ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Istoria României"

Istoria României

,

Igor Dodon, președintele Republicii Moldova,  a propus crearea unei comisii de expertiză istorică care va propune și dezbate diferite proiecte și programe în domeniu. Decizia a fost luată în cadrul unei ședințe cu istoricii și experți din mediul academic care a avut loc pe 23 ianuarie 2016. Acesta a reluat mai vechile doleanțe privind necesitatea studierii istoriei Moldovei în curriculumul școlar. El susține că comisia sus-menționată se va întruni lunar și își va desfășura activitatea în cadrul Consiliului Societății Civile pe lângă Președintele Republicii Moldova

Totodată, în cadrul ședinței de azi au fost puse în discuție mai multe subiecte „legate de importanța evenimentelor din trecutul Moldovei, dar și acțiunilor care se impun în vederea consolidării statalității și identității moldovenești”. – Igor Dodon

Redacția RBN Press Chișinău, amintește că Igor Dodon este adeptul moldovenismului și a Moldovei mari – un posibil stat pe care Moscova îl vrea format sub tutela lui, prin dezlipirea Moldovei istorice de România dar și a sudului și nordului Basarabei aflate acum în componeța Ucrainei (Bugeac și Nordul Bucovinei, regiunea Cernăuți). Totodată, Igor Dodon alături de deputații socialiști doresc scoaterea din cadrul instituțiilor preuniversitare a studiului  „Istoria Românilor”, și înlocuirea cu „Istoria Moldovei”.

Comunicatul președinției Moldovei:

„La inițiativa Președintelui Republicii Moldova, dlui Igor Dodon, a fost convocată o ședință de lucru la tema „Semnificația marilor evenimente istorice întru consolidarea statalității Republicii Moldova”. În cadrul ședinței, la care au participat istoricii și experți din mediul academic, au fost puse în discuție mai multe subiecte legate de importanța evenimentelor din trecutul Moldovei, dar și acțiunilor care se impun în vederea consolidării statalității și identității moldovenești.

Președintele Igor Dodon a propus crearea unei comisii de expertiză istorică. Aceasta urmează să se întrunească lunar pentru a propune și dezbate diferite proiecte și programe în domeniu. Comisia își va desfășura activitatea în cadrul Consiliului Societății Civile pe lîngă Președintele Republicii Moldova. Președintele a reiterat necesitatea studierii istoriei Moldovei în curriculumul școlar.”

Video postat de președintele Igor Dodon fară sunet. Oare ce nu vor să se audă?

Raisa Țurcan / Chișinău – romaniabreakingnews.ro

,

Lucian Boia, Cum s-a românizat România, București, Editura Humanitas, 2015, 139 pagini

Un articol de Iona Bolovan – Fundația Culturală Română

Romania Altfel_Lucian_BoiaRecitind recent o carte de eseuri a istoricului Lucian Boia, De ce este România altfel? (București, Editura Humanitas, 2012) și comparând-o cu cea pe care o supunem în rândurile de față unei analize critice, am constatat că ambele încep pe același ton, cu o afirmație/lamentație despre aparenta unicitate a românilor și a României. În culegerea de eseuri din 2012 autorul scria: „Țările și națiunile sunt diferite. Asemănătoare și diferite. România intră și ea, firește, în acest joc al asemănărilor și deosebirilor. Nu cumva este totuși și mai diferită? Cu alte cuvinte, nu se situează oare mai «excentric», sub tot felul de aspecte, în raport cu ceea ce ar fi o medie sau o relativă normalitate europeană?“ (pag. 5).

România nu s-a românizat altminteri decât s-au maghiarizat, germanizat, polonizat și francizat Ungaria, Germania, Polonia, Franța ș.a.

În volumul din 2015 pe care îl recenzăm, istoricul bucureștean afirmă:

„Fiecare popor își are propria experiență cu «ceilalți». Puține însă în asemenea măsură și cu asemenea intensitate precum românii. Situat într-o regiune «deschisă» și multă vreme vag structurată, actualul spațiu românesc a cunoscut o diversitate de dominații politice și de infuzii etnice și culturale“ (pag. 5). De aceea, în opinia noastră, ambele lucrări sunt realizate într-o manieră care poate induce nu doar specialiștilor, ci și publicului larg, ideea că românii sunt unici nu doar la modul firesc, așa cum fiecare națiune e diferită în raport cu vecinii ei, ci sunt mai degrabă unici în sens negativ, cultivând mult mai constant, în comparație cu alte popoare, trăsături de caracter sau comportamente blamabile.

Se pare că românii, în viziunea profesorului Lucian Boia, ar fi mai damnabili decât mulți alții, fiind „campionii“ unor manifestări care-i particularizează nu doar când vine vorba de trecutul lor, ci și în prezent. Deoarece competențele noastre, ca istoric și specialist în devenire pe teme de demografie istorică, sunt limitate la o perioadă cronologică nu foarte largă, iar tematic interesul nostru profesional se rezumă la câteva domenii ale istoriei moderne și contemporane, vom lăsa în seama altor colegi să analizeze cum se reflectă trecutul recent în lucrarea domnului Boia și să se pronunțe dacă, într-adevăr, românii (cei mulți și, bineînțeles, elitele lor) sunt cei mai de condamnat între popoarele lumii.

Boia_Lucian_demintologLa această subtilă insinuare a domnului Lucian Boia, cum că românii și România ar fi „oaia neagră“ a Europei, demonstrație pe care autorul o conduce cu abilitate și, uneori, chiar cu argumente credibile la prima vedere înspre o conturare a imaginii negative a concetățenilor noștri și a statului român, ne permitem să formulăm și un alt răspuns, poate nu ultimul într-o paradigmă discutată pe larg acum mai bine de două decenii de Francis Fukuyama. Astfel, credem cu toată convingerea și vom încerca să aducem în sprijinul tezei noastre suficiente dovezi care să arate că românii nu au fost nici mai răi și nici mai buni, că nu sunt mai altfel decât maghiarii, germanii, polonezii, francezii etc., după cum nici România nu s-a românizat altminteri decât s-au maghiarizat, germanizat, polonizat și francizat  Ungaria, Germania, Polonia, Franța ș.a.

Pentru început, vom face câteva remarci cu caracter general asupra volumului Cum s-a românizat România, pentru ca apoi să reluăm critic diferite aspecte controversate sau prezentate unilateral, dacă nu chiar tendențios, de către autorul cărții recenzate.

Din punct de vedere metodologic, istoricul Lucian Boia apelează din când în când la comparatism, mai ales atunci când are la îndemână exemple de comportamente ale altor popoare ce nu par a fi „nocive“ din perspectiva „corectitudinii politice“, corectitudine pe care o și invocă la pagina 8. De fiecare dată însă când românii (individual sau colectiv) au comis fapte mai mult sau puțin reprobabile, domnul Boia dă dovadă de amnezie, lăsând impresia că numai românii au putut fi capabili în istorie de atitudini și fapte situate la sau dincolo de limita umanității. Elocvent în acest sens este faptul că abia la pagina 40 a cărții (deci după aproape o treime din lucrare) profesorul bucureștean invocă o primă comparație între români și alte națiuni, în contextul în care tratează politica dusă de Spiru Haret în domeniul învățământului pentru formarea viitorilor cetățeni care trebuiau să cunoască limba română și să dovedească atașament față de țară, comparând acest efort cu Kulturkampf-ul inițiat în cel de-al doilea Reich de cancelarul Bismarck în deceniul opt al secolului al XIX-lea. Apoi, comparativ cu culegerea de eseuri De ce este România altfel?, cartea de față are un aparat critic aparent îndestulător, cu multe pagini în care, la nivelul notelor de subsol, se fac trimiteri la literatură de specialitate și fonduri arhivistice, ceea ce-i conferă un statut de lucrare științifică, nemaifiind doar o sumă de eseuri, precum alte lucrări ale domniei sale.

Adevărul istoric este mistificat fie prin necunoașterea surselor de documentare minimale, fie prin ocultarea izvoarelor.
Vom trece în revistă în continuare câteva dintre afirmațiile și interpretările istoricului Lucian Boia din cartea recenzată față de care ne situăm pe poziții opuse. Astfel, un prim enunț pe care dorim a-l amenda este cel conform căruia „odată cu afirmarea ideologiei naționale, scopul românilor devine acela de a crea un stat românesc și de a se «scutura», pe cât posibil, de străini… După ce se aflaseră atâta vreme sub dominația sau sub influența altora, românii simțeau imboldul de a construi o Românie care să fie efectiv a lor. Din această tensiune izvorăște persistentul naționalism românesc, cu latura lui pronunțat «etnicistă» și religioasă (român cu adevărat e considerat a fi românul etnic și de preferință ortodox)“ (pag. 7-8).

În primii ani ai secolului XX, președintele SUA Theodore Roosevelt Jr. i-a avertizat pe conaționalii săi că se produce o crimă împotriva clasei conducătoare americane, constituită din protestanți anglo-saxoni. Creșterea diferențelor de natalitate între negri și albi, precum și pericolul galben ce venea din Orient ca urmare a unei imigrații constante și masive de asiatici după 1880 amenințau să submineze, în opinia lui, bazele puterii SUA. Președinele i-a implorat pe nativii americani (cei albi, de regulă protestanți și care făceau parte din middle class) să se mobilizeze demografic, să aibă cât mai mulți copii. Oare nu cumva președintele, care vorbea evident în numele multor cetățeni, voia și el un stat numai pentru americani, în înțelesul de americani puri, adică albi, de preferință descendenți ai anglo-saxonilor și protestanți din punct de vedere confesional?

Dacă în patria democrației cel mai înalt oficial al SUA se exprima în acești termeni, de ce sunt de condamnat românii că voiau o Românie a lor?

Vorbind despre românii transilvăneni care au emigrat în Vechiul Regat înainte de Unirea din 1918, domnul Boia se află într-o mare eroare atunci când susține că „istoricul e astfel lipsit de posibilitatea de a stabili – altfel decât cu mare aproximație – numărul românilor transilvăneni (deloc mic) care trecuseră în România“ (pag. 15). Dacă dânsul nu cunoaște sursele statistice privitoare la Transilvania, putea să facă un efort minim de documentare sau să întrebe un cunoscător într-ale istoriei Transilvaniei și ar fi putut afla că măcar pentru perioada 1899-1913, adică atunci când a avut loc cel mai masiv proces de emigrare din provincie peste Carpați către România sau în alte țări, avem la îndemână un valoros izvor statistic elaborat de către autoritățile maghiare (Magyar Statisztikai Közlemények. Új sorozat, vol. 67, Budapest, 1918). În acest util volum, la paginile 30-31 găsim situația emigranților din Transilvania către România, emigranți care au declarat limba română ca limbă maternă, clasificați pe comitate, iar numărul lor total se ridică la circa 170.000 numai pentru intervalul 1899-1913. Prin urmare, iată cum, de la bun început, domnul Lucian Boia reușește să mistifice adevărul istoric fie prin necunoașterea surselor de documentare minimale pentru un aspect sau altul tratat în paginile cărții (chiar dacă în astfel de numeroase privințe domnia sa enunță sentințe definitive, ceea ce îl descalifică între specialiști), fie prin ocultarea izvoarelor de a căror existență în istoriografia românească sau universală ar trebui să fie conștient.

*Cu acest prilej îi facem cunoscut distinsului istoric bucureștean faptul că volumul menționat anterior este disponibil atât în bibliotecile clujene, cât și în cele budapestane, și el este o mină valoroasă de date statistice despre fenomenul emigrării din Transilvania între 1899-1913 (inclusiv numărul celor care s-au întors din Vechiul Regat sau din America, nivelul socio-profesional al emigranților, distribuția lor pe sexe etc.).

Este extrem de grav cât de ușor se joacă cu cuvintele și cu insinuările domnul profesor Lucian Boia!

Vorbind despre compoziția etno-confesională a Bucureștiului, domnul Boia se „minunează“ de faptul că, la 1899 și 1912, românii reprezentau numai 65,54%, respectiv 70% din populația totală a capitalei. Sunt accesibile date statistice privind alte capitale europene de la cumpăna celor două secole și ar fi interesant pentru domnia sa să ia în considerare astfel de exemple pentru a descoperi că în alte orașe-capitală din Europa vremii lucrurile stăteau la fel. Dar oare, azi, câte procente mai reprezintă londonezii veritabili din populația totală a Londrei? Autorul se contrazice pe el însuși de la o pagină la alta:

„Plafonul străinilor e atins spre 1900, la capătul câtorva decenii de intensă modernizare a țării, și îndeosebi a segmentului citadin. Nevoia de persoane calificate, în cele mai diverse domenii, înregistrează un maximum în această perioadă, așa că numeroși străini își găsesc un rost în România. Spre mijlocul secolului al XIX-lea, majoritatea medicilor erau străini“ (pag. 20-21). Numai că la pagina următoare, istoricul descoperă că la 1899, din  368 medici câți erau înregistrați la recensământ, un număr de 277 (75,27%) erau români!!

