ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "KGB"

KGB

,

În continuarea vizitelor de înalt nivel de la Chișinău, din acel an 1989 atât de tumultos, se poate înscrie și vizita lui Alexandr N. Iakovlev, secretar al CC al PCUS și „arhitectul restructurării” din URSS, care a discutat cu membrii CC al PCM, însă și cu cei ai mișcărilor „neformale”.

„Principala concluzie, făcută de el (Alexandr N. Iakovlev – n. n.) în urma vizitei, consta în faptul că situația din Republica Moldova nu se deosebește cu nimic de cea din alte republici și că la noi conducerea trebuie să-și modifice atitudinea față de forțele democratice”, consemna Mircea Snegur în memoriile sale. Referitor la implicarea KGB-ului în susținerea restructurării URSS, menționăm faptul că pe 25 septembrie 1987, Filip D. Bobkov, prim-adjunct al președintelui KGB, avea să rezume într-un discurs rolul KGB în desfășurarea procesului de perestroika: „Scopul nostru final este să asigurăm dezvoltarea perestroikăi prin mijloace cekiste, să apărăm revoluția în noile condiții, așa cum cekiștii au făcut-o și după glorioasele zile din Octombrie”. Dintr-o astfel de perspectivă, poată fi înțeleasă și dorința lui Filip D. Bobkov de a se publica parțial arhivele de care dispunea KGB, astfel încât PCUS putea fi ajutat la „formarea unei opinii publice sănătoase”, pe de altă parte „societatea va înțelege mai bine acțiunile noastre (ale conducerii de partid și a KGB – n. n.), muncitorii se vor convinge că ele sunt necesare”.

În ceea ce privește perestroika, programul de lucru al KGB va fi definitivat în februarie 1987, în timpul reuniunii Comitetului de partid al aparatului central al KGB. Programul se va articula în jurul câtorva puncte, respectiv: 1) respectarea strictă a «legalității socialiste»; 2) luarea în considerație a democratizării; 3) „dezvoltarea și îmbunătățirea utilizării mediilor de informare, în scopuri profilactice”; 4) epurare. Președintele KGB, Viktor M. Cebrikov, considera că „acțiunile cekiste trebuie să se înscrie strict în procesul de dezvoltare și aprofundare a democrației socialiste”. Măsurile de epurare vor lovi cu precădere în ofițerii Direcției Principale III (Contraspionajul militar), nucleul „dur” al KGB. Pe 8 iulie 1987, liderii KGB-ului vor examina implicațiile Plenarei CC al PCUS din iulie 1987 asupra activității serviciilor de informații și securitate sovietice, vor analiza modul de acțiune al cekiștilor „în condițiile dezvoltării democrației și glasnosti-ului” iar KGB-ul va primi ordinul de-a întări legăturile cu cetățenii URSS, de-a controla situația operațională și, totodată, de-a avea capacitatea de a distinge fără ezitare între antisovieticii convinși și indivizii care se înșală sau dau dovadă de imaturitate politică.

În ceea ce privește organizațiile informale, președintele KGB va ordona controlarea și, mai apoi, distrugerea lor, din interior, prin „crearea de disensiuni ideologice și organizaționale în conducerea grupării; compromiterea liderilor extremiști; crearea unei atmosfere de neîncredere, ostilitate, suspiciune reciprocă; plasarea în fruntea acestor grupări a unor agenți siguri și experimentați, capabili să exercite o influență reală și să le canalizeze activitatea spre obiective care ne sunt avantajoase”. Revista KGB-ului va face peste câteva luni un prim bilanț al activității instituției ca urmare a noii orientări din politica internă și externă a statului sovietic. Sbornik KGB SSSR (nr. 121/1987) va consemna: „Numeroși colaboratori și agenți s-au dovedit incapabili să acționeze «ca pe câmpul de luptă». Ne-au lipsit agenți competenți la conducerea mișcărilor naționaliste evreiești, printre aderenții cei mai agresivi ai Grupului de Încredere, printre șefii Pamiat-ului”. KGB-ul din Leningrad dezvăluia: „A fost mai ușor să ne instalăm agenții în grupurile în curs de formare, unde nu avusese timp să apară niciun lider. În grupurile dirijate de un șef cu popularitate, ne-a fost mai dificil să ne implantăm influența agenților noștri. A trebuit să recrutăm câțiva dintre șefi, cu scopul de a le reorienta activitatea într-un sens pozitiv, nonextremist…”.

Pe 25 septembrie 1987 și, mai apoi, pe 10 decembrie același an, Filip D. Bobkov va preciza sarcinile ofițerilor KGB privind „organizațiile informale”, respectiv stabilirea unei distincții „între cele care sunt utile și colaborează cu partidul, comportă un «nucleu sănătos», dar pot să devieze sub influența unor provocatori, și cele deschis subversive”. Specialistul nr. 1 al KGB în „organizații informale” cerea să se cunoască perfect mediul de acțiune al cekiștilor, să nu se recurgă la forță, să fie reperați indivizii activi și să se acționeze asupra lor cu ajutorul agenților de influență pentru „a-i forța să-și cheltuie forțele și resursele într-un plan care să ne fie nouă avantajos”, iar la nevoie să fie autorizată emigrarea. Vicepreședintele KGB cerea să se analizeze lacunele legislației sovietice, să se specializeze agenții și să se debaraseze de cei considerați ca fiind un balast. „Elita societății era incredibil de lașă și indecisă. Intelectualitatea – sprijinul «perestroikăi» – era mai fricoasă decât prevăzusem noi. Ne întrecuse toate așteptările și ținea grozav la existența ei călduță. Așa că a trebuit să luăm măsuri pentru crearea unui bloc democratic foarte activ, care să unească intelectualii (molipsiți, încă din anii ’60, de ideile «dezghețului», îndeosebi de libertatea de a se vântura prin lume, evident, pe banii statului) cu cercurile criminale, pregătite de noi în școlile KGB”, scria ex-generalul KGB Mihail P. Liubimov cu referire la implicarea aparatului KGB în evoluțiile din spațiul sovietic din perioada 1985 – 1991.

Eforturile aparatului KGB în ceea ce privește perestroika și glasnosti-ul au fost analizate de către instanțele conducătoare ale KGB, respectiv CC al PCUS, pe 10 – 12 decembrie 1987, în prezența lui Anatoli I. Lukianov, responsabil, în cadrul Secretariatului CC al PCUS, cu activitatea organelor de informații și securitate sovietice. Analiza muncii desfășurate de ofițerii KGB a impus ca 689 de responsabili din aparatul central, sau din secțiile regionale ale KGB, să ia cuvântul și s-a relevat faptul că „apare ceva asemănător unei opoziții”. Pe 22 ianuarie 1988, Viktor M. Cebrikov va raporta: „Am intrat într-o etapă decisivă a perestroikăi, toate planurile noastre încep să capete o formă concretă…Avem acum un program de acțiune pentru viitor…”. Pe 14 octombrie 1988, conducerea KGB va emite o circulară cu un titlu extrem de explicit: Îmbunătățirea muncii cu agenții în actualele condiții. Ordinele erau extrem de clare pentru ofițerii KGB: „Fiecare ofițer trebuie să stăpânească arta de a lucra cu masele…Fiecare ofițer trebuie să știe să poarte un dialog în atmosfera cea mai politizată cu putință, fără a cădea în confruntare și filosofie inutilă. (…) Cekiștii trebuie să facă mult mai des referiri la valorile umane comune, să pună accentul pe apărarea drepturilor omului, pe nonviolență, pe dreptatea socială”. Aceste ordine și indicații erau date într-un moment în care unii dintre agenții folosiți pentru a controla elementele naționaliste căzuseră sub influența lor, iar unii intelectuali au refuzat să mai colaboreze cu ofițerii KGB.

Având în vedere cele enumerate mai sus, putem înțelege faptul că în RSSM, la sfârșitul anilor ’80, a început să scadă din intensitate activitatea colaboratorilor KGB-ului de la Chișinău și, totodată, a scăzut la jumătate numărul dosarelor de evidență operativă și de profilaxie, cu precădere contra „naționaliștilor”. Istoricul Pavel Moraru consideră că acest fapt a avut loc din motivul trezirii conștiinței și mândriei naționale la funcționarii moldoveni, dar și din cauza conducerii de la Moscova, care, din neglijență „a fost luată prin surprindere de situația social-politică din republici și de amploarea valului mișcărilor de emancipare națională”. Întrebările KGB-ului din RSSM către Centrala de la Moscova rămâneau fără un răspuns și, totodată, multe dosare operative erau închise ca urmare a „datelor ce nu s-au confirmat” sau a „încetării de către subiect a activității distructive”.

În cadrul KGB-ului din RSSM se va derula, în cursul anului 1989, un proces de autoizolare a funcționarilor pe criterii etnice astfel încât „cei de origine moldovenească – scrie istoricul Pavel Moraru – începeau tot mai des să vorbească cu colegii rusofoni în limba moldovenească (română)”. Evidențele operative ale KGB-ului de la Chișinău conțineau din ce în ce mai puține date despre „naționaliști”. În vara anului 1989, șeful Secției a V-a („Z”) a KGB-ului din RSSM va raporta către Centrala KGB din Moscova. „Nu dispunem de date care ar indica spre existență în republică a grupurilor de orientare naționalistă”.

Funcționarii rusofoni ai KGB-ului din RSSM se vor împărți în trei categorii: a) cei care au decis să fie loiali RSSM și restructurării; b) unii care doreau să plece cu serviciul în Rusia și c) unii, puțini la număr, care doreau să riposteze față de afirmarea identității și drepturilor majorității. Centrala KGB din Moscova fusese informată, încă din 1986, ca urmare a unui control făcut de un inspector venit de la Moscova, de unele deficiențe majore ale Secției a V-a a KGB-ului din RSSM, de faptul că „unicul colaborator operativ pe linia naționalismului moldovenesc nu are o viziune clară asupra situației operative, lipsește posibilitatea desfășurării unei analize profunde a situației, informația obținută este divizată pe subdiviziuni”, neexistând o exploatare eficientă a informațiilor. Președintele KGB-ului din RSSM, Gavriil M. Volkov, a fost informat de concluziile inspecției, însă măsurile de îndreptare s-au lăsat așteptate. „O parte din agenții KGB-ului de origine moldovenească și evreiască dădeau dovadă de «pasivitate» în activitate, refuzau să ofere informații colaboratorilor operativi de altă etnie decât «moldovenească»”, concluzionează istoricul Pavel Moraru.

Analizând activitatea organelor KGB în RSSM, istoricul Pavel Moraru consemnează existența unor divergențe între Secția a VI-a și Secția a V-a ale KGB-ului de la Chișinău. Ofițerii Secția a VI-a susțineau că Frontul Popular din Moldova, care își crease celule în 33 de întreprinderi, avea „o sporită influență destabilizatoare asupra colectivelor de muncitori”, în timp ce ofițerii Secției a V-a considerau că „factorul de destabilizare a situației din colectivele de muncitori îl constituie Interfrontul (organizație pro-rusească și pro-sovietică, alcătuită din minoritari)”. Totodată, analiza perioadei relevă faptul că aparatul de informații și securitate de la Chișinău a fost prins în vârtejul transformărilor generate de restructurarea sistemului sovietic iar consecințele asupra muncii operative au fost vizibile. Istoricul Pavel Moraru va consemna, în acest sens, următoarele eșecuri profesionale ale KGB-ului din RSSM, respectiv faptul că infiltrările de agenți în conducerea mișcărilor politice democratice erau slabe, numărul agenților de influență era insuficient, iar activitatea era în declin, informațiile obținute nefiind de calitate. Totodată, va scădea nivelul de secretizare și de disciplină al cadrelor operative.

 (Va urma)

Citiți și

Lungul drum spre regăsire, libertate și independență a R. Moldova (3) și o BOMBĂ! : Lista KGB-ului pentru RM (3)

Lungul drum spre regăsire, libertate și independență. Cazul Republicii Moldova (2)

R. Moldova. Lungul drum spre libertate, regăsire și independență (1)

Publicat de Constantin Corneanuromaniabreakingnews.ro / AESGS

,

Lungul drum spre regăsire, libertate și independență (3)  Lista KGB-ului pentru Republica Moldova 

Pe 27 mai 1988 se va desfășura Adunarea Generală a scriitorilor din RSSM care va considera ca fiind incompetentă și nereprezentativă delegația din partea PCM la Conferința a XIX-a de la Moscova și îi va cere lui Mihail S. Gorbaciov „să reprezinte interesele intelectualității de creație moldovenești și ale tuturor forțelor din republică ce aderă la restructurare”.

kgbUniunea Scriitorilor din RSSM își manifesta disponibilitatea de „a se alinia în frontul democratic unic alături de revoluționarul PCUS – partidul restructurării” și cerea să fie invitați la Conferință „scriitorii comuniști moldoveni I. Hadârcă și D. Matcovschi”. Totodată, Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor din RSSM va decide crearea unei Mișcări Democratice din Moldova în susținerea Restructurării (MD) ceea ce va genera constituirea ad-hoc a unui grup de inițiativă care urma să pregătească o adunare a intelectualilor de creație și din sfera științei care urmau să elaboreze programul de activitate al MD. Pe 3 iunie 1988, în prezența reprezentanților CC al PCM, s-a desfășurat ședința de constituire a MD-ului, alegerea organelor de conducere și s-a dat publicității un Apel către Conferința a XIX-a a PCUS. În jurul apariției și activității acestei Mișcări Democratice din Moldova în susținerea Restructurării există numeroase controverse, mai ales în perspectiva creării Frontului Popular din Moldova la sugestia Grupului de inițiativă al MD-ului și a evoluțiilor acestuia pe scena politică de la Chișinău, care confirmă teoria istoricului Françoise Thom că, în fond, perestroika a fost mai curând o lovitură de stat în interiorul conducerii politice a URSS, desfășurată cu încetinitorul și care se va manifesta vizibil din ce în ce mai des în anii 1990-1991, pentru a culmina cu puciul din 19 august 1991.

Moscova plănuia dizovarea Republcii Socialiste Sovietice Moldovenești

Istoricul Anatol Moraru susține că evoluția evenimentelor din RSSM a provocat nemulțumire și îngrijorare la Moscova, ceea ce a determinat sosirea în RSSM, în aprilie 1988, a lui Viktor M. Cebrikov, fost președinte al KGB în perioada 1982-1988, care îndeplinea în acele momente funcția de secretar al CC al PCUS și responsabil în fața Biroului Politic al CC al PCUS de activitatea KGB, Ministerului de Interne și Ministerului Apărării al URSS. Foarte probabil că istoricul Anton Moraru se referă, în fapt, la vizita din februarie 1989 de la Chișinău a ex-președintelui KGB.

„La întâlnirea cu dumnealui m-a impresionat mai mult calmul cu care explica situațiile nedorite, apărute ca derivate ale restructurării, pe de o parte, și convingerea în necesitatea promovării în continuare a restructurării, pe de alta. Poate că cineva dintre ai noștri aștepta indicații de a lua măsuri dure pentru a face ordine. V. Cebrikov însă ne sfătuia să utilizăm metode politice în soluționarea nedumeririlor, să ne întâlnim mai des cu reprezentanții organelor de informare în masă și ai uniunilor de creație, să îmbunătățim munca ideologică cu masele, foarte atent să tratăm relațiile interetnice”, mărturisea fostul președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur.

