ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "istorie"

istorie

,

Reprezentantul permanent al Republicii Moldova la ONU, Vlad Lupan, a postat miercuri un mesaj pe pagina sa de Facebook în care amintește „tuturor novicilor în materie de istorie că teritoriul actual al Republicii Moldova a fost rupt în 1812 de la Imperiul Otoman și a fost numit greșit ‘Besarabskaia Gubernia’ și că Principatul Moldovei a continuat să existe până în anul 1859, când principatele Moldovei, Munteniei și Ardealului s-au unit sub numele de România” informează independent.md citat de romanibreakingnews.ro

Vlad Lupan își intitulează postarea pe Facebook drept „Lecție de bază de istorie, pentru incompetenți, din partea mea ca cetățean privat”. „Principatul Moldovei, cu capitala la Iași, a fost entitatea administrativă și unica entitate LEGALĂ în Imperiul Otoman de la care a fost ruptă în 1812 o parte din Țara de Sus, Țara de Jos și Basarabia — partea respectivă a fost numită (greșit) Besarabskaia Gubernia, după zona de sud a regiunii”, scrie Lupan.

„Entitatea legală Principatul Moldovei a continuat să existe și a decis în 1859 să aleagă (Nota Bene) pe nobilul moldovean Alexandru Ion Cuza, ca Principe atât al Moldovei, cat și al Valahiei, în ianuarie 1859, în urma războiului din Crimeea (!), creând Principatele unite, cu capitala la Iași și București, își continuă Lupan „lecția de bază de istorie”.

„Principatele unite își asumă numele de România, luptă de partea Rusiei și devin independente ca România, nume istoric pentru toate 3 regiuni — Dimitrie Cantemir, adorat de ruși și apologeții lor, a scris un ‘Hronicon a toată țara Românească (care apoi s-a împărțit în Moldova, Munteniască și Ardealul) …(D. Cantemir, Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor, în Operele Principelui Dimitrie Cantemir)”, a mai scris ambasadorul Republicii Moldova la ONU.

„Restul principatului Moldovei — o bucată ruptă de casă, Gubernia rusă Bessarabia, a revenit doar temporar (și rămâne încă ruptă de toată familia sa română) la mama sa, Moldova, care era unica entitate legală care avea dreptul să se numească Moldova, deci România istorică a lui Cantemir, Mihai Viteazu 1600 și copiii copiilor noștri. Și punctum!”, conchide Vlad Lupan.

Reacția diplomatului moldovean vine după ce președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, i-a dăruit omologului din Republica Moldova, Igor Dodon, cu ocazia primei vizite a acestuia la Moscova, o hartă a Moldovei „istorice”, pe care Dodon a prezentat-o marți presei ruse, spunând că „jumătate din teritoriul actual al României este moldovenesc”. A se vedea : Moscova. Proiecția avansului Rusiei spre Carpați, între DODON și prostituate rusoaice.

romaniabreakingnews.ro

,

Centrul de Studii Ruse și Sovietice „Acad. Florin Constantiniu” din cadrul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului a organizat masa rotundă cu tema „România în cel de-al Doilea război mondial”. Au luat cuvântul: dr. Radu Ciuceanu, prof.univ.dr. Alexandru Duțu, dr. Mioara Anton, dr. Constantin Corneanu.
Evenimentul a avut loc miercuri, 8 iunie 2016, orele 11.00,  la sediul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, str. Arh. Grigore Cerchez nr. 16, sector 1, București.

România în cel de-al Doilea război mondial

Dr. Constantin_Corneanu

Dr. Constantin_Corneanu

România în cel de-al Doilea război mondial, masă rotundă_1

dr. Mioara Anton

 

România în cel de-al Doilea război mondial, masă rotundă_2

dr. Radu Ciuceanu

romaniabreakingnews.ro

,

Cu foarte puțin timp în urmă, în parlamentul Republicii Moldova, un deputat, după un discurs dur îndreptat contra simpatizanților României din RM, a rupt în public harta României Mari. Poate că e dreptul său, dar aș dori să-i transmit acestui deputat unele date istorice care, dacă le-ar fi cunoscut, poate nu s-ar fi grăbit să facă acest gest. Să-i explic ce ar fi fost Basarabia dacă din 1918 nu ar fi făcut parte din România Mare, cea pe care o detestă în așa măsură încât să rupă această hartă ce reprezintă o bucată de istorie. Iar în această perioadă istorică de 22 de ani, între 1918 și 1940, Basarabia s-a aflat la adăpost de cel mai criminal regim pe care l-a cunoscut omenirea, regimul comunist.

Deputatul socialist Vlad Bătrâncea rupând harta României Mari

Înainte să vă descriu, pe bază de documente, cum ar fi arătat Basarabia dacă în 1918 nu s-ar fi unit cu România, e necesară o foarte scurtă privire retrospectivă istorică.

Basarabia până la 1918

Până la 1812, Basarabia a fost parte integrată a voivodatului Moldovei. Nicăieri, niciunde, în niciun document sau cronică, în nicio scrisoare a domnilor moldoveni sau chiar a dușmanilor acestora, nu apare vreo referire că teritoriul dintre Prut și Nistru ar fi cumva deosebit cu ceva, teritorial sau al neamului ce-l stăpânea, ar fi fost cu ceva deosebit față de Moldova dintre Prut și Carpați. Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Ion Vodă cel Cumplit, și mulți alții, inclusiv domnii fanarioți, au stăpânit, au administrat și s-au luptat pe aceste teritorii comune, de la Nistru până la Carpați, și de multe ori dincolo de Nistru.

Prutul nu a fost niciodată hotar

Chiar și atunci, în scurte perioade, în care erau doi conducători, ca de exemplu în timpul fiilor lui Alexandru cel Bun, Ștefan și Iliaș, țara era oarecum împărțită nu pe Prut, ci între nord și sud, în Țara de Sus și Țara de Jos. Prutul nu a fost sub nicio formă și în nici un moment până la 1812, hotar de țară sau hotar intern, la fel cum nu a fost vreodată Siretul.

Nu același lucru se poate spune despre alte provincii medievale, care nu au avut unitatea teritorială a voivodatului Moldovei, ba chiar au fost împărțiți în provincii care de multe ori s-au luptat între ele. Să ne amintim cazurile Burgundiei și Franței, care acum fac parte din Franța, al regatelor și provinciilor italiene care sute de ani s-au luptat între ele și acum fac parte din Italia, de cazul landurilor germane care se unesc abia la 1870, în rest istoria lor medievală este plină de conflicte și războaie fratricide.

Puteți să-mi dați un exemplu de război între Basarabia și voivodatul Moldovei, sau și mai puțin, de vreo dispută teritorială, sau vreun act în care ar apărea vreo diferență între locuitorii din stânga și din dreapta Prutului?

Există cumva vreo scriere anterioară lui 1812 care să facă vreo diferență între locuitorii din stânga și din dreapta Prutului? Dacă da, publicați-o, dacă nu, toată teoria referitoare la un popor diferit la stânga Prutului e o tâmpenie, ca și cei ce o susțin și promovează. Se pot da multe nume de contemporani, majoritatea zdrobitoare în stânga acestui râu.

La 1812, lucrurile se schimbă. În urma războiului ruso-otoman din 1806-1812, Rusia ocupă ambele țări române, dar amenințați de invazia pregătită de Napoleon și declanșată în 1812, ei se mulțumesc cu Basarabia, deși ceruseră în tratatul de pace mult mai mult, respectiv ambele țări românești. Provincia de până la Prut e botezată Basarabia, fără vreo noimă sau logică istorică, din moment ce Basarabii stăpâniseră doar Bugeacul în secolul XIV, dar era doar o păcăleală rusească pentru tratatul de pace. Despre asta s-a scris destul de mult, nu vreau să insist, am făcut-o în alte articole.

Soarta Basarabiei e decisă, această provincie românească va trăi timp de mai bine de o sută de ani sub apăsarea unui imperiu crud, cel țarist. Românii, sau moldovenii, cum doriți să le spuneți, vor fi lăsați pradă celui mai cumplit experiment de deznaționalizare al timpului, depășit doar de experimentul comunist ce îi va urma. Spre comparație, ce nu au realizat ungurii în o mie de ani în Transilvania, erau pe cale să realizeze rușii în o sută de ani în Basarabia. Respectiv totala deznaționalizare a băștinașilor, locuitorii români. Situația românilor din Basarabia, a drepturilor lor, a fluctuat în funcție de situația imperiului țarist. La 1812 i s-a acordat o mare autonomie, pentru a ușura ideea integrării în marele imperiu, autonomie anulată la 1828, când Basarabia este transformată în simplă gubernie rusească. Drepturile românilor sunt anulate, și așa vor fi cu scurte pauze și excepții, în perioada în care Imperiul Țarist este în declin.

La 1856, în urma înfrângerii din războiul Crimeii, Bugeacul, respectiv sudul Basarabiei, revine la Moldova, fiind pierdut ulterior la 1878. Soarta basarabenilor a fost cruntă, ei fiind deznaționalizați prin toate mijloacele, inclusiv prin biserică, care făcea slujbele doar în limba rusă. Moldovenii aveau drepturi naționale doar atunci când imperiul trecea prin faze de criză, iar când era puternic, pumnul absolutismului țarist se strângea și mai tare, anulând iarăși  toate drepturile cu greu obținute. Din această perioadă provine ideea răspândită de propaganda rusă, preluată de comuniști și accentuată de Rusia postcomunistă, cea conform căreia moldovenii nu sunt români, ci orice altceva, numai români nu. Cu toate că până la 1812 nu a existat vreo frontieră statală, etnică sau culturală, sau de orice altă natură, pe râul Prut, propaganda rusă a reușit, după cum vedem și astăzi, să fie crezută de mulți locuitori a republicii Moldova, vorbitori de limbă română, dar care ei o consideră moldovenească, diferită de limba română. Propaganda rusă a reușit prin metoda aliatului de moment al URSS, al cărei exponent, Goebbels spunea: Mințiți, mințiți, mințiți, ceva tot va rămâne! Au mințit de atâtea ori, încât sunt mulți care cred.

Cu toate că încă din secolul XIX, au fost mari autori ruși, oameni de stat, persoane importante în politica rusă care au recunoscut deschis că acești moldoveni sunt români. Am făcut o mică listă aici, doar o parte dintre ei, aici: Românitatea Basarabiei după autorii ruși. Minciună dejucată chiar de autorii ei.

O Basarabie independentă la 1918?   

Nu insist aici asupra circumstanțelor în care s-a produs actul de la 27 martie 1918, când Basarabia s-a unit cu România. Am făcut-o în alte articole, Curățirea Basarabiei I și II. Dar trebuie amintit în ce circumstanțe groaznice România a găsit resurse ca să aducă liniștea între Prut și Nistru, prin forța armelor, deși situația ei era dintre cele mai cumplite. Deși România e învingătoare la Mărășești și Oituz în vara lui 1917, armata rusă se desființează și cere pace, iar românii, rămași singuri pe imensul front de est, va trebui să ceară și ea armistițiu și să înceapă tratativele ce vor duce la pacea grea de la Buftea-București, pace care nu a fost ratificată niciodată de regele Ferdinand. Rămași singuri, într-o treime din țară, respectiv centrul și nordul Moldovei dintre Prut și Carpați, armata română a trebuit să îndrepte armele spre foștii aliați, un milion de soldați ruși bolșevizați și cuprinși de anarhie ce jefuiau, violau și omorau toată suflarea din spatele frontului. Au plănuit să-l răpească pe rege la Iași și să asasineze întreg guvernul pentru a proclama Republica Bolșevică Română, plan eșuat în urma reacției armatei române ce reinstaurează ordinea și trece la dezarmarea rușilor, de multe ori folosind forța armată. (vezi Primele lupte cu bolșevicii și Bătălia Moldovei în războiul român antibolșevic). Dar rușii alungați din România își fac de cap și se dedau la atrocități în Basarabia, unde se manifesta un puternic curent de renaștere națională, devenind autonomă în decembrie 1917. Basarabia cere ajutorul României. Pentru a-și asigura spatele și depozitele de subzistență din Basarabia, armata română intervine în ianuarie 1918 și duce lupte grele contra rușilor bolșevizați la Tighina și în sudul Basarabiei. La 24 ianuarie 1918 Basarabia devine independentă, iar la 27 martie 1918 decide unirea cu România.

Acest gest este contestat, disprețuit, detestat de adepții moldovenismului. Dar, ca orice teorie falsă, ca și acea a moldovenismului, raționamentul lor nu stă în picioare oricum l-ai privi. Adepții statalității republicii Moldova sunt de asemenea pierduți în spațiu, nu visători. Realitatea geopolitică dură de atunci și de mai târziu nu admitea pentru teritoriul dintre Prut și Nistru decât trei posibilități, care se vor reduce rapid la două.

Una ar fi fost unirea cu Ucraina, din moment ce rada ucraineană a exprimat pretenții teritoriale în acest sens încă din 1917. Dar evoluția evenimentelor, cu desființarea Ucrainei independente în urma acțiunilor bolșevice puțini ani mai târziu au redus această posibilitate. În sensul că în cazul în care Basarabia ar fi fost încorporată Ucrainei, ajungea tot în cadrul URSS la puțină vreme.

A mai fost posibilitatea aleasă de reprezentanții moldoveni, cea a unirii cu România, ceea ce s-a întâmplat și așa a fost istoria, oricât de mult urăsc asta nu numai rușii, dar și moldoveniștii. Și s-a dovedit cea mai bună opțiune, după cum veți vedea mai departe.

A treia posibilitate ar fi fost unirea cu Rusia, devenită mai apoi sovietică și luând ulterior numele de URSS. La asta se reduce și ideea unirii cu Ucraina, care și ea devine parte a statului sovietic, deci în cazul în care Basarabia ar fi mers cu Ucraina, tot în URSS ar fi ajuns.

Posibilitatea unei Basarabii independente la 1918 este total exclusă, practic și istoric, oricât s-ar legăna moldoveniștii în iluzia unui astfel de vis. Autoritățile statale basarabene nu au avut cum să facă față bandelor bolșevice fără căpătâi de pe teritoriu lor, cohortele moldovene organizate de Sfatul Țării erau total depășite de situație, de aceea au cerut ajutor statului român care și-a trimis armata, trupe regulate, disciplinate și călite în focul războiului mondial. Vă faceți cumva iluzia, moldoveniștilor, că armata moldoveană, chiar dacă ar fi fost cât de cât încropită, ar fi putut face față unui atac bolșevic peste Nistru? Sau că bolșevicii lui Lenin v-ar fi lăsat în pace dacă v-ați fi declarat independenți și neutri? O astfel de prostie, de a susține o astfel de idee, denotă o totală necunoaștere a istoriei.

Să facem câteva comparații. Georgia, devenită independentă tot atunci, a fost cotropită de bolșevici în 1921. La ce le-a folosit independența? Chiar nu știți că țelul lui Lenin era Revoluția Mondială, că nu mai trebuiau să existe alte state, ci doar un mare stat mondial bolșevic?

Bolșevicii au atacat Polonia, un stat mult mai puternic, și au fost cu greu înfrânți în 1920, pe Vistula, bătălia care a salvat Polonia independentă. Credeți că Lenin v-ar fi cruțat și iertat, pe ideea că v-ați fi declarat neutri? Numai să vă gândiți a amploarea atacurilor bolșevicilor peste Nistru între 1918 și 1924, ca să vă dați seama cu ce inamic ar fi avut de-a face o Moldovă independentă dintre Nistru și Prut! Am dat câteva exemple despre aceste lupte aici: Lupte antibolșevice după Unire și în Românii și anticomunismul.

Posibilitatea existenței unei Basarabii independente la 1918 sau mai târziu este total exclusă. Chiar dacă regimul comunist ar fi fost răsturnat de ofensivele rușilor albi Vranghel, Denikin sau Kolceak, și la conducerea Rusiei ar fi venit aceștia, soarta Basarabiei independente ar fi fost aceeași. Fiindcă în toate declarațiile lor, în tată corespondența lor cu guvernele Antantei de la care cereau ajutor și susținere, peste tot ei subliniau intenția lor de refacere a Imperiului Țarist între granițele sale, așa cum erau ele la 1914, deci inclusiv Basarabia. Dacă atunci, când erau la strâmtoare, acești lideri ruși albi nu acceptau ideea renunțării la pretențiile lor, credeți că odată ajunși la putere ar fi făcut o excepție pentru Basarabia independentă? Vă îmbătați cu apă rece, tovarăși moldoveniști. Vă mai reamintesc faptul că românii din Corpul Voluntarilor Români din Siberia, constituit din prizonierii români ardeleni și bucovineni luați de armata rusă de la armata austro-ungară și duși în Siberia, unde s-au constituit în unități luptătoare, au refuzat să lupte alături de Kolceak tocmai din cauza faptului că acesta nu dorea să recunoască unirea Basarabiei cu România. Acești români au intrat în luptă și s-au bătut cu mult curaj abia când au fost amenințați direct de bolșevici prin acțiunea lor de partizani și când ofensiva roșie a ajuns la pozițiile lor, vezi Luptătorii români din Siberia.

Deci, moldoveniștilor, Basarabia nu avea cum să supraviețuiască independentă, vă place sau nu această realitate, dar acesta este adevărul crud. La fel și astăzi, se vede pentru oricine, mai puțin pentru adepții statalității Republicii Moldova, țara de la stânga Prutului nu are cum să funcționeze ca un stat viabil. Fără ieșire la mare, fără resurse, bogății naturale sau rezerve ale subsolului, cu o economie agrară dependentă de capriciile vremii, îndatorată peste măsură, Republica Moldova este în pragul intrării în incapacitate de plată.

România îi mai dă ajutor, gaze, curent, ajutoare bănești, dar RM nu are cum să reziste și să susțină un stat de durată.

Mai devreme sau mai târziu, poate foarte devreme, liderii și populația vor trebui să ia o decizie: ori cu România, ori cu Uniunea Euroasiatică, nu există cale de mijloc, oricât ar încerca moldoveniștii să propage această idee absurdă. Mai trebuie să amintesc că 11% din teritoriu este ocupat militar de o putere străină, pe acest teritoriu recunoscut de ONU ca parte a RM Chișinăul nu are nicio autoritate?

Dar, revenind la 1918, o dată detestată de adepții moldovenismului, să facem o comparație și să vedem ce ar fi fost Basarabia dacă nu ar fi existat unirea de la 27 martie 1918, dacă nu ar fi existat protecția statului și armatei române care să țină timp de 22 de ani bolșevismul la est de Nistru.

Ce-ar fi fost dacă?

Chiar așa, ce s-ar fi petrecut în Basarabia dacă din 1918 nu ar fi fost între granițele statului român și nu ar fi beneficiat de protecția acestuia și a armatei sale?

Cred că am lămurit mai sus faptul că Basarabia nu ar fi avut cum să fie independentă, că în cazul în care armata română ar fi decis să rămână pe malul drept al Prutului, Basarabia ar fi ajuns, la fel ca și Georgia, între granițele URSS, cel târziu în 1920. Și ar fi pătimit la fel ca și Ucraina, ca parte a ei. Nu mă refer numai la Holodomor, marea foamete din Ucraina din 1932-1933, ci la evenimentele mult mai apropiate de 1918, și chiar necunoscute, respectiv anii 1919-1922.

A fost un cumplit război civil în întreaga Rusie, război care a făcut victime cât jumătate din totalul celor din războiul mondial abia încheiat. Iar foametea a fost un fenomen endemic pe întreg cuprinsul Rusiei, așa cum a rămas ea după 1917. Dacă Basarabia ar fi rămas în cuprinsul Rusiei, și ea ar fi suferit aceeași dramă, aceleași atrocități.

Pentru a ilustra despre ce e vorba, voi publica aici câteva rapoarte străine, ca să nu fiu acuzat că dau documente românești, care ar putea fi subiective, după părerea moldoveniștilor care, în discuțiile avute până acum, au dat dovadă de o crasă necunoaștere a istoriei în general, ca să nu mai vorbim de istoria considerată a lor proprie, a Basarabiei.

Am avut parte doar de sloganuri și nimic mai mult, din păcate. Încă mai aștept un moldovenist care să vină cu argumente clare, istorice, și cu care să se poată discuta. Până atunci, citiți ce soartă ar fi avut Basarabia dacă nu s-ar fi unit cu România în 1918.

Țărani din guvernământul Berdiansk cu picioarele umflate din cauza foamei, aprilie 1922

Pentru asta, e suficient să vedem ce s-a întâmplat în imediata vecinătate, imediat dincolo de Nistru, pe malul stâng al acestuia. Putem, prin extensie, să ajungem la concluzia că aceeași soartă ar fi avut și locuitorii Basarabiei în anii 1919-1922 dacă nu ar fi făcut parte din România Mare, atât de urâtă și detestată de unii de la Chișinău, încât să treacă la ruperea hărții acesteia.

Dar basarabenii au avut șansa să nu trăiască pe pielea proprie ceea ce au pătimit cei din stânga Nistrului, în marea majoritate români, dar care au fost exterminați sub regimul sovietic. Ne amintim de discursul lui Toma Jalbă, român de dincolo de Nistru, care striga la Congresul ostașilor moldoveni în octombrie 1917:

Cui ne lăsați pe noi, moldovenii? De ce suntem rupți din coasta Moldovei și trăim pe celălalt mal al Nistrului? Frații noștri! Nu ne lăsați, nu ne lepădați și nu ne uitați! Și dacă ne veți uita, noi malul Nistrului îl vom săpa și vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!

Da, Toma Jalbă și românii de dincolo de Nistru au fost lăsați în afara granițelor României Mari, și au fost exterminați în mare parte, vezi Zdrobiți și uitați, românii transnistreni. Iar acest fenomen a început mult mai devreme față de cele prezentate în articol, în anii 1919-1922. Să vedem cum s-au petrecut lucrurile.

Basarabia fără Unirea cu România

Fără interbelicul românesc, Basarabia ar fi fost doar o anexă a Transnistriei, spunea cineva pe bună dreptate. Citind cele ce urmează, chiar vă puteți întreba dacă ar mai fi existat Basarabia, fără interbelicul românesc.

Situația tragică a provinciilor rusești la aceea vreme nu se datora numai urmărilor războiului mondial sau ale războiului civil în desfășurare, ci chiar directivelor conducerii bolșevice în frunte cu Lenin. Acesta, pentru a diminua criza din orașe, apărută și în urma naționalizării tutror intreprinderilor cu mai mult de cinci angajați (fapt care va duce la prăbușirea producției și a economiei, 90% din marile întreprinderi deveniseră de stat în 1919 în orașele controlate de bolșevici), ordonă rechiziționarea cerealelor și produselor agricole din zonele rurale. În acest scop se organizează detașamente de rechiziție, formate din gărzi roșii, miliții populare, armată, muncitori de la orașe etc. Aceștia luau toate alimentele găsite la țară, fără a lăsa ceva pentru hrana proprie a țăranului.

Să fie trimise imediat, cu cu rapiditate maximă, în județul Elețk, toate detașamentele alimentare, de recoltare și rechiziționare, cu maximum de batoze și utilaje pentru uscarea rapidă a pâinii. Să se dea sarcina ca județul să fie curățat de tot surplusul de pâine. Asta, probabil, va da câteva milioane de puduri de pâine.

Vladimir Ilici Lenin, către Comisarul Aprovizionării A.D. Țiuriupa, 5 august 1918

Rechiziția cerealelor și mijloacelor alimentare bineînțeles că nu s-a limitat la surplusuri, ci a fost luat tot ce a fost găsit, cei ce s-au opus au fost executați ca și dușmani ai poporului. A fost luată și hrana necesară țăranului, dar și cerealele de sămânță, astfel că recoltele viitoare au fost total compromise, adâncind fenomenul de foamete și în anii următori. Adevărul e că foametea din 1919-1923 a fost mult mai cumplită și mai întinsă decât cea din anii 30 din Ucraina, Holodomorul, localizată mai mult pe teritoriul ucrainean, dar mai puțin mediatizată.

Cadavre ale victimelor foametei din Rusia, foto Crucea Roșie

Referitor la această foamete, ca să puteți afla amplitudinea ei, vă recomand cartea lui Vadim Guzun intitulatăRusia înfometată (1919-1923) Acțiunea umanitară europeană. Documente din arhivele românești. În cele peste 660 de pagini sunt cuprinse 284 de documente oficiale ale vremii, precum și imagini. De această carte, respectiv de documentele prezentate, m-am folosit în unele descrieri și citate de mai jos.

