a ,,conduce” regiunea, la Belgrad s-a lansat un dialog intern cu privire la ce trebuie să se facă cu Kosovo. Opoziția declară că este doar un ,,spectacol” menit să ofere un alibi pentru decizia pe care, cineva, trebuie s-o ia (adică, să recunoască Kosovo).

Până în prezent, U.E. s-a abținut de a cere în mod explicit Serbiei să recunoască independenţa Kosovo înainte de aderarea la U.E., în schimb, este ,,stressată” de necesitatea de a vedea o ,,normalizare a relațiilor” în regiune.

Cu sprijinul Rusiei, Serbia a promis că nu va accepta niciodată independența Kosovo, dar, sub presiunea Bruxelles-ului, a fost de acord să redeschidă dialogul cu Pristina, să restabilească transportul și comunicațiile cu fosta provincie.

Așteptăm, cu interes, să vedem cine va face ,,prima mişcare” – Bruxelles sau Belgrad!?”

***

(1) N.A. – În estul Kosovo, lângă localitatea Ferizaj, se află Camp Bondsteel, principala bază a Armatei Statelor Unite, sub comanda KFOR. Baza funcționează (şi) ca sediu NATO pentru Grupul Multinațional de luptă al KFOR (MNBG-E).

Mihai COPEŢCHI-KOPECKY – romaniabreakingnews.ro




Decizie europeană importantă! Kosovo recunoscut de facto prin acceptarea în UEFA și participarea la preliminariile Cupei Mondiale din 2018

Steagul statului Kosovo

Steagul statului Kosovo

Naționala statului Kosovo ar putea participa la preliminariile pentru CM 2018 după ce UEFA le-a recunoscut și acceptat Federația de Fotbal. România încă nu recuoaște independența Republicii Kosovo.

Comitetul Executiv al UEFA ședința din 3 mai a.c. care a avut loc la Budapesta, acceptarea statului Kosovo drept membru cu drepturi depline alături de ceilalți membri afiliați ai forului fotbalistic european. Votul a fost unul strâns, 28 de voturi pro și 24 împotrivă.

Acesta poate fi primul pas către recunoașterea fotbalistică pe plan mondial a statului Kosovo, printr-o acceptare la FIFA. Această situație le-ar permite kosovarilor să participe în preliminariile Cupei Mondiale din 2018, ale căror meciuri vor începe din toamna acestui an.

Comitetul Olimpic Internațional a recunoscut Comitetul Olimpic din Kosovo încă din 2014.

romaniabreakingnews.ro




Regiunea Kosovo – trecut si prezent

* Republicat din 5 martie 2013 (rbnpress.info)

Regiunea Kosovo este un platou cu altitudinea de 300-500 de metri, situat între Munții Sar (la sud), Morava de Sud (la est), Munții Kopaonik (la nord), Munții Prokletje (la vest). Suprafața totală este de 10.887 km pătrați.

Statul care astazi este recunoscut sub numele Kosovo (in albaneza Kosova/Dardania) se intindea in antichitate in regiunea Dardania, care era parte a Imperiului Ilir. Aceasta regiune se invecina in est cu Tracia si era populata in principal de triburi ilire si trace. Triburile principale erau Dardanii (trib ilir) si Triballi (trib trac).

In anul 160 I.H Iliria este ocupata decatre Imperiul Roman si Dardania devine parte a Moesiei de Sus (Moesia Superiora). Capitala Dardaniei devine Naissus. Regiunea, deja romana, a Dardaniei includea Kosovo de astazi, in est, si provincia nou creata a Prevalitanei, cu capitala in Doclea.

In 527, imparatul Justinian I, incepe ocuparea regiunilor romane. Dupa cativa ani Dardania este inclusa in Imperiul Bizantin. Cu inceperea sec. VII in regiune incep sa se simta primele miscari ale slavilor. Intre anii 839 – 852 Dardania se gaseste sub ocupatia imparatului bulgar, Khan Presian.

In aceasta perioada Imperiul Bizantin incepe un nou razboi cu Imperiul bulgar si in anul 1018 reuseste sa re-ocupe Dardania.

In sec. XI Imperiul Bizantin incepe sa dispara si un nou imperiu incepe sa se faca simtit in viata Dardaniei: Imperiul Sarbilor. In 1018 Stefan Nemanja incepe razboiul pentru ocuparea Dardaniei, lucru care il reuseste in anul 1216. Sarbii reusesc sa creeze Imperiul Sarbiilor (1346 – 1371) care includea Sarbia de astazi, Muntenegrul si o parte din Kosovo de astazi.

In 1389 in Dardania are loc primul razboi din Kosovo (vezi pentru mai multe – Batalia din Kosovo). Incepand din acest an, campia Dardaniei este recunoscuta sub numele care i-au dat slavii : Kosovo Polje – Campia Mierliei. Dupa ocupatia otomana (1455) Dardania a inceput sa fie cunoscuta sub numele de Kosovo. In perioada Imperiului Sarb exista o relativa pace intre populatia sarba si populatia albaneza.Pe timpul Imperiului Nemanja sarbii incep construirea unui numar mare de biserici ortodoxe, care erau folosite ata tde sarbi cat si de albanezi.

In 1455 otomanii reusesc sa cucereasca total Kosovo si pana in 1912 aceasta provincie ramane sub Imperiul Otoman. Din punct de vedere demografic, in Kosovo traiau albanezi, sarbi si aromani.

Intre 1683 – 1699 Austria, cu sprijinul luptatorilor albanezi condusi de Pjeter Bogdani pune sub dominatia ei regiunea Kosovo. Cu retragerea Austriei turcii incep sa fie si mai duri cu locuitorii acestei provincii. Albanezii incep sa se converteasca in musulmani, iar sarbii aleg calea parasirii provinciei.

La primele documente oficiale emise in 1738 albanezii sunt majoritari in regiune.

In 1867, Serbia is proclama independenta si in 1876, impreuna cu Muntenegru si Bosnia, declara razboi Imperiului Otoman. Razboiul intre Imperiul Rus si cel Otoman ia sfarsit cu tratatul de la San Stefano. Acest tratat stipula ca Imperiul Otoman trebuia sa renunte la pamanturi in favoarea Imperiului Rus si aliatilor sai. Prima regiune sacrificata, care in acelasi timp punea sfarsit razboiului intre sarbi si turci era Kosovo. La Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie, 1878 ) condus de catre cancelarul neamt Otto Bismarc au participat aproape toate tariile balcanice cu exceptia Albaniei, care era inca ocupata de catre turci. Insa, albanezii prin trimisul lor Abdyl Frasheri isi fac cunoscute pretentiile lor in privinta regiunii Kosovo. Congresul, inchis pe 13 iulie 1878 hotaraste ca regiunea Kosovo sa fie parte a Serbiei.