Secretarul CC al PCUS, Viktor M. Cebrikov, va cere activului de partid și de stat de la Chișinău să rezolve problemele legate de limba moldovenească, menționând faptul că „«Centrul» nici într-un fel nu constrânge organele republicane în această privință” astfel încât „«Limba națională trebuie dezvoltată», – a specificat dumnealui (Viktor M. Cebrikov – n. n.), – «iar limba rusă trebuie învățată»”. Istoricul Anton Moraru este de părere că după evaluarea situației din RSSM, Viktor M. Cebrikov a propus CC al PCUS, printr-un raport special secret, în ceea ce privește viitorul RSSM, să se revină la „Planul X”, elaborat de către Leonid I. Brejnev încă din anii 1950-1952, care prevedea menținerea sub control total a raioanelor din stânga Nistrului, prin intermediul forțelor armate sau a celor paramilitare, cu scopul de a controla, astfel, 2/3 din potențialul economic al RSSM în cazul unei apropieri tot mai accentuate de România, chiar posibil o unire politică în condițiile unei dezintegrări a URSS. În timpul lucrărilor Congresului Deputaților Poporului al URSS, din 21-24 decembrie 1989, delegația RSSM a avut o întâlnire, în prezența președintelui URSS, Mihail S. Gorbaciov, cu Anatoli I. Lukianov, președintele Sovietului Suprem al URSS, care a comunicat că RSSM va putea deveni independentă, însă cu cinci regiuni autonome: găgăuză, nistreană, rusă, ucraineană și românească. Capitala va fi la Chișinău și nu va avea frontieră comună cu România. În 1990, presa sovietică a publicat un proiect de federalizare a RSSM, ceea ce a fost o primă recunoaștere a faptului că liderii politici de la Kremlin doreau fărămițarea și dizolvarea RSSM. Totodată, Viktor M. Cebrikov va avea și o serie de întâlniri cu unii „neformali”, după cum susține istoricul Anton Moraru.

Crearea Fronturilor Naționale

„Înțelesesem că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată această breșă: deci exista încuviințarea de sus și acest fapt ne-a hotărât. Speranța că vom profita de breșă a pus stăpânire pe noi”– Hikmet Hadjizadeh unul din inițiatorii Frontului Popular din Azerbaidjan

Referindu-se la rolul și locul acestor „neformali” în contextul evoluțiilor evenimentelor din URSS, istoricul american Charles King consemna: „Mișcările neoficiale considerau și ele politica lui Gorbaciov – glasnosti și perestroika – un instrument împotriva conservatorilor locali. Adresându-se direct Moscovei și înfățișându-se drept avangardă locală a reformei, conducătorii acestor mișcări sperau să evite contactele cu conducerea de partid a republicii și să pună bazele renașterii culturii naționale în cadrul restructurării politice și economice”. Apariția Fronturilor Populare a fost generată ca urmare a întrunirii, într-o vilă de la periferia Moscovei, în martie 1988, unui mic grup de experți și de responsabili ai PCUS care vor încerca să pună la punct o politică națională coerentă. Pe 6 martie 1988, juristul Boris Kurașvili, un apropiat al lui Alexandr N. Iakovlev, va publica în Nouvelles de Moscou un articol intitulat „Trebuie să formăm fronturi naționale?”. Unul dintre inițiatorii Frontului Popular din Azerbaidjan, Hikmet Hadjizadeh, avea să mărturisească: „Înțelesesem că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată această breșă: deci exista încuviințarea de sus și acest fapt ne-a hotărât. Speranța că vom profita de breșă a pus stăpânire pe noi”.

În aprilie 1988, Uniunea Scriitorilor din Estonia a formulat în plenul Adunării sale generale platforma viitorului Front Popular Estonian, iar pe 1-2 iunie 1988 se va lansa Mișcarea de Emancipare Națională din Letonia, urmată de constituirea în aceeași lună a Mișcării Naționale Lituaniene Sajudis. Între 11-12 iunie 1988, la Lvov, reprezentanți ai mișcărilor naționale democratice din Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, Armenia și Georgia au format un Comitet de coordonare al Mișcărilor Naționale ale popoarelor din URSS. Pe 7 iulie 1988 s-a întemeiat Frontul Democratic pentru Perestroika (RUH) în Ucraina. Alexandr N. Iakovlev va efectua o călătorie la Riga și Vilnius, în perioada 2 – 14 august 1988, în cursul căreia Moscova va da undă verde Fronturilor Populare. În pofida faptului că se născuseră cu acceptul și sub oblăduirea PCUS și al KGB, totuși, curând, Fronturile Populare vor scăpa repede de sub influența PCUS, elaborându-și propriile strategii și devenind sursa unor veritabile partide politice.

Nașterea mișcărilor „neformale” în spațiul RSSM reprezintă un subiect extrem de delicat și generator de mari semne de întrebare în condițiile apariției articolului lui Nicolae Dabija în săptămânalul Literatura și Arta din 15 aprilie 2004, respectiv Killerii redeșteptării naționale. Articolul a fost inspirat de descoperirea unui document în Arhiva Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova (4-bo, nr. 2309, 15.08.1988, Fondul 51, inv. 73, D. 210, f. 5 – 6.) referitor la cele petrecute la Chișinău cu ocazia vizitei maiorului Alexandr Șevciuk din KGB. În august 1988, maiorul Alexandr Șevciuk, ofițer al KGB-ului din Moscova, specializat în problema Mișcărilor Naționale din republici, va sosi la Chișinău cu misiunea de a investiga MD-ul, și, totodată, de-a realiza „o pătrundere mai adîncă în structurile organizatorice ale acestor mișcări – opinează istoricul Anton Moraru, monitorizarea liderilor și controlul asupra lor, iar în caz de necesitate și compromiterea lor sau neutralizarea lor politică”. Referindu-se la MD din RSSM, istoricul Hélène Carrère d’Encausse consemnează: „La început Mișcarea democratică pentru perestroika, fondată la 3 iunie 1988, pare să se înscrie în rândul mișcărilor încurajate, dacă nu chiar inspirate de putere”.

O bomba pentru Republica Moldova, chiar și azi  …2016

kgbÎn Arhiva Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova s-a descoperit o listă propusă CC al PCM, pe 15 august 1988, de către maiorul KGB Alexandr Șevciuk, cu sprijinul filialei locale a KGB-ului în care sunt nominalizate o serie de persoane demne de încredere și care ar trebui să se afle în conducerea MD-ului, cu acordul CC al PCM. Lista a fost prezentată CC al PCM cu mențiunea (Совершенно секретно Особая папка Экземпляр Nr. 2/Strict secret. Mapa specială. Exemplarul nr. 2), documentul fiind elaborat doar în două exemplare. Pe listă figurează următoarele persoane:

1) Balmuș Pavel – angajat al „Goscomizdat” al RSSM;

2) Braga Fiodor Ivanovici – colaborator al Muzeului de arte al RSSM;

3) Brodschi Aleksandr Markovici – corector al revistei „Steluța”, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor din RSSM;

4) Bulimaga Leonid Efimovici – colaborator științific superior al Institutului de Limbă și Literatură al AȘ RSSM;

5) Burcă Serghei Fiodorovici – colaborator al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

6) Grozavu Piotr Nicolaevici – redactor-șef al postului național de radio din cadrul Companiei de Stat Teleradio a RSSM;

7) Dediu Ivan Ilici – profesor la catedra de zoologie din cadrul Universității de Stat din Chișinău „V. I. Lenin”, membru al PCUS;

8) Deordița Ion Fedoseevici – membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM, membru al PCUS;

9) Efremov Valeri Gheorghievici – adjunctul redactorului-șef al Enciclopediei Sovietice Moldovenești;

10) Zagaevschi Virgiliu Valentinovici – student al anului IV al Facultății de Jurnalistică din cadrul Universității de Stat din Chișinău „V. I. Lenin”;

11) Chicot Mihail Eremeievici – adjunctul șefului Departamentului Financiar-Agricol al Procuraturii RSSM, membru al PCUS;

12) Kosarev Valeri Dimitrievici – șef de Departament în cadrul revistei „Kommunist Moldoaviy”, membru al PCUS, adjunctul secretarului organizației de partid pe probleme de ideologie;

13) Malarciuc Gheorghii Pavlovici – corespondentul săptămânalului „Literaturnaya Gazeta” în RSSM, membru al PCUS;

14) Marian Boris Tihonovici – scriitor, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;

15) Mândâcanu Alla Vladimirovna – corectorul revistei „Scânteia Leninistă”;

16) Nastas Vasili Andreevici – șef de departament la ziarul „Tinerimea Moldovei”;

17) Reider Vladislav Moiseevici – corespondentul ziarului „Știința” al AȘ a RSSM;

18) Rotaru Piotr Ignatievici – colaborator științific superior al redacției Enciclopediei Sovietice Moldovenești, membru al PCUS, secretarul organizației de partid;

19) Roșca Iuri Ivanovici – colaborator științific al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

20) Fusu Mihail Dmitrievici – actor la teatrul „Luceafărul”;

21) Tănase Constantin Mihailovici – colaborator științific superior al Institutului de Limbă și Literatură al AȘ a RSSM, membru al PCUS;

22) Țurcan Ivan Afanasievici – colaboratorul Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”, membru al PCUS;

23) Țurcanu Andrei Afanasievici – colaborator științific al Institutului de Limbă și Literatură al AȘ a RSSM (mențiunea membru al PCUS este tăiată cu pixul);

24) Cernenco Fiodor Constantinovici – juristul direcției „Moldliftomontaj”, membru al PCUS;

25) Ciobanu Ion Iacovlevici – șeful catedrei Limbi străine din cadrul Conservatorului de Stat, membru al PCUS.

În dosarul din  se mai află un document, nesecret, privind componența activului MD-ului, respectiv:

1) Mihail Dinu Fiodorovici – corespondentul ziarului „Literatura și Arta”;

2) Sandulachi Piotr Aurelovici – colaborator științific superior al Institutului de Istorie „I. Grosul” al AȘ a RSSM;

3) Brodschi Aleksandr Markovici – corectorul revistei „Steluța”, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;

4) Bulimaga Leonid Efimovici – colaborator științific superior al Institutului de Istorie al AȘ a RSSM;

5) Burca Serghei Fiodorovici – șef de Departament în cadrul Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

6) Grozavu Piotr Nicolaevici – șeful Departamentului Radio din cadrul Companiei de Stat Teleradio a RSSM;

7) Dediu Ivan Ilici – profesor la Catedra de Zoologie din cadrul Universității de Stat din Chișinău „V. I. Lenin”;

8) Efremov Valeri Gheorghievici – adjunctul redactorului-șef al Enciclopediei Sovietice Moldovenești;

9) Zagaevschi Virgiliu Valentinovici – student al anului V al Facultății de Jurnalistică din cadrul Universității de Stat din Chișinău „V. I. Lenin”;

10) Chicot Mihail Eremeievici – adjunctul șefului Departamentului Financiar-Agricol al Procuraturii RSSM;

11) Kosarev Valeri Dimitrievici – șef de Departament în cadrul revistei „Kommunist Moldoaviy”, adjunctul secretarului organizației de partid pe probleme de ideologie;

12) Malarciuc Gheorghii Pavlovici – corespondentul săptămânalului „Literaturnaya Gazeta” în RSSM;

13) Marian Boris Tihonovici – scriitor, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;

14) Gheorghița Ion Teodoseevici – membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM, activitate de creație;

15) Mândâcanu Alla Vladimirovna – corespondentul revistei „Scânteia Leninistă”;

16) Nastas Vasili Andreevici – șef de Departament la ziarul „Tinerimea Moldovei”;

17) Reider Vladislav Moiseevici – corespondentul ziarului „Știința” al AȘ a RSSM;

18) Rotaru Piotr Ignatievici – colaborator științific superior al redacției Enciclopediei Sovietice Moldovenești, secretarul organizației de partid;

19) Roșca Iuri Ivanovici – colaborator științific superior al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

20) Fusu Mihail Dmitrievici – actor la teatrul „Luceafărul”;

21) Tanas Constantin Mihailovici – colaborator științific superior al Institutului de Limbă și Literatură al AȘ a RSSM;

22) Țurcanu Andrei Afanasievici – colaborator științific al Institutului de limbă și literatură al AȘ a RSSM;

23) Cernenco Fiodor Constantinovici – juristul direcției „Moldliftomontaj”;

24) Ciobanu Ion Iacovlevici – șeful catedrei Limbi străine din cadrul Conservatorului de Stat;

25) Ghimpu Mihail Fiodorovici – consultantul juridic al trustului „Spețstroimehanizația”.

Prezența acestor cetățeni ai RSSM pe listele întocmite de către KGB-ul de la Moscova, în acord cu cel de la Chișinău, și CC al PCM nu relevă faptul, în mod automat, că aceștia erau agenți secreți sau informatori ai KGB, însă se bucurau de o încredere aparte. În numele acestei „încrederi” se miza pe ei, de către CC al PCM și KGB, pentru a conduce și influența acțiunile MD-ului. Menționez faptul că cele două liste aflate în Arhiva Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova au fost publicate integral de către jurnalistul Petru Poiată în articolul intitulat Lustrația, sperietoare pentru oamenii rușilor din cotidianul FLUX (30 iunie 2006). În volumul realizat de către PPCD-ul lui Iurie Roșca (Documente și materiale.1988-1994, vol. 1, Chișinău, 2008, p. 28-29) se află publicată o Lista de persoane din Sfatul Mișcării Democratice pentru Susținerea Restructurării, propusă la 3 iunie 1988 (Grupul de inițiativă). Pe listă se aflau:

1) Grigore Vieru, poet;

2) Andrei Țurcanu, poet, critic literar;

3) Dumitru Matcovschi, poet, redactor-șef al revistei „Nistru”;

4) Mihai Grecu, pictor;

5) Alexandr Brodschi, poet, traducător;

6) Dumitru Tanasoglu, scriitor;

7) Ion Hadârcă, poet;

8) Sergiu Burcă, șef de secție la Muzeul „D. Cantemir”;

9) Iurie Roșca, colaborator la Muzeul „D. Cantemir”;

10) Vasile Năstase, jurnalist;

11) Ion Țurcanu, candidat în științe istorice, redactor-șef la editura „Cartea moldovenească”;

12) Ion Dediu, doctor, profesor, șeful catedrei de ecologie (Universitatea de Stat);

13) Leonida Lari, poetă;

14) Virgil Zagaievschi, jurnalist;

15) Nicolae Dabija, poet;

16) Valeri Kosarev, jurnalist, șef de secție la revista „Comunistul Moldovei”.

Pe lista maiorului KGB Alexandr Șevciuk nu se aflau Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Mihai Grecu, Ion Hadârcă, Leonida Lari și Nicolae Dabija. KGB-ul din Moscova nu dorea ca aceștia să mai facă parte din conducerea Mișcării de Renaștere Națională. Rezultatul final al operațiunii maiorului KGB Alexandr Șevciuk rămâne, totuși, învăluit în mister…iar pe 20 mai 1989, în Sala Mare a Uniunii Scriitorilor își va deschide lucrările Con­gresul de constituire a Frontului Popular din Moldova (FPM), convocat de Grupul de Inițiativă al MD-ului. Congre­sul a adoptat în unanimitate Hotărârea privind crearea Frontului Popular din Moldova, Programul și Statutul FPM și a ales un Consiliu al FPM, format din 82 de persoane. În Comitetul Executiv al FPM au intrat Gheorghe Ghimpu, Mihai Ghimpu, P. Gusac, Nicolae Costin, A. Plugaru, Iurie Roșca, Ion Ha­dârcă, A. Țurcanu, A. Șalaru.

(Va urma)

Citiți și

Lungul drum spre regăsire, libertate și independență. Cazul Republicii Moldova (2)

R. Moldova. Lungul drum spre libertate, regăsire și independență (1)

Publicat de Constantin Corneanuromaniabreakingnews.ro / publicat și pe AESGS

,

 

O alta carte ce ne-a atras atentia este ,,CAZUL ORLOV. DOSARE KGB. CEA MAI MARE INSELATORIE DIN ISTORIA SERVICIILOR SECRETE” de Boris Volodarski.