Țăranii se opuneau cum puteau, ascundeau sau îngropau cerealele, uneori le dădeau foc, numai să nu le ia bolșevicii. Alteori se opuneau cu forța, având loc adevărate lupte, iar ulterior au izbucnit mari răscoale înăbușite în sânge de Armata Roșie. Doar în iulie-august 1918 au fost înregistrate peste 200 de revolte împotriva comandourilor de rechiziție ce scotoceau și confiscau toate alimentele ascunse. Într-un sat din regiunea Samara, unde detașamentul a jefuit și a executat sumar câțiva țărani, locuitorii i-au decapitat în somn pe cei 12 membri ai brigăzii de rechiziție și le-au înfipt capetele în pari la intrarea în sat, ca averisment. Trei săptămâni mai târziu, satul este bombardat și ras de pe fața pământului de Armata Roșie.

În 1918 au fost asasinați 200 de membri ai detașamentelor alimentare, în 1919 aproape 5000, iar în 1920 peste 8000. Dar a intervenit armata, alături de organizațiile paramilitare, care la rândul lor au făcut noi rechiziții. Răscoale extinse au loc în întreaga Rusie bolșevică, reprimate dur de Armata Roșie, care beneficia de rații speciale, prin grija liderilor comuniști.

Câteva exemple din satele locuite de români în stânga Nistrului, în Transnistria. Dacă nu era Unirea, am fi vorbit de stânga Prutului. În satul Ploti, județul Balta, a fost asasinat comisarul militar județean Ciorbă, în satul Pesciana, un grup de “bandiți” s-a răfuit cu 10 militari, în volostea Liubormirovski a fost ucis secretarul Coimtetului de Partid Baidacenko, în volostea Gandrabur activistul Iulin, în satul Pujaikovo, județul Balta, o bandă a pătruns în sediul școlii unde își desfășura activitatea comisia pentru impozite, l-a răpit și ucis pe președinte.

Prea puține date avem despre românii transnistreni morți de foame, nu ca rezultat al deportărilor sau execuțiilor în acea perioadă. Am sintetizat niște date cu imagini în articolul Zdrobiți și uitați, românii transnistreni. Cercetările din 1941, pe baza datelor luate de la locuitori, dacă în localitățile de pe malul Nistrului procentele par destul de reduse comparativ cu restul Rusiei (Tărnăuca 3,8%, Sukleia 4,25%, Kragași 3.08%) datorită apropierii de România de unde veneau alimente, în satul Batur, conform datelor medicului satului, Andrei Bărcuță, procentul celor morți de foame este de 51,3% (500 de morți în 1922 și 200 în 1932-3 în timpul Holodomorului). Asta se întâmpla într-o regiune, Ucraina, care în 1917 avea o cotă de exporturi de cereale pe piața europeană mai mare decât a restului Rusiei și a României luate la un loc (17,7% față de 8,85% și 7,98%).

Victimă a foametei 1922

Sunt imposibil de cuantificat victimele foametei din Rusia anilor 1919-1923. Oficiosul Pravda în 1921 admitea că foametea ar afecta în jur de 25 de milioane de suflete. Scopul a fost pentru a sensibiliza opinia publică occidentală pentru a oferi ajutor, fapt care ne spune despre gravitatea situației, din moment ce regimul sovietic își susținea permanent superioritatea. Un apel disperat, dar a cărui difuzare a fost interzisă de Lenin, face și Patriarhul Tihon al Bisericii Ortodoxe Ruse:

Hoiturile au devenit o delicatesă pentru populația lihnită de foame, dar nici acestea nu se găsesc. Peste tot se aud strigăte și gemete. S-a ajuns chiar la antropofagie. Din cele 13 milioane de oameni care mor de foame, numai 2 milioane au primit ajutor. Întindeți mâna și ajutați-i pe frații aflați în suferință!

În regiunea Samara, circa 700000 de persoane pieriseră de foame până în 1921, s-au înmulțit cazurile de canibalism și necrofagie.

Estimările de la 1 aprilie 1922, în al treilea an de foamete, dădeau următoarele cifre pentru Ucraina sovietică, număr de persoane afectate de foamete, pe gubernii:

Zaporojie 902900, Ekaterinoislav 708800, Donetsk 654700, Odessa 400000. La 1 iunie 1922: Zaporojie 948000, Ekaterinoislav 766000, Donetsk 1228700, Odessa 555000. La 1 august 1922: Zaporojie 948000 (74,6% din poulație), Ekaterinoislav 766000 (43,4%), Donetsk 756000 (22,8%), Odessa 555000 (28,6%).

Sunt date din arhivele sovietice. Să vedem ce zic datele OGPU, precursorul NKVD. În februarie 1923, în orașul Ekaterinoslav 47500 de înfometați, iar în orașul Odessa, 90000.

Mai trebuie să repet că, dacă nu exista 27 martie 1918, am fi avut astfel de statistici și pentru Chișinău, Cernăuți, Balta, Tighina sau Comrat?

Copii din orfelinatul din Saratov

 

Victime ale foametei în Donetsk. Foto comisia Nansen

 

Victime ale foametei în Donetsk. Foto comisia Nansen

Despre Odessa, o notă Poliției și Siguranței generale din 5 octombrie 1922 include o notă a comisarului special Udrea Constantin, aflat pe vasul Athanasie Theofanis ce a stat o vreme sechestrat în portul Odessa:

„Pe 15 aprilie a sosit în Odessa și s-a descărcat în magazii un vapor american cu alimente destinate pentru populația din interior. Cum populația din oraș aflase despre acest lucru, vreo 2500 de bărbați, femei și copii au atacat această magazie pentru a-și procura măcar ceva alimente, n-au putut fi opriți decât când autoritățile, servindu-se de două mitraliere, au omorât peste 600 de persoane și au rănit o mulțime.(…) Cât timp am stat acolo, am auzit salve de pușcă, aceasta mi-a atras atenția deoarece ele se auzeau regulat în aceeași direcție, în apropiere de niște fabrici ce erau lângă port. În mod indirect am aflat, prin marinarul basarabean, de la un soldat ce făcea santinelăpe vasul ce fusese capturat, că acolo este locul unde se execută prin împușcare cei judecați și condamnați de bolșevici.”

Donetsk, mamă cu fața umflată de foame

În lucrările sovietice apărute înainte de 1991, victimele foametei din anii 1919-1923 sunt estimate între 5 și 8 milioane, reprezentând circa 5-6% din populație, dar cauzele acestui flagel sunt puse exclusiv pe seama factorilor meteorologici, externi și a războiului, nefiind pusă nicio clipă problema politicii dezastruoase a conducerii sovietice. Totuși, extrapolând cifrele parțiale, din unele regiuni, citate mai sus, credem că cifra a fost intenționat micșorată, regimul comunist nu putea admite o cifră mai aproape de adevăr.

Din 1923 situația s-a mai ameliorat, deși în Ucraina va mai exista o răbufnire în 1925, în primul rând în urma măsurilor luate de guvern, care anulează rechizițiile forțate, instituind un sistem de impozit în produse, lăsând o parte din recoltă țăranului care capătă dreptul de a-și vinde partea lui. La asta se adaugă și ajutorul internațional care reușește să salveze o parte din populația care altfel ar fi fost condamnată. Lenin a înțeles că a greșit și a pus în aplicare planul NEP, noua politică economică, dar care va fi anulată de Stalin câțiva ani mai târziu, când începe colectivizarea agriculturii, cu rezultatele nefaste din anii următori. Lenin a înțeles prea târziu că a greșit, rezultatul fiind milioane de morți de foame. Stalin a făcut-o premeditat, rezultatul fiind alte milioane de morți, de foame, în Gulag sau în fața plutoanelor de execuție.

O mărturie mai presus de orice bănuială

Spuneam că de nevoie, autoritățile sovietice au acceptat, ba chiar au căutat, ajutorul internațional, în momentul în care le-a devenit clar că nu au cum să facă față situației și, mai mult, ar fi riscat să fie răsturnate de masa înfometaților. Sovieticii s-au folosit de personalitățile ruse, ca scriitorul Maxim Gorki, pentru a sensibiliza Occidentul fără a se implica în solicitarea de asistență, altfel gestul lor ar fi echivalat cu recunoașterea eșecului. Totuși, și reprezentanți ai guvernului încep să ceară ajutor străin, Cicerin, comisarul sovietic al Afacerilor Externe, în august 1921 trimite un expozeu al situației vorbind de 18 milioane de înfometați și spunând că va primi orice ajutor, din orice sursă.

Situația din Rusia sovietică nu avea cum să nu sensibilizeze opinia publică din țările imperialiste. La nivelul guvernelor, al Crucii Roșii internaționale se decide intervenția. Liga Națiunilor, precursorul ONU de mai târziu, ia atitudine prin Înaltul Comitet pentru Refugiați, aflat sub președinția unei mari personalități, exploratorul arctic Fridjof Nansen, conducătorul expediției Fram spre Polul Nord, iar ulterior acesteia un pasionat cercetător în biologie și oceanografie. Acest comitet împreună cu președintele său își făcuse un renume prin munca asiduă de repatriere a prizonierilor de război și a refugiaților dislocați în sângerosul conflict dintre 1914-1918, dar și din războiul greco-turc din 1919-1922, contribuind la schimbul de populație care a rezolvat problema refugiaților din ambele tabere. S-a implicat și în rezolvarea problemei refugiaților armeni victime ale genocidului din 1915, pentru înteaga sa activitate fiind laureat cu Premiul Nobel pentru Pace în 1922. Ei bine, acesta era omul care a preluat problema salvării a cât mai mulți oameni înfometați de pe cuprinsul Rusiei.

Pe lângă călătoriile prin țările europene pentru a solicita sprijin și ajutor, dar și pentru a strânge fonduri, el a întreprins studii la fața locului pentru a cunoaște situația și a lua măsurile necesare, a întreprins călătorii de documentare ]n mai multe regiuni, inclusiv sudul Ucrainei. Dau aici câteva spicuiri din rapoartele sale sau ale emisarilor săi asupra celor văzute la fața locului, unele traduse din limba franceză:

Samara, decembrie 1921:

„Mizeria depășește orice imaginație. În regiunea Dunaekului, care numără 915000 locuitori, 537000 nu au ce să mănânce. În timpul lunilor septembrie, octombrie și noiembrie au avut loc 30405 decese. Mortalitatea crește încontinuu și, până la primăvară, cele 2/3 ale populației vor fi pierit, dacă nu se trimit ajutoare imediate. În oraș, la fiecare pas, se găsesc numeroase cadavre pe străzi. Am văzut eu însumi, pe drum, un cadavru sfâșiat de câini. Am văzut, într-un cimitir, un morman de aproape 45 de cadavre fără haine, acestea fiindu-le luate de oameni…”  

Victime ale foametei în Herson

Victime ale foametei în Herson

Transmis din Moscova în noiembrie și decembrie 1921:

„Între 20 și 30 de milioane de ființe umane suferă de foame și 10 milioane dintre ei sunt amenințați de perspectiva morții prin inaniție. Populații întregi din Rusia centrală sunt pe punctul dispariției. (…) Rapoartele ce le primesc în acest moment din Saratov, Samara, Simbirsk, Kazan și mai ales Ufa, Oremburg sau Republica Kirghiză, fac un tablou groaznic al ravagiilor foametei. În cele mai multe cazuri, ajutorul trebuie dus în satele depărtate de stațiile de cale ferată, locuitorii acestora nefiind capabili să facă efortul de a se deplasa. (…) Este absolut necesar să fie trimis grâul pentru semănăturile de primăvară, pentru care câmpurile sunt pregătite, dar nu mai există semințe.”

31 ianuarie 1922, Oremburg, Republica Bașchiră:

„Foametea a atins un asemenea grad încât a dus la crime, părinți devorându-și copii. Pot cita cazuri a căror autenticitate e sigură. În satul Tuliakova, comuna Ardolanovski, cantonul Iarmatenski, un bărbat pe nume Tuvhatulla Hallin a mâncat cadavrul fratelui său Halibulla, în vârstă de 28 de ani. O femeie din același sat, Housna, și-a mâncat doi dintre copii, un băiat Dom Mariam și o fată Mennah Meta. Un bărbat pe nume Ahsam, din același sat, și-a devorat fiica, Shamsiamalla. Foametea a atins punctul culminant și se poate vorbi despre cazuri oribile de canibalism zilnice în tot districtul Gorny ce ține de biroul din Orenburg.”

Discurs Fr. Nansen la Liga Națiunilor, februarie 1922:

„Foametea din Rusia este foametea cea mai cumplită înregistrată în istoria lumii. Au mai fost mari fenomene de acest gen în regiunile cele mai sărace din India și China. Dar aceasta a izbucnit în regiunile cele mai prospere și mai bogate în cereale din Europa. Este cumplită, incomparabil mai groaznică decât tot ce aș fi putut crede până acum. Situația depășeșete previziunile mele cele mai pesimiste.

Zona afectată este mult mai întinsă decât am prevăzut, și nu este locuită de 15 milioane de suflete, cum am crezut, ci de mai bine de 33 de milioane, dintre care minim 19 milioane sunt direct și serios amenințați de a muri de foame, și din care mai multe milioane sunt deja condamnați. Dar, ar fi mai puțin de 10 milioane de vieți care ar mai putea fi salvate…

Fetiță înfometată, Buguruslan, 1921

Raport al d-lui Gorovin, reprezentant al d-lui Nansen, în urma anchetei efectuate la sfârșitul lui ianuarie 1922 în regiunile Samara, Saratov și Buluzuk. A fost însoțit de Sir Benjamin Robertson, comisar britanic, și de dr. Pardo, care va muri de tifos.

„Situația e de un tragism indescriptibil, este dificil de înțeles imensitatea problemelor fără a fi acolo. (…) Sute de sate pierdute în nămeți, fără niciun fel de hrană. (…) Războiul civil a avut ca efect grele rechiziții ale guvernului, din recolta precedentă dispărând totul. Țăranii au ajuns în pragul iernii fără nicio rezervă. (…) Multe sate sunt total abandonate, iar în cele care le-am vizitat, am constatat o diminuare a populației cu 20% față de septembrie 1921. Locuitorii rămași în viață trăiesc exclusiv din ajutoarele guvernului sau din asistența străină. Împinși de foame, ei consumă iarbă și materii improprii alimentației. Rațiile guvernamentale au salvat de la moarte cam o zecime din populație, ajutorul străin se concentrează spre salvarea copiilor, dar și în acest domeniu, nu reușesc la mai mult de o treime din necesar. 70% din populația de șase milioane de locuitori ai acestor două provincii este condamnată la moarte în cazul în care ajutoare suplimentare nu sunt imediat trimise. În toate satele prin care am trecut, am văzut familii întreg stingându-se puțin câte puțin, majoritatea locuitorilor sunt extrem de slăbiți.(…) Am văzut noi înșine, în orașul Buzuluk, cadavrele oamenilor morți de foame întinse pe străzi, copii agonizând. Agravarea situației este foarte probabilă dacă nu se sporesc ajutoarele și nu se rezolvă problemele de transport.”

Morți de foame, Buzuluk, 1922

M. Kogan, reprezentant al Crucii Roșii ucrainene, scrisoare din Odessa, 4 decembrie 1921, despre situația copiilor orfani ai foametei din oraș:

„Toți copii din oraș suferă. Mulți din acești nefericiți sunt abrutizați de foame până în pragul sinuciderii. Se găsesc peste tot atât de mulți orfani, cărora părinții le-au dat ultimele rezerve înainte de a muri. Foarte curând, moartea de foame a părinților i-a lăsat pe acești copii fără niciun sprijin. Aceștia sunt internați în orfelinate despre care reprezentanții Crucii Roșii internaționale spun că sunt într-o stare deplorabilă. Dar ce se poate face când hrana, încălzirea și hainele lipsesc cu desăvârșire? La cei 12632 copii internați în orfelinatele din Odessa urmează să li se adauge în scurt timp încă 15000 porniți din regiunile învecinate afectate de foamete. Cei porniți de pe Volga sunt într-o stare deplorabilă, trenurile opresc în fiecare stație pentru a descărca copii morți pe drum de foame și frig.”

Raport al deplasarii în anchetă economică în Ucraina a dl. Jean de Lubersac, expert economic al dr. Nansen, iunie 1922. Acesta trece frontiera polono-ucraineană pe la Zdolbounovo, unde se îngrămădiseră o mulțime de refugiați ce susțineau că sunt polonezi pentru a fi lăsați să treacă în Polonia. Am văzut în gară mulți morți, femei și copii, și multe persoane contaminate fără îndoială de tifos exantematic. Acești bolnavi, acoperiți de paraziți, propagă boala mai cu seamă la cei ce trec prin gară. Relatarea continuă cu călătoria spre Odessa.

„Toate gările între Harkov și Odessa prezintă același spectacol înspăimântător. Pretutindeni bolile, foametea și moartea. Totuși, gara din Kremenciug merită o mențiune specială, ce depășește ororile tuturor scenelor de văzute până atunci. Oamenii întinși în gară au picioarele atât de umflate încât se pune întrebarea dacă aparțin cu adevărat unor ființe umane. Brațele descărnate ale acestor nenorociți nu mai au decât piele și os. Linia albă a dinților taie pe la mijloc figurile de muribunzi. Un copil m-a impresionat deosebit. De vreo cinci ani, părea un bătrân ce se târa pe genunchi, nu putea umbla, deoarece picioarele sale nu erau altceva decât răni acoperite de sânge închegat. Toți acești  toate gunoaiele abandonate în gară.

În Odessa, situația era mai bună în zona centrală, unde își desfășurau activitatea comisiile internaționale de ajutor. Dar spre periferii, curțile bisericilor sunt pline de oameni întinși la pământ, muribunzi în așteptarea sfârșitului. Suferințele le sunt groaznice, iar gemetele lor înspăimântătoare umplu orașul. Le trebuie cinci zile mașinilor ce cară morții să-și îndeplinească misiunea în tot orașul. Fiecare dintre aceste transporturi duce între 400 și 450 de cadavre. Una din consecințele nefaste din punct de vedere al igienei este faptul că morții ajung să rămână pe străzi și 4-5 zile, înainte de a fi adunați și transportați la gropile comune în care sunt aruncați după ce sunt dezbrăcați de haine. Se pot vedea cadavre parțial mâncate de șobolani. Altele sunt devorate de nenorociții torturați de foame și care nu ezită să mănânce aceste corpuri umane în descompunere.”

Situația generală în Ucraina:

„Toată partea meridională a Ucrainei, la sud de Harkov, este într-o stare de foamete înspăimântătoare. Multe sate au pierdut și 85% din populație. În aceste întregi regiuni, copii nu pot ieși pe stradă de frică să nu fie mâncați. Cazurile de antropofagie sunt nenumărate și s-a renunțat a mai fi menționate. Se citează un caz de troc monstruos, un copil în schimbul a patru kilograme de pâine. Părinții, împinși de mizerie, sacrifică unul dintre copii pentru a le putea da ceva să mănânce celorlalți. Aceste cazuri sunt cunoscute, verificate și controlate de persoane demne de crezare. Crimeea este într-o stare de mizerie indescriptibilă. Din cei 800000 de locuitori, 500000 suferă de foame și 300000 vor muri înainte de noua recoltă.”

Cred că sunt suficiente exemple, dacă doriți  mai multe, consultați cartea citată mai sus, a lui Vadim Guzun.

Recunoștință

Comisarii, soldații Armatei Roșii aveau parte de tratament preferențial pentru a li se asigura loialitatea, iar permanent comunicatele oficiale dădeau vina pentru situația grea pe imperialiștii lacomi, asupra cărora soldații clasei muncitoare trebuiau să năvălească pentru a le lua alimentele necesare sovieticilor. Primele vizate sunt, desigur, România și Polonia. Majoritatea rapoartelor Poliției și Siguranței din Basarabia spun despre concentrările de trupe și pregătirile de atac ale bolșevicilor peste Nistru, singura cale de a-și procura cereale fiind ideea de a fi luate cu forța din Basarabia și România. La sosirea lui Troțki la Odessa, în vara lui 1921, se pune în circulație zvonul că foametea va determina pe bolșevici să declare război României și să intre în Basarabia.

Cum se pot explica atacurile permanente, luptele pe graniță, incursiunile bandelor bolșevice peste Nistru, în Basarabia între 1919 și 1924, culminând cu Tatar-Bunar?

Regiunea de frontieră cu România declarată zonă de război, concentrări de trupe, uneori chiar și 50000 de soldați masați pe frontieră (15 divizii de infanterie și 4 de cavalerie). Dar acțiunile teroriste prin agenți infiltrați ce atacau populația, provocau deraieri de trenuri, împușcau oficiali români în întreaga Basarabie? Concentrările de trupe pe Nistru, permanentele încălcări ale frontierei, persecuția populației românești care se refugiază cu miile în Basarabia, numai în iulie 1920 fiind vorba de peste o mie de români, bărbați, femei și copii trecuți peste Nistru. Mai multe în Zdrobiți și uitați, românii transnistreni.

Chiar cu situația internă gravă, Rusia sovietică continuă atacurile și provocările  peste Nistru, culminând cu Tatar-Bunar,  vezi mai multe în Lupte antibolșevice după Unire. Cu toate acestea, la solicitarea Crucii Roșii de la Berna și a Înaltului Comitet pentru Refugiați al Ligii Națiunilor, a președintelui acestui comitet, exploratorul norvegian Fridjof Nansen, laureat al premiului Nobel pentru pace în 1922, pentru activitatea sa de repatriere a refugiaților și prizonierilor de război precum și pentru activitatea de strângere și trimitere de ajutoare pentru înfometații din patria Sovietelor, România se implică trimițând alimente, cereale, susținând cantine pe teritoriul transnistrean, permițând folosirea porturilor și căilor sale ferate pentru transportul ajutoarelor destinate înfometaților sovietici. Spre exemplu, adresa Ministerului de Interne nr 27735/1922:Comisia însărcinată cu ajutorarea populației din Rusia a luat inițiativa înființării de cantine în mai multe puncte de pe malul stâng al Nistrului pentru hrănirea copiilor înfometați, și anume: o cantină pentru 500 de copii la Tiraspol, alta la fel la Moghilev, alta la fel în Dubăsari, și două sau trei în regiunea Râbnița-Kamenca pentru un număr total de 1000 de copii. Urmează în amănunt cantitățile de alimente necesare săptămânal pentru funcționarea acestor cantine.

Telegrama care anunță decizia guvernului român de a participa la acțiunea umanitară în favoarea Rusiei sovietice, 19 august 1921

Telegrama care anunță decizia guvernului român de a participa la acțiunea umanitară în favoarea Rusiei sovietice, 19 august 1921

În acel an au fost sute de acțiuni teroriste bolșevice în Basarabia, susținute de guvernul sovietic

Asta cu toate că statul român avea de întreținut mii de refugiați fugiți din Rusia sovietică, inclusiv hatmanul Mahno s-a refugiat în România. Totuși, România s-a implicat și a trimis ajutor alimentar pentru a salva oamenii amenințați cu pieirea prin înfomatare.

O dovedesc documentele, dar și scrisorile de mulțumire, inclusiv din partea Înaltului Comisar Fridjof Nansen.

Scrisoarea de mulțumire a Înaltului Comisar F. Nansen către guvernul român pentru implicarea în ajutorarea victimelor foametei din Rusia sovietică 

Răsplata și recunoștința sovietelor?

Tezaurul românesc depus la Moscova jefuit, atacuri militare în continuare, dușmănie pe față, terorism, apoi raptul din 1940. Iar printre soldații Armatei Roșii ce au intrat în Basarabia și în nordul Bucovinei în 1940 s-au aflat și cei a căror viață, copii find, le-a fost salvată și de ajutoarele alimentare românești în anii foametei 1919-1923.

Naivi moldoveniști, încă mai credeți că Rusia sovietică ar fi lăsat liberă și independentă mica Basarabie, dacă ea nu s-ar fi unit cu România? Ați uitat oare faptul că, după înghițirea voastră în Uniunea Sovietică în 1945, comuniștii v-au și fericit cu o foamete în 1946-1947, poate tocmai fiindcă le-ați pierdut pe cele din 1919-1923 și 1931-1933? Și nu ați avut parte de ororile primelor două tocmai fiindcă ați fost în cadrul statului român, care v-a ocrotit și apărat! Și drept mulțumire, un deputat al vostru rupe harta țării care i-a ocrotit bunicii și părinții să nu moară de foame, să nu treacă prin cumplitele clipe în care, înnebuniți de foame, să decidă să-și devoreze copii! Altfel, poate nici el, acel individ, nu ar fi existat astăzi, să poată să facă un astfel de gest!  – Cristian Negrea

Vezi articol Video: Gest extrem antiromânesc! Harta României Mari ruptă în Parlamentul R. Moldova de antiromânul Vlad Bătrîncea – deputat socialist

 

Publicat de Cristian Negrearomaniabreakingnews.ro

 

,

 

Ziua Limbii Române / Chișinău (foto: Dorian Theodor – romaniabreakingnews.ro)

Liderii de la Kremlin au devenit extrem de îngrijorați de turnura pe care o luau evenimentele în spațiul RSSM, astfel încât, la sfârșitul lunii martie 1989, a sosit la Chișinău o Comisie a CC al PCUS condusă de către Ivan Feklistov cu misiunea de-a examina situația politică locală și acordarea ajutorului necesar CC al PCM.