 

Albanezii, cunoscand déjà hotararile tratatul de la San Stefano se organizeaza si se intalnesc la Prizren (Kosovo) pe 10 iunie, 1878. Aceasta intrunire este cunoscuta in istoria Albaniei ca Liga de la Prizren. In aceasta intalnire au participat peste 300 de albanezi veniti din toate regiuniile Albaniei si scopul principal este unirea tutoror vilajetelor albaneze (Shkodra, Kosova, Manastir si Ianina) sub ocupatia otomana intr-un stat independent albanez. Abdyl Frasheri, la participarea lui la Congresul de la Berlin se impotriveste decizilor acestui congres care da Kosovo sarbilor si mai mult de jumatate din vilajetul Ianina, grecilor. Activitatea Ligii Albaneze din Prizren a durat 3 ani (pana 1881) si s-a inchis cu infrangerea albanezilor, care fara ajutorul vecinilor, erau prea slabi pentru a invinge Imperiul Otoman. Ca urmare, Albania pierde Kosovo si o mare parte din vilajetul Ianina.

In 1899 fostii mebrii ai Ligii de la Prizren se reorganizeaza sub conducerea lui Haxhi Zeka si creeaza Liga de la Peja (Kosovo). Liga nu a avut sprijin si se stinge in 1900.

Pe 28 Noiembrie 1912, la 469 de ani diferenta de la acel 28 Noiembrie 1443 cand Skenderbeg incepea razboiul impotriva turcilor, steagul albanez se ridica din nou independent in toate colturiile Albaniei, la Vlora, Durres, Korca, Peja, Prizren, Pristina etc. Albania isi declara independenta si Kosovo este inclusa in noul stat albanez.

Romania este prima tara care recunoaste statul albanez.




Ce diferență este între Kosovo și Transnistria și de ce Ponta s-a grăbit să anunțe când România va recunoaște independența enclavei din Balcani

Președintele Traian Băsescu consideră că apariția statului Kosovo ar putea fi un precedent pentru enclavele rusești din jurul Mării Negre, în special pentru Transnistria. Explicația președintelui român este, însă, destul de superficială, dacă facem o succintă comparație: în urma războiului de 5 zile din august 2008 dintre Georgia și Rusia, independența Osetiei de Sud a fost recunoscută de Nicaragua, Venezuela, Rusia și de două insule din Pacific Nauru și Tuvalu; în schimb în după declarația de independență din 17 februarie 2008, noul stat Kosovo a fost recunoscut imediat de marile puteri occidentale, iar până acum mai mult de 100 de state membre ale ONU au recunoscut la rândul lor micul stat balcanic.

Așadar, temerile oficiale ale președintelui român sunt fără obiect, pentru că Occidentul nu va gira independența unor enclave, decât după negocieri în urma cărora toate părțile implicate să fie de acord. În cazul Transnistriei situația este de altfel mult mai complicată decât cea a Osetiei de Sud, fiindcă tratativele au loc în așa numit-ul format 5+2 în care sunt prezenți, în afară de reprezentanții Chișinăului, Tiraspolului, Moscovei, Kievului, OSCE și cei ai Uniunii Europene și Statelor Unite. Aflat la Washington, premierul Victor Ponta s-a grăbit săi asigure pe liderii americani că România va recunoaște independența Kosovo în 2015. Termenul este legat de mandatul actualului președinte român care expiră la sfârșitul anului viitor. Traian Băsescu se temea probabil, la fel ca liderii slovaci, care au refuzat de asemenea recunoașterea Kosovo, de o imaginară revendicare a Ungariei, față de teritoriile pierdute după Primul Război Mondial în favoarea României sau Slovaciei.

Nealăturarea României Marilor Puteri Occidentale în chestiunea Kosovo este probabil una dintre puținele inconsecvențe ale lui Traian Băsescu în politica externă, explicabilă poate doar prin cărțile de istorie citite de președinte înainte de 1989. Deși cei mai mulți istorici români continuă să explice evenimentele din perspectivă naționalistă și antimaghiară, chiar și acum la aproape un sfert de secol de la căderea regimului Ceaușescu.

Menținerea României în grupul statelor europene care nu recunosc Kosovo este cu atât mai stranie, cu cât chiar Belgradul a început să-și normalizeze relațiile cu Priștina, sugerând indirect că recunoaște în acest fel Kosovo ca actor independent. Firește că negocierile începute între Belgrad și Priștina au loc la presiunile Bruxelles-ului, care vrea să se asigure că Balcanii nu vor mai fi nicicând un butoi de pulbere. Un alt motiv pentru care România ar trebui să-și schimbe poziția este Rezoluția Parlamentului European (18 aprilie 2013) prin care solicită celor cinci țări membre ale Uniunii să recunoască statul Kosovo. Este vorba despre România, Spania, Grecia, Slovacia și Cipru.

Rămânerea în acest grup este inutilă, fiindcă spre deosebire de Spania, care este amenințată cu secesiunea de către catalani și basci, sau de Cipru, care nu recunoaște divizarea insulei sau de Grecia care se solidarizează cu Ciprul, dar care are și propriile ei spaime legate de Macedonia, pentru România nu există niciun pericol care să ducă la modificarea frontierelor.

Premierul român Victor Ponta vrea deci să schimbe această paradigmă, ceea ce va duce la alinierea țării alături de principalii săi aliați în condițiile în care la masa Consiliului de Securitate al ONU, doar Rusia s-a opus răspicat recunoașterii Kosovo, în vreme ce China a militat pentru continuarea negocierilor între Belgrad și Priștina, fără să recunoască totuși statul balcanic care are sub 2 milioane de locuitori.

Sursa: Europa Liberă




(MOSCOVA SE TEME DE PRECEDENTUL KOSOVAR) UN PLUS DE CUNOAȘTERE ÎN PROBLEMA KOSOVARĂ! Eveniment la Fundația Titulescu din București, lansarea volumului „KOSOVA”

INVITATIE LANSARE „KOSOVA”

INVITATIE LANSARE „KOSOVA”

O lansare de excepție în „templu” diplomației românești a unei lucrări magistrale, realizată de Islam Lauka, diplomat de carieră, directorul Institutului pentru diaspora albaneză din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al Albaniei.

KOSOVA

…cum s-a ajuns la situația de astăzi din Kosovo?

…tezele sârbești și rusești, inconsistente.