Citim, din scurta prezentare, o introducere in misterul acestei organizatii KGB:

Prezentare

Istoria serviciilor de informatii sovietice continua sa fie un mister , marturiseste Boris Volodarski, fost capitan in Serviciul de Informatii Militare din URSS (GRU), unul dintre cei mai mari experti in studierea serviciilor secrete sovietice. Si tot Volodarski este de parere ca majoritatea materialelor publicate pe aceasta tema este plina de falsuri si de informatii distorsionate, incluzand aici si memoriile publicate de fostii agenti.   Noile documente disponibile astazi ne permit sa cunoastem mult mai bine adevarul despre interventia sovietica in Spania si rolul jucat de agentii URSS: Gerö, Grigulevici, Philby (initial trimis cu misiunea de a-l asasina pe Franco), Koltov si, mai ales, Lev Nikolski, cunoscut drept Aleksandr Orlov – omul care i-a inselat pe Stalin si pe cei de la CIA, si chiar lumea intreaga cu memoriile sale. Acesta a condus, din februarie 1937, statia NKVD din Spania si a fost responsabil de o etapa importanta a regimului de teroare sangeroasa, care a inclus asasinarea lui Kurt Landau si a lui Andreu Nin.   Cartea de fata, care demonteaza o cantitate impresionanta de fabulatii, falsuri si minciuni, ce continua sa fie propagate si astazi, va fi, fara indoiala, o referinta indispensabila pentru toti cei care isi propun sa studieze Razboiul Civil din Spania.
Cartea o puteti achizitiona de aici: ,,CAZUL ORLOV. DOSARE KGB. CEA MAI MARE INSELATORIE DIN ISTORIA SERVICIILOR SECRETE

Lectura placuta!

,


Fostul agent KGB Yuri Bezmanov: “Scoateti-vă bananele din urechi!”

KGB

KGB

Interviul de mai jos a fost realizat cu un antrenat agent subversiv KGB: Yuri Bezmenov. El expune cei patru pași folosiți pentru a schimba gândirea și comportamentul unei întregi națiuni, de-a lungul generațiilor si pentru a distruge o tara aruncand-o in criza.
ED GRIFFIN: Purtăm o conversație cu Domnul Yuri Alexandrovici Bezmenov. Domnul Bezmenov s-a nascut în anul 1939 într-o suburbie a Moscovei. Este fiul unui ofițer de rang superior din armata sovietică. A fost educat la școlile de elită din Uniunea Sovietică și a devenit un expert în cultura și limba indiană. A avut o cariera strălucitoare la Novosti, care era, și încă mai este aș putea să spun, arma de presă sau agenția de presă a Uniunii Sovietice, dovedindu-se a fi, de asemeni, un paravan pentru KGB. A fugit în vest în 1970 după ce a ajuns total dezgustat de sistemul sovietic și a făcut aceasta punându-și viața în mare pericol. Cu siguranță este unul dintre experții de seamă din lume în legătură cu subiectul propagandei sovietice; dezinformări și măsurile active ale KGB.
ED GRIFFIN: Când sovieticii folosesc expresia “subversiune ideologica”, ce vor să exprime cu aceasta?
YURI BEZMENOV: Subversiunea ideologica este un proces legal, deschis. Îl poți vedea cu proprii tăi ochi. Tot ce are de făcut mass- media americană este să iși scoată bananele din urechi, să iși deschidă ochii și ar putea vedea acest proces. Nu este nici un mister. Nu are nimic a face cu spionajul. Știu că obtinerea informatiilor prin spionaj pare mai romantică. Probabil de aceea producătorii voștri de la Hollywood sunt atât de innebuniți după tipurile de filme gen James Bond. Dar în realitate activitatea principala a KGB-ului nu este deloc în domeniul inteligenței.
Cum sa distrugi o tara. Fostul agent KGB Yuri Bezmanov explica cei patru pasi ai subversiunii si ce urmeaza dupa Criza. VIDEO/TEXTDupă părerea mea și conform părerilor multor dezertori de calibrul meu, numai aproximativ 15% din timpul, banii și forța de muncă se cheltuie cu spionajul ca atare. Restul de 85% este un proces lent pe care noi îl numim subversiune ideologica, “măsuri active” sau război psihologic. Ce înseamnă în esentă este: să schimbi percepția realității fiecărui american cum că în ciuda abundenței informațiilor nimeni nu este capabil să ajungă la concluzii înțelepte despre cum să se apere pe ei înșiși, familiile lor, comunitatea lor și țara lor.
Este un mare proces de spălare a creierului ce se derulează foarte lent și este impărțit în patru etape de bază.

Prima etapă este demoralizarea. Durează între 15 și 20 de ani pentru a demoraliza o națiune. De ce atât de mulți ani? Pentru că acesta este numărul minim de ani necesar pentru a educa o generație de studenți în țara inamicului tău expus la ideologia dușmanului său.
Cu alte cuvinte, ideologia marxist-leninistă este pompată în creierele moi ale cel puțin 3 generații de studenți americani, fără a concura sau a se contrabalansa cu valorile de bază americane, cu patriotismul american.
Procesul de demoralizare în Statele Unite este în esență deja terminat chiar din ultimii 25 de ani. De fapt, este îndeplinit în totalitate deoarece demoralizarea atinge zone în care nici măcar tovarășul Andropov și toți experții săi nu au visat vreodată să aibă un succes atât de mare. În cea mai mare parte, procesul este desfășurat de către americani asupra americanilor, mulțumită lipsei de standarde morale. Așa cum am menționat mai devreme, accesul la informația adevărată nu mai contează în zilele noastre. Un om care a fost demoralizat nu este capabil să evalueze informația adevărată. Faptele reale nu ii spun nimic, chiar dacă l-aș umple de informație, de dovezi adevărate, de documente și fotografii. Chiar dacă l-aș lua cu forța și l-aș duce în Uniunea Sovietică și i-aș arăta lagărele de concentrare, el ar refuza să creadă, până când va primi un șut în fundul lui cel gras. Când bocancii militari vor zdrobi, atunci se va trezi. Dar nu înainte. Aceasta este tragedia demoralizării.
A doua etapă este destabilizarea. De data aceasta, subminatorului nu ii pasă de felul cum aplici consumul. Dacă mănânci junk food și devii gras și moale nu mai contează.
Durează numai între 2 și 5 ani pentru a destabiliza o națiune. De data aceasta, ce contează sunt lucrurile esențiale: economia, relațiile externe și sistemul de apărare. Și se poate vedea foarte clar că în anumite zone… sensibile, cum ar fi apărarea și economia, influența ideilor marxist-leniniste în Statele Unite este absolut fantastică. Nu mă gândeam acum 14 ani când am aterizat în această parte a lumii că procesul se va derula atât de rapid.
Următoarea etape este, bineînțeles, criza; poate dura până la 6 săptămâni să aduci o țară în pragul crizei. Se poate vedea în America Centrală acum; și după criză, cu schimbarea violentă a structurii puterii și a economiei, avem perioada de așa zisă normalizare, care poate să dureze nedefinit. “Normalizare” este o expresie cinică, împrumutată din propaganda sovietică. Când tancurile sovietice s-au mutat din Cehoslovacia în 1968, tovarășul Brejnev a spus: “Acum situația cu frații din Cehoslovacia este normalizată“. Acest lucru se va întâmpla și în Statele Unite dacă le permiteți tuturor nerozilor să aducă țara în criză, să le promită oamenilor tot felul de bunătăți și paradisul pe pământ, să vă destabilizeze economia, să elimine principiul competiției libere de pe piață și să instaleze un guvern de tip ‘big brother’ în Washington DC cu dictatori binevoitori ca Walter Mondale, care vor promite multe lucruri – fără să conteze dacă promisiunile sunt îndeplinite sau nu.
De exemplu, stângiștii voștri din Statele Unite; toți acești profesori și toți acești apărători ai drepturilor civile. Ei sunt instrumente în procesul de subversiune, doar pentru a destabiliza națiunea. Când scopul este atins, nu mai este nevoie de ei. Ei știu prea multe. Unii dintre ei, când sunt dezamăgiți – când constată că marxist-leninismul vine la putere – evident că se simt ofensați. Ei cred că ei vor veni la putere. Acest lucru nu se va întâmpla niciodată, bineînțeles; vor fi aliniați la perete și împușcați. Dar ei ar putea să devină cei mai acerbi dușmani ai marxist-leniniștilor când ajung la putere; și acest lucru s-a întâmplat în Nicaragua. Vă amintiți că majoritatea acestor foști marxist-leniniști au fost ori închiși ori unul dintre ei s-a desprins și acum luptă împotriva sandinistașilor. S-a întâmplat și în Grenada când Maurice Bishop, care era deja marxist – a fost executat de noii marxiști care erau mai marxiști decât el. La fel s-a întâmplat în Afganistan când Taraki a fost ucis de Amin și apoi Amin a fost ucis de Karmal cu ajutorul KGB-ului. La fel a fost și în Bangladesh unde Mujibur Rahman, un stângist foarte pro-sovietic a fost asasinat de tovarășii săi marxiști-leniniști. Este la fel peste tot.
Recapitulare. Cei patru pași ai subversiunii sunt: demoralizarea, destabilizarea, criza, “normalizarea”…
… după care… unii vor fi aliniați la perete și împușcați.”

Ați observat faptul că nimic nu pare sa mai meargă bine? Educația, economia, etc? Totul se darâmă și acum știți de ce. Tot ce se întâmplă urmărește exact acești patru pași.
Și dacă nu v-ați dat seama…. Ne aflăm la pasul 3: CRIZA!”   – intergral pe: ziaristionline.ro

,

‪#‎SVR‬ ‪#‎KGB‬ ‪#‎FSB‬ ‪#‎Rusia‬ ‪#‎Russia‬ ‪#‎NKVD‬ ‪#‎CIA‬ ‪#‎VladimirPutin‬ ‪#‎A2AD‬‪#‎BarackObama‬ ‪#‎SACEUR‬ ‪#‎NATO‬ ‪#‎NRF‬ ‪#‎VJTF‬ ‪#‎USNavy‬ ‪#‎GRU‬ ‪#‎URSS‬‪#‎NIE‬ ‪#‎SNIE‬ ‪#‎istorie‬ ‪#‎geopolitica‬ ‪#‎analizegeopolitice‬ ‪#‎intelligence‬

Spectaculoasele evoluții din arena relațiilor internaționale, manifestate în această toamnă a anului 2015, au bulversat cancelarile diplomatice occidentale, respectiv ale țărilor membre NATO și UE, relevând faptul că „necunoscuta rusă” rămâne la fel de tainică și, de ce nu, imposibil de descifrat.

Intervenția militară a Federației Ruse în războiul civil din Siria, de partea forțelor guvernamentale și a președintelui Bashar al-Assad, într-o alianță militară de neimaginat până acum, cu Iranul, China și Irakul, a surprins opinia publică internațională și a născut valuri de comentarii.

„serviciile secrete americane sunt cele mai bune din lume”, însă, ele „nu știu totul și nici nu trebuie să știe” – Vladimir Putin

Președintele Vladimir Putin avea să declare că, totuși, „serviciile secrete americane sunt cele mai bune din lume”, însă, ele „nu știu totul și nici nu trebuie să știe”. O ironie fină legată de incapacitatea comunității de intelligence a SUA de-a percepe și anticipa, pe de-a întregul, planurile strategice ale Kremlinului și ale aliaților săi, precum și posibilele evoluții tactice din zona conflictului sirian, fără a mai vorbi despre secretele Kremlinului. Pe măsură ce evoluțiile militare din zonă și neînțelegerile ruso-americane se amplificau, comunitatea de intelligence americană a fost supusă criticilor, împreună cu administrația Obama, deși președintele Barack Obama a încercat să pareze acest eșec strategic, cu implicații geopolitice majore, și a afirmat că intervenția Rusiei în conflictul din Siria este o dovadă a faptului că Vladimir Putin este disperat pentru că pierde din mână puterea de la Moscova. Și totuși, Evelyn Farkas, oficial de rang înalt din cadrul Pentagonului, însărcinată cu

Dr. Evelyn N. Farkas-Deputy Assistant Secretary of Defense for Russia/Ukraine/Eurasia – defense.gov

monitorizarea relațiilor militare cu Rusia și Ucraina, și-a anunțat demisia și părăsirea postului de asistent adjunct al secretarului Apărării pentru Rusia, Ucraina și Eurasia, după ce a lucrat pentru Pentagon vreme de cinci ani. O demisie generatoare de numeroase întrebări: vinovat de serviciu, criză de comunicare și armonizare cu strategiile Casei Albe sau eșec major de analiză strategică? „Farkas a consiliat trei secretari ai apărării cu privire la politica Rusiei, oferind consultanță în ceea ce privește modul în care ar trebui să răspundă SUA la acțiunile agresive ale Rusiei; a fost implicată în asigurarea unui ajutor în valoare de 244 milioane de dolari pentru Ucraina”, a declarat un oficial al Pentagonului în legătură cu demisia și activitatea lui Evelyn Farkas. Reamintim faptul că președintele Barack Obama l-a forțat pe fostul secretar al Apărării Chuck Hagel să se retragă, după ce acesta a făcut apel ca SUA să dea un răspuns mai puternic în legătură cu acțiunile Federației Ruse în Ucraina.

Totodată, comandantul suprem al Forțelor Aliate ale NATO din Europa (SACEUR), generalul Philip M. Breedlove, a avertizat asupra faptului că prezența militară rusească în Siria reprezintă de fapt realizarea unei alte componente dintr-o rețea complexă de sisteme de apărare creată de către Federația Rusă din perspectiva jocurilor sale geopolitice și intereselor sale strategice. „În condițiile în care încep să apară în Siria sisteme de apărare aeriană foarte capabile, suntem puțin îngrijorați în privința unei alte zone A2/AD ce este creată în estul Mediteranei”, a declarat generalul Breedlove cu ocazia unui expozeu la German Marshall Fund. A2/AD (anti-access/area denial) este o combinație de sisteme, precum baterii de rachete sol-aer și rachete anti-navă, dislocate pentru a împiedica forțele inamice să pătrundă sau să traverseze o anumită zonă – pe uscat, aerian sau maritim. În conformitate cu cele afirmate de principalul lider militar al NATO, crearea unei așa zise „umbrele” de tip A2/AD în Siria ar ridica la trei numărul acestor tipuri de zone care există în jurul Europei: prima „umbrelă”, și cea mai veche, este în regiunea baltică, unde baza maritimă rusească din Kaliningrad are capabilități antiaeriene semnificative, în timp ce a doua „umbrelă” acoperă Marea Neagră.

„Rusia a dezvoltat o puternică capabilitate A2/AD în Marea Neagră. În esență, rachetele lor de croazieră [anti-navă] pot acoperi întreaga Mare Neagră, iar rachetele lor de apărare antiaeriană au raze de acțiune care acoperă între 40 și 50% din Marea Neagră”, a declarat generalul Philip M. Breedlove la sfârșitul lui septembrie 2015.

Realizarea de către Federația Rusă a acestor zone A2/AD (anti-access/area denial) în zona Mării Baltice, a Mării Negre și în Estul Mării Mediterane, ar putea provoca dificultăți majore pentru Forța de Reacție Rapidă a NATO (NRF) care ar fi obligată să se deplaseze în zonele respective. În septembrie 2014, la Summitul NATO din Țara Galilor s-a decis să se creeze Very High Readiness Joint Task Force (VJTF) în cadrul NFR și care va avea capacitatea de a fi dislocată în 48 de ore pentru a răspunde provocărilor care pot apărea pentru interesele strategice și de securitate ale NATO. VJTF va avea valoarea unei brigăzi din trupele terestre (circa 5.000 de militari), sprijinită de elemente corespunzătoare din forțele aeriene, cele de marină și speciale.

Conducerea și componența VJTF va fi asigurată prin rotație, pe baze anuale, de către Franța, Germania, Italia, Polonia, Spania și Marea Britanie, urmând ca această forță să devină complet operațională până la Summitul NATO de la Varșovia din 8 – 9 iunie 2016. Și, totuși…generalul Philip M. Breedlove insistă pentru stabilirea unor responsabilități clare privind activarea VJTF, respectiv existența posibilității de a avea autoritatea pentru a ordona o activare informală a VJTF, în anticiparea unei decizii a Consiliului Nord-Atlantic.

Experții militari apreciază că va fi destul de dificil să se ajungă la timpul de reacție dorit în cazul dislocării VJTF, respectiv două – trei zile, precum și faptul că prepoziționarea echipamentelor și sistemul de pregătire al trupelor NATO se vor confrunta cu limite practice. Totodată, NATO are nevoie să știe care este, în mod real, capacitatea de luptă a NFR. Dintr-o astfel de perspectivă, ar trebui să gândim și să înțelegem efortul politic și, cu precădere, cel militar al Federației Ruse de a crea cele trei zone A2/AD în condițiile în care se simte încercuită și trebuie să preîntâmpine orice posibilitate în acest sens.