Chisinau_1989

Chisinau_1989

Referindu-se la comportamentul acestui înalt activist de partid al Uniunii Sovietice, Mircea Snegur consemna faptul că:

 „s-a opus, împreună cu unii adepți ai săi din aparatul CC al PCM, până la sfârșit tuturor transformărilor legate de problemele naționale ale poporului băștinaș”.

Ivan Feklistov era responsabilul pentru relațiile cu RSSM și CC al PCM în cadrul CC al PCUS. Confruntați cu criticile Comisiei venite de la Moscova, activul de partid și de stat de la Chișinău se afla într-o situație extrem de dificilă: pe de o parte se cerea să se facă ordine, să nu se admită confruntări politice și interetnice, însă „entuziasmul acestei mișcări (de restructurare și renaștere națională – n. n.) era atât de mare, încât nu mai putea fi stăvilit”.

Mișcarea Democratică din Moldova în susținerea Restructurării (MD) va deveni principala forță motrice a societății în impunerea perestrokăi și a glasnosti-ului în RSSM și, totodată, va sparge monopolul politic al PCUS asupra vieții politice. Pe 29 iunie 1988, MD-ul va organiza primul său miting în susținerea restructurării și a lui Mihail S. Gorbaciov. MD-ul susținea, printre altele, consolidarea suveranității RSSM, în cadrul federației sovietice reclădită în baza principiilor leniniste, descentralizarea puterii, o reformă economică care să ducă la împroprietărirea țăranului, o reexaminare a politicii naționale, precum și stabilirea unor relații directe cu țările din exterior.

Bătălia pentru recunoașterea și acceptarea importanței limbii moldovenești în spațiul RSSM

Bătălia pentru recunoașterea și acceptarea importanței limbii moldovenești în spațiul RSSM va lua un avânt și mai mare ca urmare a rezoluției Adunării Generale a Uniunii Scriitorilor din RSSM, din 14 septembrie 1988, prin care cerea  să se rezolve problema introducerii cetățeniei, autofinanțării și autogestiunii în republică, lărgirii sferei funcțiilor sociale ale limbii moldovenești și recunoașterea statutului ei de limbă de stat și asigurării bilingvismului real, precum și să se…

„revină la alfabetul de până la 1938, singurul care se potrivește naturii romanice a limbii noastre (moldovenești – n. n.)

și, totodată, „să se rezolve în practică învățarea mai profundă a limbilor bulgară și găgăuză”.

Pe 25 octombrie 1988, un număr de 157 de scriitori din RSSM vor semna o Adresare către toți oamenii de bună-credință din republică în care se opera cu noțiunea de limba noastră, limba maternă, limba națională, precum și expresia străvechea limbă romanică.

În zilele de 31 octombrie și 1 noiembrie 1988, o serie de cercetători-lingviști din Moscova, Kiev, Leningrad și Chișinău vor analiza în cadrul unei consfătuiri de lucru, desfășurată la Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a RSSM, problema limbii și a alfabetului.

În finalul consfătuirii, lingviștii au propus Comisiei Interdepartamentale din RSSM, următoarele:

1) decretarea limbii naționale din RSSM drept limbă de stat în republică;

2) recunoașterea unității limbilor care funcționează în RSS Moldovenească și în Republica Socialistă România și

3) revenirea la sistemul grafic latin.

Eseul-apel al profesorului universitar dr. Ion Buga intitulat O limbă maternă – un alfabet ce va fi publicat în ziarul Învățământul public, pe 19 octombrie 1988, va cere recunoașterea adevărului privind existența unei singure limbi, cea română, și a unei singure națiuni: române, în spațiul RSSM și al Republicii Socialiste România.

În contextul pregătirilor pentru Plenara CC al PCUS intitulată Cu privire la perfecționarea relațiilor dintre națiuni în URSS, planificată pentru mijlocul anului 1989, CC al PCM, în acord cu Prezidiul Sovietului Suprem și Consiliul de Miniștri al RSSM, a lansat, la mijlocul lunii noiembrie 1988, Tezele intitulate Să afirmăm Restructurarea prin fapte concrete care însemna transpunerea reală în viață a lozincii Toată puterea – Sovietelor!, însă în condițiile unui sistem politic unipartit, și, totodată, cerea să se dea o ripostă hotărâtă „proceselor stihinice, «democrației mitingurilor», care îi abat pe oamenii muncii de la rezolvarea sarcinilor arzătoare ale restructurării”.

MD-ul va riposta printr-un miting, pe 12 noiembrie 1988, iar studenții de la Universitatea de Stat, precum și de la alte instituții de învățământ superior din Chișinău, vor picheta sediul CC al PCM și al Guvernului, pe 17 noiembrie 1988, în semn de protest față de Tezele comuniștilor moldoveni. După eliberarea celor 30 de studenți arestați de Miliție, circa 2.000 de studenții vor organiza un miting de protest și, mai apoi, vor întemeia Liga Studenților din Moldova.

Demonstratie pentru grafie latina in RSSM Chisinau 1989

Demonstratie pentru grafie latina in RSSM Chisinau 1989

Pe măsură ce evoluțiile din viața publică și politică a RSSM căpătau noi valențe ca urmare a luptei pentru afirmarea identității naționale a majorității populației și a limbii sale, Comisia Interdepartamentală va comunica, pe 28 decembrie 1988, că este necesar „a se renunța la concepția cu privire la existența a două limbi est-romanice diferite, recunoscându-se identitatea lingvistică moldo-română” și a propus ca „limba moldovenească să fie decretată drept limbă de stat pe teritoriul RSSM și să fie introdusă completarea corespunzătoare în Constituția RSSM, asigurându-se principiul bilingvismului național-rus și rus-național, dezvoltarea și funcționarea liberă a limbilor naționalităților conlocuitoare de pe teritoriul RSSM”. Totodată, minoritățile naționale din RSSM, respectiv găgăuzii și bulgarii, au început să vorbească despre necesitatea studierii în limba maternă și despre nevoia unei autonomii administrative.

La începutul anului 1989, situația părea că va scăpa de sub controlul autorităților republicane în condițiile în care au început să se desfășoare mitinguri neautorizate, pe 22 ianuarie, 12, 19 și 26 februarie 1989, ale „neformalilor”.

În ziua de 12 ianuarie 1989, cu ocazia mitingului din Ceadâr-Lunga găgăuzii vor cere crearea unei mișcări naționale găgăuze. Pe 16 februarie 1989, Cenaclul Găgăuz Halkî (Po­porul Găgăuz), înființat în martie 1988, se transformă în Mișcarea Găgăuz Halkî, care stabilește imediat contacte cu Interfront-ul. Adversarii restructurării și ai Mișcării de Renaștere Națională a Românilor considerau că o condiție esențială pentru protejarea limbilor găgăuză și bulgară era crearea în limitele zonei de sud cu populație găgăuză a unei Republici Autonome Sovietice Socialiste Găgăuze în cadrul RSSM. Totodată, au început să fie sprijinite rezoluțiile repre­zentanților localităților bulgare și găgăuze din regiunea Odessa (RSS Ucraini­ană), care cereau, în numele localităților bulgare și găgăuze din RSSM și din RSSU, crearea unei „Republici Bulgaro-Găgăuze” sau a „RASS Găgăuze” pe teritoriul RSSM și a „RASS Bulgare în cadrul RSSU”.

Pe 25 ianuarie 1989 a fost adoptată Hotărârea Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM cu privire la elaborarea proiectelor de legi intitulate: Cu privire la statutul limbii moldovenești și Cu privire la funcționarea limbilor moldovenească, rusă și a celorlalte limbi de pe teritoriul RSSM. Pe măsură ce activul de partid și de stat de la Chișinău tergiversa restructurarea sistemului și acceptarea doleanțelor majorității populației, circa 15.000 – 20.000 de cetățeni ai RSSM se vor afla în stradă, pe 26 februarie 1989, protestând în fața sediului CC al PCM și scandând:

„Vrem limbă și alfabet!”, „Opriți migrația!”, „Dați-ne istoria noastră!”, „Jos mafia!”, „Jos birocrația!”, „Am pierdut încrederea!”, „Trăiască Gorbaciov!”.

În cursul lunilor martie – aprilie 1989 se va intensifica acțiunea intelectualității românești din RSSM pentru promovarea și acceptarea limbii moldovenești în grafie latină ca limbă de stat. Uniunea Scriitorilor, pe 16 martie 1989, și Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a RSSM, pe 24 aprilie 1989, vor propune diferite proiecte de lege menite să confirme limba moldovenească în grafie latină ca limbă de stat în RSSM, în timp ce „limba rusă este un mijloc de comunicare între republicile URSS”.

Pe 13 mai 1989, Academia de Științe a RSSM a votat pentru decretarea limbii moldovenești în grafie latină ca limbă de stat în RSSM. Autoritățile republicane intraseră în alertă în condițiile în care la mitingul din 12 martie 1989 se afișase deasupra coloanelor, pentru prima oară, un drapel tricolor. Manifestații stradale și mitinguri în favoarea limbii de stat se desfășurau și la Cahul și la Bălți.

Pe 13 martie 1989 a apărut primul ziar cu caractere latine, Glasul, fondat de scriitorii Ion Druță, Leonida Lari și Ion Vatamanu, tipărit în 60.000 de exemplare la Riga, datorită opoziției autorităților de la Chișinău.

Bineînțeles, un rol important l-au avut conexiunile cu prietenii noștri din Țările Baltice. Eu am avut avantajul să particip la aceste activități conspirative, ca să spun așa. Prima publicație periodică ilegală, clandestină, s-a numit «Deșteptarea». Am scos trei numere. A urmat «Glasul», care a fost o publicație periodică deja legală, pe care a condus-o Leonida Lari, iar pentru a-i da mai multă notorietate, Ion Druță a fost un fel de președinte de onoare al colegiului de redacție. Leonida a făcut acest ziar la Riga. A fost transportat cu mașină. Am participat la descărcarea lui. Însă «Deșteptarea» a fost făcută în clandestinitate la Vilnius, cel care a organizat această operațiune fiind un basarabean de-al nostru, Victor Balmuș, nepotul istoricului literar Pavel Balmuș, un băiat de vârsta mea, căsătorit cu o lituaniană. (…) Duceam macheta cu ziarul cu avionul, iar înapoi veneam cu mașina prin Bielorusia – 100 și ceva de kilometri. Țin minte că am participat la primul congres al Sajudis-ului lituanian, în toamna anului 1988. Eram în trei: artistul și regizorul Mihai Fusu, Mihai Ghimpu și eu. Am văzut această extraordinară reuniune și am învățat foarte multe idei politice, pentru că balticii erau mult mai bine organizați datorită relațiilor strânse cu diaspora din SUA și țările europene. Cei care ne-au sprijinit enorm au fost trei posturi de radio internaționale, în primul rând postul Europa Liberă și aici trebuie să-l pomenim pe Vladimir Socor, pe care prima dată l-am cunoscut radiofonic și l-am văzut personal mult mai târziu, care îmi lua interviuri, practic, în fiecare seară. Mai era Vocea Americii, unde lucra Nicolae Dima și alți ziariști importanți, și postul de radio BBC, care suna mai rar, dar totuși menținea o legătură destul de strânsă cu noi, mărturisea Iurie Roșca.

Teatrul de Vară din Chișinău va găzdui, pe 19 martie 1989, cel mai mare miting de până atunci. Mitingul a fost inițiat de către Cenaclul Alexei Mateevici și MD, iar zecile de mii de oameni au participat, mai apoi, la o discuție referitoare la restructurare, timp de 7 ore, cu Simion Grossu – prim-secretarul CC al PCM, Alexandru Mocanu – președintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM, I. Călin – președintele Consiliului de Miniștri al RSSM și V. Pșenicinikov – secretarul II al CC al PCM. Îngrijorați de tensionarea climatului social-politic din RSSM, ca urmare a răspândirii de zvonuri privind o posibilă insurecție armată a adepților MD-ului, Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor a adoptat o Adresare către cetățenii RSSM, pe 24 martie 1989, în care se menționa că „problema statutului de limbă de stat al limbii moldovenești și a folosirii alfabetului latin pentru această limbă nu poate fi un obiect de vrajbă între diferite grupuri etnice, nu poate servi drept cauză a îngrijorării pentru păturile populației de alte limbi, fiindcă fiecare popor este liber să-și rezolve problemele așa cum crede el de cuviință, iar problema limbii este un aspect al drepturilor fundamentale ale fiecărui popor”. Totodată, scriitorii menționau faptul că susțineau aspirațiile legitime ale minorităților etnice din RSSM, cu precădere ale găgăuzilor, în ceea ce privește păstrarea specificului național și redobândirea conștiinței naționale.

Pe 31 martie 1989, Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM a decis publicarea proiectelor de legi Cu privire la statutul limbii de stat în RSSM și Cu privire la funcționarea limbilor vorbite în teritoriul RSSM. MD-ul a organizat un miting, pe 9 aprilie 1989, la care au participat 25.000 de oameni și în care s-a cerut retragerea proiectelor de legi propuse de autorități deoarece au fost calificate ca fiind „mostre ale incompetenței politice și juridice”, în condițiile în care „chestiunea trecerii scrisului moldovenesc la grafia latină” urma să fie reglementat printr-o lege aparte. Pe 23 aprilie 1989, Interfront-ul desfășoară primul său miting la care participă circa 6.000 de manifestanți, iar a doua zi, 24 aprilie 1989, la Rîbnița, pe malul stâng al Nistrului, 5.000 lucrători ai Com­binatului Metalurgic vor manifesta împotriva adoptării legii privind folosirea limbii moldovenești ca limbă oficială de stat. În cursul zilei de 28 aprilie 1989, Grupul de Inițiativă al Interfront-ului înaintează Procurorului General al RSSM un apel: „Noi nu organizăm manifestații neautorizate, nu provocăm naționalismul, dar nici nu vom permite să fie batjocorit Drape­lul Roșu!”.

În pofida mitingurilor și a demonstrațiilor pro-restructurare și pentru recunoașterea limbii moldovenești în grafie latină ca limbă de stat, activul de partid de la Chișinău, reunit în Plenara CC al PCM din 11 mai 1989, a audiat raportul prim-secretarului Simion Grossu privind mersul perestroikăi în RSSM. Liderul PCM a condamnat „dispozițiile antirusești” manifestate cu ocazia mitingurilor și a demonstrațiilor organizate de către MD, precum și faptul că „tradițiile seculare de prietenie moldo-rusă” erau date uitării. Cenaclul Alexei Mateevici și MD au fost supuse rechizitoriului prim-secretarului Semion Grossu, însă acesta „doar în treacăt a vorbit – consemna istoricul Gheorghe E. Cojocaru – despre conservatorismul, nihilismul național și orientarea spre stereotipurile anilor trecuți ale Mișcării Internaționaliste Edinstvo (Unitatea), ce-și propunea să apere interesele populației vorbitoare de limbă rusă, despre tendințele autonomiste din zona de sud a RSSM, cu care speculau activiștii unor organizații găgăuzeGagauz halkî (Poporul găgăuz) la Comrat și Birlik (Unitatea) – la Ceadâr-Lunga”. Nicolae Țâu, prim-secretarul Comitetului de Partid Orășenesc Chișinău, va declara, în timpul desfășurării Plenarei, că majoritatea membrilor de partid, fără a mai vorbi de locuitorii Chișinăului, nu știu care este poziția CC al PCM față de problemele cu care se confruntă societatea și care sunt termenele concrete de soluționare a acestora. Referindu-se la rezultatele acestei Plenare, Mircea Snegur consemna: „Intelectualitatea a rămas neînduplecată, încrederea față de conducere fiind epuizată”.

În cursul zilei de 17 mai 1989 va fi destituit din funcție redactorul-șef al ziarului Moldova Socialistă, Tudor Țopa, pentru faptul că a publicat proiectul alternativ al legii privind funcționarea limbilor în spațiul RSSM, elaborat de Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a RSSM, și care era „mai corect – consemnează Mircea Snegur – și mai aproape de năzuințele neamului – decât cel oficial”. Protestul ferm al colectivului ziarului și amenințarea cu greva a determinat CC al PCM să revină asupra deciziei.

Pe 19 mai 1989, Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM va da publicității proiectul de lege Cu privire la trecerea scrisului limbii moldovenești la grafia latină. Într-o anchetă sociologică privitoare la acest subiect, 99,3% din cei 100.000 de intervievați susțineau trecerea la grafia latină. „Situația devenea neunivocă chiar și în unele comitete raionale și orășenești de partid: unii criticau CC al PCM, alții ocupau o poziție neutră și nu întreprindeau nimic. Au avut loc arestări ale manifestanților care, ulterior, au fost eliberați sub presiunea mulțimii (până la urmă, asemenea acțiuni greșite, efectuate la indicația conducerii, au înrăit și mai mult participanții la manifestațiile publice). Probleme, probleme, probleme care, aproape zilnic, erau puse în discuție la CC”, consemna Mircea Snegur cu referire la acele clipe din primăvara fierbinte a anului 1989.

Pe 20 mai 1989, în Sala Mare a Uniunii Scriitorilor își va deschide lucrările Con­gresul de constituire a Frontului Popular din Moldova (FPM), convocat de Grupul de Inițiativă al MD-ului. Au fost prezenți 147 de delegați din 30 de raioane și orașe, precum și delegați reprezentând Mișcarea Ecologică „Acțiunea verde”, Cenaclul Alexei Mateevici, Liga Democratică a Studenților, Asociația Istoricilor, Societatea de cultură „Moldova” din Moscova. Congre­sul a adoptat în unanimitate Hotărârea privind crearea Frontului Popular din Moldova, Programul și Statutul FPM și a ales un Consiliu al FPM, format din 82 persoane. În Comitetul Executiv al FPM au intrat Gheorghe Ghimpu, Mihai Ghimpu, P. Gusac, Nicolae Costin, A. Plugaru, Iurie Roșca, Ion Ha­dârcă, A. Țurcanu, A. Șalaru. În discursurile delegaților și în documentele adoptate au fost abordate: a) suveranitatea RSSM și „dreptul la ieșire din componența URSS”; b) limba de stat și tricolorul; c) Pactul Molotov-Ribbentrop și conse­cințele lui asupra Basarabiei; d) alegerile și drepturile cetățenești; e) posibilitatea deschiderii unui consulat al RSSM la Iași și a unui consulat român la Chișinău; f) libertatea de expresie și mijloacele de informare în masă etc.

Iurie Roșca și „Republica Română Moldova”

Referindu-se la personalitatea unuia dintre cei mai controversați lideri ai Mișcării de Renaștere Națională a Românilor din spațiul RSSM, primul însărcinat cu afaceri ad-interim al României în Republica Moldova (1992 – 1993), în gradul diplomatic de ministru-consilier, ambasadorul Ion Bistreanu, menționa în amintirile sale faptul că cel de-al doilea lider al FPM, Iurie Roșca, făcea impresia unei persoane ușor infatuate. Ostentativ, Iurie Roșca se declara ca fiind un luptător pentru cauza românească, însă manifesta foarte multă reținere atunci când era întrebat ceva mai mult des­pre curentul unionist din Republica Moldova. Totodată, era vizibil un anumit radicalism, voit afișat. Totuși, Iurie Roșca este autorul sintagmei „Republica Română Moldova”, pe care a introdus-o într-una din rezoluțiile celui de-al II-lea Congres al FPM, în 1990, însă așa cum a scris-o, așa a și rămas în arhive. După plecarea de la conducerea FPM a lui Ion Hadârcă (ales prim-vicepreședintre al Parlamentului), și după eșecul personal din 1990 de a accede în Parlament, Iurie Roșca a preluat, practic, conducerea Frontului, în calitate de președinte exe­cutiv.

Ion BISTREANU

Ion BISTREANU

Avea un disconfort vizibil în fața intelectualilor. Împotriva unor colegi din mișcare, pe care îi considera «incomozi» a început să răspândească zvo­nuri cum că ar fi fost agenți sau colaboratori ai fostului KGB. Nu au scăpat de asemenea acuzații figuri proeminente precum Nicolae Costin, Al. Moșanu, Lidia Istrati etc. Nu au fost cruțați nici Gh. Ghimpu, nici Al. Usatiuc-Bulgăr, oameni care, pentru vederile lor pro-românești, făcuseră ani grei de pușcărie, condamnați de acel KGB pe care îl invoca Roșca, consemnează ambasadorul Ion Bistreanu.

În contextul evoluțiilor de pe scena publică a RSSM, Consiliul Orășenesc al Deputaților din Tiraspol se va pronunța, pe 23 mai 1989, pen­tru adoptarea a două limbi de stat: moldovenească și rusă. Ideea a fost preluată în cadrul sesiunii comune a Sovietelor Orășenesc și Raional al Deputatilor din Râbnița care vor proclama raionul Râbnița ca fiind o zonă populată compact de rusofoni și vor cere adoptarea legii cu privire la cele două limbi de stat. Ziua de 15 iunie 1989 a fost marcată de apariția primului număr cu caractere latine al săptămânalului Literatura și Arta, cu prilejul ceremonilor dedicate celor 100 de ani de la trecerea în eternitate a poetului Mihai Eminescu, și, totodată, cei prezenți la oficierea serviciului divin, în Soborul Catedral din centrul Chișinăului, i-au cerut mitro­politului Serapion să oficieze serviciul în limba română.

În perioada următoare, FPM va organiza o serie de acțiuni de protest față de tergiversarea, de către autoritățile republicane, a cererilor majorității populației privind problema limbii de stat. Cu ocazia mitingului din 25 iunie 1989, la care au participat 50.000 de oameni, FPM a cerut „ca ziua de 2 decembrie, data formării în anul 1917 a Republicii Populare Moldovenești, să fie declarată ca ZI A INDEPENDENȚEI poporului moldovenesc dintre Prut și Nistru” și, totodată, va cere delegației PCM la Plenara CC al PCUS să acționeze „cu toată hotărârea pentru obținerea unei statalități și suveranități reale a RSSM în componența federației republicilor sovietice socialiste, pe baza contractului unional”. Liderii FPM cereau ca delegația PCM să includă în programul lor:

1) independența economică sub forma autogestiunii republicane, în cadrul diviziunii unionale a muncii;

2) decretarea limbii moldovenești drept limbă de stat pe teritoriul RSSM și luarea sub ocrotire a limbilor populațiilor conlocuitoare;

3) recunoașterea prin lege a unității (și nu a identității – n. n.) lingvistice moldo-române și revenirea la alfabetul latin și la ortografia adoptată în RSR; 4) crearea școlii naționale;

5) lichidarea școlilor și grădinițelor mixte;

6) legiferarea constituțională în RSSM a drapelului național tricolor – albastru, galben, roșu, cu stema istorică stilizată – capul de zimbru;

7) adoptarea legii cu privire la cetățenia RSSM;

8) dreptul de veto asupra acțiunii legilor unionale pe teritoriul RSSM; 9) autonomia (independența) PCM;

10) autonomia (autocefalia) Bisericii Ortodoxe Moldovenești;

11) retrocedarea teritoriilor incluse pe nedrept în componența RSS Ucrainene.