În finalul subcapitolului „Români și străini“, autorul precizează că „la 1900 România se afla pe locul 2 în Europa în ceea ce privește procentul străinilor stabiliți în țară: 79 la 1.000 de locuitori“, la mare distanță situându-se țări precum Danemarca, Belgia, Franța, Austria etc. „Se dovedește astfel marea atractivitate pe care o prezenta România în epocă“ (pag. 23-24). De acord cu profesorul Boia. România, care intrase decisiv după 1859 pe drumul modernizării, avea nevoie de forță de muncă înalt calificată, de specialiști în varii domenii. Potrivit însă mecanismului „pull and push“ care reglează fenomenul migratoriu, în categoria „pull“ trebuia să intre mai mult de un singur factor pentru a stimula o așa emigrare consistentă spre România: și nu doar una a specialiștilor foarte necesari în dezvoltarea țării, ci și o emigrare a unor categorii socio-profesionale cu studii medii sau chiar modeste, ca să nu vorbim de oameni simpli care au găsit un cămin potrivit pe pământul Țărilor Române. Aici credem că se putea invoca tradiționala ospitalitate românească, atestată cel puțin în epoca modernă de foarte mulți călători prin spațiul românesc.

Fără toleranța cu care i-au tratat de cele mai multe ori autoritățile, dar și românii de rând, pe străinii imigranți, fără sentimentul că vor trăi în siguranță și bună pace aici, ar mai fi rămas atât de mulți străini în România? Cu siguranță nu, iar acest aspect merită evidențiat, chiar dacă el pare să-i scape domnului Boia.

Tratând problema Dobrogei și a structurilor demografice din acest ținut la 1878, când acest teritoriu a revenit în componența României, domnul Lucian Boia emite interpretări cel puțin controversate, dacă nu chiar periculoase, mai ales în contextul contemporan al amenințărilor pe care Statul Islamic le face la adresa democrațiilor europene și nu numai: „Deși, cum spuneam, cifrele sunt foarte nesigure, se poate considera că, la 1878, musulmanii, turci și tătari, alcătuiau o majoritate. În logica de astăzi, Dobrogea, inclusiv partea din sud care i-a revenit Bulgariei, s-ar fi putut constitui într-un stat aparte, cu profil predominant islamic (așa cum s-au petrecut lucrurile recent în Bosnia și în Kosovo)“ (pag. 26). Rămâi pur și simplu perplex în fața unui asemenea scenariu care este mai degrabă de domeniul cliometriei decât al istoriei! Oricum, la o asemenea afirmație periculoasă nu credem că vom avea reacții în România, și la fel de puțin probabilă e o ripostă a autorităților din Bulgaria, tot atât de (potențial) afectate de acest scenariu elucubrant al istoricului bucureștean!

Oare domnul profesor Boia nu cunoaște istoriografia italiană sau pe cea germană?
În primul subcapitol al celui de-al doilea capitol, domnul Lucian Boia abordează problema statului național unitar din perioada interbelică și se „minunează“ cum a fost posibilă înscrierea sintagmei de stat național unitar în Constituția din 1923, atâta vreme cât românii reprezentau numai 71,9% din populația totală a României (pag. 53)! La acest subcapitol, ca la multe altele unde ar fi putut să arate că România nu a fost mai altfel decât alte țări, ne simțim obligați să invocăm câteva exemple din alte state vecine. Astfel, la recensământul din 1931, polonezii reprezentau 68,9% din populația Poloniei, cehii și slovacii erau, la 1930, doar 66,2% din populația totală a Cehoslovaciei. Desigur, Ungaria prezenta o situație mai omogenă, în condițiile în care maghiarii constituiau 92,1% din populația totală, asta și pentru că Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 a lăsat acestora aproximativ acel teritoriu ce se suprapunea peste granițele blocului etnic din Ungaria propriu-zisă(1). Într-o manieră subtilă, dar vizibil malițioasă, autorul se oprește asupra modului în care o bună parte din istoriografia românească a prezentat formarea statului național unitar român ca pe ceva de la sine înțeles. Ce este greșit în asta? Oare domnul profesor Boia nu cunoaște istoriografia italiană sau pe cea germană? Ne îndoim, fiindcă domnia sa, preocupat de decenii bune de istoriografia românească și universală, a fost prezent multă vreme, și înainte de 1989, la manifestări științifice în afara României, și a luat contact direct cu istoriografiile occidentale în care se pot identifica pentru scrierile istorice din secolele XIX-XX aceleași trenduri ca și la români!

Încercând să formuleze o sentință nu doar asupra caracteristicilor demografice ale României interbelice, ci și asupra modului de funcționare al acesteia, istoricul bucureștean susține într-un mod generalist, simplificând lucrurile nepermis de mult, că „România Mare preia filozofia centralizatoare a Vechiului Regat; nici vorbă de acceptarea individualităților regionale“ (pag. 54).

Putem fi de acord până la un punct cu atare afirmație, dar ce ne facem când în materie de jurisprudență, bunăoară, aflăm că doar Ion Antonescu a vrut să unifice cu adevărat legislația a ceea ce mai rămăsese din România Mare? Codul Civil Austriac a rămas în vigoare în Transilvania în bună măsură până în anul 1943!!! Codul Civil românesc a început să se aplice în Transilvania abia la data de 15 septembrie 1943, în temeiul Legii nr. 389 din 22 iunie, același an(2). Desigur că putem invoca multe alte exemple care vin la extrema cealaltă a unui centralism sufocant, a cărui prezență în practica politică și administrativă a României reîntregite nu poate fi negată, fiindcă și azi ne lovim adeseori de el. Doar că nu e corect numai să acuzăm… Autorul admite pe bună dreptate că, în general, peste tot în lume soarta demografică a minorităților are cam același traiect, că „națiunea macină minoritățile și tinde spre omogenizare; să nu fim ipocriți și să ne prefacem că doar în România lucrurile s-ar petrece altfel“. O carte nu tocmai recentă(3), dar extrem de actuală prin analizele făcute și prin concluziile ei, ne arată că și în alte spații europene lucrurile au mers în aceeași direcție, fie că este vorba de secolul al XIX-lea, al „naționalităților“, fie că este vorba de secolul XX, al „extremelor“.

La finalul aceluiași subcapitol, istoricul bucureștean nu ratează ocazia de a arunca săgeți  spre una dintre sintezele cele mai recente de Istoria Transilvaniei, apărute sub egida Centrului de Studii Transilvane din Cluj-Napoca. Realizare de excepție, după unele recenzii apărute în țară și străinătate, sinteza în 3 volume de Istoria Transilvaniei (tipărită între 2003-2008 în limbile română și engleză) însumează aproximativ 1500 de pagini și a fost coordonată de acad. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler și Magyari András, cu un larg colectiv format din specialiști români, maghiari, germani și evrei. După știința noastră, e vorba de un proiect unic în România, Ungaria, Germania sau Austria. Autorii s-au străduit să reconstituie sine ira et studio istoria acestei părți de țară din antichitate până la unirea Transilvaniei cu România. Intenția autorilor a fost în primul rând să reconstituie evenimentele mai importante ce au marcat trecutul provinciei, ferindu-se de interpretări care au suscitat decenii sau chiar secole la rând polemici aprinse între istoriografiile română, maghiară sau germană. Aceasta nu înseamnă că au făcut abstracție de existența lor, însă au căutat punctele de legătură, elementele comune, ceea ce i-a unit întâi și întâi pe locuitorii Transilvaniei, fie ei români, maghiari, germani etc. Nu au fost ocolite, firește, nici diferențele, diferendele și conflictele, însă abordarea lor s-a făcut fără ostentație, cu înțelegere pentru specificul fiecăruia, dar și cu dorința de echilibru și obiectivitate. E adevărat că această lucrare, precum și sinteza elaborată de subsemnatul și acad. Ioan-Aurel Pop în anul 2013 se opresc la Unirea din 1918, conținând doar scurte evaluări privind destinul Transilvaniei în cadrul României. Pentru a răspunde la interogația pusă de domnul Boia dacă aceasta a însemnat pentru Transilvania „sfârșitul istoriei“, ne îngăduim să-i răspundem istoricului bucureștean cu o interogație: oare faptul că domnia sa a publicat o carte despre germanofilii din România înainte și în timpul Marelui Război înseamnă că nu au existat și alte tabere? Germanofilii erau cu siguranță o minoritate în câmpul vieții politice și publice românești, în schimb antantofilii dominau spațiul public și au fost majoritari (și) în vara anului 1916. Probabil că domnul Boia lucrează și la o astfel de carte despre antantofili, după cum și noi, la Cluj, lucrăm la o extindere a sintezei de istoria Transilvaniei spre perioadele interbelică și postbelică. Cândva, le va veni rândul acestor proiecte individuale și colective și ne vom publica fiecare ce avem restant…

Istoricul recenzat lansează alte câteva afirmații, dacă nu elucubrante, cel puțin șocante
O amplă analiză a comportamentului integrator al autorităților față de minoritari și a tendințelor centrifuge ale acestora relevă complexitatea perioadei interbelice nu doar la noi, ci și în alte părți ale Europei. Invocând imixtiunea statului român în problemele identitare ale minorităților și exemplificând cu „ajutorul“ dat de acesta germanilor sau evreilor maghiarizați înainte de 1918 să își redescopere identitatea, domnul Boia ajunge să-i deplângă numai pe maghiari, uitând însă să găsească cuvinte de compasiune pentru slovacii, șvabii, evreii sau românii maghiarizați în secolele următoare: „într-adevăr, o bună parte dintre unguri aveau diverse alte origini, mai apropiate sau mai îndepărtate, ceea ce nu-i împiedica însă de a fi devenit totuși unguri; în mod corect, s-ar fi cuvenit ca fiecare individ să aibă dreptul de a decide în privința propriei identități“ (pag. 71). Dar oare românii din Transilvania au avut întotdeauna ocazia să decidă asupra propriei identități? După mijlocul secolului al XIV-lea, prin măsurile regelui Ludovic I, din 1366, era încurajată tot mai mult apartenența la nobilimea de religie catolică, astfel că treptat românii dispar din Adunările de stări ale Transilvaniei și vor fi tot mai marginalizați politic și social. Acest lucru se va desăvârși mai târziu, la 1437, prin fraterna unio și, în secolul XVI, prin unio trium nationum. După Reforma religioasă de la mijlocul secolului al XVI-lea, în Transilvania a fost instituită toleranța religioasă, pentru prima dată în Europa fiind recunoscute într-un stat ca oficiale confesiunile romano-catolică, calvină, luterană și unitariană, acestea fiind îmbrățișate aproape în exclusivitate de către maghiari, secui și sași. Din păcate, românii, și prin religia lor ortodoxă, rămâneau pe dinafara sistemului celor trei națiuni (stări politice) privilegiate și a celor patru religii recepte, condiția lor în Transilvania fiind una de inferioritate politică, economică și culturală. Nu întâmplător, o bună parte a elitei românești, dar uneori și oamenii simpli au emigrat, trecând la sud și la est de Carpați în statele românești Moldova și Țara Românească, unde au putut să se afirme neîngrădiți pe toate planurile și să-și păstreze identitatea românească prin intermediul confesiunii lor ortodoxe. Tot atât de adevărat este și faptul că o mică parte a nobilimii românești, câtă a mai supraviețuit după tentativele regalității maghiare de catolicizare din secolele anterioare, a îmbrățișat pe alocuri una dintre noile confesiuni reformate (prin Țara Hațegului, în Maramureș, Chioar etc.).
Un cititor mai puțin avizat poate rămâne perplex…
… înspre finalul subcapitolului „Românizarea prin școală“ din cauza asocierilor periculoase făcute de domnul Lucian Boia și a interpretărilor tendențioase ale domniei sale, care nu țin cont de spiritul și terminologia vremii, inducând concluzii false despre oameni importanți ai științei și vieții publice românești, profesioniști onești apreciați până și de străini (numai autorul recenzat pare, în această carte, să nu știe cât de democratic și umanist s-a comportat personajul incriminat).