John M. Richardson – admiral in the United States Navy and the current Chief of Naval Operations

Totodată, noul comandant-șef al US Navy, amiralul John M. Richardson, a declarat pentru Financial Times că US Navy reevaluează dacă își va întări prezența în Europa și în Oceanul Pacific, ca urmare a faptului că „forța submarinelor lor (ale rușilor – n. n.) și a navelor de război este mai mare ca niciodată în ultimele două decenii”. Amiralul Viktor V. Cirkov, comandantul Forțelor Navale ale Federației Ruse, a declarat recent că patrularea submarinelor ruse a crescut cu 50% din 2013, ceea ce a alarmat autoritățile americane care se tem de faptul că submarinele ruse supraveghează cablurile de telecomunicații instalate pe fundul marin al Atlanticului. O activitate pe care amiralul John M. Richardson o consideră ca fiind „foarte preocupantă”, „o amenințare contra altui sistem mondial, sistemul de informații, care este legat de prosperitate, legat de securitate”. Într-o intervenție la o reuniune militară de la Veneția, în fața staff-ului de rang înalt al forțelor navale europene, amiralul John M Richardson, șeful US Navy, a subliniat faptul că modernizarea marinei de război a Federației  Rusiei, precum și alte„amenințări” din partea Moscovei, constituie un motiv pentru revizuirea strategiei navale a NATO. În opinia înaltului lider militar american, Forțele Navale ale Federației Ruse au realizat progrese semnificative, rapiditatea operațională a atins niveluri fără precedent în ultimul deceniu, iar „competențele au crescut și Moscova nu va ezita să exercite o coerciție militară”. Amiralul John M. Richardson a punctat: „Multe lucruri s-au schimbat o dată cu amenințarea rusă, cu criza migrației și dezvoltarea sistemelor informatice și a venit vremea revizuirii strategiei navale a NATO și pentru a analiza dacă ea este adecvată problemelor actuale cu care suntem confruntați”.

Admiral James G. Stavridis

În contextul îngrijorărilor staff-ului US Navy, amiralul (r) James G. Stavridis, fost comandant al SACEUR, l-a criticat pe președintele Barack Obama pentru decizia de a retrage o navă de luptă americană din Golful Persic. Pe 30 iulie 2015, US Navy a anunțat că portavionul USS Theodore Roosevelt va părăsi Golful Persic în toamnă, pentru două luni, astfel încât va fi pentru prima dată din 2007 când Pentagonul nu va dispune de nicio navă de luptă în regiune. Portavionul USS Theodore Roosevelt a lansat lovituri aeriene împotriva pozițiilor grupului jihadist Statul Islamic în Irak și Siria începând cu 2014. „Avem 11 portavioane nucleare active în prezent în marina SUA. Îmi vine greu să înțeleg de ce nu poate o flotă de o asemenea dimensiune să păstreze în permanență un portavion în regiuni periculoase, precum Golful Persic. Deja am redus bugetul apărării…cu aproximativ 30% în ultimii 10 ani și încă ne aflăm în război. (…) Ne-am implicat activ pe mai multe continente în operațiuni de luptă reale. Nu ar trebui să reducem drastic nivelul trupelor noastre”, a susținut amiralul (r) James G. Stavridis. Referindu-se la criza din Ucraina, amiralul (r) James G. Stavridis a declarat: „Trebuie să…le arătăm (rușilor – n. n.) că acela nu este un comportament potrivit pentru secolul 21”.

Jean-Claude Juncker – the executive branch of the European Union, since 2014

Într-o astfel de atmosferă politică și militară, extrem de încordată, a survenit…surpriza lui Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene. „Știu din conversațiile mele cu (președintele rus Vladimir) Putin că el (nu acceptă) fraze ca cele de atunci când (președintele american) Barack Obama a spus că Rusia este o putere regională. Ce înseamnă acest lucru? Nu poți să vorbești despre Rusia așa. (…) Trebuie, o spun deschis, să tratăm Rusia decent. Rusia trebuie tratată ca un egal”, a declarat Jean-Claude Juncker într-o conferință de presă desfășurată în orașul german Passau, pe 8 octombrie 2015, citat fiind de site-ul TheLocal.se. Trebuie să facem eforturi către o relație practică cu Rusia. Nu este sexi, dar așa trebuie să facem, nu putem continua așa, a declarat, citat de BBC, șeful Comisiei Europene care a insistat asupra faptului că relația dintre UE și Federația Rusă nu poate să fie dictată, la Bruxelles, de către cei din Washington.

Evgheni M. Primakov și Vladimir Putin

O astfel de declarație ne-a readus în memorie cele declarate cândva, în 1996, de către academicianului Evgheni M. Primakov, directorul Serviciului de Informații Externe al Federației Ruse (SVR), respectiv: Mulți au prezis că dezideologizarea Serviciului de Informații Externe, în condițiile actuale, ne va priva de colaborarea unor surse străine de informații. S-a dovedit fals. Acum nu mai vorbim despre baza ideologică a obținerii colaborărilor străine. Dar continuă să acționeze interesarea politică a multor oameni în cooperarea cu serviciile noastre secrete, care sunt acum rusești, și nu sovietice. Au un cuvânt de spus și preocuparea de a nu se crea o lume «unipolară», și amenințarea unor revizuiri de granițe europene postbelice, și înțelegerea rolului Rusiei ca factor de stabilitate în Europa și în lume. Așa încât dezideologizarea serviciilor de informații  nici nu le-a lichidat, nici nu le-a afectat statutul de cel mai important instrument al politicii ruse”.

Adm. William Crowe Jr

În ceea ce privește comunitatea de intelligence a SUA și principalul ei adversar de ieri, din timpul Războiului Rece, și de azi, respectiv SVR&FSB&GRU, trebuie menționat faptul că istoricii și mass-media de peste Ocean au consemnat și eșecuri usturătoare, extrem de dureroase, atât la nivel operativ dar și în ceea ce privește analiza strategică, prognoza. Amiralul William James Crowe Jr., președintele Comitetului Întrunit al Șefilor de State-Majore (1985 – 1989), referindu-se la rapoartele CIA despre evenimentele din spațiul sovietic pentru perioada 1985 – 1989, declara:

„Vorbeau despre Uniunea Sovietică ca și cum nu ar fi citit niciodată ziarele, cu atât mai puțin rapoartele serviciilor de spionaj”.

Robert D. Blackwill

Ambasadorul Robert D. Blackwill, specialistul Consiliului Național de Securitate (NSC) al SUA pentru afacerile sovietice și europene între 1989 și 1990, mărturisea că disprețul pentru analizele CIA era cvasigeneral în acea perioadă. „Agenția încă producea grămezi de analize pe care nu le citeam niciodată. În cei doi ani, nu am citit nicio estimare națională. Nici măcar una. Iar cu excepția lui Gates (Robert – n. n.), nu cred că mai era cineva la NSC care să facă asta”, mărturisea Robert D. Blackwill. Milt Bearden, șeful Diviziei Sovietice a Serviciului Clandestin al CIA, avea să privească mut de uimire transmisia CNN ce înfățișa căderea Zidului Berlinului pe 9 noiembrie 1989. CIA a editat, în cooperare cu Center for the Study of Intelligence din Washington, în anii 1999 și 2001, două volume care conțineau documente declasificate ale CIA privind analizele despre URSS din ultima perioadă a Războiului Rece. Primul volum (At Cold War’s End) a fost editat de către istoricul Benjamin B. Fischer, iar cel de-al doilea (CIA’s Analysis of the Soviet Union 1947 – 1991) de către istoricii Gerald K. Haines și Robert E. Leggett. Volumele cuprind o serie de National Intelligence Estimates (NIE) și National and Special National Intelligence Estimates (SNIE) cu privire la evoluția URSS și sunt așezate, în ordine cronologică, însă „cu o logică demonstrativă – consemnează istoricul Catherine Durandin –, evident refăcută a posteriori, vizibilă în alegerea și organizarea documentelor”. Miza era obținerea calificativului „Good Job” pentru CIA din partea opiniei publice interne și internaționale.

Într-un recent interviu acordat revistei The National Interest, fostul secretar de stat Henry Kissinger menționa cu referire la politica externă a administrației Obama, implicit a SUA:

„Nu ar trebui să ne implicăm în conflicte internaționale, dacă la începutul lor nu putem să descriem o finalitate clară și dacă nu suntem dispuși să susținem efortul necesar pentru a atinge acel obiectiv.

Fostul înalt diplomat american consideră că SUA ar trebui să țină cont de faptul că ceea ce se întâmplă în Ucraina nu poate fi redus la o simplă formulă de aplicare a principiilor care au funcționat în Europa Occidentală, nu atât de aproape de Stalingrad și Moscova. Referindu-se la întâlnirea cu președintele Federației Ruse, din 2013, Henry Kissinger va declara că problema ucraineană era văzută, la Moscova, ca fiind una de natură economică și care urma să fie gestionată prin intermediul tarifelor și prin prețul petrolului.

Henry Kissinger

„Prima greșeală ține de comportamentul neglijent al Uniunii Europene. Ei nu au înțeles implicațiile propriilor condiționalități. Politica internă ucraineană a făcut imposibil pentru Ianukovici să accepte termenii UE și să fie reales sau pentru Rusia să îi perceapă exclusiv într-o cheie economică. Astfel că președintele ucrainean a respins termenii UE. Europenii s-au panicat și Putin a devenit mult prea încrezător. El a văzut blocajul ca pe o mare oportunitate de a implementa imediat ceea ce era obiectivul său cu bătaie lungă. Astfel, a oferit 15 miliarde de dolari pentru a atrage Ucraina în propria sa Uniune Eurasiatică. În toate acestea, America a rămas pasivă. Nu a existat o discuție politică semnificativă cu Rusia sau UE despre ceea ce era în desfășurare. Fiecare dintre părți a acționat rațional pe baza percepției eronate despre celălalt, în timp ce Ucraina a plonjat în revoluția Maidanului chiar în mijlocul proiectului pentru care Putin lucrase timp de 10 ani pentru a pune în valoare statutul Rusiei. Fără îndoială că Moscova a privit aceste evoluții ca și cum Vestul folosea ceea ce era considerat un festival rusesc pentru a muta Ucraina în afara orbitei rusești. În acel moment, Putin a început să se comporte ca un țar rus – exact ca țarul Nicolae I în urmă cu un secol. Nu îi scuz metodele, doar le plasez în context, mărturisește Henry Kissinger.

Consider că această percepție a evenimentelor este mai mult decât tulburătoare, însă și adevărată!

În timp ce generalul Philip M. Breedlove susține, în cadrul forumului Reagan National Defense, necesitatea ca Pentagonul să trimită mai multe brigăzi americane pe continentul european, prin rotație, și să amplifice exercițiile militare în mai multe țări europene, pregătindu-se să contracareze o potențială interferență rusească în cazul izbucnirii unui război între cele două părți, Henry Kissinger consideră că, totuși, „dacă tratăm Rusia în mod serios ca o putere globală, atunci dintr-o fază timpurie trebuie să determinăm dacă preocupările lor pot fi reconciliate cu necesitățile noastre. Reputatul analist al relațiilor internaționale susține ideea unei discuții, în spatele ușilor închise și nu numai, privind posibilitatea unei grupări cu statut nonmilitar pe teritoriul dintre Federația Rusă și frontierele existente ale NATO.

Henry Kissinger

„Vestul ezită să își asume recuperarea economică a Greciei; cu siguranță, nu își va asuma Ucraina ca pe un proiect unilateral. Așadar, în acest context ar trebui să examinăm cel puțin posibilitatea unei cooperări între Vest și Ucraina într-o Ucraină nealiniată militar. Criza din Ucraina se transformă într-o tragedie, pentru că se confundă interesul pe termen lung al ordinii globale cu necesitatea imediată a restaurării identității ucrainene. Sunt pentru o Ucraină independentă în frontierele sale actuale. Am pledat pentru acest lucru încă de la începutul perioadei postsovietice. Dar când unități musulmane luptă în numele Ucrainei, atunci sensul proporțiilor s-a pierdut. (…) Înseamnă că obiectivul a devenit acela de a rupe Rusia; obiectivul pe termen lung ar trebui să fie acela de a o integra”, concluzionează Henry Kissinger.

Și, totuși…comandantul SACEUR, generalul Philip M. Breedlove consideră că o cooperare cu Federația Rusă în privința Siriei înseamnă că Occidentul a acceptat, ca un fapt împlinit, operațiunea de anexare a Peninsulei Crimeea de către Moscova, precum și suportul acordat de către Moscova pentru forțele separatiste din Donețk și Lugansk. În cursul lunii octombrie 2015, SUA a trimis la o bază NATO din Estonia câteva zeci de piese de echipament militar, inclusiv patru tancuri M1A2 Abrams, zece vehicule blindate Bradley și aparatură pentru suport operațional. Echipamentele au fost livrate pe cale ferată din Letonia și sunt destinate soldaților din Divizia 3 Infanterie a SUA.

În perioada Războiului Rece, liniile de bază ale strategiei NATO (concepția „stăvilirii” este identică cu concepția strategică și geopolitică a „anacondei”), dar și ale altor blocuri politico-economice îndreptate spre stăvilirea URSS, respectiv ASEAN, ANZUS, CENTO, au reprezentat dezvoltarea directă a tezelor principale ale amiralului Alfred Mahan. Victoria de la 9 mai 1945, de pe fronturile europene, urmată de capitularea Japoniei, la 2 septembrie 1945, au permis Statelor Unite să-și pună în aplicare ideile privind cucerirea și dominarea celui de-al treilea cerc geopolitic, prin intermediul „Planului Marshall” și al NATO. Zbigniew Brzezinski aprecia, în lucrarea Marea tablă de șah (1997) că scopul geopolitic central al SUA îl reprezintă consolidarea, printr-un parteneriat transatlantic veritabil, a capului de pod stabilit pe continentul eurasiatic, respectiv Europa unită, astfel încât această Europă, în curs de lărgire, să poată deveni o trambulină mai viabilă pentru proiectarea în Eurasia a noii ordini internaționale concepute în Biroul Oval de la Casa Albă. Extinderea NATO, de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum și eforturile care se fac pentru securizarea „Rimland”-ului, respectiv regiunea de margine sau „bordura maritimă” a Eurasiei, relevă faptul că bătălia pentru cucerirea celui de-al patrulea cerc geopolitic al lumii se află în plină desfășurare. Liderii de la Moscova au depus și depun, la acest început de secol XXI, eforturi teribile pentru păstrarea, cu orice preț, a potențialului strategic al Federației Ruse, la nivel intercontinental, respectiv să rămână „o superputere”, chiar dacă într-o variantă redusă, micșorată, acceptând o serie de compromisuri politice, geopolitice, economice și teritoriale, și fiind convinși că orice concesie teritorială făcută astăzi va fi revizuită mâine în folosul rușilor.

În contextul evenimentelor petrecute în spațiul URSS în toamna anului 1991, respectiv pregătirile pentru referendumul din 1 decembrie 1991 privind aprobarea independenței Ucrainei, Mihail S. Gorbaciov avertiza:

„Dacă Ucraina părăsește Uniunea, Crimeea va insista asupra anulării alipirii sale la Ucraina, din 1954, și va cere întoarcerea la Rusia. Dar dacă Ucraina rămâne în noua Uniune a statelor suverane, atunci Crimeea nu va avea obiecții în privința apartenenței sale la Ucraina”.

În perioada campaniei electorale din 1996 din Federația Rusă, candidatul Mihail S. Gorbaciov va fi însoțit pe parcursul vizitei electorale din Sankt-Petersburg de către Vladimir V. Putin, președinte al Comitetului pentru Relații Externe și consilier al primarului din Sankt-Petersburg, care va dovedi „mult tact, o ospitalitate sinceră, o înțelegere subtilă a problemelor orașului și nu numai ale orașului…”.