 (Va urma)

 Publicat de autor: Constantin Corneanuromaniabreakingnews.ro / AESGS

 

(IV) Lungul drum spre regăsire, libertate și independență (4). Rolul KGB în implementarea „perestroikăi”

(III) Lungul drum spre regăsire, libertate și independență a R. Moldova (3) și o BOMBĂ! Lista KGB-ului pentru RM (3)

(II) Lungul drum spre regăsire, libertate și independență. Cazul Republicii Moldova (2)

(I) R. Moldova. Lungul drum spre libertate, regăsire și independență (1)

 

,

Lungul drum spre regăsire, libertate și independență (3)  Lista KGB-ului pentru Republica Moldova 

Pe 27 mai 1988 se va desfășura Adunarea Generală a scriitorilor din RSSM care va considera ca fiind incompetentă și nereprezentativă delegația din partea PCM la Conferința a XIX-a de la Moscova și îi va cere lui Mihail S. Gorbaciov „să reprezinte interesele intelectualității de creație moldovenești și ale tuturor forțelor din republică ce aderă la restructurare”.

kgbUniunea Scriitorilor din RSSM își manifesta disponibilitatea de „a se alinia în frontul democratic unic alături de revoluționarul PCUS – partidul restructurării” și cerea să fie invitați la Conferință „scriitorii comuniști moldoveni I. Hadârcă și D. Matcovschi”. Totodată, Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor din RSSM va decide crearea unei Mișcări Democratice din Moldova în susținerea Restructurării (MD) ceea ce va genera constituirea ad-hoc a unui grup de inițiativă care urma să pregătească o adunare a intelectualilor de creație și din sfera științei care urmau să elaboreze programul de activitate al MD. Pe 3 iunie 1988, în prezența reprezentanților CC al PCM, s-a desfășurat ședința de constituire a MD-ului, alegerea organelor de conducere și s-a dat publicității un Apel către Conferința a XIX-a a PCUS. În jurul apariției și activității acestei Mișcări Democratice din Moldova în susținerea Restructurării există numeroase controverse, mai ales în perspectiva creării Frontului Popular din Moldova la sugestia Grupului de inițiativă al MD-ului și a evoluțiilor acestuia pe scena politică de la Chișinău, care confirmă teoria istoricului Françoise Thom că, în fond, perestroika a fost mai curând o lovitură de stat în interiorul conducerii politice a URSS, desfășurată cu încetinitorul și care se va manifesta vizibil din ce în ce mai des în anii 1990-1991, pentru a culmina cu puciul din 19 august 1991.

Moscova plănuia dizovarea Republcii Socialiste Sovietice Moldovenești

Istoricul Anatol Moraru susține că evoluția evenimentelor din RSSM a provocat nemulțumire și îngrijorare la Moscova, ceea ce a determinat sosirea în RSSM, în aprilie 1988, a lui Viktor M. Cebrikov, fost președinte al KGB în perioada 1982-1988, care îndeplinea în acele momente funcția de secretar al CC al PCUS și responsabil în fața Biroului Politic al CC al PCUS de activitatea KGB, Ministerului de Interne și Ministerului Apărării al URSS. Foarte probabil că istoricul Anton Moraru se referă, în fapt, la vizita din februarie 1989 de la Chișinău a ex-președintelui KGB.

„La întâlnirea cu dumnealui m-a impresionat mai mult calmul cu care explica situațiile nedorite, apărute ca derivate ale restructurării, pe de o parte, și convingerea în necesitatea promovării în continuare a restructurării, pe de alta. Poate că cineva dintre ai noștri aștepta indicații de a lua măsuri dure pentru a face ordine. V. Cebrikov însă ne sfătuia să utilizăm metode politice în soluționarea nedumeririlor, să ne întâlnim mai des cu reprezentanții organelor de informare în masă și ai uniunilor de creație, să îmbunătățim munca ideologică cu masele, foarte atent să tratăm relațiile interetnice”, mărturisea fostul președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur.

Secretarul CC al PCUS, Viktor M. Cebrikov, va cere activului de partid și de stat de la Chișinău să rezolve problemele legate de limba moldovenească, menționând faptul că „«Centrul» nici într-un fel nu constrânge organele republicane în această privință” astfel încât „«Limba națională trebuie dezvoltată», – a specificat dumnealui (Viktor M. Cebrikov – n. n.), – «iar limba rusă trebuie învățată»”. Istoricul Anton Moraru este de părere că după evaluarea situației din RSSM, Viktor M. Cebrikov a propus CC al PCUS, printr-un raport special secret, în ceea ce privește viitorul RSSM, să se revină la „Planul X”, elaborat de către Leonid I. Brejnev încă din anii 1950-1952, care prevedea menținerea sub control total a raioanelor din stânga Nistrului, prin intermediul forțelor armate sau a celor paramilitare, cu scopul de a controla, astfel, 2/3 din potențialul economic al RSSM în cazul unei apropieri tot mai accentuate de România, chiar posibil o unire politică în condițiile unei dezintegrări a URSS. În timpul lucrărilor Congresului Deputaților Poporului al URSS, din 21-24 decembrie 1989, delegația RSSM a avut o întâlnire, în prezența președintelui URSS, Mihail S. Gorbaciov, cu Anatoli I. Lukianov, președintele Sovietului Suprem al URSS, care a comunicat că RSSM va putea deveni independentă, însă cu cinci regiuni autonome: găgăuză, nistreană, rusă, ucraineană și românească. Capitala va fi la Chișinău și nu va avea frontieră comună cu România. În 1990, presa sovietică a publicat un proiect de federalizare a RSSM, ceea ce a fost o primă recunoaștere a faptului că liderii politici de la Kremlin doreau fărămițarea și dizolvarea RSSM. Totodată, Viktor M. Cebrikov va avea și o serie de întâlniri cu unii „neformali”, după cum susține istoricul Anton Moraru.

Crearea Fronturilor Naționale

„Înțelesesem că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată această breșă: deci exista încuviințarea de sus și acest fapt ne-a hotărât. Speranța că vom profita de breșă a pus stăpânire pe noi”– Hikmet Hadjizadeh unul din inițiatorii Frontului Popular din Azerbaidjan

Referindu-se la rolul și locul acestor „neformali” în contextul evoluțiilor evenimentelor din URSS, istoricul american Charles King consemna: „Mișcările neoficiale considerau și ele politica lui Gorbaciov – glasnosti și perestroika – un instrument împotriva conservatorilor locali. Adresându-se direct Moscovei și înfățișându-se drept avangardă locală a reformei, conducătorii acestor mișcări sperau să evite contactele cu conducerea de partid a republicii și să pună bazele renașterii culturii naționale în cadrul restructurării politice și economice”. Apariția Fronturilor Populare a fost generată ca urmare a întrunirii, într-o vilă de la periferia Moscovei, în martie 1988, unui mic grup de experți și de responsabili ai PCUS care vor încerca să pună la punct o politică națională coerentă. Pe 6 martie 1988, juristul Boris Kurașvili, un apropiat al lui Alexandr N. Iakovlev, va publica în Nouvelles de Moscou un articol intitulat „Trebuie să formăm fronturi naționale?”. Unul dintre inițiatorii Frontului Popular din Azerbaidjan, Hikmet Hadjizadeh, avea să mărturisească: „Înțelesesem că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată această breșă: deci exista încuviințarea de sus și acest fapt ne-a hotărât. Speranța că vom profita de breșă a pus stăpânire pe noi”.

În aprilie 1988, Uniunea Scriitorilor din Estonia a formulat în plenul Adunării sale generale platforma viitorului Front Popular Estonian, iar pe 1-2 iunie 1988 se va lansa Mișcarea de Emancipare Națională din Letonia, urmată de constituirea în aceeași lună a Mișcării Naționale Lituaniene Sajudis. Între 11-12 iunie 1988, la Lvov, reprezentanți ai mișcărilor naționale democratice din Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, Armenia și Georgia au format un Comitet de coordonare al Mișcărilor Naționale ale popoarelor din URSS. Pe 7 iulie 1988 s-a întemeiat Frontul Democratic pentru Perestroika (RUH) în Ucraina. Alexandr N. Iakovlev va efectua o călătorie la Riga și Vilnius, în perioada 2 – 14 august 1988, în cursul căreia Moscova va da undă verde Fronturilor Populare. În pofida faptului că se născuseră cu acceptul și sub oblăduirea PCUS și al KGB, totuși, curând, Fronturile Populare vor scăpa repede de sub influența PCUS, elaborându-și propriile strategii și devenind sursa unor veritabile partide politice.

Nașterea mișcărilor „neformale” în spațiul RSSM reprezintă un subiect extrem de delicat și generator de mari semne de întrebare în condițiile apariției articolului lui Nicolae Dabija în săptămânalul Literatura și Arta din 15 aprilie 2004, respectiv Killerii redeșteptării naționale. Articolul a fost inspirat de descoperirea unui document în Arhiva Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova (4-bo, nr. 2309, 15.08.1988, Fondul 51, inv. 73, D. 210, f. 5 – 6.) referitor la cele petrecute la Chișinău cu ocazia vizitei maiorului Alexandr Șevciuk din KGB. În august 1988, maiorul Alexandr Șevciuk, ofițer al KGB-ului din Moscova, specializat în problema Mișcărilor Naționale din republici, va sosi la Chișinău cu misiunea de a investiga MD-ul, și, totodată, de-a realiza „o pătrundere mai adîncă în structurile organizatorice ale acestor mișcări – opinează istoricul Anton Moraru, monitorizarea liderilor și controlul asupra lor, iar în caz de necesitate și compromiterea lor sau neutralizarea lor politică”. Referindu-se la MD din RSSM, istoricul Hélène Carrère d’Encausse consemnează: „La început Mișcarea democratică pentru perestroika, fondată la 3 iunie 1988, pare să se înscrie în rândul mișcărilor încurajate, dacă nu chiar inspirate de putere”.

O bomba pentru Republica Moldova, chiar și azi  …2016

kgbÎn Arhiva Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova s-a descoperit o listă propusă CC al PCM, pe 15 august 1988, de către maiorul KGB Alexandr Șevciuk, cu sprijinul filialei locale a KGB-ului în care sunt nominalizate o serie de persoane demne de încredere și care ar trebui să se afle în conducerea MD-ului, cu acordul CC al PCM. Lista a fost prezentată CC al PCM cu mențiunea (Совершенно секретно Особая папка Экземпляр Nr. 2/Strict secret. Mapa specială. Exemplarul nr. 2), documentul fiind elaborat doar în două exemplare. Pe listă figurează următoarele persoane:

1) Balmuș Pavel – angajat al „Goscomizdat” al RSSM;

2) Braga Fiodor Ivanovici – colaborator al Muzeului de arte al RSSM;

3) Brodschi Aleksandr Markovici – corector al revistei „Steluța”, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor din RSSM;

4) Bulimaga Leonid Efimovici – colaborator științific superior al Institutului de Limbă și Literatură al AȘ RSSM;

5) Burcă Serghei Fiodorovici – colaborator al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

6) Grozavu Piotr Nicolaevici – redactor-șef al postului național de radio din cadrul Companiei de Stat Teleradio a RSSM;

7) Dediu Ivan Ilici – profesor la catedra de zoologie din cadrul Universității de Stat din Chișinău „V. I. Lenin”, membru al PCUS;

8) Deordița Ion Fedoseevici – membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM, membru al PCUS;

9) Efremov Valeri Gheorghievici – adjunctul redactorului-șef al Enciclopediei Sovietice Moldovenești;

10) Zagaevschi Virgiliu Valentinovici – student al anului IV al Facultății de Jurnalistică din cadrul Universității de Stat din Chișinău „V. I. Lenin”;

11) Chicot Mihail Eremeievici – adjunctul șefului Departamentului Financiar-Agricol al Procuraturii RSSM, membru al PCUS;

12) Kosarev Valeri Dimitrievici – șef de Departament în cadrul revistei „Kommunist Moldoaviy”, membru al PCUS, adjunctul secretarului organizației de partid pe probleme de ideologie;

13) Malarciuc Gheorghii Pavlovici – corespondentul săptămânalului „Literaturnaya Gazeta” în RSSM, membru al PCUS;

14) Marian Boris Tihonovici – scriitor, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;

15) Mândâcanu Alla Vladimirovna – corectorul revistei „Scânteia Leninistă”;

16) Nastas Vasili Andreevici – șef de departament la ziarul „Tinerimea Moldovei”;

17) Reider Vladislav Moiseevici – corespondentul ziarului „Știința” al AȘ a RSSM;

18) Rotaru Piotr Ignatievici – colaborator științific superior al redacției Enciclopediei Sovietice Moldovenești, membru al PCUS, secretarul organizației de partid;

19) Roșca Iuri Ivanovici – colaborator științific al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

20) Fusu Mihail Dmitrievici – actor la teatrul „Luceafărul”;

21) Tănase Constantin Mihailovici – colaborator științific superior al Institutului de Limbă și Literatură al AȘ a RSSM, membru al PCUS;

22) Țurcan Ivan Afanasievici – colaboratorul Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”, membru al PCUS;

23) Țurcanu Andrei Afanasievici – colaborator științific al Institutului de Limbă și Literatură al AȘ a RSSM (mențiunea membru al PCUS este tăiată cu pixul);

24) Cernenco Fiodor Constantinovici – juristul direcției „Moldliftomontaj”, membru al PCUS;

25) Ciobanu Ion Iacovlevici – șeful catedrei Limbi străine din cadrul Conservatorului de Stat, membru al PCUS.

În dosarul din  se mai află un document, nesecret, privind componența activului MD-ului, respectiv:

1) Mihail Dinu Fiodorovici – corespondentul ziarului „Literatura și Arta”;

2) Sandulachi Piotr Aurelovici – colaborator științific superior al Institutului de Istorie „I. Grosul” al AȘ a RSSM;

3) Brodschi Aleksandr Markovici – corectorul revistei „Steluța”, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;

4) Bulimaga Leonid Efimovici – colaborator științific superior al Institutului de Istorie al AȘ a RSSM;

5) Burca Serghei Fiodorovici – șef de Departament în cadrul Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

6) Grozavu Piotr Nicolaevici – șeful Departamentului Radio din cadrul Companiei de Stat Teleradio a RSSM;

7) Dediu Ivan Ilici – profesor la Catedra de Zoologie din cadrul Universității de Stat din Chișinău „V. I. Lenin”;

8) Efremov Valeri Gheorghievici – adjunctul redactorului-șef al Enciclopediei Sovietice Moldovenești;

9) Zagaevschi Virgiliu Valentinovici – student al anului V al Facultății de Jurnalistică din cadrul Universității de Stat din Chișinău „V. I. Lenin”;

10) Chicot Mihail Eremeievici – adjunctul șefului Departamentului Financiar-Agricol al Procuraturii RSSM;

11) Kosarev Valeri Dimitrievici – șef de Departament în cadrul revistei „Kommunist Moldoaviy”, adjunctul secretarului organizației de partid pe probleme de ideologie;

12) Malarciuc Gheorghii Pavlovici – corespondentul săptămânalului „Literaturnaya Gazeta” în RSSM;

13) Marian Boris Tihonovici – scriitor, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;

14) Gheorghița Ion Teodoseevici – membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM, activitate de creație;

15) Mândâcanu Alla Vladimirovna – corespondentul revistei „Scânteia Leninistă”;

16) Nastas Vasili Andreevici – șef de Departament la ziarul „Tinerimea Moldovei”;

17) Reider Vladislav Moiseevici – corespondentul ziarului „Știința” al AȘ a RSSM;

18) Rotaru Piotr Ignatievici – colaborator științific superior al redacției Enciclopediei Sovietice Moldovenești, secretarul organizației de partid;

19) Roșca Iuri Ivanovici – colaborator științific superior al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

20) Fusu Mihail Dmitrievici – actor la teatrul „Luceafărul”;

21) Tanas Constantin Mihailovici – colaborator științific superior al Institutului de Limbă și Literatură al AȘ a RSSM;

22) Țurcanu Andrei Afanasievici – colaborator științific al Institutului de limbă și literatură al AȘ a RSSM;

23) Cernenco Fiodor Constantinovici – juristul direcției „Moldliftomontaj”;

24) Ciobanu Ion Iacovlevici – șeful catedrei Limbi străine din cadrul Conservatorului de Stat;

25) Ghimpu Mihail Fiodorovici – consultantul juridic al trustului „Spețstroimehanizația”.

Prezența acestor cetățeni ai RSSM pe listele întocmite de către KGB-ul de la Moscova, în acord cu cel de la Chișinău, și CC al PCM nu relevă faptul, în mod automat, că aceștia erau agenți secreți sau informatori ai KGB, însă se bucurau de o încredere aparte. În numele acestei „încrederi” se miza pe ei, de către CC al PCM și KGB, pentru a conduce și influența acțiunile MD-ului. Menționez faptul că cele două liste aflate în Arhiva Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova au fost publicate integral de către jurnalistul Petru Poiată în articolul intitulat Lustrația, sperietoare pentru oamenii rușilor din cotidianul FLUX (30 iunie 2006). În volumul realizat de către PPCD-ul lui Iurie Roșca (Documente și materiale.1988-1994, vol. 1, Chișinău, 2008, p. 28-29) se află publicată o Lista de persoane din Sfatul Mișcării Democratice pentru Susținerea Restructurării, propusă la 3 iunie 1988 (Grupul de inițiativă). Pe listă se aflau:

1) Grigore Vieru, poet;

2) Andrei Țurcanu, poet, critic literar;

3) Dumitru Matcovschi, poet, redactor-șef al revistei „Nistru”;

4) Mihai Grecu, pictor;

5) Alexandr Brodschi, poet, traducător;

6) Dumitru Tanasoglu, scriitor;

7) Ion Hadârcă, poet;

8) Sergiu Burcă, șef de secție la Muzeul „D. Cantemir”;

9) Iurie Roșca, colaborator la Muzeul „D. Cantemir”;

10) Vasile Năstase, jurnalist;

11) Ion Țurcanu, candidat în științe istorice, redactor-șef la editura „Cartea moldovenească”;

12) Ion Dediu, doctor, profesor, șeful catedrei de ecologie (Universitatea de Stat);

13) Leonida Lari, poetă;

14) Virgil Zagaievschi, jurnalist;

15) Nicolae Dabija, poet;

16) Valeri Kosarev, jurnalist, șef de secție la revista „Comunistul Moldovei”.

Pe lista maiorului KGB Alexandr Șevciuk nu se aflau Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Mihai Grecu, Ion Hadârcă, Leonida Lari și Nicolae Dabija. KGB-ul din Moscova nu dorea ca aceștia să mai facă parte din conducerea Mișcării de Renaștere Națională. Rezultatul final al operațiunii maiorului KGB Alexandr Șevciuk rămâne, totuși, învăluit în mister…iar pe 20 mai 1989, în Sala Mare a Uniunii Scriitorilor își va deschide lucrările Con­gresul de constituire a Frontului Popular din Moldova (FPM), convocat de Grupul de Inițiativă al MD-ului. Congre­sul a adoptat în unanimitate Hotărârea privind crearea Frontului Popular din Moldova, Programul și Statutul FPM și a ales un Consiliu al FPM, format din 82 de persoane. În Comitetul Executiv al FPM au intrat Gheorghe Ghimpu, Mihai Ghimpu, P. Gusac, Nicolae Costin, A. Plugaru, Iurie Roșca, Ion Ha­dârcă, A. Țurcanu, A. Șalaru.

(Va urma)

Citiți și

Lungul drum spre regăsire, libertate și independență. Cazul Republicii Moldova (2)

R. Moldova. Lungul drum spre libertate, regăsire și independență (1)

Publicat de Constantin Corneanuromaniabreakingnews.ro / publicat și pe AESGS

,

August 1989 : Chișinău, Piața Marii Adunări Naționale

Drumul spre regăsire, libertate și independență al Republicii Moldova

Ministrul_Afacerilor_Interne_al_RSSM_Vladimir_Voronin_dand_indicatii_militiei_moldovenesti_romaniabreakingnews_ro

Ministrul_Afacerilor_Interne_al_RSSM_Vladimir_Voronin_dand_indicatii_militiei_moldovenesti

Evenimentele aflate în plină desfășurare pe scena politică de la Chișinău din anii 1988 – 1991 se vor petrece într-un context politic intern influențat de perestroika și glasnosti-ul inițiate de către Iuri V. Andropov și transpuse în practică de către Mihail S. Gorbaciov. La mijlocul anilor ’80, nevoia de reformare a societății sovietice se resimțea din ce în ce mai mult, pe măsură ce decalajele social-economice dintre Occident și URSS creșteau în mod semnificativ.  

În pofida unor succese considerabile în materie de spionaj tehnico-științific, considerat ca fiind una dintre soluțiile de înviorare ale economiei sovietice, defectele structurale ale economiei de comandă aveau să împieteze semnificativ progresul și modernizarea societății sovietice. La mijlocul anilor ’80, peste 40% din utilajele aflate în industria sovietică aveau un grad de uzură care depășea 50%, la care se adăuga și uzura morală accentuată. Planul cincinal 1981-1985 nu avea să fie îndeplinit la niciun indicator, iar investițiile se orientau mai mult spre construirea de noi obiective, cu costuri foarte ridicate, neglijându-se modernizarea celor existente. Totodată, starea morală din societatea sovietică și din sânul PCUS se înrăutățea permanent, apăruseră semne care indicau înmulțirea fenomenelor de corupție și luare de mită, de jefuire a avuției publice, de abuz în serviciu etc.

După moartea lui Leonid I. Brejnev (10 noiembrie 1982), noul secretar general al PCUS, Iuri Vladimirovici Andropov, va deveni un adept al reformelor sistemului economic sovietic, iar visul lui era să reformeze socialismul pentru a realiza ceva de genul „modelul ungar al socialismului”. Fost ambasador sovietic la Budapesta în 1956 și președinte al KGB din 1967, Iuri V. Andropov înțelesese, de multă vreme, că viitorul URSS este sumbru și hotărâse, după cum relevă numeroase surse istoriografice, să preia controlul asupra PCUS și a statului sovietic. Istoricul și omul politic Fiodor Burlațki, aflat în intimitatea lui Iuri V. Andropov, mărturisea că Iuri V. Andropov le propusese lui Leonid I. Brejnev și Aleksei N. Kosîghin, încă de la sfârșitul anului 1964, în trenul care îi aducea dintr-o vizită oficială din Polonia, un proiect de reformă a socialismului sovietic. Proiectul va fi respins, însă Fiodor Burlațki va mărturisi faptul că „cu cât îl cunoștea mai bine pe Andropov, cu atât constata cât de mult conta pentru acesta să se înconjoare de oameni competenți, liberali, în stare să născocească idei noi; astfel, acesta avea de gând să reformeze sistemul în profunzime, oferindu-și toate mijloacele pentru a reuși”. Programul reformator schițat de către o serie de experți liberali, aflați sub ocrotirea lui Iuri V. Andropov, urmărea câteva obiective:

1) democratizarea societății și nu dezvoltarea democrației, ci introducerea unei ușoare democratizări, care avea să facă sistemul mai suportabil, iar PCUS urma să se ocupe prioritar de munca ideologică;

2) reforma economiei, promovând descoperirile tehnologice;

3) gestiunea științifică și lupta împotriva birocrației;

4) lupta împotriva corupției;

5) coexistența pașnică cu Occidentul.

Raportul de la Novossibirsk (din 1984) redactat de către un grup de cercetători universitari sub coordonarea sociologului Tatiana Zaslavskaia, la cererea lui Iuri V. Andropov, releva faptul că în URSS „planificarea hipercentralizată submina vizibil orice progres, iar societatea era scurt-circuitată de mult prea desele conflicte interne”. Sovietologul Thierry Wolton, analizând efortul de subminare a puterii PCUS, scria: „Această mică lume (de viitori reformatori – n. n.) s-a pus pe căutat modele alternative și mijloacele necesare pentru a face sistemul mai rațional, mergând până la a se exprima în publicații intelectuale redactate într-un limbaj sociologic sofisticat, pentru un public restrâns. «Intelectualii» KGB-ului, care alcătuiau de acum grosul trupelor sale, supravegheau această efervescență, sub ochiul binevoitor al lui Andropov. Cu toții erau de acord cu privire la faptul că partidul constituia principalul obstacol în calea îmbunătățirii sistemului”. În Nezavisimaia Gazeta, din 28 decembrie 1990, Filip D. Bobkov, fost prim-adjunct al președintelui KGB, mărturisea că, „încă din 1985, KGB-ul a înțeles limpede că URSS nu se mai putea dezvolta fără perestroika”. Oleg Hlobâstov, fost consilier al ideologului PCUS, Mihail A. Suslov, va scrie: „Am văzut cum trebuie lucrurile în ceea ce-l privește pe Andropov (…). Însă, oricât de puternic a fost acesta, înțelegea că nu putea reuși decât grație unei trădări secrete a țării de către Comitetul Securității Statului”.