Astfel, prezent la 19 noiembrie 1935 la Casa Școalelor, la o consfătuire legată de rezultatele procesului de sprijinire a minorităților deznaționalizate înainte de 1918 pentru a-și regăsi și a-și fortifica identitatea, dar și pentru a învăța limba română, renumitul statistician Sabin Manuilă, directorul Institutului Central de Statistică ar fi spus (subliniem deliberat aceste cuvinte, fiindcă domnul Boia NU ne indică sursa folosită după ce redă două citate din discursul lui Sabin Manuilă, lucru elementar pe care îl află studenții de la Istorie în primele zile de școală: „Sunt două regiuni și două probleme distincte, spune el: granița de vest și secuimea. Abordările trebuie să fie diferite. «Problema Graniței de Vest este purificarea acestei granițe pe o zonă de 100 km, și nu se poate face decât prin extirparea elementului unguresc.» Va trebui colonizată zona, chiar prin schimb de populație, aducând români din Ungaria. Sună crud și, cel puțin din perspectiva actuală (știind unde aveau să ducă asemenea îndemnuri), foarte îngrijorător: purificare, extirpare… Pe de altă parte, continuă Manuilă, «atitudinea față de secui să fie mai conciliantă, căci va aduce, după cum e firea acestora, mai înclinată spre ce-i românesc, o asimilare treptată, cu asentimentul lor. Nu trebuie o politică de agresiune, ci de asimilare pacifică». Oricum, extirpare sau asimilare, maghiarii urmau să dispară. Să ținem seama, desigur, de distanța de la vorbe la fapte; lucrurile, în ceea ce-i privește pe unguri, n-aveau să se petreacă așa“ (pag. 75). Este extrem de grav cât de ușor se joacă cu cuvintele și cu insinuările domnul profesor Lucian Boia! Cred că domnia sa este conștient de faptul că sugerează, într-un mod intenționat confuz, niște lucruri grave despre Sabin Manuilă pe care chiar dânsul l-a caracterizat drept un „remarcabil profesionist, dar și naționalist ardelean“ (pag. 74-75).

Probabil domnul Boia nu avea cum să escamoteze profilul profesional de excepție al acestui savant și susținător al instituțiilor demografiei românești interbelice, dar un defect tot trebuia să-i găsească pentru a diminua importanța operei sale, și atunci l-a caracterizat drept naționalist ardelean. Ce înțeles acordă acestui termen domnul Boia, nu știm. Ce conotații abominabile legate de acest „naționalist ardelean“ ne lasă să gândim istoricul bucureștean? Oricum, fraza domniei sale este fără echivoc în ceea ce-l privește pe remarcabilul demograf arădean. Termenul folosit de domnul Boia, cel de „ardelean“, nu este potrivit, Sabin Manuilă s-a născut la Sâmbăteni, lângă Arad, a făcut studiile universitare la Budapesta, a profesat ca medic și asistent universitar doar câțiva ani la Universitatea din Cluj și apoi, după o bursă în SUA, a devenit la scurt timp, începând cu 1927, bucureștean, ocupând mai multe funcții în administrația centrală a țării. Prin urmare, domnul Boia ar trebui să fie mai atent la nuanțele cuvintelor pe care le folosește, „ardelean“ nefiind tocmai atributul just pentru Sabin Manuilă. Desigur, admitem că el s-a străduit prin opera științifică, prin munca de organizare a sistemului medical și a demografiei românești să îmbunătățească nivelul de trai al populației din România, să-i confere demografiei și statutul de armă de luptă contra revizionismului maghiar, și nu numai. Atât în timpul războiului, cât și în perioada pregătirii documentației istorice, statistice și etnografice pentru Conferința de Pace de la Paris, Sabin Manuilă și-a folosit expertiza științifică ca un adevărat militant pentru drepturile națiunii române. Probabil că atunci, și nu este exclus ca și în prezent (deși nu mai este printre cei vii din 1964, când a decedat la New York), personalitatea și competențele științifice ale lui Sabin Manuilă să fi deranjat multă lume. Prin țările din jurul României și nu numai… Și poate că astăzi unii dintre cei deranjați sunt interesați să-l denigreze și să arunce, direct sau prin interpuși, cu noroi într-un om căruia poți să-i pui în cârcă multe acuzații, dar nu și pe aceea de a fi imaginat exterminarea maghiarilor, a evreilor ș.a.m.d. De aceea, fraza domnului Boia, pe care o reluăm în continuare, ni se pare izvorâtă nu din ignoranță, ci mai degrabă din cu totul alte rațiuni: „Oricum, extirpare sau asimilare, maghiarii urmau să dispară“. Oare domnul Boia nu știa că Sabin Manuilă a angajat fictiv la Institutul Central de Statistică (după 1940) sute de intelectuali evrei pentru a-i proteja, pentru a nu fi trimiși în lagărele de muncă forțată de la CFR, la fortificații din jurul Capitalei sau în alte locuri în care ar fi îndurat umilințe și privațiuni? Sau că același Sabin Manuilă a ajutat un număr mare de familii evreiești din București, Arad etc. să-și salveze parțial sau integral bunurile de avântul românizării averilor, proces declanșat în acei ani tulburi ai războiului? Există în fondul personal Sabin Manuilă de la Arhivele Naționale suficiente documente în acest sens. Oare atât de inuman să fi fost în timp de pace, în 1935, Sabin Manuilă încât să conceapă eliminarea fizică a maghiarilor de pe granița de vest, și atât de uman în vremurile excepționale de război și dictatură? Credem  că domnul Boia avea obligația morală de a explica faptul că termenul de extirpare, utilizat probabil de Manuilă, avea în epocă înțelesul de dislocare teritorială, și nicidecum înțelesul insinuat în carte, de exterminare a minoritarilor unguri! Oare ar mai fi fost primit Sabin Manuilă în SUA după 1947, când a reușit să scape din România pe cale să devină comunistă și chiar să devină consultant al Biroului pentru recensământ al acestei țări dacă ar fi gândit și acționat în felul pe care îl descrie fără nicio remușcare domnul Boia? Am publicat în urmă cu foarte mulți ani un document elaborat sub conducerea lui Sabin Manuilă în toamna anului 1941, după destrămarea României Mari, și aici erau creionate câteva idei în legătură cu posibila omogenizare etnică a României prin soluția schimbului total și obligatoriu de populație cu țările vecine. De altfel, România și Bulgaria, în urma acordului de la Craiova din septembrie 1940, au trebuit să pună în practică acest principiu al schimbului reciproc de populație. Era, la vremea respectivă, o variantă relativ rezonabilă de a soluționa problemele cu care se confruntau statele în raport cu minoritățile centrifuge și ea a fost pusă în practică încă din 1923 sub controlul Ligii Națiunilor de către Turcia, Grecia și Bulgaria, ca urmare a tratativelor de la Lausanne! După al Doilea Război Mondial, în perioada 1945-1948, state precum Polonia, Cehoslovacia, Ungaria sau Iugoslavia au expulzat într-o manieră uneori brutală milioane de germani, cu acordul și uneori la instigarea democrațiilor occidentale. România, din fericire, NU a recurs la acest lucru. E adevărat că, din ianuarie 1945, așa cum s-a întâmplat și în alte țări din Europa Centrală, câteva zeci de mii de germani adulți, mai cu seamă bărbați, au fost duși pentru câțiva ani la muncă silnică în URSS. Totuși, pot oare fi puse pe picior de egalitate politica unilaterală de dezrădăcinare forțată a mai multor milioane de germani din țările menționate anterior și planurile teoretice ale lui Manuilă de schimb total și obligatoriu de populație cu țările vecine, făcut sub controlul Ligii Națiunilor sau al altor organizații internaționale, pe baza unor acorduri bilaterale și cu pregătire prealabilă?

Comentând revenirea Transilvaniei de Nord-Vest (nu a Ardealului de Nord cum scrie domnul Boia, fiindcă teritoriul cedat Ungariei prin Dictatul de la Viena nu era numai din Ardeal, din el făceau parte zone întinse din ceea ce specialiștii numesc Crișana, Sătmar, Maramureș – sau mai pe scurt Partium, Ardealul având o altă conotație geografico-administrativă și istorică!) la România în martie 1945, istoricul recenzat lansează alte câteva afirmații, dacă nu elucubrante, cel puțin șocante: „Revenirea Ardealului de Nord între frontierele României, act de pură dreptate potrivit interpretării românești, a fost o decizie asupra căreia puterile victorioase în război au căzut de acord după destule ezitări. Fapt este – detașându-ne de intrepretările simpliste – că și maghiarii, nu numai românii, pot invoca drepturi asupra Transilvaniei“ (pag. 96)! Fie și numai pentru această declarație/interpretare, cred că lucrarea de față a domnului profesor Boia trebuie tradusă în maghiară, engleză, germană și în alte limbi. Asta, pe cât posibil, în România și, de ce nu, cu sprijinul unor programe de finanțare a traducerilor și de tipărire a cărților subvenționate de către statul român, așa cum nu de puține ori s-a întâmplat în ultimul deceniu ca Ministerul Culturii ori Institutul Cultural Român, condus la vremea respectivă de eseistul Horia-Roman Patapievici, să finanțeze cărți și proiecte care aduceau deservicii culturii românești și intereselor fundamentale ale României.

Cine este curios poate lua lista editurilor finanțate în ultimii 10 ani de Ministerul Culturii și va avea surpriza să constate că au fost ani în care proporția editurilor maghiare care au beneficiat de subvenții de editare a fost cu mult, nefiresc de mult, peste ponderea etniei maghiare în cadrul populației țării sau peste procentul editurilor maghiare în ansamblul caselor de editură din România! Ca să nu mai vorbim de scandalurile legate de anumite proiecte ale ICR care au stârnit suficiente valuri și nu fac obiectul prezentei recenzii. Trecând într-un registru mai grav, sperăm totuși ca prezenta lucrare a istoricului bucureștean să nu fie tradusă și publicată cu finanțare de la bugetul țării noastre. Din nefericire pentru autor, documentarea insuficientă sau preluarea ad hoc și fără filtrul analizei critice a unor informații din literatura de specialitate, fără să fie consultate și lucrări care oferă o altă viziune asupra istoriei contemporane, au condus la comiterea unor greșeli de datare și interpretare care ocultează adevărul istoric. Astfel, distinsul istoric Boia confundă anul în care a dispărut Regiunea Autonomă Maghiară și s-a revenit în România, din punct de vedere administrativ, la împărțirea în județe: nu în 1966, cum apare la pagina 105 a cărții, s-a apelat la această fomulă, ci în anul 1968, tot așa cum faptul că se vorbește la pagina 111 de populația românească „la 1966, în orașele județului Bihor“ demonstrează același lucru, cunoașterea superficială a istoriei contemporane a țării noastre.

Cu toate acestea, istoricul bucureștean își permite să emită sentințe definitive și să facă unele caracterizări tendențioase asupra unor personalități și evenimente istorice. Mai grav însă este că, încercând să deplângă soarta minorității maghiare din România, cu o empatie ce depășește limitele firescului, domnul Boia afirmă în necunoștință de cauză, reușind să și confunde denumirile corecte, că „la Universitatea Babeș-Bolyai, profesorii maghiari sunt nevoiți să predea în română, în maghiară se mai țin doar cursurile de la Facultatea de Limbă Maghiară“ (pag. 108). În primul rând, domnul Boia trebuie să știe că la Universitatea Babeș-Bolyai nu a funcționat o Facultate de Limbă Maghiară, ci la Facultatea de Filologie (sau de Litere, cum este denumită mai recent) a existat și continuă să existe un program de licență în limbă maghiară, unul de etnologie în limba maghiară etc. Chiar și în ultimul deceniu de existență al regimului naționalist, în care Ceaușescu a exacerbat (uneori și la provocările Budapestei) discursul naționalist, iar drumul spre o politică pur românească, cum scrie domnul Boia la pagina 106, era larg deschis, la Universitatea Babeș-Bolyai au existat programe de studii de licență unde s-a predat complet (și pe alocuri preponderent) în limba maghiară. Înainte de a arăta câteva date statistice din arhiva Universității Babeș-Bolyai, invocăm aici o situație pe care am trăit-o personal. În anul universitar 1982-1983, la Facultatea de Istorie și Filozofie de la Universitatea Babeș-Bolyai, secția Istorie-Filosofie, în anul I erau înscriși, după concursul de admitere, 18 studenți români și doi maghiari. Cei doi colegi maghiari au făcut INTEGRAL în limba maghiară toate cursurile din acel an, cu o singură excepție, respectiv cursul de Istoria Veche a României, susținut la acea vreme de reputatul istoric Hadrian Daicoviciu. La secția de Filozofie-Istorie erau, din câte îmi amintesc, cinci sau șase studenți maghiari, care, la rândul lor, au audiat toate cursurile în limba maghiară, cu excepția celui deja menționat. Un coleg maghiar de la această secție nu a promovat examenul la această disciplină și m-a rugat să-i împrumut o carte pe care eu o cumpărasem de la anticariat pentru (acest) curs. Cartea se numea Dacii și era scrisă de Hadrian Daicoviciu. Firește că la sesiunea de restanțe colegul maghiar (ca și alți colegi români ce nu promovaseră vara) a luat examenul și a putut trece în anul II. Când am revenit din vacanță la Cluj și i-am cerut cartea, acesta, senin, mi-a răspuns amuzându-se că, după ce a trecut examenul la profesorul Hadrian Daicoviciu, a pus-o pe foc. Adică o carte a fost aruncată pe foc fiindcă un student, de această dată maghiar, nu promovase vara examenul (și nu a fost unicul student, maghiar sau român, care nu promovase în 1983 sau în alți ani anteriori). În plus, cartea nu era a lui, ci a mea!