Atentatul terorist de la Paris din 13 noiembrie 2015 a relevat fragilitatea unei mari puteri europene, precum și a comunității sale de intelligence, faptul că UE se clatină sub loviturile unui adversar extrem de crud și nemilos, în speță terorismul internațional de factură islamică, precum și a valului de imigranți, și a evidențiat necesitatea unei noi solidarități euro-atlantice…căreia Federația Rusă i-a „oferit” o mână de ajutor în Orientul Mijlociu. Un Orient Mijlociu în care planurile conservatorilor de la „Project for the New American Century” au eșuat. Concluzionând asupra evoluției relațiilor internaționale din acest început de secol XXI, precum și al vulnerabilităților anumitor construcții geopolitice, Henry Kissinger mărturisea:

„Istoria ne arată acest ciudat fenomen că o țară care a avut enorme probleme de-a lungul frontierelor sale a reprezentat totodată și salvarea ultimă a echilibrului – împotriva mongolilor, împotriva francezilor, împotriva germanilor. Așadar, putem să urmărim simultan obiectivul de a conserva o Ucraină liberă, dar și o Rusie suficient de puternică pentru conservarea echilibrului?.

„Necunoscuta rusă” și surprizele sale…pe care le poate oferi comunității internaționale rămân la fel de nepătruns pentru această comunitate extrem de divizată și, uneori, extrem de superficială în a înțelege semnificația unor atitudini și fapte, precum și de-a prevedea consecința anumitor decizii politico-militare și economice. În ciuda situației extrem de grele din toamna anului 1941, când armatele Reich-ului german asaltau Moscova, Stalin l-a chemat la ordin, în cursul zilei de 12 octombrie 1941, pe viitorul rezident al NKVD la Washington, Vasili Zarubin, alias Zubilin, înainte de plecarea acestuia în Statele Unite, pentru a-i cere să pună la punct un sistem eficient „nu numai pentru monitorizarea evenimentelor, ci și pentru a fi în stare să le influențeze prin intermediul prietenilor URSS”.

ISTORIA are constantele și…(ne) surprizele sale!

Publicat de autor dr. Constantin Corneanuromaniabreakingnews.ro
Asociația Europeană de Studuii Geopolitice și Strategice „Gh. I. Brătianu”

,

Cine este Pavel Sudoplatov?

kgbCititorul se va întreba cine este acest autor și cum a avut el acces la secrete atât de mari, multe dintre ele rămase neelucidate până acum?

Pavel Sudoplatov a fost director-adjunct al spionajului extern sovietic între anii 1939-1942. La 15 iulie 1941, el a fost numit director general al Administrației Misiunilor Speciale din Ministerul Afacerilor Interne (NKVD) al URSS. Apoi a devenit directorul general al Direcției a IV-a din NKVD, însărcinată cu războiul de partizani contra Germaniei naziste, care invadase URSS la 22 iunie 1941.

În perioada 1944-1946, Sudoplatov a fost șeful Biroului de Informații al Comitetului Special al URSS pentrul Proiectul Atomic, care a reprezentat principala sursă de informații pentru dezvoltarea tehnico-științifică a armelor atomice sovietice. Sfera de activitate în care era angajat Sudoplatov a fost realmente extraordinară: răpire și asasinare; sabotaj și război de partizani în timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial; înființarea de rețele ilegale de spioni sovietici în SUA și Europa Occidentală. Însă domeniul crucial de activitate în care a fost angrenat Sudoplatov a fost spionajul atomic pe teritoriile SUA, Angliei și Canadei.

g-ral-nkvd-pavel-sudoplatovPavel Sudoplatov a fost arestat după căderea de la putere a lui Lavrenti Beria. În pofida torturii și a izolării complete în închisoare, acesta a refuzat să se „confeseze”, insistând că acuzațiile aduse contra lui sunt deformări ale activităților sale pentru care el a fost decorat și promovat până la gradul de general-locotenent. A fost eliberat din închisoare după 15 ani de temniță grea, dar abia în anul 1992 va reși să-și obțină reabilitarea. A rămas un adept al comunismului, el atribuind căderea URSS-ului faptului că oameni inferiori lui Stalin au ajuns la conducerea statului sovietic (pag. XIII).

În acest sens el scrie că: „cei care pretind a scrie istoria noastră nu pot reabilita imperiul țarist și pe Lenin cu scopul de a-l prezenta pe Stalin drept un criminal, este prea facil, având în vedere intelectul și viziunea lui. Cârmuitorii victorioși ai Rusiei au avut întotdeauna trăsături combinate de criminali și de oameni de stat. În această privință se trece cu vederea că Stalin și Beria, care au jucat roluri tragice și criminale în istoria noastră, au jucat în același timp un rol constructiv, transformând Uniunea Sovietică într-o superputere nucleară. Or, tocmai această realizare este cea care a determinat evoluția ulterioară a evenimentelor din lume” (pag. 5). Acest concept a fost cel mai bine prezentat lumii de către Winston Churchill prin aceste cuvinte: „Când Stalin a venit la putere, Rusia ara pământul cu plugul de lemn. Când Stalin a murit, țara sa era cea mai mare superputere militară a lumii, întrecută doar de Statele Unite ale Americii”.
Sudoplatov a refuzat să-i ajute pe istoricii ruși să se descurce în labirintul arhivelor secrete din Moscova, pe considerentul că Stalin nu poate fi judecat obiectiv prin prisma standardelor de azi și că el trebuie evaluat în contextul timpurilor în care a condus țara. De același refuz ferm s-a izbit și Jerrold Schecter, șeful biroului din Moscova al revistei americane „Time”, când l-a vizitat pe Sudoplatov la spitalul unde se trata de insuficiență cardiacă, la vârsta de 85 de ani. Acesta ar fi dus cu el în mormânt tot ce a dezvăluit în această carte dacă Jerrold Schecter nu s-ar fi dus la fiul lui Pavel Sudoplatov, academicianul rus Anatoli Sudoplatov, căruia i-a cerut ajutorul direct și personal în a-l convinge pe tatăl său să spună ce știe înainte de moartea sa iminentă.

Robert Oppenheimer a fost directorul proiectului Manhattan, proiect care a dezvoltat prima bombă atomică

Cum au furat sovieticii secretul primei bombe atomice…

Editorii americani ai acestei cărți semnalează de la primele pagini ale introducerii că aspectul inedit, adus la cunoștința publicului de acest autor militar, este modul concret în care au procedat sovieticii pentru a fura secretele atomice descoperite de savanții de la Los Alamos, pentru construirea primei bombe atomice. Este clar acum că, fără participarea voluntară la trădare a savanților participanți la Proiectul Manhattan, sovieticii n-ar fi putut copia așa repede bomba atomică americană.

Prima bombă atomică detonată de sovietici în anul 1949 a fost o copie fidelă a bombei americane.

Le-au trebuit savanților sovietici zece ani pentru detonarea cu succes a celei de-a doua bombe atomice, care a fost în totalitate un produs sovietic.
Prima bombă atomică a fost rezultatul unui efort colectiv intens, coerent și insistent, care a costat 2 miliarde de dolari și la care au participat zeci de mii de ingineri, tehnicieni, fizicieni și alți specialiști americani. Munca lor a ajuns de-a gata în mâinile spionilor sovietici, care au dus-o la Moscova cu riscul vieții lor (soții Alfred și Ethel Rosenberg au fost curierii sovietici care au sfârșit pe scaunul electric când s-a aflat ce transportau în valizele lor).

Mai mult de 90% dintre agenții recrutați de sovietici în străinătate erau de origine evreiască, a căror ură contra lui Hitler i-a făcut să-și riște viața și avutul pentru a ajuta URSS-ul în lupta contra Germaniei (pag. 4).

Cum a fost posibil ca savanții atomiști să transfere sovieticilor descoperirile lor științifice?

Sudoplatov povestește că s-a acționat pe trei idei principale:

1) teama viscerală a savanților că Hitler ar putea fi primul care să obțină bomba atomică;

2) egalitatea statutului de puteri nucleare dintre SUA și URSS va contribui la pacea mondială, altfel s-ar fi anihilat reciproc;

3) exploatarea aroganței depistate de sovietici la discuțiile secrete cu savanții atomiști, care se considerau o specie nouă de oameni de stat, al căror mandat depășea granițele țărilor din care proveneau ei (pag. XIV).

Deci n-a fost vorba de bani sau alte valori pentru obținerea colaborării savanților atomiști de la Los Alamos. A fost o colaborare voluntară și gratuită, deși Stalin era pregătit să plătească eventual sumele necesare pentru transferul tehnologiei nucleare. Chiar dacă directorul Proiectului Manhattan, prof. dr. Robert Oppenheimer, era decedat din anul 1967, familia acestuia l-a acționat în justiție pe Sudoplatov la apariția acestei cărți, pentru a salva reputația savantului. Și n-a fost singurul scandal provocat de această carte. Statul ucrainian s-a sesizat din oficiu și l-a dat în judecată pe Sudoplatov pentru asasinarea lui Evghen Konovaletz, eroul național al Ucrainei, despre care nu se știa cine l-a ucis în exil. Sudoplatov descrie în detaliu cum l-a ucis pe Konovaletz, la Amsterdam, din ordinul direct și personal al lui Stalin, pentru că era liderul ucrainienilor din exil cu acces direct la Hitler și Hermann Göring.

Misiune în Mexic: uciderea lui Troțki

Ramon Mercader, cel care, trimis de Stalin, l-a omorât pe Troțki în Mexic, unde acesta din urmă se afla în exil

Un capitol întreg al cărții este consacrat de Sudoplatov modului cum a organizat și instruit echipa trimisă în Mexic cu misiunea uciderii celui mai mare dușman al lui Stalin și unul dintre fondatorii statului sovietic: Leon Davidovici Bronstein, intrat în istorie sub numele conspirativ de Troțki. Se cunoaște faptul că și Lenin se temea de Troțki, care-l întrecea ca orator și ca organizator de geniu al Armatei Roșii.

Întrebat de un jurnalist cum explică el succesul constant al cuvântărilor sale în fața unor săli pline cu oameni atât de diferiți ca pregătire, Troțki a dat următorul răspuns:

„Eu când mă urc la tribună îmi imaginez că sunt în fața unei săli pline cu idioți și că trebuie să vorbesc în așa fel încât să fiu înțeles de ultimul idiot din ultimul rând al sălii respective”.

Cel care l-a ucis pe Troțki, la 20 august 1940, a fost agentul lui Sudoplatov, un comunist catalan cu numele de Ramon Mercader, care n-a reușit să fugă din locuința lui Troțki după ce l-a rănit mortal. A fost prins, judecat și condamnat de mexicani, care l-au închis timp de 20 de ani. A fost bătut în fiecare zi în închisoare până au reușit să scoată de la el informația capitală: cine a fost ordonatorul crimei comise de el.

A petrecut ultimii ani de viață la Moscova cu o pensie de general KGB și a decedat în 1978 la 65 de ani.

Eduard Beneș și Imre Nagy, agenți ai Moscovei

Sudoplatov mai dezvăluie că printre agenții lui plătiți s-a numărat și președintele Cehoslovaciei, Eduard Beneș, recrutat de NKVD în anul 1938, și care a facilitat cedarea către URSS a unei părți din teritoriul țării sale (pag. 104).

Când Cehoslovacia a fost cotropită de naziști, Beneș a fost scos din țară de oamenii NKVD-ului, pe căi cunoscute numai de ei. Nimeni n-a știut cum a ajuns el la Londra. Sudoplatov scrie că, la plecare, lui Beneș i s-a înmânat suma de 10.000 de dolari, o avere pentru acele vremuri și i s-a cerut o chitanță. Cu acei bani Beneș a trăit confortabil la Londra pe toată durata războiului.

În anul 1945 s-a dus la Moscova împreună cu Jan Masaryk cu convingerea că va fi repus în funcția de președinte, numai că Stalin îl pregătea pe comunistul ceh Klement Gottwald pentru funcția supremă a Cehoslovaciei.
După încheierea războiului, Sudoplatov este trimis de Molotov la Praga cu misiunea de a-l determina pe Eduard Beneș să se retragă în liniște din viața politică a Cehoslovaciei.

În acest scop, Sudoplatov a luat cu el, la Praga, pe Piotr Zubov, ofițerul NKVD care-l recrutase pe Beneș, și, mai ales, n-a uitat să ia chitanța contra căreia îi înmînase acestuia cei 10.000 de dolari. Pentru cazul că Beneș ar putea opune rezistență cererii lui Molotov, autorul cărții scrie că a luat cu el 400 de militari îmbrăcați în civil, care ar fi intevenit dacă ar fi fost nevoie. Totul s-a desfășurat în secret și fără incidente, Eduard Beneș anunțând public că se pensionează pe motive de sănătate. A murit în anul 1948 (pag. 233-235).

Un alt lider european care este demascat de Sudoplatov ca fiind agent plătit al NKVD este Imre Nagy al Ungariei, despre care scrie următoarele:

„Beria avea de asemenea planuri de schimbări în conducerea Ungariei. El a avansat propunerea ca Imre Nagy să fie candidat la postul de prim-ministru. Încă din anii 1930, Nagy a fost un agent NKVD cu normă întreagă, cu numele de cod Volodea, ale cărui servicii erau considerate de mare valoare. Ideea lui Beria era de a avea prin Nagy pe omul său într-o poziție cheie în conducerea Ungariei. Nagy va executa supus instrucțiunile Moscovei” (pag. 367).

Tito către Stalin: „eu voi trimite la Moscova un singur om și nu va mai fi nevoie de altul”

Caricatură înfățișându-l Tito, vândut americanilor. Președintele Iugoslaviei era cunoscut pentru părerile contrare lui Stalin

Pagini întregi sunt dedicate descrierii planurilor lui Stalin de asasinare a mareșalul Iosip Broz Tito, președintele Iugoslaviei. După trei încercări nereușite, efectuate de alte cercuri din anturajul lui Stalin, acesta decide să apeleze la Sudoplatov pentru uciderea lui Tito. Îl cheamă la Kremlin și-i arată o scrisoare olografă și nesemnată, care cuprindea o propunere de atentat la viața lui Tito.

După citirea scrisorii, Sudoplatov a demonstrat punct cu punct toate detaliile care probau că autorul scrisorii este fără experiență în domeniu.

Stalin a fost impresionat de sistemul puternic de apărare construit în jurul liderului iugoslav, informații pe care Sudoplatov le avea de la un agent al său aflat în garda personală a lui Tito.

Chestiunea ridicată de Sudoplatov era că în condiții de pace se pune problema morală a trimiterii unui agent sovietic la moarte sigură, întrucât el nu avea nicio șansă de a scăpa neprins. În plus, se cunoștea că Tito nu va intra în panică având experiență personală de luptă în război (pag. 339). Două zile mai târziu, planurile contra lui Tito au fost abandonate de îmbolnăvirea lui Stalin și decesul său la 5 martie 1953.

În biroul lui Stalin de la vila Kunțevo s-a găsit, printre alte documente personale, următoarea scrisoare de la Tito:

„Ați trimis aici trei oameni ca să mă ucidă și toți trei au fost capturați. Dacă nu încetați, eu voi trimite la Moscova un singur om și nu va mai fi nevoie de altul”. Șochează limbajul specific corespondenței dintre doi gangsteri.