…majoritatea conflictelor interetnice susținute de Moscova

…greu de înțeles solidaritatea noastră cu Serbia (România)

…dorința Moscovei de a stăpâni și domina prin stimularea acestor conflicte

 …Conflictele din fosta Uniune Sovietică dovedesc eșecul politicii naționale sovietice și dorința Moscovei de a stăpâni și domina prin stimularea acestor conflicte

…aceste conflicte sunt folosite de Moscova ca mijloace de presiune împotriva statelor care se încumetă să aibă o deschidere prea mare spre restul lumii

 

Lucrarea doctorului Islam Lauka, „Kosova – un caz universal, sau sui generis?” reprezintă un studiu efectuat la un înalt nivel profesional într-o problemă care a atras atenția multor politicieni precum și opiniei publice mai ales din Europa Centrală și de Est. Cartea tratează cu rigurozitate problemele legate de dreptul internațional, de relațiile internaționale. Autorul este diplomat de carieră, directorul Institutului pentru diaspora albaneză din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al Albaniei, președintele Centrului albanez pentru studii americane și britanice, precum și director al Institutului albanez pentru studii politice. Întrucât în tema cărții s-au manifestat mai ales politicieni și analiști din Rusia și Serbia, țările care s-au opus independenței Kosovei, lucrarea tratează în mod prioritar tezele sârbești și rusești, dovedind într-un mod convingător inconsistența acestora.

 Comentarii ale autorului datează din perioada imediat înainte de declararea independenței Kosovei. Este de apreciat faptul că evenimentele de după declararea independenței au confirmat faptul că Kosova nu este un caz universal, că proclamarea independenței nu a dus la nenumărate cutremure în Balcani, în Europa sau în lume. Cartea doctorului Lauka acoperă o problematică foarte precisă și nu putea să trateze istoria Kosovei, să explice cum s-a ajuns la situația de astăzi. Pentru problematica istoriei Kosovei îmi permit să recomand cartea cercetătorului englez Noel Malcolm ”Kosovo – a short history”, 1998 Pan Books (Noel Malcolm este de asemenea autorul unei cărți despre viața și muzica lui George Enescu). Mă bucur că am avut posibilitatea să traduc această carte, traducerea mea se adaugă eforturilor mele de informare a opiniei publice românești despre Kosova, situația reală în această fostă provincie autonomă a Iugoslaviei. De exemplu ziarul „Evenimentul zilei” a publicat acum câțiva ani nu mai puțin de trei pagini (era atunci în format mare) privind problema Kosovei. Așa că acum voi vorbi mai puțin despre aceasta. Mă bucur că această prezentare are loc în acest loc, un „templu” al diplomației românești, diplomație care are datoria de a informa opinie publică românească asupra unor realități care îi sunt de mult ascunse și deformate.

Coperta cărții „KOSOVA”

Coperta cărții „KOSOVA”

Cele mai multe conflicte etnice au apărut pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Autorul cărții arată cu multă precizie cum au apărut aceste conflicte, cum marea lor majoritatea a fost provocată sau susținută de Moscova. În această situație, toate temerile Moscovei de răspândire a precedentului Kosova par ciudate, pentru că unica modificare relativ recentă în aceste conflicte constă în recunoașterea de către Rusia a formațiilor separatiste din Abhazia și Osetia de Sud, astfel că acolo nu este vorba de aplicarea unor principii sau a unor practici din alte zone, ci pur și simplu de politica de mare putere a Rusiei. Conflictele din fosta Uniune Sovietică dovedesc eșecul politicii naționale sovietice și dorința Moscovei de a stăpâni și domina prin stimularea acestor conflicte. Poziția Rusiei este lipsită de consecvență, mai ales dacă luăm exemplu Ceceniei, unde nu a admis intervenția nici unui stat străin, pentru că problema ar fi fost una internă a Rusiei, în timp ce Rusia și-a permis să intervină în problemele interne ale Republcii Moldova, ale Georgiei și ale Armeniei și Azerbaidjanului.

Autorul cărții analizează cu mare precizie fiecare din zonele de conflict și scoate în evidență cauzele și stadiul conflictelor. Este foarte justă concluzia autorului că multe din aceste conflicte sunt folosite de Moscova ca mijloace de presiune împotriva statelor care se încumetă să aibă o deschidere prea mare spre restul lumii. Cartea conține informații detaliate despre zonele de conflict din fosta Uniune Sovietică, oferind precizia unui ghid pentru înțelegerea aspectelor politice, etnic, geografie și economice ale problematicii.

Tiberius Puiu - Lansare „KOSOVA” in cadrul Fundației „Nicolae Titulescu”

Tiberius Puiu – Lansare „KOSOVA” in cadrul Fundației „Nicolae Titulescu”

Comparația făcută de autor dintre cele două federații comuniste de stat, Uniunea Sovietică și Iugoslavia, ajută mai ușor să se înțeleagă evoluția evenimentelor după slăbirea sistemului comunist de conducere. Nici unul din popoarele fostei Iugoslavii nu a mai dorit să trăiască în același stat cu sârbii, republicile unionale din URSS au devenit independente. Dominația rușilor, respectiv a sârbilor, au dus la puternice resentimente din partea celorlalte națiuni și naționalități. În prezent cei mai nostalgici și agresivi sunt acei ruși sau sârbi care s-au risipit pe teritoriul statului comunist pentru a impune și întări autoritatea puterii națiunii dominante.

Știm doar că rușii și sârbii nu acceptă să fie minoritari în nici un stat. În această situație, albanezii din Kosova, după aproape un secol de persecuții din partea statului sârb, nu au avut altă soluție decât independența. Cartea are caracterul unui studiu științific, fiind prevăzută cu o bogată bibliografie, autorul dovedindu-și în mod riguros afirmațiile prin citatele făcute din cercetători și politicieni care s-au pronunțat în problematica Kosovei. Autorul manifestă o corectitudine exemplară când tratează opiniile oamenilor politici sârbi, combătând cu calm teoriile acestora, ceea ce ar trebui să subliniem, nu se întâmplă atunci când sârbii încearcă să opună Kosovei injurii și minciuni în loc de argumente. Nici un moment cartea nu se abate de la caracterul obiectiv, științific, al unei asemenea lucrări. Recentele tratative dintre Belgrad și Prishtina ar fi trebuit să fi avut loc cu mulți ani înainte. Poziția inflexibilă și absurdă a Serbiei a întârziat, dar nu a putut să împiedice evoluția normală spre independență.

Este greu de înțeles solidaritatea noastră cu Serbia. Nu mă pot abține să vă dau câteva exemple. În timpul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, o delegație a Ligii de pritenie româno-iugoslave s-a deplasat la Belgrad pentru a-și manifesta solidaritatea cu popoarele iugoslave. La o întâlnire cu reprezentanți ai opiniei publice iugoslave, un profesor de la Universitatea din Belgrad a arătat că „știm că românii spun că singurii lor vecini buni sunt Marea Neagră și Iugoslavia, dar noi trebuie să spunem, că românii au venit pe teritoriul Iugoslaviei de astăzi acum 200 de ani și de atunci ne chinuim să-i învățăm să muncească, pentru că sunt hoți”. Delegația română, în frunte cu episcopul Calinic de Argeș nici măcar nu a clipit (faptele au fost descrise în ziarul sârb Politika). În timp ce în anul 1996 în Iugoslavia se intenționa crearea unei asociații a românilor din Iugoslavi, ambasada României a primit de la Ministerul iugoslav de externe indicația să nu participe la ședința de constituire. Și ambasada s-a conformat.