Secretarul_general_sovietic_in_Berlin_1989_romaniabreakingnews_ro

Secretarul_general_sovietic_in_Berlin_1989

Sovietologul Thierry Wolton consideră că ofensiva împotriva corupției – începută de către KGB în ianuarie 1982, la indicația secretarului general Iuri V. Andropov, împotriva corupților din PCUS – reprezintă începutul ofensivei KGB-ului de a prelua controlul asupra partidului după moartea lui Mihail A. Suslov. „Până atunci – scria Thierry Wolton –, un acord între PCUS și Lubianka voia ca liderii comuniști să nu aibă a se teme de poliția secretă. Între nomenclaturiști, aceste practici nu trebuiau să-și aibă locul”. Trebuie menționat faptul că în perioada 12 noiembrie 1982 – 9 februarie 1984 au fost înlocuiți 18 miniștri unionali și 37 prim-secretari de comitete regionale, de ținut și chiar ai Comitetelor Centrale ale partidelor din unele republici unionale. Cu sprijinul unei anumite grupări din Direcția Generală I (Informații Externe) a KGB, Iuri V. Andropov va începe procesul de reformare a socialismului de tip sovietic. Se năștea, astfel, o conspirație a unei elite din interiorul KGB. Referindu-se la viitorul URSS, respectiv la Ce vrem să facem din Uniunea Sovietică? (titlul unei cărți-interviu realizată de către jurnalista Lilly Marcou în septembrie 1990), Alexandr N. Iakovlev mărturisea: „Economia de piață trebuie introdusă cât mai repede cu putință. Dar acest lucru nu se va putea face cu actualele structuri de conducere centralizată. (…) Asta înseamnă că vechile cadre trebuie să-și piardă puterea. Dar cum ele nu vor, fac totul pentru ca mecanismele economiei să nu se schimbe. (…) De aceea, dacă sunt pentru participarea țării la diviziunea internațională a muncii, mă opun introducerii fără discernământ a tot ceea ce se face în Vest. Cred că trebuie să preluăm și să învățăm tot ce este util, că trebuie să fim deschiși, să avem contacte, să întreținem raporturi culturale cât mai strânse, să deschidem frontierele capitalurilor străine în sectoarele în care acestea sunt necesare”.

Iuri V. Andropov a încetat din viață pe 9 februarie 1984. A fost înlocuit cu Konstantin Ustinovici Cernenko, „un aparatcik lipsit de personalitate și bolnav”. Istoricul Dmitri Volkogonov consideră că alegerea lui Konstantin U. Cernenko în fruntea PCUS a fost „o nouă expresie a erodării și apusului sistemului leninist”, însă acesta „nu a distrus și nu a creat nimic…a fost un birocrat clasic cu o gândire mediocră”. Konstantin U. Cernenko a încetat din viață pe 10 martie 1985. „Delfinul” lui Iuri V. Andropov, Mihail Sergheievici Gorbaciov, avea să fie ales secretar general al PCUS pe 11 martie 1985. În Biroul Politic al CC al PCUS, noul secretar general al PCUS se va baza pe sprijnul politic și votul lui Viktor M. Cebrikov, Egor K. Ligaciov și Nikolai I. Rîjkov, care considerau imperios necesară reînnoirea partidului și a aparatului său închistat

Mihail_S_Gorbaciov_in vizita_de lucru_in_agricultura_URSS_romaniabreakingnews_ro

Mihail_S_Gorbaciov_in vizita_de lucru_in_agricultura_URSS

Pe măsură ce va descoperi mai multe despre sistemul sovietic, Mihail S. Gorbaciov va înțelege și accepta că acesta merita cele mai aspre critici. „În cuvântarea pe care a ținut-o în aprilie (1985 – n. n.) în fața oamenilor de știință – consemnează jurnalistul Gerd Ruge -, a directorilor de unități economice și a plenarei Comitetului Central, Gorbaciov a considerat că accelerarea ritmului este elementul cel mai important al noii sale politici. Încă nu erau cunoscute cuvintele perestroika și glasnosti cu care a început lupta pentru noul curs. Ideile de bază erau uskorenie («accelerare») și povorot («cotitură»)”. Mihail S. Gorbaciov va proclama la Conferința unională consacrată promovării progresului tehnico-științific (11 – 12 iunie 1985) concepția unui nou mecanism economic, care implica „descentralizarea conducerii economiei, extinderea drepturilor întreprinderilor, aplicarea reală a principiului gospodăririi chibzuite (hozrasciot), sprijinirea spiritului de răspundere și a cointeresării colectivelor de muncă”.

Mihail_S_Gorbaciov_saluta_poporul_bulgar_prieten_romaniabreakingnews_ro

Mihail_S_Gorbaciov_saluta_poporul_bulgar_prieten

Totodată, noul secretar general al PCUS va continua campania împotriva beției și a alcoolismului, precum și campania împotriva veniturilor dobândite în mod ilicit. În februarie 1987, KGB-ul și Ministerul Afacerilor Interne al URSS au primit ordinul de a face mai puțin rigide formalitățile de emigrare și, totodată, deținuții politici aflați în sistemul concentraționar sovietic au început să fie eliberați. După 11 martie 1985, Direcția Generală I din KGB (Informații Externe) va emite instrucțiuni extrem de severe prin care se interziceau cu desăvârșire deformarea stării reale de fapt în mesajele și rapoartele informative transmise CC al PCUS și altor organe conducătoare.

La Plenara CC al PCUS din 27-28 ianuarie 1987, având ca temă Perestroika și politica de cadre, Mihail S. Gorbaciov a criticat activitatea nesatisfăcătoare a cadrelor din domeniul științelor sociale, ale căror viziuni și mentalități se aflau la nivelul anilor ’30 – ’40, și, totodată, a propus spre aprobare principiul alegerilor directe, pe baze alternative, atât în organizațiile de partid, cât și în organele puterii de stat. „Reflecțiile mele personale, ca și discuțiile cu Andropov, m-au condus la concluzia că «mai multă democrație» va însemna și «mai mult socialism». Această formulă vine de la Lenin – din acea ultimă perioadă a vieții lui când el a înțeles că lucrurile în țară nu merseseră pe drumul cel bun. Esența perestroikăi consta în depășirea orânduirii totalitare, în trecerea la libertate și democrație. Ea a trebuit să se confrunte cu regimul totalitar și cu societatea infestată de viciile lui. (…) Ceea ce a motivat principiile perestroikăi a fost credința că, primind libertate, oamenii sovietici vor dovedi spirit inovator și energie creatoare”, mărturisea Mihail S. Gorbaciov cu referire la conceptul de perestroika. Istoricul Rudolf Pihoia consideră că, astfel, s-au creat premisele „pentru existența legală a opoziției anticomuniste” în URSS.

Până în 1987, Mihail S. Gorbaciov i-a înlocuit pe jumătate dintre secretarii PCUS, iar în 1988 nu mai supraviețuiau politic, la nivel regional, decât 20% din activul de partid al vechii echipe. În ceea ce privește aparatul de stat sovietic, 40% dintre miniștri erau nou-veniți, în ianuarie 1986, iar 80% dintre miniștri se aflau în funcție, în 1988, datorită lui Gorbaciov. Ca urmare a ședinței Biroului Politic din 13 martie 1986, Mihail S. Gorbaciov va concentra în mâinile sale coordonarea celor mai importante domenii: organizarea activității Biroului Politic, principalele probleme ale activității interne și externe, repartizarea cadrelor, problemele generale ale economiei, apărarea și securitatea de stat, comerțul exterior, precum și coordonarea principalelor secții ale CC al PCUS, sprijinit de către membrii unui grup cunoscut la Moscova sub denumirea de „praghezii”. Membrii acestui grup trăiseră și lucraseră la Praga în perioada 1965-1968, în calitate de colaboratori ai revistei Problemele păcii și ale socialismului. Jurnalistul Gerd Ruge adnotează: „Nu este o întâmplare că sub Gorbaciov ei („praghezii” – n. n.) au ajuns în funcții importante și că trei din cei patru colaboratori apropiați provin din acest cerc. Acest lucru demonstrează că încercările de reformă din Cehoslovacia au influențat și au schimbat politica Uniunii Sovietice chiar și după invazia Armatei Sovietice în această țară”. În plenul CC al PCUS, în 1987, Mihail S. Gorbaciov va lansa conceptul de glasnosti și va critica în termeni extrem de aspri epoca lui Leonid I. Brejnev, caracterizând-o ca fiind una de stagnare. „Un singur criteriu: trebuie să fim atenți și să luăm în considerare tot ceea ce poate întări socialismul; în schimb, ne vom opune tuturor curentelor străine socialismului, dar, repet, în cadrul unui proces democratic”, scria Mihail S. Gorbaciov, în 1987, lăsând să se înțeleagă că rămânea, totuși, fidel dogmei.

Nicolae_Costin_simbolul_luptei_de_Renstere_Nationala_romaniabreakingnews_ro

Nicolae_Costin_simbolul_luptei_de_Renastere_Nationala

În timpul desfășurării celui de-al XXVII-lea Congres al PCUS, Mihail S. Gorbaciov va declara că „fără glasnosti nu există și nu poate exista democratism, creație politică a maselor, participarea lor la conducere”. Istoricul Dmitri A. Volkogonov consideră că politica de glasnosti a lui Gorbaciov „a făcut să explodeze din interior un sistem bazat pe minciuna de stat”, astfel încât „sistemul leninist a devenit neputincios”, deși Gorbaciov „a repetat – conchide D. A. Volkogonov – greșelile lui Hrușciov la Congresul al XX-lea, crezând că înlăturându-l pe Stalin de pe piedestal și revenind la Lenin totul va merge ca pe roate”. La Plenara CC al PCUS din aprilie 1985, Mihail S. Gorbaciov a confirmat atașamentul său față de cauza lui Lenin, fidelitatea față de „idealurile socialiste”, astfel încât „Gorbaciov – opina D. A. Volkogonov – a rămas prizonierul dogmelor leniniste, al iacobinismului și politicii antipopulare a acestuia…”. Și totuși, la Plenara CC al PCUS, din 18 februarie 1988, Mihail S. Gorbaciov va declara că „este absolut necesar să se facă deosebire între momentul instaurării efective a socialismului și deformările sale ulterioare…(trebuie ca poporul) să-și poată forma prin instrucție o conștiință istorică corectă…”. Articolul publicat, pe 13 martie 1988, în Sovetskaia Rossiia, ziar al CC al PCUS, de către Nina Aleksandrovna Andreeva – cercetătoare în domeniul chimiei la Institutul Tehnologic Lensoviet din Leningrad, și intitulat Nu pot renunța la principii – a fost perceput ca fiind un semnal „de sus”, care marca revizuirea ideilor de perestroika. Pe 5 aprilie 1988, ziarul Pravda a publicat articolul Principiile perestroikăi: gândirea revoluționară în acțiune sub semnătura lui Aleksandr N. Iakovlev și Vadim A. Medvedev. Apariția acestui articol contra-replică a fost perceput, de păturile largi ale intelectualității sovietice, ca fiind un semnal privind „ultimul pas spre condamnarea întregii istorii a partidului și a socialismului ca sistem”.

În timpul celei de-a XIX-a Conferințe unionale a PCUS, din perioada 28 iunie – 1 iulie 1988, s-a luat decizia de delimitare a funcțiilor de partid și de stat, ceea ce a dus la slăbirea influenței PCUS. S-a propus și s-a acceptat crearea unui Congres al Deputaților Poporului din URSS. Istoricul Rudolf Pihoia consideră că această a XIX-a Conferință a PCUS „a dat startul reformei politice, a deschis calea spre alegeri în țară ca modalitate de formare a puterii reprezentative” și a constituit „un pas real pe calea reformării orânduirii socialiste sovietice”. Plenara CC al PCUS din 8 septembrie 1988 va avea drept rezultat decizia de a reorganiza conducerea aparatului de partid prin împărțirea Secretariatului CC al PCUS în zece comisii, astfel încât prin „crearea de comisii – nota Egor K. Ligaciov – se înmormântează în mod automat Secretariatul”. PCUS avea să fie lipsit de statul său major operațional, astfel încât va fi distrusă, foarte curând, și ierarhia verticală care forma scheletul statului sovietic, așa încât Kremlinul, începând cu 1989, nu va mai trimite cadre de conducere la periferie. Istoricul Rudolf G. Pihoia consideră că Mihail S. Gorbaciov a demolat întregul edificiu al acestei orânduiri, al clasei guvernante create în anii puterii sovietice, care devenise un instrument de conducere a uriașei proprietăți de stat create după 1917. În urma acestor măsuri urmau a fi îndepărtați între 700.000 – 800.000 de activiști de partid, iar la nivelurile republican, regional, raional și orășenesc urmau a fi eliberate din funcții circa 550.000 de persoane. În perioada 1986 – 1989 au fost înlocuiți 82,2% dintre secretarii comitetelor raionale și orășenești de partid și 90,8% dintre secretarii comitetelor regionale, de ținut și republicane. „Organizațiile republicane – scria istoricul Rudolf G. Pihoia – au devenit în aceste condiții leagănul separatismului național, au pregătiti condițiile pentru «parada suveranităților» care avea să înceapă peste un an”.

Într-un astfel de context politic intern, activul de partid și de stat de la Chișinău va încerca să influențeze, pe parcursul toamnei anului 1987, evoluția evenimentelor în direcția „perfecționării educației internaționaliste și patriotice a oamenilor muncii”, în contextul aniversării a 70 de ani de la victoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie 1917. Totodată, structurile Partidului Comunist Moldovenesc din teritoriu urmau să fie sprijinite în „îndeplinirea necondiționată a măsurilor politico-organizatorice pentru sporirea vigilenței politice, în intensificarea educației patriotice, de clasă și internaționaliste a populației republicii, ținându-se seama de înfăptuirea trecerii simplificate a graniței de stat între URSS și Republica Socialistă România și regimului simplificat de aflare în Uniunea Sovietică a cetățenilor din țările membre ale CAER”.

Pe 30 octombrie 1987, Comitetul de Conducere al Uniunii Scriitorilor (US) din RSSM va adopta o rezoluție, cu ocazia unei Plenare desfășurată în acea zi, prin care solicita CC al PCM să intervină pe lângă Academia de Științe din URSS pentru a fi creată o Comisie științifică formată din filologi romaniști de vază din URSS, din scriitori și specialiști în domeniul științei literare, care urmau să discute, în mod științific, problema „aducerii graficii moldovenești în corespundere cu natura și specificul limbii moldovenești și cu apartenența acesteia la limbile romanice”. Președintele de onoare al US din RSSM, scriitorul Ion Druță, va propune, pe 4 decembrie 1987, Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor ridicarea, cu ajutorul oamenilor de cultură și artă, a unui monument „dedicat geniului popular care a plăsmuit nemuritoarea capodoperă – «Miorița» și alte mărgăritare” ale folclorului. „Să dovedim că nu suntem o simplă adunătură de interese personale, osândite a vorbi mai mult sau mai puțin aceeași limbă. Să dovedim că nu numai la cătătură, ci și la facerea celor frumoase suntem moștenitorii datinilor noastre străbune”, declara Ion Druță. Începea, astfel, lupta pentru afirmarea și recunoașterea identității naționale a majorității populației RSSM, precum și a limbii moldovenești în grafie latină ca prim pas spre consacrarea limbii române ca limbă oficială de stat.

În cursul anului 1988, numeroase minorități naționale și religioase din RSSM, precum și categorii socio-profesionale, au început să-și manifeste nemulțumirile și dorințele în contextul liberalizării regimului. „De menționat faptul că, în acea perioadă, și unii intelectuali din rândul minorităților, dorind să nu rămână de băștinași, au început, la rândul lor, să se pronunțe împotriva rusificării, cerând crearea condițiilor pentru studierea limbilor lor materne”, mărturisea Mircea Snegur. La Plenara Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor din URSS, din perioada 1 – 2 martie 1988, scriitorul Nil Ghilevici va propune ca „în fiecare republică națională să fie decretată drept limbă de stat limba poporului care a dat denumirea republicii”. În mai 1988, filologul Valentin Mândâcanu va scrie în presa de la Chișinău: „Suntem convinși că singura măsură eficientă, care ar putea salva limba moldovenească, o constituie proclamarea ei drept limbă de stat a republicii și restabilirea deplină a funcțiilor ei sociale”.

Pe 25 martie 1988 se va desfășura un miting de omagierea a vieții și carierei poetului Alexei Mateevici, lângă imobilul cu nr. 33 de pe strada Livezilor din Chișinău, unde va fi dezvelită și o placă comemorativă. În cursul zilei de 26 martie 1988 se va desfășura un simpozion științific, organizat de către Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a RSSM, Uniunea Scriitorilor și facultățile de filologie ale Universităților din Chișinău, dedicat celor 100 de ani de la nașterea autorului poeziei și cântecului Limba noastră. Televiziunea din Chișinău nu a transmis finalul concertului, de la finalul conferinței, în care corul Radioteleviziunii a interpretat cântecul Limba noastră în timp ce publicul ovaționa îndelung. În condițiile în care I. V. Kapitonov, președintele Comisiei Centrale de Revizie a PCUS, va solicita, la Plenara CC al PCM din 27 aprilie 1988, ca PCM „să-și revadă întrucâtva rolul său de avangardă politică a societății”, precum și a pregătirilor pentru Conferința a XIX-a unională de partid, Sovietul Suprem al RSSM a adoptat, pe 10 iunie 1988, Legea cu privire la discutarea de către popor a problemelor importante ale vieții de stat. Obiectivul activului de partid și de stat de la Chișinău: adâncirea în continuare a democrației socialiste. Referindu-se la această perioadă de avânt a românilor din spațiul RSSM, când fusese inaugurată o formă nouă de exprimare liberă a pozițiilor (mitingurile), Mircea Snegur consemnează: „Deși au fost «împinse» mai departe de centrul capitalei, mitingurile impresionau prin mulțimea de participanți care demonstrau un interes viu față de alte idei și poziții decât cele ale puterii oficiale. Iar lozinca «Unire, moldoveni!», tricolorurile multiple în adierea vântului trezeau mari neliniști conducerii de vârf care era informată imediat (de către serviciile respective) despre cerințele manifestanților”.

Apariția eseului lui Valentin Mândâcanu, intitulat Veșmântul ființei noastre, în revista Nistru a Uniunii Scriitorilor din RSSM, avea să impulsioneze lupta pentru recuperarea și afirmarea identității naționale și a limbii populației majoritare din RSSM. Valentin Mândâcanu va spulbera mitul existenței unei „limbi moldovenești” diferite de limba română și va acuza regimul sovietic ca fiind vinovatul principal pentru falsificările adevărurilor istorice și lingvistice. „Numai această politică, pe care n-o putem califica decât ca antinațională, a făcut ca limba noastră de doină și baladă să se țină aninată acum doar în fluierul păstorului druțian din vârful dealului, în timp ce acolo, în vale, se bea vârtos, se mănâncă din gros și se sughiță într-un trai terfelit”, scria Valentin Mândâcanu. Eseistul va cere ca limba să fie considerată ca fiind un fenomen social astfel încât aceasta trebuie privită prin prisma intereselor de stat și, totodată, există obligația de-a se avea grijă, în permanență, „și la toate nivelurile de sănătatea limbii materne, de spiritualitatea maselor populare”. Doctorii în filologie Vasile Bahnaru și Constantin Tănase vor interveni în dezbaterea publică, generată de eseul lui Valentin Mândâcanu, și vor afirma identitatea limbii literare moldovenești cu cea a limbii române, vor pleda pentru repunerea în uz a etnonimului român cu referire la identitatea majorității din RSSM, precum și pentru revenirea la limba moldovenească în grafie latină și „utilizarea limbii moldovenești în toate sferele vieții social-economice, alături de limba rusă”.

(Va urma)

 Citiți parea I

https://romaniabreakingnews.ro/r-moldova-lungul-drum-spre-libertate-regasire-si-independenta-1/

 Publicat de Constantin Corneanuromaniabreakingnews.ro

,

Directorul Combinatului de Vinuri Cricova, Valentin Bodiul, a lansat ieri monografia „Cricova – destinul meu”, scoasă de sub tipar la editura Litera. Cartea a fost prezentată în cadrul unui eveniment desfășurat în incinta galeriilor subterane de la Cricova.

Cartea-Cricova-destinul-meu-768x512Potrivit companiei, publicația este o viziune a generației din care face parte Valentin Bodiul, care are o activitate de peste 45 de ani în domeniul vinicol și viticol, dintre care peste un sfert de veac – în calitate de director al Combinatului de Vinuri Cricova.

Cartea descrie istoria vinificației în Moldova și, mai ales, etapele de dezvoltare ale Combinatului Cricova, dar și redă informații despre generații întregi de vinificatori.

La prezentarea cărții „Cricova – destinul meu” au participat reprezentanți ai administrației publice din Republica Moldova; președinții RM, Mircea Snegur și Petru Lucinschi, reprezentanți ai mediului academic, oameni de afaceri și reprezentanți ai misiunilor diplomatice.

Editată într-un tiraj de 2 000 de exemplare, cartea „Cricova – destinul meu” va fi disponibilă, în curând, în librării și în magazinele de firmă Cricova.

Publicat de romaniabreakingnews.ro/Sursa: A apărut cartea despre istoria vinificației molodvenești

,

big-marea-adinare-nationala-din-27-august-1989

Chișinău Marea Adinare Nationala din 27 august 1989

În contextul evoluțiilor politico-economice și financiare din Republica Moldova și a valului de proteste publice din acest spațiu, a apariției unor planuri de salvare asemănătoare unui „Plan Marshall“, precum și a amplificării eforturilor privind conștientizarea necesității unirii/reunirii Republicii Moldova cu România, consider că se impune o mai bună cunoaștere a evoluțiilor din spațiul moldav din perioada 1987 – 1991.

Cunoașterea și înțelegerea lungului drum al locuitorilor din spațiul moldav spre regăsirea identității etnice și afirmarea conștiinței naționale reprezintă o pagină de istorie care ne va putea ajuta să înțelegem, totodată, trecutul și prezentul unei relații (România – Republica Moldova) care în ultimele două decenii și jumătate s-a dovedit extrem de dificilă în pofida faptului că există un trecut istoric și cultural comun, o moștenire și o identitate care ne apropie. Drumul spre suveranitate și, mai apoi, independență al celor trăitori în spațiul dintre Prut și Nistru, precum și dincolo de acesta din urmă, s-a desfășurat în contextul procesului de destrămare a URSS, ca urmare a politicii de glasnosti și perestroika inițiate de către Mihail S. Gorbaciov. Mișcarea de Renaștere Națională a Românilor din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) a fost un fenomen unic, irepetabil și care a surprins Kremlinul prin amploarea manifestării.

În Republica Sovietică Socialistă Moldovenească se va înregistra, în vara anului 1984, o primă manifestare patriotică care avea să prefigureze marile manifestații din perioada 1988 – 1991, respectiv lansarea de către Vasile Vâșcu, vice-prim-ministru al guvernului RSSM, a Manifestului Frontului Patriotic din Moldova. Înaltul demnitar al guvernului de la Chișinău dorea ca autoritățile sovietice din RSSM să proclame limba moldovenilor drept limbă de stat, să majoreze numărul de școli naționale în Bender (Tighina), Râbnița și Tiraspol (unde era numai câte o școală), și, totodată „să solicite retrocedarea județelor din nordul și sudul Basarabiei, încorporate ilegal în 1940 în componența Ucrainei”. Persoana care a dactilografiat Manifestul a informat KGB-ul, iar ofițerii KGB au trecut la supravegherea permanentă a vicepreședintelui guvernului RSSM în perioada iulie 1984 – aprilie 1985.

Pe 10 aprilie 1985, Vasile Vâșcu (FOTO) a fost arestat pentru abuz în serviciu, judecat și condamnat la 14 ani de exil în regiunea Ural, unde va lucra la o uzină de tancuri. Arestarea și condamnarea lui Vasile Vâșcu, la numai 12 zile după reconfirmarea sa în funcția de viceprim-ministru al guvernului RSSM de către Sovietul Suprem al RSSM, survenea pe fondul intensificării „vânătorii de răufăcători“ inițiată de către Viktor Ilici Smirnov, secretarul II al CC al Partidului Comunist Moldovenesc (PCM). Era perioada în care cadrele naționale din RSSM începeau să fie maltratate. Membrii activului de partid și de stat din RSSM au fost convinși, în acele clipe, că procesul penal, însă și moral, împotriva lui Vasile Vâșcu a fost fabricat de către oamenii lui Viktor I. Smirnov.

„Pe urmă, am aflat că răfuiala a fost inițiată din simplu motiv că omului îi plăcea să vorbească în limba maternă română (la momentul respectiv – «limba moldovenească») și pentru că el se opunea cu tot sufletul rusificării“, consemnează fostul președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, în memoriile sale.