Finlanda a facilitat Pactul Molotov-Ribbentrop

La 8 aprilie 1938 – povestește Sudoplatov – Boris Rîbkin, șeful rezidenței NKVD din Finlanda, este convocat la Kremlin, unde Stalin și alți membri ai Biroului Politic îi încredințează oficial misiunea de a oferi verbal guvernului finlandez un pact secret, fără participarea ambasadorului sovietic la Helsinki. În schimbul semnării de către Finlanda cu URSS a unui Pact de Asistență Mutuală Militară și Economică în caz de atac din partea unei terțe puteri, sovieticii ofereau finlandezilor siguranța eternă contra unui război din partea puterilor europene și privilegii economice reciproce pe o bază permanentă. În această ofertă s-a inclus împărțirea sferelor de influență militară și economică din zona țărilor baltice care se aflau între Finlanda și URSS. Guvernul Finlandei a respins oferta, preferând o colaborare cu Germania.
Mareșalul Carl Gustav Mannerheim, președintele Consiliului de Apărare al Finlandei, l-a informat pe Hitler despre pactul propus de Stalin, fără să evalueze consecințele indiscreției sale. Hitler a tras concluzia că Stalin este apt pentru o asemenea abordare cu Germania, din moment ce un pact similar fusese oferit Finlandei. Așa a ajuns Ribbentrop la Moscova, unde a semnat cu Molotov pactul care le poartă numele. Deși refuzată de Mannerheim, oferta sovietică a produs o sciziune profundă în conducerea Finlandei, fapt care va fi speculat de sovietici la încheierea unei păci separate cu Finlanda în anul 1944. Ca urmare a înfrângerii în război, Finlanda a pierdut 22.000 de mile pătrate din teritoriu în favoarea URSS-ului, iar frontiera de stat dintre cele două țări a fost mutată cu mult mai spre nord de orașul Leningrad (azi Sankt-Petersburg) decât prevedea pactul propus de Stalin în anul 1938.
Semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, în 1939. Molotov, ministul de externe rus, se află pe scaun, în spatele său este Ribbentrop (în centrul imaginii, cu cravată), ministrul de externe al Germaniei naziste; Stalin se află în stânga lui
Sudoplatov aduce și detalii inedite privind negocierile secrete purtate de Stalin cu Hitler în lunile premergătoare invaziei URSS de către Germania. Astfel, la 10 ianuarie 1941, Molotov semnează cu ambasadorul german la Moscova, Friederich Werner von der Schulenburg, un protocol secret prin care Germania cedează URSS-ului, în schimbul a 7,5 milioane dolari-aur, teritorii ale Lituaniei care aparțineau Germaniei, precum și dezvoltarea cooperării economice pe toată durata anului 1941. Alt detaliu inedit oferit de Sudoplatov este acela că în consultările secrete dintre Hitler, Ribbentrop și Molotov privind o alianță strategică între Germania, Japonia și URSS, au fost manifestări care l-au condus pe Stalin la iluzia că va putea cădea la o învoială cu Hitler.

Din rapoartele spionilor sovietici la Londra (Philby și Cairncross), Stalin știa că Hitler căuta insistent o formulă pașnică de soluționare a litigiilor Germaniei cu Imperiul Britanic înaintea atacării URSS-ului pentru evitarea unui război pe două fronturi. Asta l-a făcut pe Stalin să calculeze greșit că mai are cel puțin un an până la agresiunea nazistă contra URSS. În sprijinul acestei teorii, că Stalin se baza pe contactele sale personale cu Hitler în a-l convinge să nu atace URSS, Sudoplatov aduce și următorul detaliu semnificativ: în luna mai 1941, Stalin se autonumește prim-ministru al guvernului URSS, iar în declarația agenției TASS privind această schimbare în conducerea guvernului sovietic se comunică publicului larg că Stalin este gata de negocieri internaționale și că el va conduce personal tratativele cu Germania. Toate aceste detalii aruncă o lumină nouă asupra circumstanțelor care l-au făcut pe Stalin să ignore toate avertismentele privind iminenta invazie a URSS-ului de către Germania nazistă.

Otrăvurile fără urmă, o specialitate sovietică

Sudoplatov scrie că absolut toți cârmuitorii sovietici de la Lenin la Gorbaciov au manifestat un mare interes pentru otrăvuri și administrarea lor secretă oamenilor deveniți indezirabili. În acest subiect autorul se pronunță cu competență și autoritate ca specialist militar însărcinat pe linie de serviciu să folosească otrăvuri puternice ca instrumente de asasinare rapidă, secretă și eficientă a celor condamnați politic să dispară.
La ordinul direct al lui Lenin, în secretariatul lui de la Kremlin s-a înființat un laborator în subordinea primului-ministru, numit „Spețialnîi Kabinet”, care avea ca obiect de activitate cercetarea, proiectarea și fabricarea de otrăvuri puternice. De la acest laborator a cerut Lenin să i se aducă otravă la vila sa de la Nijni-Novgorod (azi orașul Gorki), unde zăcea paralizat și informat de medici că sifilisul de care suferea duce în final la demență. Stalin a supus spre examinare această cerere Biroului Politic, care a refuzat s-o aprobe. În 1937, acest laborator a fost transferat la NKVD, în subordinea directă a ministrului securității statului.

Între anii 1960-1970, acest laborator special de otrăvuri purta numele strict-secret de „Laboratorul Toxicologic nr. 12”, aflat în structurile KGB.

Notorietatea acestui laborator continua să fascineze președinții URSS-ului, Gorbaciov fiind interesat despre acesta când aflase că Brejnev afirmase public că Hrușciov era mai ușor de îndepărtat de la putere prin Laboratorul 12 decât printr-o Plenară a C.C. al PCUS.
Otrăvurile acestea nu lăsau urme, iar la autopsie se constatau indiciile unui infarct miocardic sau o comoție cerebrală. Așa a fost ucis diplomatul suedez Raoul Wallenberg, la ordinul lui Molotov, care se temea că va povesti în Suedia despre procedeele prin care NKVD a încercat să-l recruteze ca agent de influență. La fel a fost ucis jurnalistul bulgar Markov, care, fiind angajat al televiziunii britanice, îl critica constant pe președintele Bulgariei, Teodor Jivkov. Otrava a fost administrată prin vârful unei umbrele cu care Markov a fost împuns „din greșeală” pe un pod din Londra. La autopsie n-au apărut urme toxicologice. Cazul a ajuns celebru grație generalului KGB Oleg Kalugin, care a emigrat în SUA și a povestit acolo că el a furnizat otrava colegilor săi din Bulgaria.

Potrivit lui Sudoplatov, pe lista celor otrăviți de autor sunt agenți-dubli și opozanți politici de-ai lui Stalin, Molotov și Hrușciov. Cadavrele lor au fost incinerate și îngropate la o groapă comună. „Autoritățile au admis șovăielnic că figuri proeminente ca Iakir, Tuhacevski, Uborevici, Meyerhold și alții au fost trimiși pe lumea cealaltă în această manieră. Întrucât până în anul 1965 «Donskoi» era singurul crematoriu din Moscova, este probabil că cenușa lui Wallenberg, Iejov și Beria este îngropată în aceeași groapă comună” (pag. 271).

Reciclarea spionilor la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial

La invazia URSS-ului de către germani era o lipsă mare de specialiști în domeniul spionajului. Sudoplatov cere – și Beria aprobă – scoaterea din închisori a 140 de foști ofițeri NKVD arestați în anii 1930.

„Dosarele arătau că ei au fost arestați la inițiativa și din ordinul direct al lui Stalin și Molotov. Din nefericire, Shpigelglas, Karin și Maly, preotul maghiar, fuseseră deja împușcați” (pag. 127).

Preotul Maly a fost omul care i-a recrutat și dirijat la Londra pe spionii britanici MacLean și Philby din rețeaua Universității Cambridge.

MacLean a lovit sever interesele economice ale României pe vremea când ea era pe lista țărilor beneficiare ale Planului Marshall.

Ca șef al cancelariei ambasadei britanice la Washington, MacLean avea acces la corespondența secretă a ambasadei cu șefii de la Londra.

Astfel, dintr-o telegramă cifrată primită de la ministrul britanic Bevin, MacLean află că URSS nu va mai primi din Germania reparațiile de război convenite la Ialta ca să fie plătite de nemți timp de 5 ani, deoarece refacerea economiei URSS și a Europei de Est se va face prin Planul Marshall.

Fiind în solda NKVD, MacLean trimite lui Stalin o copie a telegramei de la Bevin. Sudoplatov descrie consecințele dramatice ale acestei telegrame:

„Asta era total inacceptabil deoarece va împiedeca consolidarea controlului nostru în Europa răsăriteană. Însemna că partidele comuniste deja instalate în România, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia și Ungaria vor fi deposedate de pârghiile economice ale puterii. Șase luni după ce Planul Marshall a fost refuzat de Uniunea Sovietică, regimul pluripartidelor din Europa de Est lua sfârșit. La instrucțiunile lui Stalin, Vîșinski a trimis un mesaj cifrat lui Molotov, aflat la Paris, care cuprindea în sumar raportul lui MacLean. Pe baza informației lui MacLean, Stalin l-a instructat pe Molotov să obstrucționeze implementarea Planului Marshall în Europa răsăriteană. Vîșinski personal a condus tratativele cu Regele Mihai al României pentru abdicarea lui, garantându-i o parte din pensia sa” (pag. 232).

Așa a pierdut România miliardele de dolari nerambursabili ale Planului Marshall.

„Sora” NKVD-ului era serviciul de spionaj al Armatei Roșii, cunoscut după inițialele sale în rusă: GRU.

Sudoplatov scrie că și GRU se ocupa de asasinate, cu precădere ale dezertorilor și ale agenților dubli, inclusiv în perioada postbelică, atunci când însărcinat cu aceste misini de suprimare era generalul-maior Markelov (pag. 425).
Ilustrativ pentru orizontul global al lui Stalin este următorul dialog citat de Sudoplatov:

„Mi s-a redat de către Vetrov, aghiotantul lui Molotov, ulterior ambasador în Danemarca, ce a spus Stalin lui Molotov: «Hai să ne dăm acordul pentru înființarea Statului Israel. Asta va fi o durere în cur pentru statele arabe și le va face să întoarcă spatele către britanici. Pe termen lung asta va submina total influența britanică în Egipt, Siria, Turcia, Irak.»” (pag. 296).

Au trecut 63 de ani de atunci și influența britanică în țările menționate mai sus a rămas o amintire.

Gorbaciov, un lider urât de ruși

Sudoplatov oferă detalii negative pentru reputația lui Gorbaciov ca șef de stat. De exemplu, Gorbaciov a refuzat să le spună polonezilor ceva despre actele privind genocidul comis de sovietici la Katyn, unde au fost uciși 21.857 de ofițeri polonezi, la care trebuie adăugat numărul civililor polonezi împușcați acolo, preoți, magistrați, profesori, elita Poloniei, un total înfricoșător de 35.000 de victime nevinovate (pag. 277).

Abia Elțîn a făcut asta, după căderea URSS, dând Poloniei copiile actelor din arhivele KGB.

„Gorbaciov și Iakovlev s-au comportat ca șefi de partid obișnuiți, exploatând numele democrației pentru a-și întări propria lor bază de putere. Au fost naivi ca oameni de stat și au trăit sub iluzia că pot să-și depășească rivalii și să se mențină la putere… El și Șevardnadze au fost incapabili de a negocia concesii economice din partea Occidentului, în schimbul retragerii Uniunii Sovietice din Europa de Est” (pag. 428).

Când Gorbaciov a văzut, în toamna lui 1990, că scapă din mână controlul țării a ordonat KGB-ului și forțelor armate să pregătească legea marțială. Ca să-și asigure sprijinul lor, a dublat salariile tuturor celor care aveau un grad militar (pag. 425). A scos dosarul lui Beria de la Procuratura Supremă și l-a dus la cabinetul său de la Kremlin, de unde a dispărut. Gorbaciov nu are un bun renume printre concetățenii săi și sondajele de opinie din Rusia confirmă constant acest lucru.

*Articol republicat din 12 Aug 2013 @ 2:35 / RBN Press

Publicat de romaniabreakingnews.ro / Sursa: historia.ro / Autor: Michael Nicholas Blaga

,

Valerii Gaiciuk (foto stanga)

Valerii Gaiciuk (foto stânga)

• El este cel mai tare spion strain capturat de procurorii ieseni

• Acum a fost pus in libertate dupa un scenariu desprins parca din filmele americane

• A fost prins in urma unei actiuni spectaculoase, in timp ce era aproape sa finalizeze un jaf de aproximativ un milion euro prin mijloace informatice frauduloase

• Banii proveniti de la banci din strainatate urmau sa fie ridicati de la CEC Bank Iasi

• Valerii Gaiciuk a fost unul dintre spionii KBG trimisi in Romania pentru a raporta evenimentele din decembrie 1989

În 2011, Valerii Gaiciuk, un agent al serviciilor secrete rusești, a fost prins la Iași în timp ce încerca să comită un jaf de un milion de dolari. Banii urmau să fie ridicați de la CEC Bank Iași, însă rețeaua condusă de acest Valerii Gaiciuk a fost capturată de procurorii de la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT) Iași cu puțin timp înainte de ridicarea banilor.

Gaiciuk Valeriu în anturajul fostului președinte Victor Iuscenko sau a Patriarhului Rusiei

Valerii Gaiciuk_IuscenkoPotrivit surselor judiciare, „pontul” pentru procurorii ieșeni a venit din partea FBI, serviciul de securitate al SUA. Valerii Gaiciuk era urmărit pas cu pas pe oriunde mergea. Acțiunile sale au fost urmărite îndeaproape de serviciile secrete românești și străine. A fost capturat în decembrie 2011 și băgat în spatele gratiilor. La audieri, oamenii legii au constatat un lucru absolut bizar – Valerii Gaiciuk figura cu mai multe nume, printre care: Gaiciuk Valeriu sau Valeri Bologa. Mai mult, acesta este un fost general de armată ucrainean. În perioada în care a lucrat în armata ucraineană acesta s-a aflat în anturajul fostului președinte Victor Iuscenko sau a Patriarhului Rusiei. N-a ascuns niciodată aceste legături la nivel înalt și a postat pe facebook.com mai multe fotografii prin care să dovedească acest lucru.

În România, încă dinainte de 1989

Primele vizite ale spionului rus în România au fost făcute înainte de 1989. În timpul Revoluției acesta se afla la București, loc din care ar fi ținut la curent Moscova cu privire la tot ce se întâmpla. A fost unul dintre cei mai de încredere spioni trimiși în România în acea perioadă.

Angajații de la penitenciar au rămas blocați când au înțeles problema

După arestarea lui din 2011, de-a lungul anilor a formulat mai multe cereri de a fi lăsat în libertate, însă toate au fost respinse. În martie 2014 judecătorii de la Curtea de Apel Iași au decis să-l condamne pe Valerii Gaiciuk la executarea unei pedepse de șase ani de închisoare. A stat mai multă vreme în Penitenciarul de Maximă Siguranță Iași după care a fost transferat la Penitenciarul Botoșani.

La începutul acestui an, spionul KGB a cerut Comisiei de Liberări Condiționate din cadrul Penitenciarului Botoșani să fie lăsat în libertate pe motiv că a împlinit fracția cerută de lege pentru persoanele care au împlinit vârsta de 60 ani. Angajații penitenciarului i-au respins cererea pe motiv că acesta nu avea 60 de ani. Practic, potrivit documentelor pe baza cărora a fost condamnat acesta figura cu vârsta de 58 ani în baza de date a penitenciarului. Putea beneficia de reducerea pedepsei la jumătate dacă ar fi avut 60 de ani. Cei de la Penitenciar s-au speriat când au văzut că, de fapt, Valerii Gaiciuk susține că are deja 60 ani.

El a spus că are „documente diplomatice și că de fapt vârsta reală este alta decât cea trecută în documentele pe care le deținea. A spus că urmează să-i vină documentele bune din Ucraina. Evident, noi nu am crezut așa ceva până am văzut ce s-a întâmplat la instanță de judecată”, a declarat un angajat din cadrul Penitenciarului Botoșani. Potrivit buletinului pe baza căruia a fost condamnat, spionul născut cu numele Valeriy Bologa s-a născut pe data de 12 decembrie 1957 la Bălți, în Republica Moldova. Și-a terminat studiile universitare la Institutul de Economie Mondială și Relații Internaționale din Moscova în perioada 1979/1984, o instituție considerată pepinieră pentru serviciile de spionaj. În anul 1998 și-a fi luat doctoratul la Universitatea din Miami.

În fața judecătorilor a adus acte prin care a arătat că are 60 ani cu documente de la Ambasada Ucrainei la București

Supărat că i-a fost respinsă cererea de liberare condiționată, Valerii Gaiciuk s-a plâns instanței de judecată. Pe data de 16 februarie 2015 a depus o cerere de liberare condiționată la Judecătoria Botoșani. Pe data de 13 martie a fost judecată această cerere. Până pe această dată a primit din Ucraina, cu ajutorul Ambasadei de la București, documentele care atestau faptul că are vârsta de 60 ani. Astfel, instanță de judecată nu a avut altă variantă decât să-i aprobe cererea.