În vara anului 1983 au venit de la minister precizări că în universități nu se mai pot realiza formații de studii/grupe cu mai puțin de șapte studenți. Măsura viza în general toate cursurile și seminariile speciale, nu a fost luată în mod direct împotriva minorității maghiare. Aceasta însemna faptul că la noi la Istorie, spre exemplu, niciun profesor nu mai putea preda un curs, să zicem, de Istoria cuiului, dacă nu avea înscriși cel puțin șapte studenți. Dar acest lucru l-a trăit și domnul Boia în acei ani și la Universitatea București, unde nu credem că a mai ținut după 1983 (cel puțin până în 1989) cursuri cu mai puțin de șapte studenți! Era o măsură cu caracter economic, în primul rând, nici azi nu se țin cursuri cu doi-trei studenți (excepție făcând universitățile vocaționale, unde, firește că la un instrument sau la altul, la regie sau la teatru, sunt admise cursuri și cu studenți străini). Revenind la măsura din 1983, la noi, la specializarea Istorie, nu am mai avut în anii următori, cel puțin cât am mai fost eu student, grupe de studenți maghiari care să facă exclusiv în limba maghiară cursurile. E adevărat că unii profesori maghiari au ținut cursuri de atunci și în limba română, iar câteodată și în limba maghiară, când la unele cursuri speciale se înscriau studenți maghiari din anii II, III și IV, și pe acești profesori i-am respectat și apreciat pentru știința lor de carte și felul afectuos în care se comportau și cu noi, studenții români (Dumnezeu să-i odihnească în pace și lumină pe cei care nu mai sunt azi printre noi: Imreh Istvan, Magyari Andras, Csetri Elek, Bodor Andras, Bitay Ileana). Spre știința domnului profesor Boia, dar și a altora, care, fie nu știu, fie nu vor să recunoască, iată câteva date statistice despre programe de licență la care, în deceniul nouă, se preda exclusiv sau preponderent în limba maghiară: în anul 1980, din 1075 de studenți maghiari care studiau la învățământul de zi la UBB (reprezentând 22,2% din totalul studenților), un număr de 823 de studenți au urmat disciplinele de specialitate în limba maghiară(4). De asemenea, în perioada 1981-1985, la Facultatea de Matematică s-au predat 10 discipline în limba maghiară, la Facultatea de Fizică s-au predat 12 cursuri, la Facultatea de Tehnologie Chimică 21 de discipline, la Faculatea de Biologie, Geografie și Geologie 16 cursuri, la Facultatea de Drept 6 cursuri, la Facultatea de Științe Economice cinci discipline, la Facultatea de Istorie și Filosofie 37 de discipline, la Facultatea de Filologie 68 de cursuri(5)!

Pentru a nu ni se reproșa faptul că am căutat sã relevãm numai greșelile cărții profesorului Boia, vom prezenta în cele ce urmeazã și aspecte ce merită a fi evidențiate. Astfel, la finalul subcapitolului „O Românie foarte românească“, am fost plăcut surprins să regăsesc (e adevărat că periferic, la o notă de subsol), enunțuri mai pozitive la adresa românilor: „Nu trebuie să se înțeleagă că România ar fi fost campioana omogenizării etnice. Procesul s-a desfășurat – adesea în forme brutale – într-o bună parte a Europei Centrale, Răsăritene și de Sud-Est, jumătatea de continent caracterizată printr-un accentuat amestec de populații“ (pag. 126). Într-adevăr, o comparație a ceea ce înseamnă o țară cu adevărat omogenă etnic înseamnă un avantaj de netăgăduit în favoarea României, care la cel mai recent recensământ, cel din octombrie 2011, înregistra o pondere a românilor de 88,9%. În alte țări vecine, tendința de omogenizare a populației e mult mai evidentă – de exemplu, în Ungaria maghiarii reprezentau în 1990 circa 98,5%, iar polonezii în 2002 erau 96,7% din totalul populației Poloniei(6). Apoi, nu putem să nu apreciem faptul că profesorul Lucian Boia încearcă să scrie istoria pe înțelesul celor mulți, făcând-o uneori într-o manieră atrăgătoare. Are tot dreptul să o facă și chiar să profite material de pe urma succesului de casă al numeroaselor cărți pe care le-a publicat. Dar dacă alege să scrie într-o manieră accesibilă, deci CUM să scrie istoria, are o responsabilitate enormă și în legătură cu CE scrie în aceste cărți, pe care le adresează deopotrivă publicului larg și specialiștilor. Ceea ce ar trebui să facă în primul rând profesorul Boia ar fi să nu mai recurgă la atâția dacă în scrierea istoriei, așa cum a făcut-o pe alocuri și în această carte, dar mult mai pronunțat în altele, inclusiv în cea despre Primul Război Mondial, pe care am recenzat-o deja în mai multe reviste și cărți. O reîntoarcere la metoda lui Leopold von Ranke și redarea istoriei wie es eigentlich gewesen (așa cum lucrurile s-au petrecut în realitate) ar fi de dorit pentru distinsul coleg de breaslă. Nu în cele din urmă, în spiritul deontologiei profesionale, o documentare mai amplă pe subiectele abordate, precum și interpretări mai echilibrate, ținând seama și de spiritul epocii tratate, l-ar feri pe domnul profesor Boia de erorile pe care le-a comis inclusiv în prezenta carte.

Românii nu au fost nici mai buni, nici mai răi decât alte națiuni
Românii nu au fost nici mai buni, nici mai răi de-a lungul istoriei decât alte națiuni europene și extraeuropene. Francezii (catolici și hughenoți) s-au ucis între ei fără nicio ezitare, germanii au făcut la fel în timpul războaielor religioase, cehii i-au căsăpit pe germani în timpul războaielor husite etc. În Australia, „vânătoarea“ de aborigeni a devenit un fel de sport național practicat duminica, primele măsuri drastice luate împotriva albilor ce omorau aborigeni fiind luate în 1838; abia din 1870 unele state au început să ofere protecție aborigenilor, aceștia devenind cetățeni cu drepturi depline numai în 1964. În SUA, populația de culoare a cunoscut statutul de sclavi până cam în aceeași perioadă când și în România robii țigani au fost eliberați (deși unele categorii de țigani robi fuseseră emancipați cu câteva decenii mai devreme). Legile americane privitoare la imigrare, din 1921 și 1924, interziceau intrarea în țară a străinilor indezirabili prin limitarea numerică în funcție de rasă și religie – era foarte strict restricționată intrarea slavilor, a evreilor, a popoarelor asiatice sau a celor din Estul și din Sud-Estul Europei, în schimb cei cu sânge pur anglo-saxon sau nordic puteau intra în număr foarte mare în SUA. Germanii, prin intermediul naziștilor care au executat fără cârtire ordinele guvernului, și-au exterminat la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial circa 400.000 de cetățeni germani numai fiindcă aceștia aveau diverse dizabilități psihice și fizice! Prin urmare, nici românii nu au ieșit din regula jocului atunci când în anumite circumstanțe unii dintre ei s-au dedat la fapte abominabile. Trebuie să le cunoaștem și pe acestea, dar nu e indicat să le particularizăm ca și când ar fi fost specifice numai neamului românesc.

Publicat de romaniabreakingnews.ro

,

FUNDAȚIA ACADEMIA CIVICĂ MEMORIALUL VICTIMELOR COMUNISMULUI ȘI AL REZISTENȚEI CENTRUL INTERNAȚIONAL DE STUDII ASUPRA COMUNISMULUI ia atitudine prin vocea Anei Blandiana  – președinte al Fundației, asupra primejdiei promovării unor planuri cadru din care Istoria riscă să fie amputată.

Scrisoare deschisă

Domnului Adrian Curaj Ministrul Educației Naționale și Cercetării Științifice

Stimate Domnule Ministru, Sunt ani de zile de când marii istorici ai țării își fac datoria ieșind în spațiul public pentru a atrage atenția și a protesta împotriva eliminării treptate a istoriei naționale din programele școlare, atât prin scăderea numărului orelor de istorie, cât și prin predarea ei integrată în istoria universală. Încearcă să se opună astfel unei curricula prin care se transmite elevilor nu capacitatea de rezistență, uneori eroică, a strămoșilor lor, care și-au păstrat identitatea în această vatră pe deasupra căreia se bat dintotdeauna munții în capete, ci dimpotrivă, lipsa noastră de importanță în concertul asurzitor al lumii, condiția de epigoni ai unei istorii atât de insignifiante încât abia dacă merită menționată. Și astfel se completează spălarea creierelor programată în comunism pentru crearea „omului nou”, omul fără memorie, care nu trebuie să știe nici de unde vine, nici cine a fost, ca să poată fi ușor manipulat și împins în direcția dorită. Faptul că această direcție s-a schimbat nu schimbă esența demersului, ci îl face mai înspăimântător.

Timp de 18 ani am încercat prin Școala de Vară de la Sighet să contracarăm, pe măsura puterilor noastre, acest proces de degradare intelectuală și de deznaționalizare. Cele câteva mii de adolescenți care au absolvit-o au ascultat mari istorici, sociologi, filozofi, români și străini (care uneori ne respectau mai mult decât ne respectam noi înșine), au pus întrebări și au primit răspunsuri, au petrecut ore și ore în Muzeul Memorial descoperind modele, mândria de a avea ce continua și datoria de a construi o punte intelectuală și morală peste hiatusul comunist. Memorialul se dovedea, așa cum ne-am dorit, un drum prin trecut spre viitor. E adevărat că, pe parcursul celor mai bine de trei lustri, atenția noastră îndreptată asupra elevilor numeroși care se prezentau la testul de admitere al școlii descoperea cu tristețe o scădere îngrijorătoare a nivelului de cunoștințe dobândite în gimnaziu și în liceu, care făcea tot mai dificilă adaptarea la formatul Școlii de la Sighet.

În acești 18 ani ne-am adresat în mai multe rânduri Ministerului Educației încercând să convingem și să oprim degradarea. Ultimul dintre memorii a fost scris chiar de profesorii de Istorie din învățământul preuniversitar care au participat în iulie 2012 la a XV-a ediție a Școlii de Vară, memoriu în care își prezentau nu numai îngrijorarea și revolta în fața degradării materiei de învățământ, ci și propunerile de profesioniști pentru remedierea situației (atașez textul) Răspunsul Ministerului anunța noi planuri de învățământ și planuri școlare. Între timp au mai fost introduse și perimate câteva.

Iar acum ne aflăm în fața unei noi reforme. De data aceasta radicală. Un moment pe care naș fi fost în stare să mi-l imaginez nici în cea mai pesimistă dintre perspective, momentul în care problema Istoriei ca obiect de studiu în gimnaziu și liceu s-a rezolvat definitiv prin scoaterea lui din cărțile de școală. În manualele anilor următori vom căuta zadarnic istoria, înlocuită cu sintagma „Educației pentru societate” și amestecată cu alte câteva materii, dar rămânând tot cu o oră pe săptămână.

Cu câțiva ani în urmă, pe vremea când era comisar european, Dl Dacian Cioloș m-a impresionat prin îndelunga atenție cu care a vizitat expoziția dedicată Memorialului de la Sighet, deschisă în Parlamentul European de la Bruxelles în octombrie 2011. Era dovada unui interes intelectual și moral autentic și a unui respect pentru Istorie, nepotrivit cu această „reformă” incredibilă care își închipuie că este corectă politic.

De altfel într-un document al Consiliului Europei din 1997, intitulat chiar „Consiliul Europei și Istoria în școală” se spune: „Este legitim ca programa de istorie să fie considerată un mijloc de dezvoltare și menținere a unui sentiment de identitate națională”.

Și atunci, de unde vin și încotro vor să ne îndrepte acești câțiva consultanți, se pare că matematicieni, care propun ștergerea de pe pagina manualelor a umanioarelor (pentru că renunțarea la limba latină sau la gramatica limbii române constituie tot un atentat la Istorie). Ce îi îndreptățește, ce ideal le permite să șteargă trecutul din mintea generațiilor viitoare, scoțându-și în felul acesta propriul popor din istorie? În tradiția românească matematicienii erau mari intelectuali umaniști și chiar mari poeți (este destul să ne gândim la Dan Barbilian, Traian Lalescu, Octav Onicescu, Grigore Moisil, Solomon Marcus). Și atunci cine le dă dreptul să transforme matematica într-un rival favorizat al culturii umaniste, pregătind astfel viitorul postcultural al unor mulțimi de roboți?

Dumnezeu m-a făcut să observ cu precădere partea plină a paharului, dacă există. Acum ea constă în speranța că, alături de impresionantele proteste ale Academiei Române și ale Facultăților de Istorie din București, Cluj și Iași, elitele și toți oamenii responsabili ai acestei țări se vor împotrivi și vor reuși să interzică această castrare a identității viitoarelor generații, dacă nu din patriotism, cel puțin din dragostea pentru copiii lor, care desprinși de memoria culturală a trecutului, se vor pierde fără sentimente și fără speranță în gaura neagră a unui viitor tot mai virtual, tot mai inuman.