Viktor I. Smirnov era protejatul lui Egor K. Ligaciov, secretar al CC al PCUS, și fusese, din 1975, responsabil cu sectorul republicilor central-asiatice în cadrul CC al PCUS. Secretarul II al CC al PCM este cel care l-a invitat pe Igor N. Smirnov, concediat din pricina unor abuzuri făcute în procesul muncii la fabrica din Nova Kahovka, să lucreze în RSSM. „Viktor Ilici (Smirnov – n. n.) a schimbat după bunul plac conducătorii, numind în locul acestora muncitori promovați în posturi de răspundere. Conducându-se după o logică cunoscută doar de el, în raioanele locuite de moldoveni a numit lideri rusofoni, iar în Transnistria a trimis moldoveni. Cu reprezentanții nomenclaturii sovietice naționale de partid s-a purtat în mod provocator nepoliticos, arogant și dur, a criticat cu agresivitate toate situațiile din care reieșea renașterea națională a moldovenilor“, adnotează generalul de divizie (r) Ion Costaș, fost ministru al Afacerilor Interne (1990 – 5 februarie 1992) și al Apărării Naționale (5 februarie – 29 iulie 1992) al Republicii Moldova.

Viktor I. Smirnov era protejatul lui Egor K. Ligaciov, secretar al CC al PCUS, și fusese, din 1975, responsabil cu sectorul republicilor central-asiatice în cadrul CC al PCUS. Secretarul II al CC al PCM este cel care l-a invitat pe Igor N. Smirnov, concediat din pricina unor abuzuri făcute în procesul muncii la fabrica din Nova Kahovka, să lucreze în RSSM. „Viktor Ilici (Smirnov – n. n.) a schimbat după bunul plac conducătorii, numind în locul acestora muncitori promovați în posturi de răspundere. Conducându-se după o logică cunoscută doar de el, în raioanele locuite de moldoveni a numit lideri rusofoni, iar în Transnistria a trimis moldoveni. Cu reprezentanții nomenclaturii sovietice naționale de partid s-a purtat în mod provocator nepoliticos, arogant și dur, a criticat cu agresivitate toate situațiile din care reieșea renașterea națională a moldovenilor“, adnotează generalul de divizie (r) Ion Costaș, fost ministru al Afacerilor Interne (1990 – 5 februarie 1992) și al Apărării Naționale (5 februarie – 29 iulie 1992) al Republicii Moldova.

Viktor I. Smirnov era protejatul lui Egor K. Ligaciov, secretar al CC al PCUS, și fusese, din 1975, responsabil cu sectorul republicilor central-asiatice în cadrul CC al PCUS. Secretarul II al CC al PCM este cel care l-a invitat pe Igor N. Smirnov, concediat din pricina unor abuzuri făcute în procesul muncii la fabrica din Nova Kahovka, să lucreze în RSSM. „Viktor Ilici (Smirnov – n. n.) a schimbat după bunul plac conducătorii, numind în locul acestora muncitori promovați în posturi de răspundere. Conducându-se după o logică cunoscută doar de el, în raioanele locuite de moldoveni a numit lideri rusofoni, iar în Transnistria a trimis moldoveni. Cu reprezentanții nomenclaturii sovietice naționale de partid s-a purtat în mod provocator nepoliticos, arogant și dur, a criticat cu agresivitate toate situațiile din care reieșea renașterea națională a moldovenilor“, adnotează generalul de divizie (r) Ion Costaș, fost ministru al Afacerilor Interne (1990 – 5 februarie 1992) și al Apărării Naționale (5 februarie – 29 iulie 1992) al Republicii Moldova.

În acele momente de început ale „epocii Gorbaciov”, activul de partid și de stat din RSSM se afla sub o presiune politico-administrativă permanentă a Kremlinului, astfel încât, „tot timpul, cei de la CC al PCUS ne învățau – scrie Mircea Snegur – cum trebuie să procedăm” în administrarea RSSM. Totodată, CC al PCUS va admonesta extrem de dur, în octombrie 1986, CC al PCM pentru faptul că nu a tras concluziile cuvenite din Hotărârea Biroului Politic al CC al PCUS cu privire la „inadmisibilitatea denaturării stării reale a lucrurilor și pentru lipsa de răspundere și liberalism în combaterea majorărilor nejustificate ale rezultatelor și mistificărilor“. Era un prim contact al activului de partid și de stat de la Chișinău cu perestroika lui Mihail S. Gorbaciov. Observatorii scenei publice de la Chișinău vor sesiza faptul că, încet, încet, în cursul anului 1987, săptămânalul Literatura și Arta, publicație a Uniunii Scriitorilor și a Ministerului Culturii de la Chișinău, aborda, la rubrica Imperativele Restructurării, o serie de probleme stringente ale societății moldovenești:

1) poluarea ecologică și lingvistică;

2) setea de adevărul istoric;

3) evoluțiile demografice

4) dificultățile social-economice.

În timpul Adunării Generale a scriitorilor de la Chișinău, din perioada 18 – 19 mai 1987, doctorul în filologie Valentin Mândâcanu va menționa faptul că  „starea de degradare a limbii materne este mult mai gravă decât pare la suprafață“ și, totodată, va cere desfășurarea unei „mișcări pentru ridicarea nivelului de cultură al întregii populații“.

În contextul ofensivei scriitorilor din RSSM, CC al PCM și Consiliul de Miniștri al RSSM au examinat, în cursul zilei de 26 mai 1987, chestiunea Cu privire la îmbunătățirea limbii moldovenești în republică și au propus instanțelor de resort o serie de măsuri menite a sprijini procesul de însușire a limbii moldovenești, însă în condițiile afirmării în continuare a principiului leninist al bilingvismului ca normă a vieții în RSSM. Totodată, se cerea ridicarea eficienței învățării limbii ruse în instituțiile de învățământ, respectiv cuprinderea în cadrul cursurilor și cercurilor a tuturor celor care nu cunosc deloc sau cunosc slab limba rusă. Scriitorii de la Chișinău, precum și săptămânalul Literatura și Arta, au fost ținta atacurilor lui Simion Grossu în timpul desfășurării celei de VI-a Plenare a CC al PCM din 16 iulie 1987. Președintele Comitetului de Stat pentru Televiziune și Radiodifuziune al RSSM, C. I. Lozan, i-a acuzat pe membrii noului Comitet de conducere al Uniunii Scriitorilor din RSSM că au cerut ridicarea controlului asupra conținutului de idei al emisiunilor, lichidarea bilingvismului din emisiunile de radio și televiziune, precum și trecerea în totalitate a emisiunilor televizate la limba moldovenească. Înfierați la Plenara din 16 iulie 1987, scriitorii vor fi convocați, în cursul zilei de 28 iulie 1987, la CC al PCM pentru a-și „potrivi ceasurile” cu liderii de partid și de stat din RSSM.

Militari sovietici deplasează tehnica de luptă (1989)

Militari sovietici deplasează tehnica de luptă (1989)

Simion Grossu, prim-secretarul CC al PCM, nu putea accepta faptul că, totuși, sub lozincile restructurării unii scriitori disprețuiesc istoria mișcării revoluționare și a construcției socialiste în spațiul RSSM, se opun adevărului istoric privind procesul consolidării regimului sovietic și idealizează unele etape din trecutul istoric al poporului moldovenesc. Punând accentul pe problema bilingvismului în RSSM, Simion Grossu îi informa pe scriitori că în RSSM funcționau 972 de școli de cultură generală cu predare în limba moldovenească (63,8% din numărul total de școli), 428 cu predare în limba rusă (28,1%) și 123 de școli mixte moldo-rusești (8,1%). Creșele și grădinițele moldovenești reprezentau 62,6% din numărul total, cele rusești erau 28,2% și cele mixte însumau 9,2%. Totodată, ponderea emisiunilor de televiziune în limba moldovenească urma să crească de la circa 50% la 60 – 70%. Presiunea asupra activului de partid și de stat de la Chișinău se va amplifica odată cu apariția, pe 29 iulie 1987, la Moscova, în revista Literaturnaia gazeta (Gazeta literară), a unui eseu, semnat de scriitorul Ion Druță, intitulat Frunza verde, apa și semnele de punctuație. Ion Druță făcea o analiză necruțătoare a situației ecologice din RSSM, a modului în care sănătatea în general, cea mintală în special, a noilor generații era afectată de utilizarea abuzivă de pesticide și cultivarea tutunului în proporții exagerate, precum și a faptului că „publicitatea și restructurarea se mai simt aici singuratice și neputincioase“.

Kremlinul, respectiv Mihail S. Gorbaciov personal, se va implica în gestionarea situației din RSSM. În cursul zilei de 17 august 1987, Semion Grossu, proaspăt revenit de la CC al PCUS, îi va informa pe liderii PCM despre sfaturile primite de la M. S. Gorbaciov cu referire la comportamentul de urmat în viitor, în condițiile în care se observase că cei din conducerea republicii conlucrează slab cu scriitorii în condițiile democratizării și transparenței. Liderul de la Kremlin atrăgea atenția asupra faptului că în loc de învinuiri globale de naționalism, este necesar să se răspundă corect la fiecare întrebare și, totodată, dacă este nevoie, trebuie să se lucreze cu fiecare scriitor în parte, convingându-i pe toți de utilitatea restructurării. „Se atrăgea atenția că și conducerea republicii, membrii Biroului CC local urmează să se restructureze cât mai urgent, să manifeste mai multă răbdare, să nu dicteze oamenilor, să activeze calm“, scrie Mircea Snegur în memoriile sale.

Grigore Vieru

Grigore Vieru

În fotografia din dreapta, poetul Grigore Vieru, simbolul renașterii naționale a românilor din RSSM În contextul evoluțiilor din spațiul URSS, KGB-ul din RSSM raporta Centrului de la Moscova că, la începutul anilor ’80, în RSSM existau circa 250 de elemente antisovietice, toate cu vârstă înaintată.

Mai târziu, la începutul anilor ’90, KGB-ul de la Chișinău va raporta că numărul „naționaliștilor” crescuse în mod semnificativ: 80% erau persoane cu studii superioare sau studenți, 95% locuiau în dreapta Nistrului și peste 70% doreau „o Moldovă fără ruși“

În perioada 1979 – 1984, KGB-ul din RSSM consemnase o creștere de trei ori a cazurilor de „naționalism”, respectiv un maxim de 142 cazuri după care un număr de 38 cazuri în 1988. „Cele mai multe au avut loc în Chișinău și în suburbii, investigările operative ale acestora încheindu-se rapid (sau nici nu demarau), din cauză că erau neînsemnate“, concluziona istoricul Pavel Moraru. Pe măsură ce Mișcarea de Renaștere Națională a Românilor din RSSM se va amplifica, la sfârșitul anilor ’80, se va înjumătăți numărul dosarelor de evidență operativă și de profilaxie împotriva „naționaliștilor” gestionate de către Secția a V-a (cunoscută drept „Z” – apărarea ordinii constituționale sovietice) a KGB-ului de la Chișinău. KGB-ul de la Moscova controla în mod absolut activitatea informativă și contrainformativă a celui de la Chișinău, iar Secția „Z” a KGB-ului din RSSM, deși era considerată o filială a Secției Ideologice a CC al PCM, „era, de fapt, sub conducerea Comitetului (KGB-ului – n. n.) de la Moscova“.

Referindu-se la efectivele și componența Secției „Z” a KGB-ului din RSSM, istoricul Pavel Moraru consemna faptul că circa 1/5 din colaboratorii operativi ai KGB-ului RSSM lucrau pentru îndeplinirea obiectivelor acesteia, precum și faptul că 80% din funcționari aveau un stagiu de muncă de peste 5 ani, 2/3 erau moldoveni sau cunoșteau limba română și aveau vârste de până la 40 de ani, însă, „cu toate acestea, unii dintre ei aveau o cultură generală foarte redusă“. Totodată, trebuie menționat faptul că în perioada anilor 1990 – 1991, responsabil pentru RSSM/Republica Moldova în Centrala KGB de la Moscova a fost generalul-locotenent Gheorghe Lavranciuc, fost ministru al Afacerilor Interne în guvernul RSSM (1985 – 1988) și președinte al KGB-ului din RSSM în perioada ianuarie 1989 – iulie 1990.

Va urma.

Lungul drum spre regăsire, libertate și independență. Cazul Republicii Moldova (2)

Lungul drum spre regăsire, libertate și independență a R. Moldova (3) și o BOMBĂ! : Lista KGB-ului pentru RM

Publicat de Constantin Corneanuromaniabreakingnews.ro

Articolul a fost publicat și pe Blogul Adevărul

,

Tratat ruso-turc din 16 martie 1921_2

Vlad Mischevca este un cunoscut și reputat istoric român din Chișinău, cu 12 monografii publicate la Chisinau, Iași, Atena și Salonic. Tratatul în cauză l-a descoperit în anul 2012, în procesul de documentare  asupra subiectului tratatului de pace de la București din 1812, într o lucrare mai puțin cunoscută, care cuprindea documente publicate la Moscova în anul 1943. Existența acestui Tratat a fost prezentatăde autor în 2014, într-un articol legat de Asocierea Republicii Moldova la Uniunea Europeană la summitul de la Vilnnius în 2013.

Cum a ajuns și la București…

…La cursurile de vară (16 – 21 august 2015) ale Universității populare Nicolae Iorga de la Vălenii de Munte, cursuri inițiate din 1998, un subiect ce mi-a atras atentia – nu numai mie – a fost prezentat de un istoric din Chișinău – Vlad Mischevca – care ne-a relevat existența unui tratat ruso-turc din 1921 prin care cele 2 puteri declarau NULE juridic orice tratate anterioare dintre fostele imperii – țarist și otoman – rezultând, deci, și anularea Tratatului de pace ruso-turc de la București, din 1812, prin care Rusia și-a alipit jumătate din Principatul Moldovei, sub numele de Basarabia.

Abordându-l pe autor pentru mai multe amănunte, acesta a precizat că în cercetarea sa nu a găsit nici o referire la acest subiect, ca și când tratatul nu ar fi cunoscut istoricilor. Istoricii din sală au confirmat și ei că nu-l cunosc.

Pentru mine a fost șocantă această informație, deoarece, de la constituirea URSS și până în prezent, conducătorii sovietici / ruși au susținut permanent că au drepturi legitime asupra Basarabiei, motiv pentru care – de exemplu – au impus României suplimentarea despăgubirilor de război pentru faptul că aceasta „a stăpânit” Basarabia rusească între 1918-1940, iar conducătorii noștri nu au replicat cu existența tratatului ruso-turc din 1921 prin care erau anulate tratatele anterioare.

Articolul menționat cu interesanta sa bibliografie, cât și Tratatul ruso-turc din 1921 (cu o traducere automată imperfectă), spre informare. Dan Stănescu/august 2015

Extras din lucrarea De la Wilno la Vilnius. Paralele istorice basarabene: 1812-2013 de Vlad MISCHEVCA – Limba Română, Chișinău, 2014, anul XXIV, nr. 4

„Românii, cu toate că sunt liberi, nu au însă și sentimentul libertății. Acesta nu vine de la natură, ci de la servitutea cu care au fost apăsați și de la dominarea de care au fost umiliți…”

(Dionisie Fotino, 1818)

Constatarea făcută acum două secole, precum că nu avem „sentimentul libertății” din cauza dominării umilitoare a puterilor străine, rămâne actuală și pentru românii din Republica Moldova, care încearcă să se desprindă de „sovietism” și de sechelele imperialismul rus.

Rămânem sub presiunea evenimentelor ce au precedat summitul istoric de la Vilnius, unde, la 29 noiembrie 2013, Republica Moldova a parafat Acordul de Asociere și Liber Schimb cu UE. Federația Rusă a făcut presiuni pentru ca Azerbaidjanul să renunțe, pe ultima sută de metri, la posibilitatea de a deveni membru asociat al Uniunii Europene. Președintele ucrainean V. Ianukovici adoptase o decizie nefericită de suspendare a procesului de semnare a Acordului de asociere cu UE. Iar, anterior, Armenia anunțase că nu va înainta pe calea integrării europene. Înseamnă oare că summit-ul de la Vilnius a fost un „eșec” pentru Uniunea Europeană și o „catastrofă” pentru Republica Moldova?

Se vehiculează că, în disputa dintre Rusia și UE, Republica Moldova ar fi un „premiu neînsemnat” (The Economist)1, totuși, destinul nostru nu poate fi pus totalmente în raport de rezultatul bătăliei marilor puteri pentru statele CSI din fosta U.R.S.S. Viitorul Moldovei este legat indispensabil de Uniunea Europeană, fiindcă trecutul ne este european. Considerăm că aderarea trebuie să cuprindă gradual și factorul istorico-geografic al statelor aspirante. Iar, pentru Republica Moldova, scopul este nu doar asocierea, alias parafarea și ratificarea documentelor semnate la summit-ele UE, cât revenirea, propriu-zisă, în familia statelor europene.

Astfel, vom contesta acea nedreptate istorică, săvârșită la adresa poporului nostru acum două secole, când Principatul Moldovei a fost sfârtecat în jumătate. Parcursul european al Moldovei dintre Prut și Nistru a fost deturnat pentru un secol – prin anexarea ei, în luna mai 1812, la Rusia țaristă, iar apoi cotropirea, în iunie 1940, de către U.R.S.S. și reocuparea de regimul sovietic în 1944... Basarabia a devenit zonă de contact-conflict între două lumi antagoniste. Problema basarabeană este demult o problemă europeană, doar că europenii întârzie să o soluționeze, iar basarabenii nu au puterea decizională și nu se simt încă la egal cu compatrioții români din stânga Prutului, care sunt deja cetățeni ai Europei (din 2004 România este membră a NATO, iar din 2007 face parte din Uniunea Europeană).

Imperiul Rusiei, care se extindea către începutul secolului al XIX-lea pe trei continente, în Europa, Asia și America de Nord, promovând abil o politică expansionistă în direcția Balcanilor, și-a realizat, la 1812, doar parțial planurile2. Totuși, în pofida situației internaționale nefavorabile și plătind prețul a 150.000 de morți ai armatei sale în acel război (1806-1812), a obținut un limes geostrategic foarte important – cucerind, la acea dată, gurile Dunării (brațul Chiliei), dezmembrând străvechiul teritoriu al Moldovei. Împăratul Alexandru I, ocupând în mod forțat și arbitrar pământurile moldave dintre Nistru și Prut, după ce-și dorise extinderea granițelor până la Siret sau chiar până la Carpați și Dunăre, nu avea vreun temei legitim de revendicare a acestora, în afara dreptului forței. Teritoriul istoric românesc dintre Prut și Nistru era anexat la Rusia țaristă (45.630 kilometri pătrați), care nu avea niciun argument sau drept (fie sub aspect etnic, istoric, geografic sau politic) asupra acestui pământ, denumit de către administrația țaristă – Basarabia, extinzându-se, astfel, numele istoric, propriu doar părții geografice din sudul Moldovei (dintre Dunăre și Nistru).

Soarta Principatelor Române în acea perioadă hotărâtoare a fost totalmente lăsată la discreția marilor puteri, care disputau spinoasa Chestiune Orientală.

La 1812, Rusia, scindând Moldova și stabilind un hotar arbitrar pe Prut, generează o nouă problemă internațională – Problema Basarabiei. În acest context, menționăm că, netăgăduind imperialismul Franței, Austriei și Marii Britanii față de Imperiul Otoman și statele supuse lui, nu putem omite că rezultatele practice ale expansiunii țariste în bazinul pontic, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, au fost destul de concludente: Crimeea, Caucazul, Moldova răsăriteană (pe talvegul Prutului și cu gurile Dunării). Iar în cadrul războiului ruso-turc din 1806-1812, după cum s-a menționat: „Moldova și Țara Românească au fost piese de șah ale unui joc diplomatic de mari proporții, în care partener al împăratului francez a fost Alexandru I, țarul Rusiei”3. Din păcate, la începutul secolului al XIX-lea am fost, în rezultatul disputelor imperiilor vecine, Pioni, și nu Piloni ai raporturilor internaționale din sud-estul Europei.

Spoliatorul tratat de pace de la București, semnat la 16 (28) mai 1812, marchează o concesie (într-o conjunctură internațională extrem de frământată) pe contul Moldovei, când, în cadrul crizei Problemei Orientale, are loc geneza unei noi probleme – a celei Basarabene. Consemnăm că esența chestiunii date este de natură politică și rezultă din cucerirea și anexarea parțială a Moldovei, prin fixarea unui hotar arbitrar (scindând-o pe linia Prutului, practic, în jumătate) și stabilirea Rusiei la gurile Dunării, semnificând, astfel, geneza unei noi probleme etnopolitice internaționale. Dacă chestiunea română, ca problemă internațională, a semnificat, în secolul al XIX-lea, imperativul unității naționale, apoi cea basarabeană – rezidă în scindarea național-teritorială a moldovenilor la 1812. „Astfel ocuparea în toate formele cerute de dreptul internațional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut și Dunăre are pentru Rusia mai mult decât importanța unei simple cuceriri: prin aceasta rușii câștigă pozițiuni, care dominează țările românești și Dunărea, câștigă Hotinul, de unde dominează intrările dinspre miazănoapte ale Carpaților, câștigă în sfârșit o înrâurire mai directă asupra poporului român”4.

Așa cum au scris istoricii contemporani, „după tratatul de curând încheiat (1812) între Poarta Otomană și Rusia, toată Basarabia cu cinci județe ale sale, adică Soroca, Orheiul și Lăpușna, Hotărnice(n)ii, Codru, Grec(en)ii, și o parte din județul Iași, împreună cu cetățile Hotin și Bender, au trecut în stăpânirea Imperiului Rusiei. De aceea Moldova a ajuns foarte mică, cuprinzând numai 16 județe și despărțindu-se dinspre răsărit de Basarabia prin râul Prut”5. Iar acel nivel de dezvoltare socio-economică, pe care Țara Moldovei l-a înregistrat până la declanșarea războiului ruso-turc, în noiembrie 1806, a putut fi atins din nou, din cauza amputării teritoriale (pierderii Moldovei dintre Prut și Nistru, adică a 48% din teritoriu) și drept consecință a ocupației militare rusești din anii 1806-1812, abia în anii ’30 ai secolului al XIX-lea.

Tratatul de pace (inclusiv două articole secrete) a fost ratificat de către Alexandru I la 11 (23) iunie 1812 (marți), în orașul Wilno (din 1795 până în 1915 orașul Vilnius a fost inclus în componența Imperiului Rus). „Того ради наше императорское величество, по довольном рассмотрении вышепрописанного договора вечного мира, подтвердили и ратификовали оный, яко же сим за благо приемлем, подтверждаем и ратификуем, во всем его содержании, обещая императорским нашим словом, за нас и наследников наших, что все, в оном трактате постановленное, наблюдаемо и исполняемо нами будет ненарушимо. Во уверение чего мы сию ратификацию, подписав своеручно, повелели утвердить государственною нашею печатью. Дана в Вильне июня 11 дня 1812 года государствования нашего во второе на десять лето.”6.

Iar schimbul actelor de ratificare s-a produs la București, la 2 (14) iulie (sultanul Mahmud II refuzând să ratifice cele două articole din partea secretă a tratatului). Din ziua când tratatul a fost ratificat – a demarat de jure – procesul instaurării dominației țariste și a stabilirii noului hotar – pe râul Prut, ce a sfâșiat Moldova timp de mai bine de un secol.

Într-un sfârșit, Imperiul Otoman, ajungând în starea „omului bolnav al Europei”, a dispărut de pe harta lumii la 1922 (s-ar fi dezintegrat cu mult timp înaintea acestui moment tardiv, dacă puterile occidentale nu l-ar fi menținut în viață în mod artificial, cu scopul de a avea o forță de contrapondere contra Rusiei), iar Imperiul Rusiei și-a sfârșit existența în februarie 1917.

Reamintim că, imediat după lovitura de stat din octombrie 1917 (revoluția bolșevică), guvernul sovietic a renunțat la toate tratatele inegale, încheiate de Rusia țaristă, și a respins acordurile secrete anexioniste cu participarea sa, dându-le publicității. Adoptând „Decretul despre Pace”, la cel de-al II-lea Congres al Sovietelor din Rusia din 26 octombrie 1917, guvernul sovietic a proclamat denunțarea necondiționată și imediată a tuturor tratatelor secrete7. În apelul către muncitorii musulmani din Rusia și Orient, din 20 noiembrie 1917, Rusia Sovietică, declarând deschis dorința „să ajute popoarele oprimate din întreaga lume să-și dobândească libertatea”, a menționat că anulează tratatele vechi, în special Tratatul privind cucerirea Constantinopolului, împărțirea Persiei (Iranului) și Turciei8.