Și totuși putem să vorbim de „cei mai buni vecini”, când avem atâtea lucruri comune cu albanezii? Să sperăm că opinia publică din România, având la dispoziție noi elemente și renunțând la miturile fără nici o bază, să aibă o poziție echilibrată și corectă, cum se cuvine celei mai mari țări din regiune. Circulă o părere, că Securitatea română a avut excelente relații de colaborare cu serviciul secret iugoslav și aceasta explică aderența unei părți a presei românești la poziția sârbă. Subordonarea față de poziția sârbă s-a manifestat și prin aceea că denumirile albaneze, nu numai din Kosova, au fost redate în presa română prin transcripție sârbă. Cartea pe care o aveți în față corectează această anomalie. Este corect să se spună Kosova, pentru că în românește nu spunem Kladovo, ci Kladova, Prahova în loc de Prahovo și Panciova în loc de Pancevo. Apoi limba albaneză având grafie latină este normal ca localitățile don Kosova să fie redate direct, nu prin transcrierea cirilică .

Cred că și înainte de apariția acestei cărți trebuia să fie clar că între Kosova și Transilvania nu există nici o asemănare. În Transilvania există o majoritate clară a populației românești, iar față de minoritatea maghiară nu s-au aplicat niciodată măsurile pline de discriminare, de ură și dispreț, care au caracterizat atitudinea administrației sârbești și iugoslave față de albanezi. Dacă totuși căutăm vreo similitudine, putem găsi între Mitrovica de Nord și Transnistria, zone în care foștii coloniști se împotrivesc cursului normal al istoriei. Este de remarcat de asemenea faptul că mulți cercetători străini, printre care și Noel Malcolm, cel citat mai înainte, fac de multe ori comparația dintre situația albanezilor din Kosova cu cea a românilor din Moldova sovietică. În orice caz, informațiile despre Kosova și Albania sunt destul de sărace în România. Se publică pe bandă traduceri din romanele lui Ismail Kadare, dar sunt sub obroc toate articolele acestuia privind Kosova. Ciudată situație.

Mă întreb cine știe că în guvernul de la Prishtina participă și miniștri sârbi? Că alegerile din 3 noiembrie au fost un succes, în afară de Mitrovica, unde sârbii mai mizează să creeze probleme. România a întârziat în stabilirea de relații normale cu Slovenia, Croația, Bosnia și Herțegovina, pentru a nu-i supăra pe sârbi. Și cu aceasta am pierdut, atât din punct de vedere politic cât și economic. Greșelile acestea nu trebuie repetate în cazul Kosovei. Să avem relații normale cu această țară. Este cea mai bună soluție. Vă mulțumesc pentru atenție și vă urez o bună lectură a cărții!

Tiberius Puiu

Exclusiv pentru R.B.N.Press




Kosovo trebuie recunoscuta de Romania pentru ca problema albaneza este o chestiune coloniala! Scrisoare deschisa catre premierul Romaniei, Victor Ponta

Titlul original: „Kosova trebuie recunoscuta de Romania pentru ca problema albaneza este o chestiune coloniala!”

Scrisoare deschisa catre premierul Romaniei, Victor Ponta

Domnule prim-ministru Victor Ponta!

In privinta declaratiilor MAE in dezbaterea „Kosovo, principii contra pragmatism, ca pozitia Romaniei nu s-a moficat ci <<s-a actualizat>>, ar trebui spuse cateva chestiuni care tin de principii si de pragmatism.
Din titlul dezbaterii se sugereaza ca o recunoastere a independentei Kosova ar fi impotriva principiilor internationale si juridice. Aceasta am inteles ca a fost si concluzia dezbaterii.
Consider ca un astfel de punct de vedere este fals. Din punct de vedere istoric, nu numai Kosova de astazi, ci vilayetul Kosova sub cucerirea otomana a trecut sub colonizarea sarba prin forta si violenta. Chestiunea albaneza, inca deschisa astazi, este o chestiune coloniala.
Conform tuturor documentelor ratificate de organele Organizatiei Natiunilor Unite, principiul autodeterminatii, ca o categorie umana si politica, fara nici o nota de subsol si ambiguitate, este si ramana un drept moral si legal, care defineste dreptul oricarui popor de a fi decide asupra sortii sale. Si orice populatie specifica si identificabila, are dreptul de a decide viitorul sau prin referendum. Oricare rezultat al acestei forme democratice este respectiv si moral legitim.
Conceptul dreptului pentru autodeterminare intra in conflict si este in tensiune continua cu „principiul” mai vechi al respectarii „integritatii teritoriale”. Extremistii integritatii teritoriale neaga sau impiedica dreptul la autodeterminare al popoatelor. Acolo unde nu le convine, sustin si impiedica dreptul la autodeterminare al popoarelor; incalca flagrant libertatea individuala si colectiva a popoarelor si justifica dominatia asupra lor, afirmand totodata ca autodeterminarea creaza insecuritate daca se aplica in practica. Aceste cercuri politice nu sunt in situatia de a accepta (din cauze de interese cunoscute) ca principiul autodeterminarii nu este un concept destabilizator.
„Autodeterminarea si democratia sunt madularele unui trup. Daca democratie inseamna guvernarea poporului de catre popor, principiul autodeterminarii impiedica dominatia unui popor asupra altuia. Si aici sta apelul lui de lunga durata al acestui principiu (Nedesan Satyendra in cartea „De ce desprinderea”).
Teoria Dreptului International arata ca operatiunea coloniala moderna se poate dezvolta in cateva directii:
a) Din punctul de vedere politic, operatiunea se desfasoara cu mijloace armate sau subversive, impotriva popoarelor care nu au pus in pericol cu nimic securitatea statului agresor. Agresiunea are ca scop dominatia pentru profituri speciale de natura economica a statelor respective.
b) Din punct de vedere economic este un jaf economic ce depinde de interesele exclusive ale metropolei, care dezorganizeaza economia traditionala, micsorand la o baza mizerabila viata poporului, corodand structurile sociale si sistemul de valori al sau
c) Avem fenomenul sevilismului clasei conducatoare, care este degradat si corupt prin insusi statutul de „intermediar” al exploatarii coloniale. Acest proces aduce intr-o situatie de mizerie pe omul simplu, adica pe majoritatea populatiei autohtone. Totodata, slabeste autoritatea conducatorilo locali, lucru care micsoareaza pentru o perioada lunga si posibilitatea impotrivirii fata de dominatorii straini;
d) Retorica colonizatorilor este la o scala de superioritate. Scopul cuceririlor se mascheaza printr-o propaganda agresiva, careia i se da chiar culori umaniste: cica ar stabili ordinea si legea in locuri necivilizate, ca ar schimba conducatorii nepotriviti ai popoarelor ocupate etc. etc. Si dupa colonizarea sa, populatia autohtona este obligata sa se „civilizeze” printr-un fenomen de devastare a popoarelor si culturilor diferite,insotite de fenomene represive si nimicitoare, este un cataclism adevarat si o amenintare permanenta pentru pacea mondiala…