Cu stimă, Ana Blandiana

București, 15 februarie 2016

facsimil pagina 1

Download the PDF file .

facsimil pagina 2

Download the PDF file .

 

Semnale de alarmă trase din 2012 de către participanții la cea de-a XV-a ediție a Școlii de Vară a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, organizată de Fundația Academia Civică în colaborare cu Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului. Memoriu către Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului

Situația dezastruoasă a sistemului educațional românesc și în cazul de față a statutului disciplinei istorie în școală, impune luarea unor măsuri energice în acest sens. Istoria, ca știință umanistă, are drept scop formarea de caractere puternice, de mentalități necesare unei societăți deschise europene. În același timp, istoria contribuie la dezvoltarea spiritului național, a demnității de a fi român și a conștiinței noastre de neam. Se pare că societatea românească și conducătorii ei aleși uită avertismentul marelui nostru istoric Nicolae Iorga, care afirma în perioada interbelică, într-un context oarecum similar, că „Acei ce nu-și cunosc istoria riscă să o repete”. Din păcate, afirmația istoricului este mai adevărată decât ne-am dori să credem în zilele de astăzi când societatea românească se află într-o derivă nemaiîntâlnită. Din cauza reformelor din ultimii 15 ani, școala nu mai reprezintă o sursă de educație, de generalizare a valorilor în societate, ci, din contră, ea a stigmatizat educația de calitate în schimbul impunerii de teme schematice, nerelevante, de manuale cu stiluri plicticoase de ilustrare a informației istorice, neatrăgătoare, redactate într-o limbă de lemn, în multe cazuri stilurile fiind preluate din exterior fără a se face măcar o analiză minimă a aplicabilității lor. Este o reluare, reușită din păcate, a teoriei formei fără fond enunțată încă de junimiștii secolului al XIX-lea.

În cazul reformei curriculare aplicate domeniului istorie, efectele au fost dramatice. Noile politici în acest domeniu au devenit practic de neînțeles pentru profesorii de la catedră, neconsultați măcar o dată. Realitatea, din nefericire, i-a afectat atât pe elevi cât și pe părinți. În cazul celor dintâi studiul istoriei a devenit confuz, conținutul e în mare parte neadaptat realităților și așteptărilor lor. Impunerea studiului istoriei fără respectarea criteriului cronologic i-a bulversat și mai mult pe tineri, mulți dintre ei neînțelegând scopurile și obiectivele disciplinei. Reducerea numărului de ore s-a făcut fără a recalibra programa școlară, determinând acumularea de conținuturi ce trebuie predate într-un timp redus. Prin aceste măsuri a fost afectată calitatea actului educațional. Chiar și pentru părinți este greu de înțeles acest mod de gestiune al programei și al obiectivelor educaționale, ele nefiind conforme cu tradiția școlii românești. Timpul alocat predării istoriei a fost redus la o oră pe săptămână, cu excepția filierei teoretice, profilele umane. Reducerea drastică a timpului alocat de planul cadru disciplinei istorie, afectează în mod evident dezvoltarea spiritului național, al celui civic și european, lăsând un gol în valorificarea modelelor necesare dezvoltării unei societăți democratice. Prin această politică haotică, lipsită de viziune, condamnăm societatea la mediocritate și intoleranță. Este grav că elevii educați până acum sunt victime ale manipulărilor venite din toate direcțiile și faptul ridică serioase semne de întrebare.

Pentru îmbunătățirea calității procesului educațional și punerii istoriei pe locul care i se cuvine, pentru educarea societății în spiritul demnității apartenenței la valorile naționale și europene, pentru cunoașterea și implementarea spiritului civic, moral în mod ireversibil în interiorul societății românești, pentru împiedicarea transformării viitorilor cetățeni români într-o masă de manipulare de către diferiți factori ai vieții publice, pentru impunerea unui traseu ireversibil al europenizării societății, noi, participanții la Școala de Vară de la Sighet din iulie 2012 alături de Fundația Academia Civică, cerem imperativ:

1. Studiul istoriei la clasa a IV-a să se realizeze de către profesori de istorie, ținând cont că mulți dintre învățători nu au competențe științifice și didactice specifice disciplinei istorie. În multe cazuri aceștia, în timpul alocat istoriei, predau noțiuni specifice altor materii. De asemenea solicităm introducerea în planul cadru a unei ore de istorie pe săptămână la clasa a IV-a și nu una la două săptămâni cum se întâmplă astăzi.

2. Introducerea obligatorie în planul cadru a două ore de istorie săptămânal la clasele V-VII, necesare aprofundării elementelor de bază referitoare la istorie, pe care un elev trebuie să le cunoască. În multe cazuri, în ciclul liceal elevii nu fac dovada cunoașterii unor concepte cheie necesare istoriei, precum încadrarea în timp și spațiu, cronologie etc.

3. Introducerea în planul cadru al ciclului superior al liceului a studiului istoriei românilor, indiferent de filieră, pentru cel puțin două ore pe săptămână. Este regretabil că astăzi se studiază programe de istorie ce cuprind teme de istoria românilor integrate în istoria universală, fără a se face o distincție clară. Suntem de acord că este necesară studierea istoriei universale sau europene pentru ca elevii să cunoască contextul istoric în care românii au evoluat. Însă este contraproductiv a se amesteca cele două direcții, determinând bulversarea elevilor în mod special. Construirea unei identități ar întări sentimentul de identitate națională, acesta fiind și scopul predării istoriei în școală. Mai mult, la nivel european se consideră că „este legitim ca programa de istorie să fie considerată un mijloc de dezvoltare și de menținere a unui sentiment de identitate națională” (cf. Consiliul Europei și istoria în școală, Strasbourg, 1997).

4. Solicităm introducerea în cadrul programei de istoria română a temelor referitoare la cultura și civilizația medievală, modernizarea statului român în secolul al XIX-lea survenită după 1866, cultura și mentalitățile în perioada interbelică, democrația interbelică. Necesitatea introducerii unor asemenea teme este dată de faptul că ele recomandă modele de urmat de către elevi, exemple de bune practici în dezvoltarea societății. De asemenea, studierea acestor teme ar asigura interdisciplinaritatea cu alte domenii cum ar fi literatura română sau filozofia. Parcurgerea acestor teme demonstrează elevilor europenitatea lor și justifică eforturile de modernizare actuale pe care societatea le face dându-le un sens, o continuitate. Preluarea unor teme, viziuni din perioada modernă sau contemporană ajută elevii de a se raporta la diferite contexte contemporane.

5. Modificarea viziunii asupra programei de istorie specifică clasei a XI-a în sensul eliminării temelor de pseudoistorie. Unele dintre temele din această programă sunt considerate banale de către elevi, conținutul lor fiind regăsit doar prin simpla citire a certificatului de garanție al unui produs comercial. De asemenea, e recomandabil ca teme cum ar fi regimurile totalitare, să nu fie redundante în programe specifice claselor a X-a, a XI-a și a XII-a. Mai mult, solicităm consultarea obligatorie și nu fictivă a profesorilor de la catedră în conceperea planurilor cadru și a programelor școlare referitoare la disciplina istorie. Până acum, conceperea acestor programe s-a făcut de către comisii obscure create la nivel ministerial, ale căror membri nu cunosc suficient necesitățile profesorilor la catedră. Ceea ce este și mai trist e faptul că toate propunerile trimise cu ocazia așa-ziselor dezbateri publice pe tema programelor, au fost respinse în bloc. Sperăm că Ministerul Educației nu va mai perpetua aceste practici incorecte și jignitoare la adresa profesorilor, elevilor și părinților, ci va promova o dezbatere reală în această direcție.

6. Introducerea în planul cadru a celei de-a doua ore de istorie universală pe săptămână la clasele cu profil real și tehnic.

7. Introducerea obligativității cursului legat de regimul comunist și represiunea comunistă împotriva poporului român cel puțin la clasele liceelor cu profil teoretic. Chiar și în documente europene este revendicat dezideratul cunoașterii trecutului, mai ales a aceluia din perioadele totalitare ale istoriei. Studierea conținuturilor având această temă este recomandată de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. În rezoluția numărul 1481 din 25 ianuarie 2006, la punctul 7 se specifică: „Adunarea Parlamentară este convinsă că asumarea istoriei este una dintre condițiile care trebuie îndeplinite pentru a se evita repetarea crimelor în viitor. Mai mult, evaluarea morală și condamnarea crimelor comise joacă un rol important în educarea tinerei generații”.

8. Introducerea disciplinei istorie ca probă obligatorie la examenul de Bacalaureat pentru toți absolvenții de liceu. Este cel puțin curios că persoanele care vor să obțină cetățenia română sunt obligate să susțină un test de istorie și civilizație românească, în timp ce cetățenii născuți în România nu sunt încurajați să-și cunoască propria istorie încă de pe băncile școlii.

9. Introducerea la nivelul ciclului inferior al liceului, indiferent de filieră, a unei discipline distincte numite „Cultură civică”, în care să se studieze, de pildă: comportarea în familie și societate, doctrine politice, cetățenia europeană, drepturi și obligații cetățenești, principii democratice, importanța exprimării votului etc. Necesitatea studierii lor este dată de lipsa unei culturii politice în societatea românească contemporană, cu grave consecințe asupra dezvoltării acesteia.”

Semnează: Participanții la cea de-a XV-a ediție a Școlii de Vară a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, organizată de Fundația Academia Civică în colaborare cu Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

Sighet, iulie 2012

Facsimil memoriu

Download the PDF file .

Publicat de romaniabreakingnews.ro

,

Dmitri Rogozin

Dmitri Rogozin

Vicepremierul rus Dmitri Rogozin a postat pe pagina sa de Facebook formularul cu subiectele la istorie care au fost date anul acesta absolvenților de ciclu gimnazial din școlile cu predare în limba rusă din Republica Moldova.

„Modul original în care copiii ruși din Moldova sunt transformați în români”, scrie Dmitri Rogozin în postarea sa de pe Facebook, la care atașează câteva foi cu subiecte, fără a face alte comentarii.

La unul dintre subiecte, elevilor li se cere să identifice într-o caricatură un simbol utilizat de autor pentru a reda un anumit mesaj despre Pactul Molotov-Ribbentrop.

La un alt punct, este reprodus un articol dintr-un ziar intitulat „Consiliul Europei cere Rusiei să asigure dreptul la educație în Transnistria”, iar elevii trebuie să rezolve următoarea cerință: „Studiază titlul articolului. Drepturile cetățenilor cărui stat sunt vizate prin acest demers al Consiliului Europei? Argumentează răspunsul”.

Candidaților li se mai prezintă un tabel cronologic cu evenimente importante care au avut loc în Europa de Est din 1985 până în 2007. Li se cere să identifice două evenimente din cadrul revoluției anticomuniste din România.

La ultimul subiect, elevilor li se dau patru fragmente din texte care se referă la același eveniment și li se cere să scrie un eseu pe tema: „Drama deportaților din RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) dezvăluie caracterul justiției în regimul totalitar sovietic”.

Acestea sunt doar câteva dintre subiectele lucrării, care este structurată pe trei părți.

Formularul de examen fusese postat inițial de un alt vicepremier rus, Dmitri Loskutov, care a descărcat subiectele de pe site-ul Ministerului Educației din Republica Moldova și le-a publicat pe contul său de Twitter.

Loskutov_Twiter

În scurtul său comentariu de pe Facebook, Dmitri Rogozin pare să fie deranjat de faptul că subiectele se referă la revoluțiile anticomuniste care au marcat anul 1989, la evenimente care le-au precedat și la evenimente ulterioare.

Proba, care s-a desfășurat la 15 iunie 2015, se numește „Istoria românilor și istoria universală”, iar cerințele sunt formulate, evident, în limba rusă. Aceleași subiecte s-au dat, însă, și elevilor care au susținut examenul în limba română.

http://www.aee.edu.md/sites/default/files/09_ist_test_ru_sb15.pdf

Examenul este susținut de către toți elevii care au absolvit clasa a IX-a din școlile cu predare în limba rusă din Republica Moldova. Astfel de școli există în toate marile localități ale Republicii Moldova, minoritatea rusă fiind a doua cea mai numeroasă din țară, după cea ucraineană.