Era de așteptat ca aceste două documente istorice să stabilească principiile unei politici externe „democratice” a guvernului sovietic (fiind respinse necondiționat toate tratatele inegale, încheiate de către Rusia țaristă).

Poziția statului sovietic din acea perioadă, în problema tratatelor țariste, și-a găsit reflectarea în încheierea unor noi tratate cu țările din Orient. Succesorii imperiilor Țarist și Otoman – R.S.F.S. Rusă și Marea Adunare Națională a Turciei – au semnat la Moscova, la 16 martie 1921, Tratatul ruso-turc de „prietenie și frăție”. Tratatul includea 16 articole și 4 anexe, fiind semnat din partea R.S.F.S.R. de către Gh. V. Cicerin, Comisarul poporului pentru afaceri externe, și Jalal ad-Din Korkmasov, iar din partea Turciei de către Yusuf Kemal-bey, Riza Nur și Ali Fuad-pașa. Tratatul a fost ratificat de VȚIK (ВЦИК) pe 20 iulie 1921 și de Marea Adunare Națională a Turciei (MANT) la 31 iulie 1921. Schimbul instrumentelor de ratificare s-a făcut pe 22 septembrie 1921 la Kars9. Este important, din punct de vedere al dreptului internațional, că Tratatul de la Moscova consemnase, în articolul VI, că părțile contractante consideră toate tratatele precedente, semnate de Imperiile Otoman și cel Țarist, ca fiind anulate, acestea pierzându-și puterea juridică („Обе договаривающиеся стороны признают, что все договоры, до сего времени заключенные между обеими странами, не соответствуют обоюдным интересам. Они соглашаются поэтому признать эти договоры отмененными и не имеющими силы. Правительство Российской Социалистической Федеративной Советской Республики заявляет, в частности, что оно считает Турцию свободной от всяких к нему денежных или иных обязательств, основанных на международных актах, ранее заключенных между Турцией и царским правительством”)10.

Astfel, tratatul sovieto-turc din 16 martie 1921 a stipulat părților semnatare să nu recunoască niciun tratat de pace sau alte acte internaționale, în cazul în care ar fi impuse cu forța să adere una dintre părți (articolul 1), anulându-se tratatele inegale ale guvernului țarist cu Turcia (articolul 6), fiind declarate nule orice fel de acțiuni și drepturi referitoare la regimul stabilit de aceste tratate (articolul 7)11.

A trebuit să treacă mai bine de un secol, pentru ca Rusia (deja cea sovietică) să recunoască oficial nulitatea consecințelor Păcii de la București din 1812, iar poporul român al Basarabiei să-și decidă de sine stătător destinul prin Actul Unirii din 27 martie 1918, rezolvând echitabil Problema basarabeană. Pentru diplomația noastră rămâne remarcabil „Răspunsul guvernului român la nota guvernului ucrainean din 5 mai, trimis din Iași, la 19 iunie 1919”, care preciza că: „Din punct de vedere geografic, etnografic, istoric, așa-zisa provincie a Basarabiei a fost deci din toate vremurile un pământ românesc și a constituit o parte integrantă și indivizibilă a Principatului Moldovei”12.

* * *

În prezent, este foarte simbolic să revenim ad initio acolo, de unde am pornit: la Wilno, Vilnius13. Căci pasul nostru decisiv spre apropierea-aderarea la UE este, în fond, revenirea întârziată în sânul civilizației tradiționale – europene, ce nu poate fi calificată doar ca un „premiu real” sau ipotetic, ci ca o legitimă restabilire a unei situații geopolitice, deși parțiale, rectificându-se urmările nefastului Act din 1812, ce a fost ratificat la Wilno (Vilnius) cu 202 ani în urmă…

Note

1 http://www.economist.com/blogs/easternapproaches/2013/11/moldova (accesat la 28.05.2014)

2 Vlad Mischevca, Anul 1812: Două secole de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei, Chișinău, 2012, 142 p.

3 Sergiu Columbeanu, Contribuții privind situația internațională a Țărilor Române între anii 1806-1812, în „Revista de istorie”, Tom. 29, 1976, nr. 5, p. 657.

4 Mihai Eminescu, Între Scylla și Charybda. Opera politică, ed. a 2-a, Editura Litera Internațional, Chișinău, 2008, p. 215.

5 Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Țării Muntenești și a Moldovei, trad. din grecește de George Sion, Editura Valahia, București, 2008, p. 729.

6 Полное собрание законов Российской империи, т. XXXII, стр. 316-322, № 25110.

7 Cf.: Н. В. Захарова, Отказ Советского правительства от договоров царской России, нарушавших права народов восточных стран // Советский ежегодник международного права, 1962, Изд. АН СССР, Москва, 1963, с. 134; Р. А. Тузмухамедов, Международное значение опубликования Советским правительством тайных договоров царской России. Вопросы теории и практики международного права, Изд. ИМО, Москва, 1959.

8 Документы внешней политики СССР, т. I, Госполитиздат, Москва, 1957, с. 34-35.

9 Дипломатический словарь,т. III. С-Я, Наука, Москва, 1986, с. 312-313; Документы внешней политики СССР, т. III, Москва, 1959, c. 597-604.

10 http://www.genocide.ru/lib/treaties/19.htm (ultima accesare 28.05.2014)

11 Документы внешней политики СССР, т. III, Госполитиздат, Mосква, 1959, с. 597-604.

12 Ion Agrigoroaiei, Basarabia în acte diplomatice: 1711-1947, Iași, 2012, p. 9.

13 De consemnat că, la 16 decembrie 1554, tot la Wilno (pe atunci Polonia), actualul Vilnius (capitala Lituaniei), a fost parafat „Tratatul de alianță și de pace eternă” între Alexandru Lăpușneanu, domnul Moldovei, și Sigismund al II-lea August, regele Poloniei

Tratatul ruso-turc din 16 martie 1921 traducere aproximativă din limba rusă. (Original în rusă mai jos)

TRATATE  CRUCIALE  1813-1997
19. Acordul dintre Rusia și Turcia

Moscova. 16 martie 1921

Guvernul rus Republicii Socialiste Federativă Sovietică Rusă și Guvernul Adunării Naționale a Turciei, în baza principiilor fraternității națiunilor și dreptul popoarelor la autodeterminare, observând diferențele dintre ele de solidaritate în lupta împotriva imperialismului, precum și faptul că tot felul de dificultăți create pentru una dintre cele două popoare, agrava situația celuilalt. Și inspiră în totalitate dorința de a stabili între ele relații constante și cordiale prietenie incasabil bazat pe interese reciproce ambelor părți, au decis să încheie un tratat de prietenie și fraternitate și numit ca plenipotențiari pentru acest lucru:

Guvernul rus Republica Socialistă Federativă Sovietică:

Gheorghi Cicerin, comisarul Poporului pentru Afaceri Externe și un membru al Comitetului Executiv Central All-rus, și Jalal-Eddin Korkmasova, un membru al-ruse Toate Comitetului Executiv Central, și

Guvernul Adunării Naționale a Turciei:

Yusuf Kemal Bey, comisarul Poporului a economiei naționale a Marii Adunări Naționale a Turciei, un membru al Kastamonu în aceeași ședință, dr Riza Nur Bey, comisarul Poporului pentru Educație a Marii Adunări Naționale a Turciei, un membru al Sinop în același ansamblu și Ali Fuad Pașa, de Urgență și Plenipotențiar al Adunării Naționale a Turciei, membri ai Angora în Marea Adunare Națională,

Care, după schimbul de depline puteri, găsite în bună și cuvenită formă, au convenit după cum urmează:

Articolul I

Fiecare parte contractantă este de acord, în principiu, nu recunoaște nici tratat de pace sau a altor instrumente internaționale, a cărui adoptare este impusă asupra celeilalte părți contractante. Guvernul rus Republica Socialistă Federativă Sovietică este de acord să nu recunoască nici un act internațional cu privire la Turcia, care nu a fost recunoscută de către guvernul național de Turcia, a prezentat astazi de Marea Adunare Națională.

Noțiunea de Turcia în prezentul contract, pe teritoriile incluse în Pactul Național turc de 28 ianuarie de 1920 (1336) de ani, a dezvoltat și a proclamat de Camera Deputaților în Constantinopol otomană și comunicate de presă și a tuturor statelor.

Granița de nord-est a Turciei este definit de: o linie care începe de la satul de Sarp de la Marea Neagră, trece prin munte Hedismta, linia munților bazinelor hidrografice Shavsheti Mountain Cannes-Dag, urmează întotdeauna la granița administrativă de nord a Ardahan și Kars sangeacuri – talvegul râului Arpa -TEA și Aras la gura Karasu de Jos (descrierea detaliată a limitelor și problemele legate de acesta sunt definite în anexa I (A) și pe harta de insotire, semnat de ambele părți contractante).

Articolul II

Turcia este de acord să cedeze în Georgia suzeranitatea peste portul Batumi și teritoriul de la nord de granița menționată în primul articol din prezentul tratat, care a făcut parte din Districtul Batumi, cu condiția ca

1) Populația teritoriilor menționate în prezentul articol, se vor bucura de o autonomie administrativă locală larg, ca fiecare comunitate drepturile culturale și religioase, iar publicul va fi în măsură să stabilească legea din țara corespunzătoare dorințelor sale.

2) Turcia vor fi oferite tranzitul liber al tuturor bunurilor. trimis în Turcia sau din ea, prin portul Batumi, fără taxe vamale, comise fără nici o întârziere și fără a impune-le ce altceva taxe, cu furnizarea de dreptul de a utiliza portul turc de Batumi, fără încărcare pentru taxele speciale.

Articolul III

Cele două părți contractante convin ca regiunea Nahicevan în limitele specificate în anexa I (C) din tratat, constituie un teritoriu autonom sub protecția Azerbaidjan, cu condiția ca Azerbaidjanul nu va ceda acest protectorat unui stat terț.

În imaginea zonei triunghi teritoriului Nakhichevan închis în partea de est între talvegul Arax, în vest de o linie care trece prin muntii Dagny (3829) – Velidag (4121) – Bagarzik (6587) – Mountain Kemurlyu Dagh (6930), linia de separație a teritoriului a declarat, pornind de la munte Kemurlyu Dagh (6930), care trece prin muntele Serai Bulak (8071) – stație Ararat și se termină la intersecția cu Karasu Araks, va fi stabilită de către Comisie, format din delegați din Turcia, Azerbaidjan și Armenia.

Articolul IV

Cele două părți contractante, menționând contactul dintre mișcarea națională și de eliberare a popoarelor din Est și lupta oamenilor muncii din Rusia pentru o nouă ordine socială, recunosc implicit dreptul acestor popoare la libertate și independență, precum și la fel de dreptul lor de a alege forma de guvernare, în funcție de dorințele lor.

Articolul V

Pentru a asigura deschiderea Strâmtorilor și trecerea liberă a navelor comerciale din toate neamurile, ambele părți contractante sunt de acord să prezinte elaborarea definitivă a statutului internațional al Mării Negre și Strâmtoarea Conferința viitoare delegații statelor de coastă, cu condiția că, dacă deciziile nu au ajuns atenteze la suveranitatea Turciei, precum și securitatea Turciei și capitalul său de la Constantinopol.

Articolul VI

Cele două părți contractante recunosc că toate tratatele încheiate până în prezent între cele două țări nu corespunde intereselor reciproce. Prin urmare, sunt de acord să recunoască aceste contracte reziliate și neavenite.

Guvernul rus Republica Socialistă Federativă Sovietică declară, în special, pe care le consideră Turcia să-l elibereze de bani sau alte obligații în baza instrumentelor internaționale încheiate anterior între Turcia și guvernul țarist.

Articolul VII

Guvernul rus Republica Socialistă Federativă Sovietică, recunoscând capitulațiile incompatibile cu dezvoltarea națională liberă a tuturor țărilor, precum și punerea în aplicare deplină a drepturilor sale suverane, considera ca nul și pune capăt drepturile și acțiunile care au nici o legătură cu acest regim.

Articolul VIII

Cele două părți contractante se angajează pentru a preveni formarea sau prezența pe teritoriul său a organizațiilor sau grupurilor care solicită rolul guvernului de o altă țară, sau o parte a teritoriului său, precum și grupurile de gazdă cu scopul de a lupta împotriva unui alt stat. Rusia și Turcia își asumă aceeași obligație în ceea ce privește republici sovietice din Caucaz, cu condiția de reciprocitate.

Se înțelege clar că pe teritoriul turc menționat mai sus în prezentul articol este teritoriul aflat sub administrația civilă și militară directă a Guvernului Adunării Naționale a Turciei.

Articolul IX

Pentru a asigura continuitatea relațiilor dintre cele două țări, părțile contractante se angajează să adopte, de comun acord toate măsurile necesare pentru a menține și de a dezvolta cât mai repede posibil de cale ferată, telegraf și alte mijloace de comunicare, precum și pentru a asigura libera circulație a persoanelor și bunurilor între cele două țări, fără nici o întârzieri.

Cu toate acestea, este recunoscut faptul că în ceea ce privește mișcarea, intrarea și plecarea de călători și mărfuri vor fi aplicate pe deplin stabilit în fiecare țară, în acest sens normele.

Articolul X

Resortisanții ambelor părți contractante pe teritoriul de altă parte, vor fi supuse toate drepturile și obligațiile care decurg din legislația țării în care își au reședința, cu excepția celor referitoare la apărarea națională, la care vor fi eliberate.

Aspecte legate de dreptul familiei, drepturi de moștenire și de capacitatea cetățenilor de pe ambele maluri sunt, de asemenea, exceptate de la prevederile prezentului articol. Acestea vor fi soluționate printr-un acord special.

Articolul XI

Ambele părți contractante convin să aplice principiul tratamentului națiunii celei mai favorizate pentru resortisanții fiecărei părți contractante care au reședința pe teritoriul celeilalte părți.

Acest articol nu se aplică drepturilor cetățenilor Uniunii Republicilor Sovietice din Rusia, precum și a drepturilor statelor musulmane aliate cu Turcia.

Articolul XII

Fiecare rezident al teritoriului care a fost până în 1918 o parte din Rusia, ceea ce este guvernul rus Republica Socialistă Federativă Sovietică recunoaște care este acum sub suveranitatea Turciei în prezentul tratat, are dreptul de a părăsi Turcia liber, luând cu ei bunurile lor și a bunurilor lor sau costul lor. Același drept se extinde la locuitorii din teritoriul Batumi, pe suzeranitatea Turciei, în care prezentul acord oferă Georgia.

Articolul XIII

Rusia este de acord să fie repatriați în Turcia, pe cheltuiala proprie până la granița de nord-est a Turciei, în termen de 3 luni pentru Rusia europeană și Caucaz, precum și termenul de 6 luni pentru partea asiatică a Rusiei, de la data semnării prezentului acord, toți prizonierii de război și prizonierilor civile ale turcilor, se află în Rusia.

Turcia își asumă același angajament de a prizonierilor de război ruși și prizonierilor civili care sunt încă în Turcia.

Detalii despre acest repatriere vor fi instalate o convenție specială, care ar trebui dezvoltat imediat după semnarea acestui acord.

Articolul XIV

Ambele părți contractante convin, în viitorul apropiat să încheie o convenție consulară, precum și un acord care reglementează toate aspectele economice, financiare și de altă natură necesare pentru a stabili între cele două țări a relațiilor de prietenie menționate în introducerea la prezentul regulament.

Articolul XV

Rusia este de acord să ia în raport cu republicile transcaucaziene măsurile necesare pentru recunoașterea obligatorie a acestor republici în contractele care urmează să fie încheiate de aceștia cu Turcia, articolele din tratat care îi privesc în mod direct.

Articolul XVI

Prezentul acord este supus ratificării. Schimbul instrumentelor de ratificare va avea loc în Kars în cel mai scurt timp posibil.

Prezentul tratat intră în vigoare la data schimbului instrumentelor de ratificare, cu excepția st.XIII.

În martor de mai sus plenipotențiari menționate mai sus au semnat prezentul acord și aplicat sigiliile lor.

Adoptată în 2 exemplare din Moscova martie XVI 1920-primul an (a șaptea mii trei sute treizeci).

Gheorghi Cicerin Yusuf Kemal
Jalal Korkmasov Dr. Riza Nur
Ali Fuad

ANEXA I (A)

Granița de nord-est a Turciei se află în modul următor (în funcție de harta General Major rus, scara 1 / 210000-5 mile la inch):

Satul Sarp de la Marea Neagră – Goran Karan shalwar (5014) – Chorokh traversează partea de nord a satului B. Maradidn – trece la nord de satul Sabaur Hedismta Mountain (7052) – Muntele Kvakibe – pentru kavtareti sat – linia de demarcație Medzibna munte – Muntele Herat-kesun ( 6468) – pe linia bazinelor hidrografice a muntelui. Korda (7910) – a publicat pe creasta de vest Shavsheti la fosta graniță administrativă a fostului regiunii Artvin – care trece prin munți bazinelor hidrografice Shavsheti merge la Muntele râului Sarıçay (Kara Isale) (8478) – Pass Kviralsky – acolo se duce la fosta graniță administrativă a fostului cartier Ardahan la Mount Cannes-Dag – out, spre nord la munte Tlili (Grmany) (8357) – ca urmare a fost granița de Ardahan, merge la nord-est de satul Badel, râului ceai Posch și urmează râul spre sud la nord punct Village Cianci, lasă râu și de mers pe jos de-a lungul bazinelor hidrografice, intră în muntele Ayrilyan-Bashi (8512) – trece prin munți Kelly tapa (8463) și Harman-Tapa (9709) – a ajuns la munte Kasris seria (9681) – aici urmează râu Karzai-Meth-ceai de râul Kura – există talvegul râului Kura la un punct la est de sat Kartanakev, care pleacă de la râul Kura, care trece prin bazinul de pe Muntele Kara-Oglu (7259) – de acolo, împărțirea în două părți lacului Hazapin merge la o înălțime de 7580, și de acolo la muntele Gekdag (9152) – Uch-Tapalyar (9783) – Taya-Kala (9716) – primele 9065, care lasă fostul frontiera de district Ardahan și trece prin munții din Bol. Oh Baba (9973) – 8828 (8827) – 7602 – trecerea la est de satul Ibish, ajunge la o înălțime de 7518 și apoi la Muntele Kizil-das (7439) (7490) – das Village New Dogwood (Knzil DAS) – trecerea la vest de Kara-Mamed, are vedere la râu Dzhamushbu ceai (situat la est de satele Delaware, și B. Kmly Tihnis) – prin sate și Vartanly Bash Shuragel, după râul a spus, la râu Arpa Chai la nord Cala – acolo, în urma de-a lungul talvegul Arpa-Chai, merge la râu. Arak – urmează talvegul Araks la confluența Karasu de Jos.

(NB. Desigur, limita ar trebui să fie de-a lungul liniilor de bazinele de altitudinile mai sus).

Gheorghi Cicerin Yusuf Kemal
Jalal Korkmasov Dr. Riza Nur
Ali Fuad

ANEXA I (B)

Având în vedere faptul că linia de frontieră, astfel cum se specifică în anexa I (A) sunt thalwegs râuri Arpa Chai și Araxes, Guvernul Marii Adunări Naționale se angajează blocuri de resort otdvinut la o distanță de opt kilometri de cale ferată Alexandropol -Erivan prezent în Inscriptie sa district ARPA-Chai și la o distanță de patru mile de la linia de cale ferată menționate mai sus aproape de Aras. Liniile care înconjoară domeniile de mai sus sunt enumerate mai jos pentru zona Arpa-chai la punctele A și secțiunea B I și zona Araks în secțiunea II.

I. Zona Arpa-chai

A) la sud-est de Vartanly – la est de Uzun Kilis – prin munte Bozyar (5096) – 5082-5047 – la est de Karmir Vank – Uch-tapa (5578) – la est de Araz-Oglu la est de Ani – ajunge Arpa Chai la vest de ENIC.

B) Frunze Arpa Chai la est de elevație 5019 – merge direct la înălțimea 5481-4? mile est de Kızılkule – aproximativ o milă est de Bodzhaly – atunci râu ceai Digor – urmează de-a lungul acestui fluviu în satul Duz-Kechut merge direct la nord de ruinele Qarabagh, cu vedere la Arpa-Chai.

II.Zona Araks

O linie dreaptă între sat Kharaba Alican și Suleiman (Diza).

În zonele marginita pe o parte a liniei de cale ferată Alexandroupolis – Erivan și – pe de altă parte linii, situat la o distanta de opt și patru mile de deasupra liniei de cale ferată, Marea Adunare Națională nu se angajează să construiască orice fel au fost fortificatii (distanța linia Acesta se află în afara zonelor de mai sus) și nu le includ în forțele obișnuite. Cu toate acestea, acesta își păstrează dreptul de a avea zonele de trupele necesare pentru a menține ordinea, securitatea și nevoile administrative menționate mai sus.

Gheorghi Cicerin Yusuf Kemal
Jalal Korkmasov Dr. Riza Nur
Ali Faud

ANEXA I (C)

Teritoriul Nakhichevan

Stația de Ararat Mountain Barn-Bulag (8071) – Kemurlyu Dagh (6839) (6930) – 3080, Sayat Dagh (7868) – Sat Kurt Coulagot (Kurten-Coulagot) – Gamesur Dagh (8160) – înălțimea de 8022 – Kyuki-Dag (10,282) și de Est, fosta graniță administrativă a Nakhchivan County.

Gheorghi Cicerin Yusuf Kemal
Jalal Korkmasov Dr. Riza Nur
Ali Faud

Arhive. pe arcada. Publ. în „Adunarea legalizare …” № 73 12 decembrie, 1921 pp. 731-735.

Acordul ratificat de către Comitetul Executiv Central 20.07.1921,
Adunare Națională a Turciei – 7.31.1921.
Schimbul de ratificări a avut loc
09.22.1921 în Kars.

Documente de politică externă sovietică, M. anul 1959. 597-604

Tratatul ruso-turc din 16 martie 1921 în limba rusă.

De pe site-ul www.genocide.ru

(Original)

СУДЬБОНОСНЫЕ ДОГОВОРА 1813-1997гг.

19. Договор между Россией и Турцией

Москва. 16 марта 1921 г.

Правительство Российской Социалистической Федеративной Советской Республики и Правительство Великого Национального Собрания Турции, разделяя принципы братства наций и права народов на самоопределение, отмечая существующую между ними солидарность в борьбе против империализма, равно как и тот факт, что всякие трудности, созданные для одного из двух народов, ухудшают положение другого. И всецело воодушевляемые желанием установить между ними постоянные сердечные взаимоотношения и неразрывную дружбу, основанную на взаимных интересах обеих сторон, решили заключить договор о дружбе и братстве и назначили для сего своими уполномоченными:

Правительство Российской Социалистической Федеративной советской Республики:

Георгия Чичерина, Народного Комиссара по Иностранным Делам и члена Всероссийского Центрального Исполнительного Комитета, и Джелал-Эддина Коркмасова, члена Всероссийского Центрального Исполнительного Комитета, и

Правительство Великого Национального Собрания Турции:

Юсуф Кемаль-бея, Народного Комиссара по Народному Хозяйству Великого Национального Собрания Турции, депутата Кастамони в том же Собрании, доктора Риза Нур-бея, Народного Комиссара по Просвещению Великого Национального Собрания Турции, депутата Синопа в том же Собрании и Али Фуад-пашу, Чрезвычайного и Полномочного Посла Великого Национального Собрания Турции, члени от Ангоры в Великом Национальном Собрании,

каковые, после обмена полномочиями, найденными в надлежащей и законной форме, согласились о нижеследующем:

Статья I

Каждая из договаривающихся сторон соглашается в принципе не признавать никаких мирных договоров или иных международных актов, к принятию которых понуждалась бы силою другая из Договаривающихся сторон. Правительство Российской Социалистической Федеративной Советской Республики соглашается не признавать никаких международных актов, касающихся Турции и не признанных Национальным Правительством Турции, представленным ныне ее Великим Национальным Собранием.

Под понятием Турции в настоящем договоре подразумеваются территории, включенные в Национальный Турецкий Пакт от 28 января 1920 (1336) года, выработанный и провозглашенный Оттоманской Палатой Депутатов в Константинополе и сообщенный прессе и всем государствам.

Северо-восточная граница Турции определяется: линией, начинаясь у деревни Сарп, расположенной на Черном море, проходит через гору Хедисмта, линией водораздела горы Шавшет-горы Канны-даг, она следует затем по северной административной границе Ардаганского и Карсского санджаков – по тальвегу рек Арпа-чай и Аракс до устья Нижнего Карасу (подробное описание границы и вопросы к ней относящиеся определены в приложении I (А) и на прилагаемой карте, подписанной обеими Договаривающимися сторонами).