In acest camp politic, consider si voi argumenta ca si chestiunea albaneza este o chestiune coloniala si, ca atare, se cere o solutionare dreapta.
Poporul albanez, dupa o cucerire tiranica de 500 de ani a Imperiului Otoman, dupa razboaie si revolte violente, a iesit din aceasta dominatie cu pierderea a circa 70% din teritorii, cu o economie arsa si jefuita pana in madulare, cu o populatie omorata si taiata. Si ca premiu pentru razboaiele eroice in iteresul pacii si dreptatii pentru intreaga regiune a Balcanilor, cu ajutorul puterilor de decizie ale timpului, i s-au revarsat peste cap patru state vecine (Grecia, Bulgaria, Serbia si Muntenegru) care au imbucatelit teritoriile albaneze dupa poftele lor soviniste, omorand, masacrand, desproprietarind, exiland in Turcia mai mult de jumatate din populatie.
Statul modern sarb, incepand din mijlocul secolului XIX, a desfasurat o politica expansionista asupra teritoriilor albaneze, si o politica ultra nationalista si agresiva asupra poporului albanez in special Aceasta politica a fost sintetizata prin proiectul fascistoid „Narçetanije, al ministrului de externe sarb din acel timp, Ilija Garashin. Prin aplicarea agresiva si genocidala al acestui pamflet se urmarea jefuirea a peste 2/4 din teritoriile albaneze: Toplica (fostul sangeac Nish), Sangeacul, Kosova Istorica si jumatate din Albania actuala administrativa, pana la raul Shkumbin.
Statul modern grec a pus in aplicare planul „Megali Ideja”, prin care a cucerit Chameria si partea de sud a Albaniei actuale administrative, prin care urmarea sa prinda in mainile sale cuceritoare Chameria si partea de sud a Albaniei actuale administrative, tot pana la raul Shkumbin.
Este foarte important citatul lui Jovan Cvijic care justifica politica national-agresiva si expansionaista a Belgradului prin „necesitatile” Serbiei de a avea o iesire la Marea Adriatica. „Pentru independenta sa economica, Serbia trebuie sa aiba esire la Marea Adriatica, prin coasta albaneza. Prin ocuparea acestui teritoriu, Serbia va avea toate drepturile de control a transportului in regiune” – se exprima Cvijic. Deci, este evident ca Belgradul urmarea politici de ocupatie a teritoriilor straine pentru „interese vitale” economice, desi albanezii nu i-au cauzat niciodata nici o agresiune poporului sarb. Acelasi lucru se poate spune si despre politica greaca, care nu a luat in considereare ajutorul colosal al albanezilor pentru eliberearea Greciei de dominatia otomana.
Serbia si Grecia, in continuitate au planificat planuri diversante ale serviciilor secrete impotriva teritoriilor si poporului albanez, pregatind si unitati teroriste coordonate pentru pregatirea interventiilor armate agresive. „Activitatea agentilor sarbi se va extinde, incepand de la coasta, pana in zonele Durres-ului, Elbansanului, Ohridului, Prilepului, Velesului, Shtipului, Kratovei, Xhumasului etc. Agentii sarbi vor avea drept camp de actiune aceste zone: Berat, Gorica, Manasti, Demir-Kapi, Radoviq, Razllog pana in sudul Balcanilor” (Shaban Braha, „Genocidul megalosarb si rezistenta albaneza”. „Aproape toti invatatorii si preotii sarbi sunt agenti ai sai, cara sunt pusi in serviciul Serbiei, pentru a atrage si mai mult populatia obisnuita… Cochilia ortodoxismului pravoslav ii serveste tot mai activ continutului sau, nationalismului reactionar sarb in teritoriile albaneze, unde in numele lui „Sveti Sava” se trimiteau agentii Beogradului peste tot (Shaban Braha, idem, p. 86).
Acestea recrutau vorbitori de albaneza prin provinciile albaneze, cu scopul paralizarii a oricarei rezistente viitoare fata de agresiune, cu scop de slavizare si grecizare a natiunii albaneze. „Serbia cu Grecia au ajuns la o limba comuna, ca Conventia secreta a anului 1861 va multumi pe ambele parti: Grecia va anexa Thesalia, Epirul, Macedona si peninsula Arhipelagului, in timp ce Serbia va anexa Bosnia, Hertegovina, Albania de Mijloc si Muntenegrul” (Shaban Braha, ibidem, p. 33)
rezistence të mëtutjeshme ndaj agresionit, dhe me qëllim sllavizimi a greqizimi të kombit shqiptar.
Rezultatele nebuniei colective megalosarbe si megalogrecesti, fara a uita si de cea muntenegreana, este mai mult decat ingrozitoare. Un exemplu „uitat” este genocidul nemaivazut si tacut care s-a intamplat dupa tratatul de pace de la San Stefano dintre Imperiul Otoman si Imperiul Tarist (1878). Ca rezultat al acestui „acord”, in zona numita Toplica (Nish, Prokupli, Leskoc, Vranjë etj), peste 700 de sate albaneze au fost distruse din temelii. Toplica este un teritoriu albanez colonizat de Serbia in secolul XIX-lea.. Ea se afla vizavi de Valea romaneasca a Timocului, intre Nish si Kosova actuala. Toplita a fost atacată de armata sârbă în 1877, și anume de gruparea Morava, comandata de Mihail Çernjajev, gruparea Timok, avand drept comandant
pe colonelul Milojko Leshnjanin, gruparea Ibri, comandată de Aleksander Zahun și gruparea Drin, avand comandant pe generalul Ranko Alimpiç, Serbia a intrat in razboi la 13 decembrie 1877 impotriva a 153 batalioane otomane din care mulți dintre ele au avut o componență albaneză.
Agresiunea sârbă a adus consecințe exterminatoare a albanezilor din teritoriile Permoravei (Morava de sud, de vest și de est). Surse documentare despre cantitatea numerică a crimelor din cauza trupelor și bandele teroriste sârbe nu se dau. În aminitirea contemporanilor acelor evenimente, înregistrate de Hajdin Simnica și Dan Bellaqefci (Mavriçi), s-au estimat la 35.000 victimele albaneze de orice vârstă și sex. Este un fapt documentar că sate, orașe și regiuni întregi se goleau din cauza acestor orori, că așa cerea genocidul megalosârb. simplu albanez din Nis, din 300 de case albaneze doar 20 au supraviețuit. Celelalte au fost făcute una cu pământul, în kaza
Nishului au fost distruse 1.228 de case din 88 de sate si au fost deportate in jurul a 20.667 locuitori, in zona Prokuplei, din 73 de sate cu 1.771 case, majoritatea au fost arse sau distruse si au fost alungati 12.480 de locuitori. Numai in regiunea Prokuplei, din 53 de sate au ramas golite 2.700 case albaneze, din 900 de case „turcesti” din Leskovc au ramas numai 126 locuitori musulmani. 700 de case au ramas golite in regiunea Leskovci din 1322 case albaneze, in Përkupe 750 de case; in regiunea Bahinoc au fost arse toate casele albaneze. Numai satul Pllanë të Madhe au fost 889 case albaneze, dar nici una dintre ele nu a mai ramas. In Pirot din 2.2670 de case albaneze au fost arse 1327. Istoricul Novakoviç a accentuat ca in a doua jumatate a secolului trecut au fost nelinisti mari, acestea s-au intamplat in Kosova, din cauza urmaririi albanezilor din Toplica si teritoriile celelalte din Përkupje pana in Nish, de-a lungul razboiul sarboturc 1876-1878. al crimelor si a arderii caselor lor de catre armata sarba. musulmana etc., ci asupra populatiei autohtone albaneze si asupra albanezilor. Inafara de satele Mamushë in regiunea Prizrenului si Dobërçan in teritoriul Gjilanului, in nici un alt sat din Kosova si din Dukagjin nu a existat populatie de origine turca. „In Prizren, la sfarsitul secolului trecut, inafara de lucratori, nu au existat mai mult de 10-15 case de origine turca” (Emin Pllana, Kosova și reformele din Turcia (1839-1912)”, la
fel și în Gjilan. Deci un astfel de genocid nu se directiona nici împotriva Turciei si nici împotriva populatiei simple albaneze ca „răzbunare împotriva înfrângerii de la 1876″, ea a fost parte a
unei strategii alese antialbaneze. Pentru aceasta, prințul sârb „a avut acceptul monarhiei si mâinele libere de a deporta cu forță albanezii din regiunele sangeacului Nishului. Populația albaneză a fost deportata violent in adâncimea Imperiului Otoman si Consulul otoman din Nish a raportat că un cartier „Din zonele Aleksinic, Krushevc și Knjazhevic vine poporul in grupe, cu scopul de a se așeza in satele lăsate de albanezi, imediat după stabilire se prezintă și cer ajutor in hrană și bani. Majoritatea au certificate din partea puterii de acolo”, a anunțat telegrafic ministrul