Editor: Lena Captari – Flux News MD (RBN Press)

Autor, sursa:  Svetlana Maftei – deschide.md prin romaniabreakingnews.ro

,

AGITATIE MARE IN JURUL SARMIZEGETUSEI. SE FOLOSESTE TEHNOLOGIE DE VARF, DAR SE PASTREAZA SECRETELE. ORASUL SECRET DE SUB SARMIZEGETUSA? BBC ȘI DISCOVERY, SCANEAZĂ SARMIZEGETUSA ASCUNSĂ! MINISTRUL CULTURII, SE AGITA SI
Asa ne-am batut mereu joc de istoria noastra. Iar (vezi finalul) cand avem si noi un ministru mai cu motz, ii dam imediat la gioale….
SARMIZEGETUSA. AGITATIE MARE IN JURUL SARMIZEGETUSEI. SE FOLOSESTE TEHNOLOGIE DE VARF, DAR SE PASTREAZA SECRETELE. ORASUL SECRET DE SUB SARMIZEGETUSA? BBC ȘI DISCOVERY, SCANEAZĂ SARMIZEGETUSA ASCUNSĂ! MINISTRUL CULTURII, SE AGITA SI EL. CE SA FIE TOTUSI?
Acest articol apartine blogului Romania megalitica
In 1993, Romania demara o ampla campanie de punere in valoare a cetatilor dacicede la Gradistea. Un studiu multidisciplinar efectuat la fata locului a pus in evidentafaptul ca sub ceea ce este acum decopertat exista un urias ansamblu arhitectonic,un ansamblu militaro – civil compact, cu mai multe nuclee, intins pe o suprafata de peste 200 de kilometri patrati.
Acest oras ingropat este predacic si e foarte bogat in aur. Specialistii romani au intocmit niste planuri de detaliu cu siturile subterane nedecopertate, pe care le-au strans intr-un dosar trimis Ministerului Culturii si Cultelor. O copie a planurilor a ajuns insa si la cautatorii clandestini de comori, care au relatii puternice in zona clasei politice.
Hotii stiu acum cu exactitate unde sa caute.
In mod ciudat, posibilitatea ca vestigiile din Muntii Orastiei sa fie scoase de pe lista UNESCO, merge mana in mana cu deja celebrul scandal al bratarilor dacice. Dupa cum se stie, ele au fost gasite in siturile de la Gradistea de catre hotii de comori si scoase apoi clandestin din Romania. Au ajuns in Statele Unite, unde un colectionar american de buna credinta a anuntat oficialitatile ca aceste artefacte se comercializeaza pe piata neagra. Ulterior statul roman a recuperat o parte din ele si a demarat o ancheta. In mod uluitor,numele unor politicieni de calibru, precum Adrian Nastase si Dan Iosif au fost asociate cu disparitia bratarilor. Cei doi au fost banuiti ca ar fi intermediat traficarea in tara a doua tezaure sustrase din situl arheologic Sarmizegetusa Regia,
respectiv 15 bratari dacice de aur.
Conform unor informatii neoficiale, subsolul din zona Gradistei a fost sondat din satelit de catre rusi pe la inceputul anilor ‘90. Rusii vorbeau despre situri antice, dar si preistoricenecunoscute inca in zona Gradistei. Coroborand aceste date cu informatiile unor scriitori antici, care spuneau ca dacii au taiat si au zidit muntii, Guvernul Romaniei a cerut aflarea adevarului. Astfel, intre anii 1993 si 1999, in perimetrul fortificatiilor dacice de la Gradisteas-au desfasurat cercetari pe mai multe discipline, pentru realizarea unui studiu de ansamblu privind zona arheologica. Cercetarile au fost demarate de Ministerul Lucrarilor Publice, Ministerul Culturii si Ministerul Cercetarii. Ele aveau drept scop delimitarea fizica a complexului de fortificatii prin alte metode decat sapaturile arheologice, si chiar elaborarea unei strategii de punere in valoare a constructiilor preistorice de la Gradistea.
Abia in urma acestui studiu, care sa detalieze ce si unde trebuie sapat, urma sa aiba loc decopertarea, restaurarea, conservarea siturilor si transformarea zonei intr-o rezervatie arheologica nationala, punct turistic de importanta deosebita, cu protectie armata din partea jandarmeriei, care urma sa opreasca ofensiva jefuitorilor de comori. Rezultatele, care nu au fost date oficial publicitatii, sunt uluitoare. Fortificatiile nu reprezinta doar cetati disparate asezate pe culmile muntilor, ci un ansamblu compact, o asezare militaro-civila montana, cu mai multe nuclee, intinsa pe o suprafata de 200 de kilometri patrati. Majoritatea vestigiilor sunt inca acoperite de pamant.
Din comisia formata au facut parte specialisti pentru detectarea straturilor de profunzime prin magnetometrie, specialisti in probleme hidrotehnice, arheologi, ingineri constructori, arhitecti si specialisti in geodezie. Ceea ce spuneau anticii s-a confirmat. Fortificatiile sunt deosebit de complexe si sunt suprapuse, in multe locuri, pe asezari mai vechi. Pentru a avea o imagine a modului in care s-a lucrat, dam exemplul grupului format dintr-un geodez si un specialist in magnetometrie. Geodezul, regretatul general de divizie Vasile Dragomir, cauta zonele de relief care pareau transformate pentru utilitati militare. Al doilea instala magnetometrele si trasa profilul subsolului in zona indicata.
Magnetometrul este un aparat care poate radiografia si pune in evidenta elementele din subsol, la adancimea dorita de operator. In acest caz sondajul a mers pana la o adancime de opt metri. Asa au fost descoperite constructiile scufundate in pamant, dar si incintele subterane care i-au uluit pe cercetatori. Conform datelor din studiu, mega-asezarea regilor daci este situata pe masivul Sureanu, munte care coboara catre est, nord si vest in Podisul Transilvaniei, intre raurile Sebes si Strei.
„La inceput ne-am intrebat cum a fost posibil ca timp de cinci ani dacii sa poata tine piept asaltului unei armate uriase, bine inzestrate, cum era cea a romanilor. Mai ales ca era condusa de unul dintre cei mai buni strategi pe care i-a avut Roma vreodata. Raspunsul l-am gasit la fata locului: folosirea eficienta a terenului printr-un complex militaro-civil. Dacii au construit, in primul rand, la poalele muntelui, in nord si vest, un zid de aparare foarte lung, deoarece sistemul era cel mai vulnerabil in acea directie. Ceva in genul zidului lui Hadrian din Scotia, lung de 170 de km. In interior, fiecare inaltime a fost terasata de jos in sus. Fiecare terasa, cu latimi diferite, era aparata de ziduri. Pe culmi au fost construite una sau mai multe cetati fortificate, de diferite dimensiuni. S-a mers pana acolo incat fiecare cvartal al unei aglomeratii urbane mai mari era la randul lui aparat de un zid propriu. In studiu, eu numesc «modul» fiecare aglomerare urbana. Modulul poate fi inteles si ca un cartier mai mare, intins pe cateva hectare, al imensei fortificatii. In acest fel, un modul era aparat de mai multe ziduri dispuse concentric. Distantele de la o aglomerare urbana la alta sunt mici, in general de cateva zeci de metri. Distantele cele mai mari de la un nucleu fortificat la altul nu depasesc patru kilometri. Fiecare aglomerare are locuintele si sanctuarele ei, asa cum apar si la Sarmisegetuza Regia, cea cunoscuta pana acum. Intre aceste nuclee exista insa numeroase terase amenajate cu urme de locuire stravechi, mai vechi decat perioada dacica clasica. De asemenea, asezari civile se gasesc peste tot pe vaile apelor dintre munti. Totul pe o suprafata de aproximativ 200 de kilometri patrati. Intreaga zona este acoperita de un paienjenis de drumuri antice construite foarte interesant. Intr-o zi am stat mai bine de o jumatate de ora in ploaie pe un asemenea drum sa vad ce se intampla. Apa curgea la dreapta si la stanga, dar nu si pe drum, atat de bine este facut sistemul de drenaj de sub ele. Singura bresa a sistemului de fortificatii a fost neglijarea laturii sud-estice, considerandu-se ca panta abrupta a muntelui e un obstacol natural suficient. Aceasta neglijenta a fost fatala dacilor. Imparatul Traian a urcat cu trupele chiar pe acolo si a atacat apoi fortificatiile de sus in jos“,
ne-a spus regretatul general de armata Vasile Dragomir.
Un oras predacic subteran. Cea mai importanta descoperire din Muntii Orastiei o reprezintaincintele subterane. In zona numita Vartoape, pe o suprafata de aproximativ patru kilometri patrati exista 75 de gropi conice, de diferite dimensiuni, unele cu diametre de pana la 70 de metri. Aparatele au detectat foarte multe incinte paralelipipedice care comunica intre ele precum camerele unei locuinte. Este vorba de incinte naturale modificate de mana omului. Multe dintre ele comunica cu platoul de deasupra prin drumuri antice. De la aceste incinte pleaca mai multe tuneluri catre muntii din apropiere, unele partial prabusite. Unul merge chiar catre sanctuarele din Sarmisegetuza Regia, unde, de asemenea, au fost detectate cateva incinte subterane. In urma masuratorilor a rezultat ca in zona Vartoape si in imediata apropiere se afla vestigiile cele mai impresionante ale complexului, inclusiv sanctuare, constructii cu o vechime mult mai mare deca cele de la Sarmisegetuza.Conform studiului itocmit, acest oras subteran si constructiile de la suprafata, mult mai numeroase decat cele de la Sarmisegetuza Regia, au constituit centrul fortificatiilor, cu alte cuvinte centrul mega-orasului regilor daci, sau al cui va fi fost mai inainte. Arheologii din zona au fost, si sunt, mai putin entuziasti in legatura cu aceasta descoperire si mai retinuti in declaratii.
„Pe Culmea Vartoapelor se afla o intinsa asezare dacica, iar culmea, stancoasa, calcaroasa, eimpanzita de mici grote care uneori iau aspectul unor pesteri. Pe micile platouri de la gura catorva au fost descoperite fragmente ceramice dacice“, sustine arheologul Ioan Glodariu, muzeograf la muzeul din Deva. Acesta considera ca terasele si cetatile erau dens populate pe vremea dacilor. Mai mult, fiecare terasa locuita era aprovizionata cu apa, atat locuintele, cat ai atelierele de fierarie, prin conducte care captau izvoare de la distante apreciabile. Foarte interesant este faptul ca aceste conducte de apa subterane aveau, din loc in loc, chiar decantoare.
Hartile oficiale au ajuns la hotii de comori
Dosarul cu planurile siturilor antice nedecopertate, gasite de echipa speciala de cercetatori, a fost multiplicat in patru exemplare, care au fost trimise la MLPAT, Institutul Pro Domus, Ministerul Culturii si UNESCO. Alexandru Mironov a inclus cetatile pe listele UNESCO.Urma sa se initieze o ampla campanie de sapaturi arheologice si sa se realizeze un centru turistic exceptional. Programul a fost insa stopat, iar copii ale dosarului cu hartile siturilor au ajuns la hotii de comori.
Astfel reusesc acesti hoti sa mearga la punct ochit, punct lovit, pe un teritoriu atat de mare. Singurul impediment in calea acestora este acum UNESCO, care e cu ochii pe siturile de la Gradistea. De aceea se tot lanseaza ideea, de origine romaneasca, cum ca cetatile vor fi radiate din patrimoniul mondial.
„Nu se scoate nici un obiect UNESCO de pe liste. Asta e o prostie. Sigur cineva incearca sa vanda si Sarmisegetuza. Asta e singura explicatie“,
este de parere Alexandru Mironov. Ramane insa o intrebare extrem de importanta: cine le-a dat hotilor planurile secrete ale complexului si, implicit, planurile comorilor de la Sarmisegetuza?
Din analiza ulterioara a datelor a rezultat ca cea mai mare parte a acestei asezari, uriasa pentru antichitate, a fost construita inainte de perioada dacica. Mai mult, comorile cautate acum de hoti au fost ingropate inainte de perioada clasica a civilizatiei dacice. Lucru deductibil prin logica comuna: daca romanii cuceritori au strans tot aurul gasit la fata locului, de ce se mai gasesc comori de ordinul zecilor de kilograme in aceasta zona?
Sursa:
marea enciclopedie a geto dacilor GOANA DUPA AURUL SARMISEGETUSEI.COMORILE DACICE SUNT FURATE CU HARTILE STATULUI ROMAN
Celebrul post britanic de televiziune a folosit sateliții și o tehnologie numită LIDAR cu care a scanat împrejurimile incintei sacre din capitala dacică. Așa a descoperit o echipă de la BBC în Sarmizegetusa Regia urme ale construcților romane. Rezultatele suntspectaculoase, spun cei de la BBC, dar preferă deocamdată să păstreze secretul asupra descoperirii lor. Arheologii români vor primi o copie a hărții obținute astfel doar dupădifuzarea documentarului, la sfârșitul verii.
Filmările pentru coproducția BBC – Discovery Channel s-au derulat și la Sarmizegetusa Regia, după ce indicii interesante, ce rămân deocamdată secrete, le-au fost oferite producătorilor de o scanare din satelit.
BBC lucrează de anul trecut la acest proiect despre Imperiul Roman și despre cumtehnologia prin satelit îi ajută pe arheologi să descopere noi situri arheologice romane. Filmările la documentar au început în martie și, de cinci săptămâni, echipa BBC s-a plimbat de-a lungul fostului imperiu și a filmat în Italia, Tunisia, Iordania, iar, la final, a poposit în Munții Orăștiei, la Sarmizegetusa Regia, fosta capitală a dacilor, cucerită de romani în urma a două războaie grele:
“BBC e aici pentru că lucrăm la un documentar despre Imperiul Roman și despre cum tehnologia prin satelit ne ajută să descoperim noi situri arheologice în tot imperiul. În România, și în special, în această parte a României, există o moștenire culturală foarte bogată și suntem foarte interesați să descoperim urmele romane”,
spune Louise Bray, producătorul documentarului. Coproducția BBC-Discovery va avea 90 de minute și este dedicată special Imperiului Roman, o temă foarte bine primită de telespectatorii posturilor. Proiectul a demarat în septembrie 2011, dar filmările efective au început de-abia în luna martie. Munca de teren se finalizează odată cu cadrele filmate sus, în Munții Orăștiei, iar partea interesantă apare în documentele la care deocamdată are acces doar “staff-ul” documentarului. De altfel, membrii echipei au fost îndeajuns de secretoși pe toată durata vizitei lor și au preferat să oprească filmările de îndată de ziariștii români au ajuns în zonă.
Contractul de confidențialitate încheiat cu autoritățile și arheologii români i-a împiedicat și pe aceștia să dea prea multe date despre materialul BBC, dar entuziasmul specialiștilor care au fost alături de echipa de filmare e relevant:
“Sigur că acest documentar e foarte important pentru arheologi, pentru că această colaborare cu BBC-ul nu înseamnă doar o colaborare cu o televiziune superprofesionistă, care dă informație curată, care promovează în felul acesta situl, dar ne oferă șansa să avem și rezultatele investigațiilor făcute cu noua tehnică LIDAR privind situl de la Sarmizegetusa. Și, din punct de vedere științific, asta va fi un pas mare înainte”,
a declarat profesorul universitar Gelu Florea, coordonatorul șantierului arheologic de laSarmizegetusa Regia.
Cu laserul prin istorie
Producătoarea documentarului, Louise Bray, este arheolog și pasionată de istoria veche. Pe teren, la cetățile dacice, a însoțit-o chiar șeful de șantier de pe sit, profesorul universitardr. Gelu Florea, cea mai autorizată sursă în ceea ce privește Sarmizegetusa Regia. Toți românii trebuie să aștepte însă difuzarea coproducției pentru detalii. Cert este că ziariștii britanici au folosit sateliții postului pentru a “scana” teritoriul fostului imperiu în căutarea de situri care nu și-au spus încă ultimul cuvânt. “Ceva” a atras atenția lor către Sarmizegetusa Regia și nu către ruinele romane de la Ulpia Traiana.
Louise Bray, producătoarea documentarului, observă că bogăția Munților Orăștiei nu se rezumă la comorile arheologice, ci cuprinde atât natura, cât și oamenii.
Louise Bray a decis să includă situl din Munții Orăștiei în proiectul ei și, pentru a obține detalii interesante asupra a ceea ce pământul ascunde în zonă, a închiriat un avion pecare s-a montat echipamentul LIDAR – Light Detection and Ranging. “BBC folosește acum un tip de tehnologie numită LIDAR, în care postul a investit sume importante, și aceasta ne-a descoperit o nouă imagine, o imagine foarte largă a pădurii care înconjoară acest sit. Este o descoperire foarte interesantă, parte din ea se cunoștea dinainte, este vorba despre o structură romană de apărare, credem noi, dar nu suntem siguri 100%.
Descoperirea este foarte importantă pentru că este pentru prima dată când această structură poate fi observată integral, deci putem vedea marele plan al cetății pentru prima dată”. Este tot ce a dezvăluit producătoarea britanică despre descoperirea din sol apărută după ce tehnologia LIDAR a “bombardat” solul sitului cu impulsuri luminoase, oferind o imagine clară a ceea ce ascunde natura. Dacă echipa BBC a “decupat” din harta obținută din satelit doar o structură romană, arheologii români cred că tehnologia LIDAR le va aduce detalii si despre ruinele dacice: “Imediat după difuzarea filmului, din august încolo, vom primi aceste hârtii. Așteptăm să vedem imaginile și sunt convins că această nouă tehnică pune în evidență tot felul de structuri care altminteri din fotografie aeriană nu se văd. Trebuie să vă imaginați tot acest deal fără vegetație, văzut de la înălțime, ceea ce din punctul nostru de vedere spune foarte mult, mult mai mult decât ce se vede cu ochiul liber, de la nivelul solului”, crede profesorul Gelu Florea. Doar din toamnă vom ști, după ce arheologii români vor viziona imaginile, dacă descoperirea BBC schimbă teoriile în ceea ce privește istoria capitalei dacice.
Promovare pentru patrimoniu
Louise Bray a ajuns în luna februarie pentru prima dată în România, în “recunoaștere”:
“Era zăpadă multă și atunci nu am reușit să văd mare lucru, dar acum sunt entuziasmată de ceea ce este aici. Această parte a României este frumoasă, ne bucurăm de clipele trăite, oamenii sunt superbi, arheologii sunt minunați, timpul – uitați este o zi însorită perfectă, deci trăim un timp minunat și suntem mulțumiți că am venit. Avem și noi în UK o mulțime de monumente, dar aici totul este inedit, situl și natura. Noi nu mai avem nici lupi, nici urși și nici suprafețe atât de mari de asemenea pădure”,
spune producătoarea a cărei echipă a fost mereu însoțită în teren de un vânător cu pușca în spate.
“Echipa de cercetare a vrut să includă Sarmizegetusa Regia în film și nu ne pare deloc rău. Am început să citim despre sit și apoi am luat legătura cu domnul Gelu Florea. Pentru acest program am filmat în alte trei țări: Imperiul Roman se întindea mai demult pe o suprafață unde acum sunt 16, chiar mai multe țări. Noi am ales doar patru țări dintre acestea unde să ne filmăm documentarul, am filmat în Tunisia, în Africa de Nord, am filmat în Iordania și, de asemenea, în Italia. România este a patra țară unde filmăm”.
Pe directorul Parcului Natural Grădiștea Muncelului – Cioclovina (PNG), Lucian Stratulat, adresa BBC l-a surprins: nici că se putea promovare mai bună atât pentru monument, cât și pentru întreaga zonă protejată: “Când am văzut prima dată adresa de la BBC prin care ne cereau acceptul să filmeze în cetăți am rămas plăcuți impresionați, pentru că nu ne-am așteptat ca parcul să fie promovat în acest fel, și prin folosirea unei tehnologii de vârf. Bineînțeles că ne-am dat acceptul imediat, chiar am promis echipei de filmare că îi vom sprijini cu tot ce se poate. Acest documentar înseamnă foarte mult nu dar pentru cetățile dacice, dar și pentru Parcul Natural Grădiștea Muncelului – Cioclovina. Vă dați seama că prin realizarea acestui documentar se realizează o conexiune între biodiversitate, tradiție și istorie. Zona este încărcată de istorie, iar promovarea cetăților implică promovarea parcului natural a cărui valoare este de necontestat.
Arheologii români au spus demult că doar 3 la sută din vestigiile vechii capitale a Daciei au fost până acum scoase la lumină, restul rămânând ascunse sub pământ.
Tehnologia specială folosită poate oferi și specialiștilor parcului date despre biodiversitatea din zonă”; în timp ce președintele Consiliului Științific al PNG, cercetătorul Radu Stelian, care a discutat minute bune cu englezii despre minunățiile naturale din zonă, crede:
“Pe lângă siturile arheologice, până și natura de aici, care e magnifică, are și ea valențe de patrimoniu UNESCO. Europa descoperă că românii au și ei ceva interesant, că România are o cultură și o civilizație veche”.
Vestea că o televiune precum BBC filmează în cetate, a făcut turul sitului. Toți turiștii au tras de departe cu ochiul la echipa care se plimba și filma la pas în pădurea din jurul incintei sacre și toți au sperat că documentarul va îmbunătăți imaginea României în lume.
Audiență de milioane
Documentarul va fi difuzat în luna august de BBC, apoi în septembrie de Discovery SUA, așa că zeci de milioane de oameni vor afla informații și vor vedea imagini din fosta capitală a Daciei, Sarmizegetusa Regia:
“Noi avem o audiență estimată de 30, până la 40 de milioane de oameni în întreaga lume: în UK, America, Europa, Asia și Australia, practic peste tot în lume, deci e o ocazie minunată de a arăta lumii ce parte minunată a României este aceasta și să le dea de înțeles cât de importantă era această lume în vremea romanilor”,
crede Louise Bray. O lume despre care știu puține până și turiștii români – în lipsa unei finanțări continue și suficiente, la care se adaugă condiții de lucru primitive, arheologii au făcut puține descoperiri, dar și datele publicate nu are cine să le expună turiștilor interesați în lipsa unui ghidaj de specialitate în cetățile dacice.
Câți dintre români știu de exemplu că:
“Situl de la Sarmizegetusa este foarte mare: ultima ridicare topografică pe care am terminat-o toamna trecută, cu ajutorul profesorului Rus de la Facultatea de Geografie din Cluj, ne arată un sit care are șase kilometri lungime pe ax, peste 250 de terase antropogene, amenajate în antichitate, se întinde pe aproape 400 de hectare de teren plan, deci vă dați seama că e mult și de-abia acum avem o dimensiune reală a tot ce s-a întâmplat aici în antichitate”,
spune universitarul clujan, care așteaptă cele 10 milioane de lei alocate deocamdată pe hârtie de fostul Executiv: “Sumele alocate de București ne ajută foarte mult, este vorba de acel program multianual anunțat de Ministerul Culturii și care sperăm să-l putem pune în aplicare din această vară cel târziu, pentru patru ani și, dacă toate lucrurile merg bine, vom lucra și la Sarmizegetusa, dar și în alte centre dacice din zonă”.
Lipsei de informație i se adaugă și infrastructura deficitară, pentru că drumurile numai trasee turistice nu par. Louise Bray a caracterizat accesul către Sarmizegetusa Regia ca fiind “bumpy”:
“Drumul către sit este plin de hârtoape și este un pic peste mâna turiștilor să vină aici. Au nevoie de o mașină 4×4, dar este un sit atât de frumos încât cu certitudine aș face efortul să vin aici, dacă aș fi un turist care ar vizita România și în mod special aceasta parte a țării. Este un sit minunat, iar drumul n-ar trebui să-i impiedice pe oameni să vină”.
Englezii chiar glumesc – cu siguranță, pe vremea romanilor, drumurile erau mai bune.
Tehnologia LIDAR
Light Detection and Ranging (LIDAR) este o tehnică activă de teledetecție cu ajutorul căreiase pot obține date de o acuratețe ridicată despre topografia terenului, vegetație ori diverse structuri și construcții. Potrivit specialiștilor, această tehnologie folosește trei sisteme de bază – scanarea laser care măsoară distanțele cu precizie, plus sistemul de poziționare global (GPS) și Inertial Measurement Unit (IMU) pentru înregistrarea orientării. Tehnologia presupune folosirea de calculatoare cu capacitate ridicată de stocare și calcul. Cu ajutorul scanării laser, sunt înregistrate diferențele de timp dintre impulsurile laser trimise din avionul ce efectuează zborul și cele reflectate de suprafața topografică. Un receptor GPS montat pe avionul care transportă tehnologia înregistrează poziția continuă a acestuia.
În teren, este amplasată o stație GPS pentru a corecta diferențele, iar traiectoria de zbor să fie înregistrată extrem de precis. Sistemul IMU măsoară continuu înălțimea și accelerația avionului. Datele despre topografia terenului cu sistemul LIDAR se obțin prin recepționarea impulsurilor laser într-un anumit interval de lungime de undă, cunoscut ca “banda infraroșu apropiat”.
Avantajul tehnologiei LIDAR apare datorită fasciculului laser care penetrează vegetația indiferent cât este de densă. Aceeași tehnologie a fost folosită de arheologii care au descoperit orașul maiaș Caracol – în acest caz, oamenii de știință au apelat la LIDAR, adicăau folosit semnale laser care au penetrat jungla și au reflectat dinspre pământ o imagine 3D a sitului Caracol, unul dintre cele mai mari orașe din istoria maiașă. Au fost îndeajuns 10 ore de măsurători cu ajutorul laserului, făcute în patru zile, pentru ca tehnologia să pună la dispoziția arheologilor o hartă mult mai detaliată decât ce obținuseră specialiștii după un sfert de secol de cercetări la sol. Folosită în arheologie, tehnologia LIDAR arată exact mărimea sitului, limitele lui și construcțiile în terase.
BBC și Discovery scanează Sarmizegetusa ascunsă
By Laura Oană – 3 May, 2012
http://www.replicahd.ro/?p=4188
Ministrul Culturii atenționează că cetățile dacice riscă să fie scoase de pe lista UNESCO
Ministrul Culturii, Mircea Diaconu, a atras atenția, vineri seara, 25 mai, într-o conferință de presă, la Alba Iulia, că dacă nu se acționează cu maximă urgență,
cetățile dacice riscă să fie scoase de pe lista UNESCO.
“Riscul este foarte mare, dacă vin și văd că nu am făcut nimic”, a declarat ministrul Culturii, care a vizitat în cursul zilei de vineri Sarmizegetusa Regia, despre care a spus că este“ștampila, sigiliul națiunii noastre”.
“Chestiunea e gravă”, a afirmat Diaconu, care a adăugat că “arborii de acolo par mai importanți decât vestigiile”. “E de neînțeles lucrul acesta”, a adăugat demnitarul.
“Cetățile dacice sunt protejate UNESCO. Ce facem noi cu asta? Nimic. Și dacă cumva vine un control UNESCO? Pierdem statutul. Deci, dacă nu facem ceva cu urgență maximă, pierdem statutul de protecție UNESCO pentru cetățile dacice”, a punctat oficialul.
Diaconu criticat ‘’suprapunerea” de orgolii personale, nesfârșite, între specialiști, administratori. ”Eterna problemă a României. Al cui e locul, obiectul, cine e șeful, cine comandă aici. Unii zic că sunt ei, alții că-s ei”, a mai spus Diaconu, care a adăugat că trebuie ‘’sparte” orgoliile.
Ministrul a afirmat că vrea să-i pună la aceeași masă pe cei din administrația publică locală, de la Consiliul Județean Hunedoara, pe specialiști și Ministerul Culturii, până va fi găsită o soluție.”Lucrurile mi se par extrem de simple și de rezolvat imediat. Adică, să înceapă să lucreze toți, fiecare pe meseria lui”, a spus acesta. “Fiecare să facă ceva și de maximă urgență”, a adăugat Diaconu, care a apreciat că “e absolut dureros ce se întâmplă acolo”. Ministrul a mai spus că va organiza peste două săptămâni și jumătate o conferință de presă la Sarmizegetusa Regia.
Oficialul a precizat că sunt fonduri, fiindcă investițiile sunt absolut minime. “Investițiile nu sunt mari, problema e a noastră – de organizare, de coordonare”, a spus acesta.
“Noi, ca stat, nu am făcut nimic, avându-le deja înscrise în UNESCO. (…). Riscul este foarte mare dacă vin și văd că nu am făcut nimic. (…). Problema se pune exact așa și cu Brâncuși. Ziceau să aducem osemintele lui Brâncuși acasă. Am zis întâi să-l merităm pe Brâncuși. Câtă vreme neglijăm total tot ce înseamnă ce a mai rămas de la Brâncuși, cele două bârne sub care s-a născut. Și alea sunt cumpărate de cineva. (…). Câtă vreme noi nu facem aici cultul Brâncuși, noi nu-l merităm pe Brâncuși. Întâi să-l merităm și după aceea promit, mă zbat, mă duc, mă lupt, orice e legal de făcut ca să vină Brâncuși acasă”, a declarat Mircea Diaconu.
Nu comentez, dar ceva se intampla!
La noi romanii, orice este posibil!
Sper ca graba, sa nu strice treaba!
Sa urmarim cu atentie!