Статья II

Турция соглашается уступить Грузии сюзеренитет над портом Батумом и территорией, лежащей к северу от границы, указанной в статье первой нынешнего Договора, и составляющей часть Батумского округа, при условии, что

1) население местностей, указанных в настоящей статье, будет пользоваться широкой местной автономией в административном отношении, обеспечивающей каждой общине ее культурные и религиозные права, и население будет иметь возможность установить земельный закон, соответствующий его пожеланиям.

2) Турции будет обеспечен свободный транзит всяких товаров. отправляемых в Турцию или из нее, через Батумский порт, беспошлинно, без учинения каких-либо задержек и без обложения их какими то ни было сборами, с предоставлением Турции права пользоваться Батумским портом без взимания за то специальных сборов.

Статья III

Обе договаривающиеся стороны согласны, что Нахичеванская область в границах, указанных в приложении I (С) настоящего Договора, образует автономную территорию под протекторатом Азербайджана, при условии, что Азербайджан не уступит сего протектората третьему государству.

В образующей треугольник зоне Нахичеванской территории, заключенной на востоке между тальвегом Аракса, в на западе линией, проходящей через горы Дагна (3829) – Велидаг (4121) – Багарзик (6587) – гора Кемурлю-даг (6930), линия границы указанной территории, начинающаяся от горы Кемурлю-даг (6930), переходящая через гору Серай Булак (8071) – станцию Арарат и оканчивающаяся у скрещения Карасу с Араксом, будет исправлена комиссией, состоящей из делегатов Турции, Азербайджана и Армении.

Статья IV

Обе договаривающиеся стороны, констатируя соприкосновение между национальным и освободительным движением народов Востока и борьбой трудящихся России за новый социальный строй, безоговорочно признают за этими народами право на свободу и независимость, а равным образом их право на избрание формы правления , согласной их желаниям.

Статья V

Дабы обеспечить открытие проливов и свободу прохождения торговых судов для всех народов, обе Договаривающиеся стороны соглашаются передать окончательную выработку международного статута Черного моря и проливов будущей Конференции из делегатов прибрежных государств, при условии, что вынесенные ею решения не нанесут ущерба полному суверенитету Турции, равно как и безопасности Турции и ее столице Константинополю.

Статья VI

Обе договаривающиеся стороны признают, что все договоры, до сего времени заключенные между обеими странами, не соответствуют обоюдным интересам. Они соглашаются поэтому признать эти договоры отмененными и не имеющими силы.

Правительство Российской Социалистической Федеративной Советской Республики заявляет, в частности, что оно считает Турцию свободной от всяких к нему денежных или иных обязательств, основанных на международных актах, ранее заключенных между Турцией и царским правительством.

Статья VII

Правительство Российской Социалистической Федеративной Советской Республики , признавая режим капитуляций несовместимым с свободным национальным развитием всякой страны, равно как и с полным осуществлением ее суверенных прав, считает потерявшими силу и отмененными всякого рода действиями и права, имеющие какое-либо отношение к этому режиму.

Статья VIII

Обе договаривающиеся стороны обязуются не допускать образования или пребывания на своей территории организаций или групп, претендующих на роль правительства другой страны, или части ее территории, равно как и пребывания групп, имеющих целью борьбу против другой страны. Россия и Турция принимают на себя такое же обязательство и в отношении Советских республик Кавказа, при условии взаимности.

Считается установленным, что под турецкой территорией, упомянутой в настоящей статье, подразумевается территория, находящаяся под непосредственным военным и гражданским управлением Правительства Национального собрания Турции.

Статья IX

Для обеспечения непрерывности сношений между обеими странами, Договаривающиеся стороны обязуются принять по взаимному согласию все необходимые меры в целях сохранения и развития возможно скорее железнодорожных, телеграфных и иных средств сообщения, равно как и обеспечения свободного передвижения людей и товаров между обеими странами, без каких-либо задержек.

Однако признается, что в отношении передвижения, въезда и выезда как путешественников, так и товаров, будут полностью применяться установленные в каждой стране на этот счет правила.

Статья Х

На граждан обеих Договаривающихся сторон, находящихся на территории другой стороны, будут распространяться все права и обязанности, вытекающие из законов страны, в коей они находятся, за исключением обязанностей по национальной обороне, в коих они будут освобождены.

Вопросы, касающиеся семейного права, права наследственного и дееспособности граждан обеих сторон, также составляют исключение из постановленной настоящей статьи. Они будут разрешены особым соглашением.

Статья XI

Обе Договаривающиеся стороны согласны применить принцип наибольшего благоприятствования к гражданам каждой из Договаривающихся сторон, пребывающим на территории другой стороны.

Настоящая статья не применяется к правам граждан союзных России Советских Республик, равно как и к правам мусульманских государств, союзных Турции.

Статья XII

Всякий житель территорий, составлявших до 1918 года часть России, каковые Правительство Российской Социалистической Федеративной Советской Республики признает находящимися ныне под суверенитетом Турции на основании настоящего Договора, имеет право свободно покинуть Турцию и взять с собой свои вещи и свое имущество или их стоимость. Подобное же право распространяется на жителей территории Батума, сюзеренитет на каковую Турция настоящим Договором уступает Грузии.

Статья XIII

Россия обязуется репатриировать в Турцию за свой счет до северо-восточной границы Турции, в продолжение 3-месячного для Европейской России и Кавказа и 6-месячного срока для Азиатской России, считая со дня подписания настоящего Договора, всех военнопленных и гражданских пленных турок, находящихся в России.

Турция принимает на себя тоже обязательство в отношении русских военнопленных и гражданских пленных, которые еще находятся в Турции.

Подробности этой репатриации будут установлены особой конвенцией, которая должна быть выработана немедленно по подписании настоящего Договора.

Статья XIV

Обе Договаривающиеся стороны согласны в ближайшем времени заключить консульскую конвенцию, равно как и соглашения, регулирующие все экономические, финансовые и другие вопросы, необходимые для установления между обеими странами дружественных отношений, указанных во вступлении к настоящему Договору.

Статья XV

Россия обязуется предпринять в отношении Закавказских Республик шаги, необходимые для обязательного признания этими Республиками в договорах, которые будут заключены ими с Турцией, статей настоящего Договора, непосредственно их касающихся.

Статья XVI

Настоящий Договор подлежит ратификации. Обмен ратификационными грамотами состоится в Карсе в возможно ближайший срок.

Настоящий Договор вступит в силу с момента обмена ратификационными грамотами, за исключением ст.XIII.

В удостоверение изложенного вышеупомянутые уполномоченные подписали настоящий Договор и скрепили его своими печатями.

Составлено в 2-х экземплярах в Москве шестнадцатого марта тысяча девятьсот двадцать первого года (тысяча триста тридцать седьмого).

Георгий Чичерин Юсуф Кемаль
Джелал Коркмасов Д-р Риза Нур
Али Фуад

ПРИЛОЖЕНИЕ I (A)

Северо-восточная граница Турции установлена нижеследующим образом (согласно карте русского Генерального Штаба масштабом 1/210000-5 верст в дюйме):

Деревня Сарп на Черном море – гора Кара Шальвар (5014) – пересекает Чорох к северу от деревни В. Марадидн – проходит севернее деревни Сабаур-гора Хедисмта (7052) – гора Квакибе – деревня кавтарети – линия водораздела горы Медзибна – гора Герат-кесун (6468) – следуя по линии водораздела горы. Корда (7910) – выходит по западной части хребта Шавшетского к прежней административной границе бывшего Артвинского округа – проходя по линии водораздела горы Шавшетской, выходит на гору Сарычаи (Кара Исал) (8478) – перевал Квиральский – оттуда выходит на прежнюю административную границу бывшего Ардаганского округа у горы Канны-даг – оттуда, направляясь к северу до горы Тлил (Грманы) (8357) – следуя прежней границы Ардагана, выходит к северо-востоку от деревни Бадела, к реке Посхов-чай и следует по этой реке к югу до пункта севернее деревни Чанчах-там оставляет эту реку и, идя по водоразделу, выходит на гору Айрилян-баши (8512) – проходит по горам Келле-тапа (8463) и Харман-тапа (9709) – достигает горы Касрис-сери (9681) – отсюда следует по реке Карза-мет-чай до реки Куры – оттуда идет по тальвегу реки Куры к пункту к востоку от деревни Картанакев, где отходит от Куры, проходя по линии водораздела горы Кара-оглы (7259) – оттуда, разделяя на две части озеро Хазапин, выходит к высоте 7580 и оттуда к горе Гекдаг (9152) – Учь-Тапаляр (9783) – Тая-кала (9716) – вершина 9065, где покидает прежнюю границу Ардаганского округа и проходит по горам Бол. Ах-Баба (9973) – 8828 (8827) – 7602 – проходя на восток от деревни Ибиш, доходит до высоты 7518 и затем к горе Кизил-даш (7439) (7490) – деревня Новый Кизил-даш (Кнзил-даш) – проходя к западу от Кара-Мамед, выходит на реку Джамушбу-чай (расположенную к востоку от деревень Делавер, Б. Кмлы и Тихнис) – через деревни Вартанлы и Баш-Шурагель, следуя по упомянутой реке, выходит к реке Арпа-чай к северу от Калали – оттуда, следуя все время по тальвегу Арпа-чай, выходит к р. Араке – следует по тальвегу Аракса до впадения в него Нижнего Карасу.

(NB. Разумеется, граница следует по линиям водоразделов вышеуказанных высот).

Георгий Чичерин Юсуф Кемаль
Джелал Коркмасов Д-р Риза Нур
Али Фуад

ПРИЛОЖЕНИЕ I (B)

Принимая во внимание, что пограничной линией, как это указано в Приложении I(А), являются тальвеги рек Арпа-чай и Аракса, Правительство Великого Национального Собрания обязуется отдвинуть линию блокгаузов на расстояние восьми верст от железной дороги Александрополь -Эривань в настоящем ее начертании в районе Арпа-чай и на расстояние четырех верст от вышеупомянутой железнодорожной линии в районе Аракса. Линии, ограничивающие вышеупомянутые районы, указаны ниже для зоны Арпа-чай в пунктах А и Б параграфа I и для зоны Аракса в параграфе II.

I. Зона Арпа-чай

А) К юго-востоку от Вартанлы – к востоку от Узун-Килиса – через гору Бозяр (5096) – 5082 – 5047 – к востоку от Кармир-ванк – Учь-тапа (5578) – к востоку от Араз-оглы к востоку от Ани – достигает Арпа-чай к западу от Еникей.

Б) Отходит от Арпа-чай к востоку от высоты 5019 – идет прямо к высоте 5481 – в 4 ? верстах к востоку от Кызылкула – в двух верстах к востоку от Боджалы – затем река Дигор-чай – следует вдоль этой реки до деревни Дуз-Кечут идет прямо к северу от развалин Карабаг и выходит на Арпа-чай.

II.Зона Аракса

Прямая линия между Хараба Алиджан и деревней Сулейман (Диза).

В зонах, ограниченных с одной стороны линией железной дороги Александрополь – Эривань и – с другой , линиями, расположенными в расстоянии восьми и четырех верст от вышеуказанной железнодорожной линии, Правительство Великого Национального Собрания обязуется не возводить каких бы то ни было фортификационных укреплений (эти линии расстояния находятся вне вышеуказанных зон) и не содержать в них регулярных войск. Однако оно сохраняет право иметь в вышеуказанных зонах войска, необходимые, для поддержания порядка, безопасности и для административных надобностей.

Георгий Чичерин Юсуф Кемаль
Джелал Коркмасов Д-р Риза Нур
Али Фауд

ПРИЛОЖЕНИЕ I (C)

Территория Нахичевани

Станция Арарат-гора Сарай-Булаг (8071) – Кемурлю-даг (6839), (6930) – 3080-Саят-даг (7868)- деревня Курт-кулаг (Кюрт-кулаг) – Гамесур-даг (8160) – высота 8022 – Кюки-даг (10282) и восточная , административная граница прежнего Нахичеванского уезда.

Георгий Чичерин Юсуф Кемаль
Джелал Коркмасов Д-р Риза Нур
Али Фауд

Печат. по арх. Опубл. в „Собрании узаконении…” № 73, 12 декабря 1921 г., стр. 731-735.

Договор ратифицирован ВЦИК 20 июля 1921 г.,
Великим Национальным Собранием Турции – 31 июля 1921.
Обмен ратификационными грамотами состоялся
22 сентября 1921 г. в Карсе.
Документы внешней политики СССР, М. 1959г. 597-604

Publicat de romaniabreakingnews.ro

,

Ialta_1945_Grecia_si_Romania

“Cei 3 mari”, Roosevelt, Stalin și Churchill, erau liderii națiunilor aliate cheie datorită puterii națiunilor pe care le reprezentau și a colaborării pe care o avuseseră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acești trei lideri s-au întâlnit doar de două ori în decursul celui de Al Doilea Război Mondial dar deciziile lor au fost cardinale și au schimbat cursul istoriei.

După Conferința de la Teheran, cei 3 lideri au decis să se reîntâlnească, ceea ce a dus la Conferința de la Ialta, din februarie 1945. Deși Stalin și-a exprimat îngrijorarea față de starea sănătății lui Roosevelt, această îngrijorare nu s-a transpus în acțiune. Liderul sovietic a refuzat să călătorească mai departe de zona Mării Negre, în peninsula Crimeea, iar Churchill și Roosevelt au fost nevoiți să facă din nou deplasări lungi și obositoare pentru a ajunge la întâlnirea de la Ialta.

Fiecare dintre cele trei superputeri avea obiective aparte. Marea Britanie voia să-și mențină imperiul colonial, Uniunea Sovieticădorea să obțină mai mult teritoriu și să-și consolideze poziția în teritoriile cucerite, iar Statele Unite doreau să se asigure de participarea URSS la războiul din Pacific și să negocieze aranjamentele situației postbelice. Roosevelt mai spera să obțină din partea lui Stalin conlucrarea în cadrul Organizației Națiunilor Unite.

Majoritatea populației din Europa de est a considerat Conferința de la Ialta drept un act de trădare din partea Occidentului. Acesta își are originea în credința că puterile aliate, deși afirmau valorile democratice, au încercat să asigure stabilitatea sacrificând pentru următorii 45 de ani națiunile din Europa de Est, nu însă și populația Greciei.

Silviu Sergiu (evz.ro): După Al Doilea Război Mondial, tranziția spre democrație a fost extrem de anevoioasă. O parte consistentă a societății grecești era sub fascinația comunismului. Occidentul a făcut eforturi considerabile să împiedice intrarea Greciei sub influență rusească. 

Mai important, a cheltuit foarte mult, fără a cere foarte multe în schimb. Când banii s-au terminat, accentele extremiste de stânga au ieșit din nou la iveală, iar redesenarea hărții geostrategice a devenit din nou posibilă.În negocierile de la Yalta, anglo-americanii nu au vrut sub niciun chip să lase Grecia pe mâna lui Stalin.

Dacă elenii ar fi intrat sub Cortina de Fier, URSS ar fi avut acces la Marea Mediterană. Stalin ar fi amplasat aici baze militare și ar fi exercitat o presiune directă și periculoasă asupra Occidentului. Practic, Italia s-ar fi aflat mult prea aproape de rachetele nucleare sovietice.

Din acest motiv, premierul britanic Winston Churchill a făcut tot posibilul să-i păstreze pe greci în zona de influență occidentală.

Niciun preț nu s-a dovedit prea mare pentru a atinge acest obiectiv…

Deoarece, democratizarea Greciei trebuia să aibă loc rapid, Occidentul a finanțat crearea unei clase de mijloc puternice, formată nu din mici întreprinzători, ci din funcționarii statului. Acestora li s-au plătit salarii și pensii supradimensionate, li s-au acordat beneficii consistente.

Deoarece consuma mai mult decât producea, Grecia a început să funcționeze pe credit. Vestul a fost deosebit de generos. A împrumutat-o masiv, pentru a susține un nivel de trai artificial, cu scopul de a combate tendințele extremiste din societate, care ar fi vulnerabilizat țara în fața URSS. Desigur, o parte din bani s-au întors la creditorii Greciei, din consumul de produse occidentale, sau contracte de infrastructură acordate firmelor vestice.Fără nici cea mai mică îndoială, investiția Occidentului în Grecia a meritat din perspectivă geostrategică. Asta pentru a le răspunde celor care acuză Vestul că a creditat în exces Atena.

Din păcate, criza economică a diminuat drastic capacitatea creditorilor Greciei să-i susțină cheltuielile mult prea mari. Când banii Occidentului s-au terminat fascinația pentru Stânga a ieșit din nou la iveală. Astfel a fost posibilă venirea la putere a „Syriza” lui Alexis Tsipras.

”Să nu ai încredere în greci, chiar și atunci când le faci daruri”. Astfel ar putea fi parafrazat celebrul dicton, urmărind ce se întâmplă astăzi în Grecia. – Silviu Sergiu, editorialist Evenimentul Zilei

Imediat după război, în 1946, a izbucnit un război civil, în care s-au confruntat aripa armată a Partidului Comunist Grec (KKE) cu forțele guvernamentale. A fost unul din primele conflicte ale Războiului Rece, care a testat vigilenta aliaților occidentali, capacitatea lor de a apăra sferele de influență negociate la Yalta.

După trei ani de lupte, în 1949, comuniștii au fost înfrânți. Din acel moment, Planul Marshall, de reconstrucție a Europei postbelice, a adus Greciei importante sume de bani. SUA și Marea Britanie au sperat că tendițele extremiste din societatea greacă vor fi atenuate de prosperitate. Lucrul acesta nu s-a întâmplat, flagelul comunismului nu a fost eradicat. În ciuda sprijinului consistent oferit de Washington, sentimentele anti-americane, antioccidentale au crescut în intensitate, iar Grecia a fost din nou la un pas să intre sub tutela Moscovei, împinsă de un guvern cu vădite simpatii comuniste. Fascinația pentru extrema stângă a continuat. Dictatura Coloneilor, regim autoritar de dreapta instaurat în 1967, a împiedicat însă acest lucru.

Războiul Civil și Dictatura Coloneilor a lăsat răni adânci în societatea greacă, divizarea ei fiind resimțită și astăzi. În 1974, grecii au intrat în epoca democratică cu simpatii de stânga amplificate de resentimentele față de dictatura de dreapta. Foarte mulți greci, în special cei tineri, au continuat să tânjească după comunism, din cauza urii lor față de junta militară, care-i condusese până atunci.

Deoarece, democratizarea Greciei trebuia să aibă loc rapid, Occidentul a finanțat crearea unei clase de mijloc puternice, formată nu din mici întreprinzători, ci din funcționarii statului. Acestora li s-au plătit salarii și pensii supradimensionate, li s-au acordat beneficii consistente. Deoarece consuma mai mult decât producea, Grecia a început să funcționeze pe credit. Vestul a fost deosebit de generos. A împrumutat-o masiv, pentru a susține un nivel de trai artificial, cu scopul de a combate tendințele extremiste din societate, care ar fi vulnerabilizat țara în fața URSS. Desigur, o parte din bani s-au întors la creditorii Greciei, din consumul de produse occidentale, sau contracte de infrastructură acordate firmelor vestice.

Fără nici cea mai mică îndoială, investiția Occidentului în Grecia a meritat din perspectivă geostrategică. Asta pentru a le răspunde celor care acuză Vestul că a creditat în exces Atena. Din păcate, criza economică a diminuat drastic capacitatea creditorilor Greciei să-i susțină cheltuielile mult prea mari. Când banii Occidentului s-au terminat fascinația pentru Stânga a ieșit din nou la iveală. Astfel a fost posibilă venirea la putere a „Syriza” lui Alexis Tsipras. Stânga pândește să ia puterea și în alte țări importante ale Europei. În Spania, Podemos e mai aproape ca oricând să câștige. Nu putem decât să sperăm că, dacă spaniolii, dar și alți europeni, vor vedea caznele grecilor, vor înțelege că votarea unor populiști fără soluții viabile nu e un răspuns la recesiune. În orice caz, viitorul Uniunii Europene este tot mai incert.

Ce se întâmpla în România, când în Grecia era luată în brațe de occident?

Alegerile generale din noiembrie 1946 s-au desfasurat intr-un climat de teroare creat de fortele comuniste si aliatii lor. Comunistii stiau ca au putini simpatizanti si au recurs la intimidarea electoratului democratic pentru a nu se prezenta la vot. Au aplica si strategia falsificarii rezultatelor alegerilor la nivel central prin influenta directa a comisiei centrale. Prin urmare, aceasta a anuntat victoria aliantei comuniste (Blocul Partidelor Democratice cu peste 70% din voturi). In realitate alegerile au fost castigate de P.N.T. cu 78%. Aceste date au fost anuntate de  liderii national taranisti in acelasi timp cu datele oficiale, ei folosind procesele verbale din sectiile de votare din tara. Astfel comunistii au luat sub autoritate puterea legislativa (parlamentul).

Distrugerea partidelor democratice (P.N.L., P.N.T. si P.S.D.). In 1947 a fost declansat un proces impotriva conducatorilor P.N.T.-ului (Iuliu Maniu, Ion Mihalache) sub acuzatia de tradare si complot impotriva ordinii de stat. De fapt, conducerea P.N.T. incercase sa trimita in afara granitelor tarii un grup de lideri cu scopul de a forma un guvern in  exil. Despre aceasta incercare au aflat agentii Sigurantei, controlata de comunisti si grupul conducatorilor taranisti a fost arestat chiar langa avionul cu care urmau sa plece. In urma acestui proces, conducatorii comunisti au fost condamnati la ani grei de inchisoarea, iar partidul a fost desfiintat. Membrii si simpatizantii P.N.T. au fost persecutati si arestati de catre comunisti. Dupa desfiintarea P.N.T., conducatorii partidului national liberal au luat hotararea de a suspenda activitatea partidului pentru a nu expune pe membrii si simpatizantii liberali unor persecutari din  partea autoritatilor comuniste. Cu toate acestea, toti liderii si membrii de frunte ai P.N.L. au fost arestati de catre regimul comunist. In 1948, comunistii au fuzionat cu o parte din P.S.D. (un grup minoritar care sustinea regimul comunist). In urma acestei fuziuni, comunistii au schimbat numele partidului in Partidul Muncitoresc Roman. Ceilalti lideri social democrati care aveau idei anticomuniste au fost arestati si condamnati la ani grei de inchisoare. Prin distrugerea partidelor democratice, comunistii au mai parcurs o etapa in instaurarea dictaturii deoarece de acum inainte nu mai exista niciun partid de opozitie (anticomunist).

La 30 decembrie 1947, autoritatea comunista, in frunte cu Gheorghiu Dej si Petru Groza l-au fortat pe regele Mihai I sa semneze un act de abdicare. Regele a fost amenintat cu moartea si santajat cu executarea unui numar mare de detinuti politici aflati in inchisori, arestati in perioada 1945-1946. Regelui i-a fost permisa plecarea sa impreuna cu mama sa si cativa apropiati. In aceeasi zi, autoritatatile comuniste au proclamat Republica Populara Romana. Astfel, comunistii au inlaturat ultima institutie care mai amintea de regimul democratic, monarhia, garantul constitutiei.

În primii ani de dominație comunistă resursele României au fost exploatate de sovietici prin intermediul companiilor mixte româno-sovietice , înființate după încheierea conflagrației mondiale pentru a gestiona plata uriașei datorii de război către URSS, stabilită prin Tratatul de Pace de la Paris la suma deloc neglijabilă de 300.000.000 dolari (la valoarea din 1938, echivalentul a cca. 5 miliarde de dolari la valoarea din 2014).

SovRom-urile nu au fost ceva specific românesc, sovieticii înființând asemenea societăți mixte în toate țările care trebuiau să le plătească despăgubiri de război (în Finlanda, de pildă, a fost înființată o societate mixtă pentru producerea construcțiilor de lemn numită Puutalo Oy). Un mare număr de oameni (estimările variază de la 137 la mai multe zeci de mii ) au fost închiși din motive politice. Există mărturii despre numeroase cazuri de abuzuri, asasinate sau torturi aplicate unui mare număr de oameni, în principal în cazurile oponenților politici. La începutul deceniului al șaptelea (1960÷1970), guvernul român a început să treacă la acțiuni pentru creșterea gradului de independență față de Uniunea Sovietică.

Andrei Rădescu / romaniabreakingnews.ro

Surse: evz.ro, ro.wikipedia.org, dunastu.wordpress.com

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press