învățământului si al chestiunilor religioase al Serbiei încă din februarie 1878.
Prințul Obrenovic îi scria lui J. Ristiç la 24 august 1879 din Nish că „este necesar ca ea sa se locuiască cu locuitori creștini care mai târziu sa servească împotriva pătrunderii populației albaneze” si că „albanezii nu au dat nici un fel de semn că sunt gata de a se supune legilor noastre”. Aici se țintea chiar spre Toplica. Pentru că ea era o provincie de graniță cu Kosova, deci cu Albania, și fiind așa, numai colonizată cu sârbi, va fi dat suflet ca și provincie ca provincie cu majoritate sârbă si va fi fost un dig impotriva întoarcerii albanezilor expulzați. Oamenii au refuzat expulzarea forțată. Misiunea austro-ungară din Prizren a raportat: „câteva mii de mahomedani au vrut să se întoarcă cu forță în patria lor …. în Leskovc și avangarda a împușcat împotriva soldaților turci care au vrut să le taie drumul”. Și mai departe, raportul a spus: „Mahomedanii care au fugit din cauza războiului de cucerire a venit în vilaietul de acum al Kosova, spun că sunt, incluzând copiii și femeile mai mult de 40.000 de oameni.” Totodată se sublinia că: „Înainte cu trei săptămâni în urmă, cu instrucțiuni de sus, li s-a întrerupt hrana. Cu greu că s-a făcut din motive financiare … ei sunt capabili să câștige pâinea lor cu arme. Deciziile lor amenință în primul rând Serbia Ei sunt capabili să concentreze câteva mii de oameni bine înarmați în mai multe puncte. ” De la Ragusa s-a informat Viena că „apropiere de Prishtina s-au desfășurat lupte dintre armata
si 2.000 de refugiați, care au vrut să se întoarcă cu tărie în” Noua Serbie „.. În numele chestiunii lor drepte, numai de la 21 iunie până pe 11 iulie 1878 s-au transmis 145 petiții ale reprezentanților populației albaneze din regiunile în pericol. O petiție albanez a declarat: „guvernul sârb nu este în conformitate cu acordul de la Berlin, ea a făcut confiscarea proprietății noastre, a luat toate animalele vii, culturile și altele.” Comitetul conducător al albanezilor expulzați, în luna iulie 1879 a
protestat, în numele refugiaților din raioanele de Nish, Pirotit, Leskovac, Vranje, Përkupë, Kursumlia și Akpalankës: „De fapt, în articolele 35 și 39 din Tratatul de la Berlin este explicit
formulat că în regiunile cedate ca musulmanii, la fel ca și creștinii, se vor bucura în mod egal de drepturi civile și politice și vor dispune de bunurile lor proprietate mobile și imobile. Indiferent de dispozițiile Tratatului de la Berlin, dreptului internațional public în vigoare în toate națiunile civilizate protejează proprietatea privată și în timp de pace nu permite nici un fel de confiscare arbitrară. Din păcate, Tratatul de la Berlin, precum și principiile de drept public național sunt neputincioase pentru a ne proteja … autoritățile sârbe a făcut ceea ce nici războiul civil, nici armatele ruse nu au făcut, confiscând animalele confiscate de povară, animalele de casă , unelteșe
agricole, semințele, culturile, ocupând pământurile noastre, casele, depozitele, într-un cuvânt s-au comportat ca dușmanul în teren inamic”.
Reflecand la aceasta manevra a primului genocid din epoca moderna, Dr. Jovan Haxhivasilieviç, in cartea „Albanska Kongra” spunea: „Expulzarea albanezilor a devenit scopul transformarii Serbiei intr-un stat curat etnic si pentru crearea posibilitatii conducerii unei actiuni ulterioare catre Kosova” (p. 14-15).
Intr-adevar, etapa a doua a agresiunii militare impotriva albanezilor se va realiza la sfarsitul anului 1912l In momentul cand Miscarea nationala albaneza a reusit eliberearea de sub dominatia otomana, Belgradul, Atena si Cetina muntenegreana au initiat o interventie blitz, prin care au dorit sa realizeze planurile utopice ale cuceririi intregii Albanii. „In luna iulie, intreaga Albanie a fost in stare de pregatire si in luna octombie incepe primul razboi balcanic, Albania fiind invadata de de trupelesarbe, muntenegrene si grecesti, dara nici o sustinere serioasa exterioara din afara, a facut cat a putut in aceste circumstante. Scopurile ocupatorilor au fost clare: sarbii au dorit Kosova si aproape intreaga Albanie de centru-nord (cu exceptia Shkodrei, care a fost lasata muntenegrenilor) si grecii au vrut Epirul si intreaga Albanie de centru-sud. Shkumbinul ar fi desenat granita lor comuna” (Michelle Rallo, Albania si Kosova, f. 12).
Operatiunea serviciilor secrete, bandele teroriste, reteaua de invatamant si bisericeasca au fost deci anterioare operatiunii militare, cu scopul pregatirii terenului, si prin tradarea albaneza, atentatele, amenintarile, jafurile, propagandei antialbaneze (Shaban Braha, ibidem, p. 115-120).
„Agresiunea si cucerirea realizata de sovini impotriva albanezilor, folosirea colonizarii cu colonisti sarbi, greci, deportarile masive a sute de mii de albanezi din teritoriile lor etnice, arestarile, torturile si omorurile, urmaririle, pana la otravirea copiilor in scoli etc. nu au alt nume decat terorism sovinist”(Veip Alikaj). Este terorismul specific al tuturor colonizatorilor care, pentru interesele lor economice au calcat peste cadavrele populatiei civile albaneze, lipsite de aparare.
Bogatiile imenese turistice, frumusetile minunate naturale, bazele portuare si in Malesia e Madhe (Lacul Shkodra, Marea Adriatica), sau in Valea Vardar (Lacul Ohrid si Prespa), importanta strategica economica si a drumurilor, bogatiile naturale subterane (polimetale, carbune, plumb, zinc, argint, aur, feronichel etc) si supraterane (pamanturile roditoare potrivite pentru agricultura, apele minerale etc,), potentialele industriale si de productie etc. arata importanta acestor teritorii pentru colonizatorii si cuceritorii slavo-greci.
Prin exulzarea albanezilor din propriile lor teritorii din Toplica (de catre sarbi) si din Chameria (de catre greci), si prin consfiscarea proprietatilor albaneze de catre slavo-macedoneni, odata cu expulzarea lor mai tarziu, prin anii 1950, toti acesti cuceritori au castigat proprietatea asupra teritoriilor albaneze. Si astazi, in Republica Kosovo, peste 30% din populatie traieste sub nivelul saraciei, in timp ce sarbii sunt favorizati primind salarii si de la bugetul <<institutiilor locale>>, si de la Belgrad.
Colonizarea asupra teritoriilor albaneze a fost sustinuta si de formarea unei clase politice de servili si tradatori de catre cuceritor, asa cum se intampla si astazi cu <<alintatii>> puterilor de decizie.
Modelele cele mai rele ale aceste politici neocolonialiste sunt <<liderii>> din Kosova, in special, liderii Vaii Presheva, aflata sub Serbia, ai Vaii Vardar aflate sub FYROM <<Macedonia>> ai teritoriilor albaneze de sub colonizarea Muntenegrului. Acesti lideri sunt platiti, privilegiati si sunt un model al continuitatii politicilor gresite ale puterilor de decizie si au devenit o frana temporara a procesului de eliberare si de unificare al teritoriilor albaneze, si al terminarii, odata pentru totdeauna, a cuceririi si colonizarii straine.
Sunt cunoscute pentru puterea civilizata planele de colonizare ale lui Çubriloviç, Ivo Andriç, acordul turco-sarb si greco-turc de expulzare a albanezilor in Turcia, incercarile plaificate si aducerea de coloni in teritoriile cucerite, schimbarea balantei etnice in orasele traditional albaneze, precum Manastir si multe altele; represiunea impotriva miscarii nationale albaneze si multe multe alte macabre, care dovedesc ca istoric, politic si economic, chestiunea nationala este o chestiune coloniala.
De aceea, domnule Prim-Ministru, permiteti-mi sa va adresez cererea de a face un pas in recunoasterea adevarului asupra situatiei coloniale a poporului albanez, prin recunoasterea independetei Kosovei. Nu ca o <<actualizare>> venita din acordul de asa zisa <<normalizare>> a relatiilor Kosovei cu Serbia, acord care creaza de fapt premisele unei a doua republici Srbska in Kosova, ci datorita recunoasterii statutului colonial al natiunii albaneze.