„Admite cererea. Dispune liberarea condiționată a condamnatului Gaiciuk Valerii, de sub puterea mandatului nr. 143/2014 al Tribunalului Iași. În temeiul art. 275 alin. 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului”, – au precizat judecătorii.

Oficial, Penitenciarul Botoșani a refuzat să comenteze această situație de-a dreptul hilară.

„Persoana la care faceți referire nu se afla în prezent în custodia Penitenciarului Botoșani. Precizăm că datele cerute de dumneavoastră sunt conținute în dosarul individual al persoanei la care faceți referire, iar potrivit art. 60 din Legea nr. 254 din 2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aceste informații pot fi accesate numai cu acordul persoanei. Totodată, precizăm că datele cu caracter personal ale persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate sunt confidențiale, potrivit legii (art. 60, alin. 8 Legea 254/2013) „, a declarat agentul Anna Maria Rotariu, purtătorul de cuvânt al Penitenciarului Botoșani.

Valerii Gaiciuk,  patron de televiziune cu sediul în Panama

După ce a fost lăsat în libertate, Valerii Gaiciuk a plecat din țară. Și-a postat deja pe facebook imagini în care pozează într-un mare om de afaceri, patronul mai multor televiziuni și agenții de presă internaționale. Povestea cu televiziunile pe care le-a creat a fost spusă de Valerii Gaiciuk și în perioada procesului judecat de instanțele ieșene. În dosarul respectiv au mai fost condamnate două persoane, locotenenții spionului KGB: Konstantin Ossipov, de 46 ani, cetățean israelian, administratorul firmei ieșene SC Romuluc SRL, a fost condamnat la 4 ani de închisoare, iar Vitalie Matei, de 42 ani, a fost condamnat la 3 ani de închisoare cu suspendare. Tranzacțiile financiare se desfășurau prin intermediul firmei Romuluc SRL, deschisă în aprilie 2011, la Iași, pe numele lui Konstantin Ossipov, cetățean israelian, născut în Rusia. După înființarea acesteia, cei trei membri ai rețelei au deschis trei conturi, în lei, dolari și euro, la CEC Bank. De asemenea, au cerut și aprobare pentru a efectua transferuri bancare prin internet. Astfel, în prima fază, erau efectuate transferuri neautorizate din conturile firmelor victimă, după care, prin internet banking, mutau banii de la CEC Bank în alte conturi, din Letonia, Elveția și Cipru. Este vorba de două tranzacții frauduloase efectuate de cei doi: una din conturile firmei de asigurări Fondiaria SAI Spa Di Torino din Italia, iar altă din conturile firmei Society of Corp Compliance Ethics din SUA. De la prima societate a fost efectuat un transfer ilegal pe 29 noiembrie 2011, la mijloc fiind suma de 400.000 de euro.

Valerii Gaiciuk_2

Cum au fost prinși

Lucrătorii de la Banca Instituto Intensa Sanpaolo SPA au trimis o sesizare la CEC Bank Iași, prin care au cerut ca sumă să fie returnată, întrucât la mijloc e vorba de o greșeală. Pentru ca această tranzacție nu le-a mers până la capăt, au încercat să fure bani de la firma Society of Corp Compliance Ethics din SUA, care se ocupa cu organizarea de seminarii privind etica unor angajați ai unor firme americane. Pentru a scoate banii de la aceasta, a prezentat la bancă un contract de vânzare-cumpărare, prin care firmă din SUA și cea de la Iași, administrată de Ossipov, cumpărau 10 la sută din acțiunile lui Valerii Gaiciuk, care pretindea că le are la postul de televiziune SC ITR Europe TV Channel Corp. Au reușit să fure 933.000 dolari din conturile firmei americane, însă au fost prinși de procurorii ieșeni tocmai când efectuau tranzacțiile la Iași. În ceea ce-l privește pe Valerii Gaiciuk și pe Konstantin Ossipov, aceștia urmează să fie expulzați în țările lor de origine atunci când sentința va rămâne definitivă. Prejudiciul a fost recuperat, pentru ca procurorii de la DIICOT Iași au organizat flagrantul la scurt timp după intrarea banilor în cont. În fața judecătorilor, acuzații au susținut că nu sunt vinovați și că tot ce s-a întâmplat acolo sunt niște chestiuni de natură civilă.

„Eu, în calitate de director la postul de televiziune SC ITR Europe TV Channel Corp, am încheiat un contract de vânzare cu o firmă care știam că este în Italia, Fondiaria SAI Spa Di Torino, pentru vânzarea a 10 la sută din pachetul de acțiuni al televiziunii. Tranzacția era intermediată de SC Rumuloc SRL. Cei de la bancă mi-au cerut să aduc specificații clare cu privire la banii care trebuiau să ajungă la Rumuloc din această intermediere. În acest context, a fost făcută o anexă la contractul inițial în care era trecut și Rumuloc drept cumpărător al acțiunilor. Dacă nu-mi cereau cei de la bancă, nu se făcea acea anexă”, a explicat Valerii Gaiciuk în fața judecătorilor.

Valerii Gaiciuk – promotor al intereselor lui Putin

Din anul 2007, Valerii Gaiciuk a devenit un personaj interesant în domeniul mass-media. A înființat mai multe publicații și televiziuni în limba rusă, în diferite zone ale planetei. Televiziunea Inter Rusin, cu sediul în Panama, a început să emită în limba rusă pentru țările din America Latină și pentru America de Sud. În martie 2009, toată presa internațională a relatat acest eveniment total neașteptat. În emisiunile postului menționat era elogociat mai tot timpul Vladimir Putin.

„Postul de televiziune rus – Inter Rusia, cu sediul în Panama, a început să emită non-stop în țări din America de Sud, de la Mexic și până în Argentina sau Chile. Programul va consta în știri din Rusia și internaționale, dar și din țările din America de Sud. Vor fi transmise și programe de cultură, sport și educație, potrivit liderului proiectului, Valery Gaichuk-Bologa, potrivit Itar-Tass”, relata presa internațională atunci.

Pe data de 20 octombrie 2011 a apărut o altă informație trăsnet în presa internațională: postul ITR Europe TV Channel cu sediul la Bruxelles va transmite non-stop emisiuni în limba rusă. Transmisiunea viza în special rețelele de cablu din țările din fostul bloc sovietic. Patronul acestui nou post de televiziune rusesc cu sediul la Bruxelles era tot Valerii Gaiciuk. Aceste știri au făcut vâlvă în toată presa internațională, jurnaliștii considerând că este o formă nouă de propagandă a politicii promovate de Vladimir Putin. La câteva săptămâni după deschiderea postului de televiziune de la Bruxelles, Gaiciuk a fost arestat la Ia Iași.

Azi, 3 octombrie 2015 – Valerii Gaiciuk este liber…

Publicat de Andrei Rădescu –  romaniabreakingnews.ro / Surse: botosaninews.robzi.ro 

,

Falși diplomați, pseudo-ziariști, aventurieri. Nouvel Observateur dezvăluie că spionii ruși au lansat o ofensivă în Europa, în special în Franța, și sunt de două ori mai activi decât cei din epoca Războiului Rece. Șeful lor, fostul colonel KGB devenit președintele Rusiei, a devenit „inamicul numărul 1“ pentru presa occidentală. Și The Independent oferă „o zi din viața lui Vladimir Putin – dictatorul în labirintul său“.

Serviciile secrete franceze semnalează interesul crescând al spionilor lui Putin de a se implanta în Franța și Nouvel Observateur relatează povestea unui tânăr spion rus. Omul se prezenta drept diplomat la ambasada Rusiei în Franța, mai precis „adjunct al atașatului aerului”.

Desigur o acoperire, misiunea sa fiind de a se apropia de înalți ofițeri, de cercetători, de ziariști, dar mai ales de a implanta o cârtiță în inima puterii franceze. În realitate colonelul Iliușin lucra pentru GRU, serviciul de spionaj militar rus, și a sfârșit prin a reveni la Moscova după ce a fost depistat de contraspionajul francez. Era prea indiscret. Căuta informații intime despre un apropiat al lui François Hollande, întreba despre viața sa privată, despre amici, despre rețelele sale. Povestea lui nu este decât vârful icebergului, agenții ruși încercând să recruteze persoane atât în întreprinderi, dar mai ales în Adunarea Națională și Elysée. Iliușin era supravegheat. Agenții contraspionajului francez, DCRI, i-au urmărit acțiunile, gesturile luni de zile și s-au îngrijorat.

În vârstă de 30 de ani, colonelul nu era unul din acești spioni post-sovietici obosiți și alcoolici, pe care îi depistau în anii 1990, ci un ofițer de informații din tânăra generație, cea a Rusiei lui Putin, rece și eficace, asemenea stăpânului de la Kremlin. La Paris, Iliușin încerca „tamponarea” înalților ofițeri, cercetători sau ziariști de vârf, se interesa de unii reporteri specializați în afaceri militare și totul mergea periculos de bine.Înainte de a-i aborda, afla totul despre ei. Familiile, gusturile, slăbiciunile, relata un bărbat din domeniul artei. Pentru a-i învălui, îi invita la masă la fiecare 15 zile, o regulă în serviciile secrete ruse. Și în jurul unei mese copioase le oferea informații inedite despre armata rusă sau relațiile militare dintre Paris și Moscova.

Cu unul dintre acești ziariști, care îi putea furniza informații intime despre unul din apropiații colaboratori ai președintelui francez, apropierea a mers până la faza 2 – recrutarea. Numai că atunci când ­reporterul a înțeles că urma să devină agent rus plătit, activitate pasibilă de mulți ani de închisoare, el a mers la sediul DCRI. A povestit totul echipei H4 – numele de cod al serviciului însărcinat cu Rusia – care deja știa esențialul. Și pretinsul „atașat al aerului adjunct” a fost convocat de contraspionaj. După mai multe avertismente și somat să se oprească, Iliușin și-a făcut bagajele și a luat direcția Moscovei. Unde a fost promovat general.

Cine este adevăratul Putin?

Stăpân absolut al Rusiei de 25 de ani, fostul colonel KGB Vladimir Putin este încă o enigmă pentru occidentali. După anexarea Crimeii, care a urmat după incontestabila reușită a Jocurilor Olimpice de la Soci, lumea a început să se întrebe cine este adevăratul Vladimir Putin – un lider clarvăzător, un țar autoritar, un lider naționalist sau un James Bond ajuns la vârful puterii? În ultima sa carte „Putin, itinerarul secret”, Vladimir Fedorovski, jumătate rus, jumătate ucrainean prin părinți, a alcătuit un portret fără concesii al dictatorului de la Kremlin.

Agent KGB fără calități deosebite, el a ieșit cu greu în evidență. Superiorii săi îl descriau deja ca asocial și nu i-au oferit decât misiuni minore la Leningrad și apoi la Dresda. În momentul dezintegrării URSS, spionii nu l-au mai vrut și l-au cantonat în rolul de adjunct al directorului Universității din „Veneția Nordului”, Leningradului care a redevenit Sankt Petersburg. Anatoli Sobciak, primarul orașului l-a remarcat și l-a făcut șeful lui de cabinet. Edilul și colaboratorul său au știut să se mențină la distanță egală între reformatori și conservatori într-o perioadă în care fiecare tabără marca puncte, înainte ca, după câteva luni, să piardă terenul cucerit. Un război pentru câștigarea de poziții a durat un deceniu, sute de oameni s-au discreditat și în urma lor a apărut o nouă generație, desigur nu cea mai competentă, dar ruptă de intrigile de curte și aptă să țină piept mediilor ostile.

Putin aparține acestei generații. A intrat în cârdășie cu o familie ­mafiotă, dar nu prea mult, a profitat de tropismul german pentru a favoriza instalarea băncilor germane la Sankt Petersburg. Anatoli Sobciak ­visa la un destin național și călătorea mult. În aceste absențe lăsa totul pe mâna colaboratorului său. Putin a profitat, și-a făcut rapid un nume, a integrat curând cabinetul și s-a apropiat de administrația lui Boris Elțin. Alcoolic, bolnav, obosit, primul președinte al statului post-sovietic era folosit de favoriți așa cum unele femei se folosesc de amanți. În 1999, roata s-a oprit asupra lui Vladimir Putin, omul aproape ideal care a știut să se împace la momentul oportun cu diferitele clanuri care se înfruntau în spatele lui Elțin.

Bani pentru oligarhi, puterea pentru Putin

A fost ultimul premier al țarului Boris și drumul era drept. Nu a trebuit decât să aștepte ca acesta să se retragă. Rămânea să acorde o retragere decentă pentru apropiații lui Elțin și în special fiicei acestuia, Tatiana. S-a rezolvat în câteva săptămâni. Oligarhii care deja adunaseră averi solide puteau ­să-și multiplice tezaurele. Cu o singură condiție – să nu facă umbră noului șef de la Kremlin și să-i lase integralitatea puterii. Boris Berezovski (mort la Londra, în exil, în martie 2013) și Mihail Hodorkovski (închis zece ani în Siberia) au încălcat regula și au plătit, dar majoritatea miliardarilor s-au supus. Putin a devenit stăpânul țării, a fost ales de două ori președinte, în 2000 și 2004, l-a numit în locul său pe docilul Dmitri Medvedev în 2008, înainte de a-și recupera fotoliul în 2012. Putin nu dă înapoi în fața dificultăților nici în fața adversităților, nu detestă brutalitatea și a știut întotdeauna să inflameze sufletul rus, aflat multă vreme sub comunism și deriva sistemului sovietic. Putin a făcut din naționalism o armă politică și economică, dar mai ales un ferment al uniunii naționale.

În paralel și în secret a construit un imperiu economic și o rețea de conturi offshore în folosul propriu. Oamenii săi de încredere, bănci și întreprinderi sunt ținta sancțiunilor occidentale. Americanii suspectează că a ascuns în Elveția peste 40 miliarde dolari și amenință că îi vor bloca. Iar Marea Britanie a anunțat deschiderea unei anchete publice privind moartea, în 2006, a lui Alexandre Litvinenko, fost agent rus al KGB ucis prin otrăvire cu poloniu. El l-a acuzat pe Putin că a ordonat otrăvirea sa, fiind un cunoscut opozant al liderului rus. În urmă cu un an, guvernul de la Londra a refuzat ancheta pentru a nu afecta relațiile cu Kremlinul.

Fobii și rutină

Președintele rus, fost colonel KGB, își regizează perfect aparițiile sale publice, oferind imaginea unui „mascul alfa”, a unui stăpân necontestat al Rusiei. Prezentând o zi din viața lui Putin, cotidianul britanic Independent descrie mediul perfect controlat al liderului de la Kremlin, rutina, absența spontaneității, transformarea în ceremonie a oricărui contact. Un fel de închisoare în care s-a izolat. Putin se trezește târziu și ia micul dejun puțin după amiază, dejun din care nu lipsește niciodată brânza de țară. La fel de importantă este și omleta. Îi plac ouăle fierte tari, bea suc de fructe, hrana este întotdeauna proaspătă – coșuri cu produsele lui favorite sunt expediate regulat de șeful religios al Rusiei. După aceea își bea cafeaua. Primele două ore le petrece la piscină unde politicienii susțin că se gândește la Rusia. Președintelui îi place să petreacă timpul în sala de gimnastică, iubește hocheiul pe gheață și joacă de câte ori poate. Își convoacă oamenii la ore neobișnuite. Cărțile favorite sunt cele de istorie – Ivan cel Groaznic, Ecaterina cea Mare, Petru cel Mare. Câteodată sunt zvonuri că citește un roman. Se îmbracă sobru, costume austere în culori conservatoare. Și începe ziua de lucru.

După-amiaza citește notele informative trimise de serviciile secrete, activitate care se derulează la biroul său din lemn masiv.