Sursa: Romania megalitica

 

,

*Notă: (18/04/2016) Redacția România Breaking News nu garantează veridicitatea celor scrise mai jos, întrucât autorul „Maria-Luminita Rollé” s-a dovedit în urma verificărilor noastre a fi o personă fictivă care nu are nici o legătură cu Universitatea din Edinburgh.

Prof. dr. Maria-Luminita Rollé, Universitatea din Edinburgh

În Europa de Vest nu se cunoaste istoria României si cei care o viziteaza acum vãd sãrãcia materialã de astãzi, si nicidecum milenara ei bogãtie culturalã si spiritualã. In plus, propaganda maghiarã din SUA se bazeazã pe milioanele de dolari ale D-lui Soros, care finanteazã edituri si opinii la Bucuresti, în timp ce în Elvetia am auzit de la un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999) cã Transilvania a apãrut în secolul XIII si de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) cã poporul român a dispãrut timp de 1000 de ani ca sã reaparã, ca prin miracol, în secolul XIV !


Cu toate acestea, nimeni nu mentioneazã cã cea mai veche scriere din Europa a fost atestatã arheologic in 1961, tot în Transilvania, in satul Tãrtãria, pe râul Mureș, în judetul Alba, de cãtre Profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. În afarã de România, Tãblitele de la Tãrtãria, datate 4.700 î.e.n., au fãcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) si au creat dezbateri aprinse pe tot globul. Desi românii stiau sã scrie acum 7000 de ani, acest detaliu esential nu este nici în ziua de azi, dupã mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc si nu apare în manualele de istorie.

 

Ce ne spun specialistii din România ? În 1998 s-a publicat « Istoria României » (Editura Enciclopedicã, Bucuresti) de cãtre un colectiv academic sub conducerea unei « autoritãti în materie », Prof. dr. Mihai Bãrbulescu, culmea culmilor, de la aceeasi Universitate (din Cluj), care nu spune ca Profesorul Vlassa a descoperit Tãblitele. La pagina 15 a acestui impresionant volum, Tãblitele de la Tãrtãria sunt mentionate cu semnul întrebãrii într-o foarte scurtã frazã, fãrã nici un comentariu: « Într-o groapã de cult de la Tãrtãria, s-au gãsit (…) trei tablete de lut acoperite cu semne incizate (scriere ?), cu analogii în Mesopotamia. »


Dar Dl. Bãrbulescu nu-si aduce aminte oare cã scrierea proto-sumerianã apare cu 1000 de ani mai tîrziu si cã cea cicladicã, proto-greacã, dupã 3000 de ani ? El a uitat cã metalurgia în Europa apare tot în Transilvania, în jur de 3500 î.e.n. ? Cã tracii sunt primul mare popor indo-european care intrã în Europa tot în jur de 3500 î.e.n., cu mai mult de douã milenii înainte ca celtii, etruscii, romanii, germanii, sau slavii sã aparã pe harta Europei ? Si cã tracii ocupau tot teritoriul dintre Muntii Ural si Tatra de la est la vest si de la Marea Balticã la Dunãre si Marea Neagrã de la nord la sud ?


De asemenea, si în acelasi context, nici un specialist în istoria României nu atrage atentia asupra altui “detaliu” primordial, si anume cã limba traco-dacicã este cu mii de ani anterioarã latinei (care apare abia în secolul VI î.e.n.) si cã, în consecintã, limba românã nu se trage din latinã, pentru cã, desi din aceeasi familie, existã istoric înaintea latinei, deci este o limbã proto-latinã. Latina se formeazã din etruscã si greacã, care, desi amîndouã indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, rãspîndit în lumea mediteranã a epocii. În plus, estruscii ei însisi erau o bransã a celtilor, coborâti în sudul Alpilor în jur de 1200 î.e.n. La rîndul lor, celtii erau o bransã a tracilor care migrau spre vestul Europei, si erau numiti ca atare, adicã traco-iliri pânã în secolul VI î.e.n., când se deplaseazã din Noricum (Austria) spre Alpii elvetieni, unde se numesc helveti.


Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea, si însãsi existenta poporului român dau de gândit. Cine schimbã si interpreteazã istoria României?


În mozaicul de limbi si popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9000 de ani pe acelasi teritoriu, si o scriere de 7000 de ani, sunt românii de azi. Transilvania nu a fost maghiarã si nici nu putea fi când strãmosii maghiarilor de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursã turco-finicã nu numai a ungurilor, dar si a bulgarilor (care nãvãlesc în România si în teritoriile Bizantine din sudul Dunãrii în secolul VI), a turcilor si a finlandezilor din zilele noastre. Hunii pãtrund în Europa pânã la Paris, Roma si Constantinopole sub Atila în secolul V, dar se retrag spre Ural pânã în secolul IX, când nãvãlesc din nou în Panonia, teritoriu ocupat la acea datã de daci liberi (80%) amestecati cu slavi (20%).


Poporul si limba dacã sunt deci cu mult mai vechi decât poporul roman si limba latinã, dar cele douã limbi erau foarte asemãnãtoare, si de aceea asimilarea s-a fãcut atât de repede, în câteva secole. Ovidiu, poet roman exilat la Tomis pe malul Mãrii Negre, nu numai cã a învãtat daca imediat, dar în sase luni scria deja versuri în limba lui Zalmoxis ! Invadarea Daciei, de fapt a unui coridor spre Muntii Apuseni, a avut ca scop precis cele 14 care cu aur pe care Împãratul Traian (de origine ibericã) le-a dus la Roma ca sã refacã tezaurul golit al Imperiului. Peste mai mult de 1000 de ani, dupã cãderea Constantinopolului sub turci în 1453, tributul plãtit sultanilor otomani va fi tot în aur, în formã de “techini”. Si tot în aur se plãtesc în ziua de astãzi anumite interese în România, dupã ce tezaurul national de 80 tone-aur a fost vîndut de Ceausescu la licitatie în Zürich si cumpãrat de Banca Angliei. Cele 14, nu care romane ci milioane de români din afara României înteleg si simt acum, mai bine ca niciodatã, sensul versurilor transilvane
“Muntii nostri aur poartã,
Noi cersim din poartã-n poartã!”


În aceeasi ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), în timp ce Europa de Vest dormea sub jugul Bisericii Romane si a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri. Cultura si civilizatia europeanã si-au mutat centrul de la Roma la Constantinopole în 330, când Bizantul devine capitala Imperiului Roman. Desi se studiazã istoria si limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat “barbar” si “incult”. Nici un istoric elvetian nu a fost capabil sã-mi dea un singur nume de scriitor Bizantin, nici mãcar Ana Comnena !


Nimeni nu cunoaste aici cultura si civilizatia Bizantinã, religia ortodoxã (“ortodox” este în limbile occidentale un termen peiorativ), si cu atât mai putin istoria si traditia românã. Faptul, esential, cã analfabetismul nu exista în Bizant, dar exista în Europa de Vest în aceeasi perioadã este si mai necunoscut. Academiile “pãgâne” (socratice, pitagorice, orfice, druidice, etc.) au fost toate închise în secolul VI, iar când în cele din urmã universitãtile au început sã aparã în Occident în secolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova) ele erau controlate de Biserica Romanã si studiau teologia. Numai cãlugãrii si clericii stiau carte, se îmbogãteau prin exproprierea de pãmânturi în favoarea mânãstirilor, si luau puterea în toate tãrile vestice, prin misionarism si prozelitism la început (prin teroare si Inchizitie mai târziu), pânã în secolul XI, când ultimul tinut liber, al vikingilor din Scandinavia, cade sub puterea Romei Papale.


Renasterea italianã apare ca o consecintã clarã si directã a cãderii Constantinopolui (1453), cu emigrarea în masã a savantilor Bizantini cãtre Italia. De exemplu, numai Cosimo de Medici primeste 5000 de savanti exilati din Bizant într-un singur an la Florenta, acolo unde în curând vor scrie Petrarca, Dante si Boccacio, si unde vor picta Michelangelo si Leonardo da Vinci.


Între timp, cultura Bizantinã este pãstratã si cultivatã în tãrile Române (de exemplu la Putna), care nu numai cã îsi pãstreazã autonomia fatã de Imperiul Otoman, plãtind-o în aur – ca de obicei -, dar voevozii români trimit anual aur în Grecia pentru a sustine mânãstirile ortodoxe (de exemplu la Muntele Athos).


În Occident, o scurtã istorie a României apare în 1943, scrisã de Mircea Eliade în englezã la Lisabona si publicatã la Madrid (“The Romanians, a Concise History”, Stylos, Madrid, 1943), si republicatã peste alti 50 de ani în România (“The Romanians, a Concise History”, Roza Vânturilor, Bucuresti, 1992). În timp ce prima istorie serioasã a Bizantului apare, tot în englezã, de abia în 1988 (Lord John Julius Norwich, “A Short History of Byzantium”, Penguin Books, London, 1988, 1991, 1995, 1997). Cu toatã bunãvointa lui de a reabilita “misterioasa” istorie a uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire nici mãcar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, n-a avut acces la texte Bizantine, pentru simplul motiv cã nu stie greaca, nici veche nici nouã.


În final, se pune întrebarea de ce nouã milenii, atestate arheologic, de civilizatie neîntreruptã pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de Vest dar si în România ? Cu ce se ocupã istoricii români ? Si reprezentantii României peste hotare ? Cine promoveazã cultura milenarã a României ? Dacã dentistii, si nu profesorii de românã, vor sã facã scoli în românã la Geneva, sã nu ne mirãm dacã profesorii vor deschide în curând cabinete dentare în acelasi oras.*


În 1996, când am fost la Bucuresti pentru a face cercetãri în mitologia tracicã la Academia Românã, spre uimirea mea, mi s-a pus întrebarea de ce mã intereseazã tracii si dacii, când acesta era subiectul de predilectie a lui Ceausescu**, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat. La rândul meu, mã întreb ce conteazã 50 de ani de comunism în comparatie cu cele 9 milenii de istorie româneascã ?

Prof. dr. Maria-Luminita Rollé, Universitatea din Edinburgh, Academic Consultant in European Mythology

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press