Cu respect,
Mona Agrigoroaiei

Botosani, 24 iunie 2013




Comunicat – S-a înființat "Societatea de Prietenie Kosova-România"

Primit la redacția R.B.N. Press

 

ANUNȚ, COMUNICAT PENTRU MEDIA

Priștina, 04 iunie 2013,

Bazându-ne pe relațiile tradițional bune, susținerea continuă multiseculară dată de poporul român pentru poporul albanez, legăturile de sânge dintre popoarele noastre, cât și nevoia de apropiere ulterioară dintre Kosovo și România, foștii studenți din Kosovo care au studiat în România, împreună cu mulți intelectuali din Kosova și România au luat inițiativa de întemeiere a Societății de Prietenie Kosovo-România. Această societate care se va înregistra ca ONG va avea drept scop promovarea/stimularea colaborării economice, științifice și culturale dintre Kosovo și România.

În acest scop a fost întemeiat Consiliul Inițiator pentru fondarea Societății de Prietenie Kosovo-România compusă din:

1.     dr.. Pleurat Sejdiu, Mr.Sci

2.     Ilir Bokshi, Regizor

3.     dr. Agim Krasniqi, PhD

4.     dr. Gazmend Vitaku

5.     dr. Blerim Syla

6.     dr.  Halil Basha

7.     dr. Flamur Dylhasi

8.     dr. Ridvan Krasniqi

9.     dr. Sabri Hyseni

Prin acest anunț/comunicat dorim să informăm pe toți cei interesați, iar toți cei care au dorința și voința de a ni se alătora sunt bineveniți. Me këtë njoftim/komunikatë dëshirojmë të informojmë të gjithë të interesuarit dhe të gjithë ata që kanë dëshirë dhe vullnet të na bashkangjiten janë të mirëseardhur.

Pentru ceremonia de începere a activității Societății, publicul se va informa la timpul potrivit.

Cu această ocazie, mulțumim oficialilor MAI a Republicii Kosova și Oficialilor Oficiului de Legătură a Republicii România în Kosova pentru susținerea acestei inițiative.

Stimată mass media electonică și tipărită, sperăm să avem înțelegerea și susținerea Dumneavoastră, rugându-ne să publicați acest anunț/informație.

 

Cu respect,

Consiliul Inițiator

 

 




ACTUALIZARE FOTO / CINCI ANI DE LA INDEPENDENTA KOSOVO!

ACTUALIZARE FOTO

Vivat KOSOVO !