Un birou fără televizor sau monitoare. Președintele folosește doar tehnologiile cele mai sigure – dosare roșii cu documente pe hârtie și telefoane fixe. Ziua sa de lucru începe cu citirea a trei dosare legate în piele. Primul – raportul privind situația internă, alcătuit de FSB, serviciul de informații interne. Al doilea – raportul privind afacerile internaționale, alcătuit de serviciul de informații externe, SVR. Al treilea – raportul armatei sale de protecție. Putin este obsedat de informație, dosarele cele mai voluminoase fiind cele cu tăieturi din presă și cele mai importante sunt din tabloidele naționale. Cele care contează cel mai mult având milioane de cititori. După aceea trece la presa de calitate din Rusia – ziarele format mare, cenzurate. La curtea Kremlinului se dă atenție cronicarilor lor, analizelor, zvonurilor. Urmează dosarele mai puțin importante – presa străină. Tăieturi adunate de Administrația prezidențială și de ministerul de Externe. Ministerele nu ascund de el veștile proaste – președintele trebuie să știe în ce măsură aceste ziare străine îl diabolizează.

Putin utilizează rar Internetul dar din timp în timp consilierii îi prezintă videouri online satirice – trebuie să știe cum îl ridiculizează.Viața președintelui a devenit o procesiune fără sfârșit de rutine și urmează orarul cotidian care îi este remis.

Președintele nu trăiește la Moscova, nu îi place orașul, traficul, poluarea și aglomerația oamenilor. El a ales ca reședință palatul de la Novo Ogariovo, cu parcul aferent, situat la vest de capitală și de unde face 25 de minute până la Kremlin. Șoseaua este închisă și debarasată de trafic când președintele alege să facă naveta. Nu îi place să vină la Kremlin și din 2012 a redus reuniunile la Moscova la un minim strict. El este ocupat chiar și în week-end, când își folosește timpul aleator iar după-amiezele le petrece studiind, în special limba engleză, profesorul său insistând pe cuvintele dificile. Uneori, duminica se spune că se roagă sau se spovedește. Dar cei familiarizați cu biroul patriarhului declară că deși nu este un ateu, președintele nu duce viața unui creștin.

La interval de câteva săptămâni, Putin organizează partide de hockei și trimite invitații prețioase pentru societatea oligarhică de a participa la unul din aceste meciuri. Invitații trimise celor intimi, majoritatea, asemenea lui, din Sankt-Petersburg, foști asociați, celor în care are încredere. Oameni de afaceri aflați pe lista sancțiunilor SUA, ca frații Arkadi și Boris Rotenberg sau Ghenadi Timcenko. Joacă și pierd. Echipele sunt pline cu gărzi de corp. Cele prezidențiale poartă uniforma lui. Cele ale premierului Dmitri Medvedev sunt în echipa adversă, dar premierul este prezent foarte rar.

Putin iubește animalele și zâmbește la vederea creaturilor care refuză să îl asculte. Îi place compania unui labrador negru care nu se teme de el. Reprezentantul „curții” afirmă că viața președintelui este monotonă. Cortegiul său merge în două direcții – fie la Kremlin, fie la aeroport. Avioanele sale pleacă de la borna prezidențială: Vnukovo 2 și flotila părăsește Vnukovo 2 de cel puțin de cinci ori pe lună, Putin dorind să fie peste tot.

Spaima de a fi otrăvit…

Vizitele în străinătate se derulează diferit – serviciile secrete fac planurile, grupurile de piloți sunt alese cu o lună înaintea plecării președintelui din capitală iar hotelul de lux pe care îl va ocupa administrația sa este inspectat, o afacere delicată în care cooperează FSB și SVR. Membrii echipei speciale de securitate se stabilesc pe solul străin cu o săptămână înaintea sosirii președintelui, rezervă și închid 200 de camere, un ascensor este pregătit special doar pentru folosirea prezidențială. Camera sa este sigilată, accesul nefiind permis nimănui. Draperiile și articolele de toaletă ale hotelului sunt înlocuite. Sunt puse sigilii speciale anticontaminare și ­între timp avioanele aduc bucătari ruși, servitori ruși, oameni de curățenie ruși și încep negocieri alimentare cu gazda. Președintele nu poate fi servit cu produse lactate dacă decid serviciile de securitate ruse. Președintelui nu i se poate servi hrană de către gazdă – chiar dacă este vorba de un șef de stat sau de guvern. Și nu poate consuma produse alimentare străine dacă nu au fost avizate de Kremlin. Președintele are în secret o intoleranță la lactate? Mai probabil este o paranoia privind otrăvirea. Produse rusești sunt expediate înainte pentru platoul prezidențial sau bucătăriile locale sunt supervizate de FSB, SVR, FOS și echipele lor de degustători. La banchetele străine, Putin a refuzat chiar și atingerea alimentelor.

Președintele se comportă ca și cum ar fi din bronz. „Nu vorbește”, spune interpretul. „Nu simte nevoia să zâmbească… în orice moment, în jurul lui sunt zece persoane… Nu puteți să vă apropiați la mai puțin de trei metri de el pentru că spațiul este păzit cu strășnicie. Este înconjurat fără încetare de ajutoare, cameramani, gărzi de corp”.

Jocuri. Inamicul public nr. 1

O dată cu criza din Ucraina și doborârea zborului MH17 al Malayesian Airlines cu 298 persoane la bord, presa îi pune pe Putin și politica Kremlinului în centrul preocupărilor, dar analizele sunt divergente. „Erorile lui Putin în Ucraina au făcut din el un paria”, titrează Newsweek, precizând că, refuzând să coopereze cu Occidentul în ancheta doborârii zborului MH17, președintele rus și-a antagonizat opinia publică din lume și pe șefii statelor occidentale, asemenea ex-președintelui Libiei, Muammar Gadhafi, și ­ex-președintelui Irakului, Saddam Hussein. Time subliniază mai curând o victorie a președintelui rus în fața europenilor.

„Occidentul este pe cale să piardă în periculosul joc al lui Putin”. Publicația consideră că practic „liderii lumii încearcă să evite crizele, în timp ce Putin se hrănește cu ele”, având în vedere că „țarul secolului XXI are arta de a ­degenera situații pe care doar el le poate regla”.

Pentru The Economist dublul discurs al lui Putin amintește de ­Uniunea Sovietică și îl acuză direct pe omul forte al Kremlinului. „Putin este autorul distrugerii zborului MH17” și „trebuie ca occidentalii să accepte acest adevăr inconfortabil – Rusia lui Putin are interese fundamental antagoniste cu Occidentul”.

Publicat și editat de Gabriel Negru – romaniabreakingnews.ro  sursa: RomaniaLibera

,

Un fost spion KGB, născut în Germania de Est, a fost prins de americani după 20 de ani în care a trăit sub o identitate falsă, în Statele Unite.

Într-o dimineață, Jack Barksy conducea către New York, când, imediat după ce a trecut de un pod, un polițist i-a făcut semn să oprească. Un bărbat îmbrăcat în civil i-a apărut la fereastră și i-a spus: „FBI. Domnule Barsky, trebuie să vorbim”. „Sunt arestat? De ce v-a luat așa de mult?”, a întrebat, calm, germanul. Așa s-au încheiat cele două decenii în care germanul Jack Barsky a dus o viață dublă, ca spion al KGB, notează publicația Der Spiegel.

Deconspirarea spionului – cea mai grea misiune pentru FBI

Jack Barsky, cu numele real Albrecht Dittrich, a fost deconspirat în mai 1997, la vârsta de 47 de ani. Urmărirea spionului a început după ce, în 1992, un fost arhivist KGB, Vasili Mitrokhin, a făcut publice identitățile a mii de agenți KGB din lume.

De atunci, timp de trei ani, FBI l-a urmărit îndeaproape pe Barsky. Agenții l-au supravegheat cu binocluri și au cumpărat chiar și casa de lângă locuința lui, în care au intrat prin efracție.

Agentul FBI Joe Reilly a fost cel care s-a ocupat de cazul agentului KGB. Reilly a putut să îl aresteze pe Barsky după câteva luni de supraveghere. Atunci, în timpul unei certe în familie, germanul i-a spus soției lui că este spion.

„Până la urmă, toți (spionii KGB – n.r.) sunt arestați, împușcați sau se sinucid”, a explicat Reilly, pentru Der Spiegel. Însă, acesta nu a fost și cazul germanului, care era util pentru FBI. Spionul a fost eliberat după doar un weekend de detenție, ca să intre în serviciul FBI-ului.

În cele două zile de arest, în care a fost interogat de Reilly, Barsky și-a recunoscut identitatea și a dezvăluit tehnicile pe care le-a folosit ca să le transmită mesaje către. După deconspirare, spionul german și agentul FBI au devenit prieteni apropiați.

Cum a devenit spion germanul Albrecht Dittrich

În anii 1970, Albrecht Dittrich era un chimist inteligent, proaspăt absolvent, care își dorea să iasă în evidență. Atunci când KGB-ul a încercat să îl racoleze, tânărul nu a stat pe gânduri.

„Aș putea să văd lumea și nu aș fi obligat să respect regulile obișnuite – Aș fi deasupra legii”, își amintește Jack.

Dittrich a urmat un prim antrenament la Berlin, care a fost urmat de unul în Moscova. Tânărul a învățat limba engleză repede, memorând sute de cuvinte zilnic.

În 8 octombrie 1978, Albrecht Dittrich, în vârstă de 29 de ani, a ajuns în Chicago, cu 6.000 de dolari în portofel și cu un certificat de naștere cu numele unui băiat care murise în anul 1955, la vârsta de 10 ani, Jack Barsky.

Copia certificatului a fost obținută de un angajat de la ambasada sovietică din Washington, care a găsit numele pe un mormânt.

Prima misiune, primul eșec

Misiunea pe care a primit-o Dittrich de la KGB era să obțină un pașaport american și să înceapă o viață de om de afaceri, cu cât mai multe conexiuni cu politicieni și membri influenți ai societății.  În plus, sovieticii doreau ca germanul să îi câștige încrederea consilierului de securitate al președintelui Jimmy Carter, Zbigniew Brzezinski.  Însă, Dittrich a eșuat de la bun început, pentru că nu a reușit să obțină pașaportul.

Cu toate acestea, germanul nu a renunțat și s-a angajat drept curier biciclist în New York. După un timp, a primit un număr de asigurare socială, primul pas pentru obținerea cetățeniei americane.

Între timp, a studiat informatică și s-a angajat ca programator într-o companie de asigurări. De fiecare dată când cineva îl întreba de unde este, spunea că s-a născut în New Jersey, iar când venea vorba despre accentul nemțesc, spunea că mama lui este din Germania.

Cel mai mare succes al lui Dittrich în activitatea de spion a fost să fure coduri de programare, care erau importante pentru Uniunea Sovietică în plan economic. În final, a devenit spion economic, dar nu a ajuns  niciodată lângă ținta lui inițială,  Brzezinski.

Un om, două identități, două familii

Dittrich a avut două mariaje simultane, unul în Germania și altul în America.

În 1980, s-a căsătorit în Germania cu Gerlinde și a avut un fiu, Matthias. Spionul se întorcea în Berlinul de Est o dată la doi ani, pentru o vacanță de trei săptămâni, iar soția lui îl aștepta de fiecare dată. La fiecare întoarcere, germanul aducea cadouri scumpe.

Însă, la un moment dat, în Statele Unite, a cunoscut o imigrantă din Guyana, Penelope, cu care s-a căsătorit în anul 1986 și cu care a avut doi copii, Chelsea și Jessie.

„Am făcut o treabă bună cu separarea celor doi. Barsky nu avea de-a face cu Dittrich și Dittrich nu era răspunzător pentru Barsky”, le-a explicat germanul jurnaliștilor de la Der Spiegel.

Spionul a reușit să jongleze cu cele două vieți până în anul 1986, când i-a vizitat pe Gerlinde și Matthias pentru ultima dată. Familia a petrecut o vacanță pe Coasta Baltică. La sfârșitul escapadei, Dittrich a fost trimis la Moscova, unde a primit mai multe misiuni, pentru care a călătorit cu pașapoarte false în Belgrad, Viena, Roma, apoi în Mexic și, în cele din urmă, înapoi în New York.

În scurt timp, KGB i-a dat ordin să se întoarcă în Germania de Est. Barsky urma să primească un pașaport și o sumă de bani, pe care trebuia să le găsească într-o sticlă de ulei, pe un traseu de drumeție. Spionul a spus că nu a găsit niciodată sticla. Atunci, KGB-ul l-a condamnat la moarte pentru insubordonare.

O familie se destramă

Familia și prietenii germani ai spionului au crezut că Dittrich lucra ca om de știință la cosmodromul Baikonur din Kazahstan. Când familia l-a dat dispărut, mama lui a contactat ambasada germană din Moscova și a convins postul public să difuzeze un anunț despre dispariția lui. În plus, femeia i-a scris liderului sovietic Mihail Gorbaciov.

Abia în 1996 femeia a aflat că fiul ei nu mai lucra în Baikonur din 1978. La scurt timp după aceea, mama spionului s-a îmbolnăvit de Parkinson și a murit cu ideea că fiul ei a mințit-o.

Singura persoană care a știut că Dittrich este agent secret a fost soția lui, Gerlinde. Totuși, femeia nu s-a putut împăca cu dispariția lui și a divorțat.

După 20 de ani de la ultima întâlnire, fiul spionului, Matthias, și-a vizitat tatăl în America, în anul 2005, după ce a corespondat cu sora lui vitregă, Chelsea, care știa despre dubla identitate a tatălui ei.

Pace între Mr. Barsky și Herr Dittrich

În 2015, spionul s-a întors în Berlin, după 28 de ani de absență, ca să le ceară scuze rudelor și cunoștințelor pentru minciunile pe care le-a spus. Cu cât a încercat mai mult să își uite trecutul, cu atât mai mult l-a bântuit.

Barsky, în vârstă de 65 de ani, s-a întâlnit cu rude și prieteni de la școală și de la facultate și a vizitat casa în care au locuit părinții lui. Singura persoană cu care nu s-a întâlnit a fost Gerlinde, fosta lui soție.

Deși a vrut să își întâlnească din nou fiul pe care l-a abandonat, Matthias, acum un farmacist în vârstă de 33 de ani, tânărul l-a refuzat.

Nici a doua căsătorie a spionului nu a rezistat. Penelope i-a cerut divorțul. Cei doi încă se mai luptă în instanță pentru bani.

În 2014, la 36 de ani de când a ajuns pentru prima dată în Statele Unite, spionul a devenit cetățean american, cu ajutorul ofițerului FBI, Joe Reilly.

În prezent, Barsky trăiește în New York, într-o casă de lemn de lângă un lac, pe malul căruia se joacă o fetiță de patru ani, copilul spionului cu cea de-a treia lui soție. Shawna este o creștină din Jamaica, despre care Barsky spune că l-a ajutat să îl găsească pe Dumnezeu. Spionul s-a alăturat bisericii locale și le spune adesea celorlalți că regretă că a trăit în minciună.

Sursa: RL prin romanibreakingnews.ro

,

Președintele rus Vladimir Putin a grațiat un fost ofițer al Serviciului Federal de Securitate (FSB) care a fost condamnat în 2012 la 11 ani de închisoare sub acuzația de crimă relatează Independent.md

Copia decretului, publicată pe site-ul guvernului pentru informații oficiale, arată că șeful statului rus îl grațiază pe Dmitri Maximov și îi curăță dosarul penal.

Potrivit Lenta.ru, Maximov a fost condamnat pentru uciderea unui bărbat într-o bătaie în stradă. În 2012, o instanță din Moscova l-a achitat pe Maximov prin decizia unui juriu, dar o curte militară din regiunea Vladimir a întors ulterior această decizie.

Acesta a pledat nevinovat, declarând în fața judecătorilor că a fost jefuit și bătut, și că și-a recăpătat conștiința abia când a ajuns în custodia poliției. Atât el cât și victima sa erau beți la momentul incidentului.

Peste 500 de rezidenți din regiunea Vladimir au semnat o petiție susținându-l pe Maximov. Camera Publică locală i-a trimis o scrisoare lui Putin, care a condus FSB (fostul KGB) din 1998 până în 1999, cerându-i să-l grațieze pe Maximov.

Decizia va intra în vigoare la zece zile după publicarea sa oficială.

Citește și…

 

 

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press