Viva Kosova, 2013

Aniversarea Independentei Kosovo la Tirana !

Mona Agrigoroaiei

Mona Agrigoroaiei (medalion)

CINCI ANI DE LA INDEPENDENTA KOSOVO!

Duminica, 17 februarie 2013 s-au implinit 5 ani de la independenta Kosovo. Capitala Pristina a fost decorata de sarbatoare. A avut loc si parada militara a trupelor Fortei de Securitate a Statului Kosovo si Politiei din Kosovo. La orele 15 a avut loc sedinta solemna a Parlamentului Kosovo.

Totodata in toate comunele din Kosovo au fost organizate

diferite manifestari culturale pentru a sarbatori cei cinci ani de independent a Kosov. La orele 20 a avut loc concertul final, din centrul Prishtinei.

Kosovo si-a proclamat independenta pe 17 februarie 2008, iar statul Kosovo a fost recunoscut de aproximativ 100 de alte state din intreaga lume.

(Sursa: Gazeta “Bota Sot”, Prishtina)

Nicolae Iorga : „Albanezii nu sunt rude cu noi ci sunt de-a dreptul frati ai nostri.”

De la Mona Agrigoroaiei – Corespondent de presa al R.B.N.Press pentru Albania si Kosovo




De ce România trebuie să recunoască Kosovo? de Adriatik Kelmendi

 De ce România trebuie să recunoască Kosovo?

(Editat în presa albaneză: 07.12.2012)

…și nu numai ea, dar împreună și cu celalalte state care încă nu au recunoscut independența celui mai tănâr stat din lume. De fapt, în România nu se poate spune clar de ce  statul nu a recunoscut încă independența Kosovo. Atitudinea oficiala este că independenîa Kosovo a fost declarată împotrivă dreptului international, parcă cazul Kosovo îi poate incita pe unguri din România să –și declare independența lor, și că românii numai pe sârbi îi au ca aliați regionali. Aceasta, de fapt explică în mare măsură numai o atitudine personală a președintelui Traian Băsescu din anul 2008, care apoi este menținuta cu inerție, pentru că România are și așa multe afaceri interne de care trebuie să se ocupe și cazul Kosovo nu este deloc un subiect actual. Însuși reprezentanții partidelor politice române, membrii societății civile, masmedia și lumea academica, sunt de accord că atitudinea  oficiala a Bucureștiului este neîntemeiată.

Dacă au fost ezitări până la 20 iulie 2010, ca independența Kosovo a fost împotriva dreptului internațional, această ezitare a fost înlăturată puternic de către Tribunalul Internațional de Justiție, care a confirmat afirmativ actul constituirii statului Kosovo pe 17 februarie 2008. De asemenea maghiari care trăiesc în România, niciodată n-au recurs la vre-o acțiune separatistă care ar tulbura țara. Pasul lor cel mai “grav”, etichetat ca o provocare, au fost inscripțiile puse în mod ilegal în limba maghiară la o provincie populată de majoritari unguri. N-a avut loc  vre-un conflict sau tentativă de proclamare a independenței, chiar nici consensus legat de acestă cauză. Și mai mult, interesele politice ale comunității maghiare, sunt reprezentate activ în viața politică românească, prin reprezentarea lor în Parlament și Guvern.

În fine, și prietenia cu sârbi, deasemena este supraestimată. Mai recent România, prin suprindere, a blocat inițiativele Bruxelului de acordare a statutului de candidat Serbiei pentru UE. Bucureștiul era supărat din cauza că Belgradul a refuzat să recunoască minoritatea română-vlahă din Serbia. Pe timpul bombardamentelor de către NATO, România a pus la dispoziție teritorul său aerian Alianței Nord-Atlantice. Atunci care este motivul de nerecunoaștere a Kosovo de către România? Răspunsul este desigur mai mult lipsa de informare justă al poporului roman, legat de cauza Kosovo, lipsa dezbaterilor intelectuale de politica externă, din cauza problemelor interne, politice, economice,  neglijența institutională a Prishtinei de a găsi modul de comunicare cu Bucureștiul și poate netratarea cu seriozitate a acestei cauze de către statele sponzorizante și susținătoare a independenței.

Astfel sunt o multitudine de motive pentru care România îndeosebi, ar trebuie să recunoască independența Kosovo, și în nici-un fel să fie contrară. Argumentele pozitive de recunoaștere sunt suprapozitive față de cele negative, și sunt întinse de la istorie până la prezent. Să enumerăm câteva exemple:

Din istorie:

1.Vasile Lupu,de origine albaneză, în anul 1634 a devenit Principele Moldovei.

2.Renașterea Națională a albanezilor pentru libertate din Imperiul Otoman, avea o prezență mare în România. Astfel, primul Abecedar albanez, întocmit de Naum Veqilharxhi, este tipărit la București în anul 1884.

3.Asdreni, alias Alex Stavri Drenova, care trăia la București, Ismail Qemali și alții, la adunarea ținută la Hotel Continental din București, au adoptat prima rezoluție legată de independența Albaniei, înainte de a se îndrepta către Vlora pentru proclamare.

Din politică:

1.Kosovo este recunoscută de către 96 de state ale lumii, înglobând statele cele mai dezvoltate și marile democrații. 2. Kosovo este recunoscută de către 22 de state member al UE. 3. Kosovo este recunoscută de către multe state care au grupuri etnice sau teritoare care revendică independența, ori sunt activi la acest subiect sau așteaptă să iasă la referendum pentru independența. De exemplu, Regatul Unit și Scoția, Italia și Tirolul de Sud, precum și programul separatist Lega Nord, Franța cu baski, Belgia cu flamani si valoni, și până la Quebecul canadez și alte state similare prin lume.

Kosovo este recunoscuta și de toate țările vecine (cu excepția Serbiei, firesc), unde se numără Montenegro cu 30% populație sârba, și Macedonia, cele două state tradiționale, aliați ai Serbiei. Iar, prin recunoașterea independenței Kosovei de către România, Bucureștiul ar înalța amicalitatea cu un stat nou, din punct de vedere istoric amic și cu alte state unde trăiesc albanezii. Deci cu Albania, Macedonia, Montenegru, și că nu ar fi piedică a proceselor de integrare a regiunii la Uniunea Europeană și NATO, văzut de toți  ca un drum spre viitorul comun mai bun. Atunci, de ce să nu aiba loc recunoașterea? adriatik@kohavision.net

(Autorul a fost  la o vizită de lobbying în România, împreuna cu o delegație a albanezilor kosovari, în cadrul programului “Communicating with Europe”, susținută de Foreign Office-britanic, MAE-Kosovo, British Council si KFOS. O versiune al acestui articol va fi editat la cotidianul român “Adevărul”).

 

Adriatik Kelmendi

Exclusiv pentru RBNPRESS  prin amabilitatea domnului Baki Ymeri