Istoria necunoscută

Observ un aspect pe care poate mulți l-au sesizat de ceva mai multă vreme, un lucru trist, dar real. Noi, românii, ne uităm istoria, o lăsăm în desuetitudine, iar peste ani, chiar ne batem joc de ea. Culmea, chiar de istoria noastră, o istorie atât de extraordinară încât pe mulți i-ar face să pălească de invidie, în sensul în care dacă alte alte popoare ar avea o istorie comparabilă cu a noastră, ar face zeci de filme și documentare care să o scoată în evidență, ar investi o grămadă de bani pentru a o face cunoscută tuturor. Dar noi, românii, ce facem cu istoria noastră? E îngrozitor, dar ne batem joc de ea. Îi lăsăm pe alții să o interpreteze, să tragă concluzii, să facă documentare și filme despre noi și istoria noastră, în timp ce noi ne bucurăm și suntem satisfăcuți că vreun film românesc câștigă vreun premiu internațional. De acord, îl câștigă, este bine că o face, dar ce exprimă acel film premiat la festivalurile internaționale? Nimic mai mult decât felul în care doresc să ne vadă cei ce acordă aceste premii. Făcând o retrospectivă scurtă, acele filme arătau doar români neadaptați la realitățile lumii contemporane, pușcăriași, emigranți sau alte genuri. Singurul film care exprima ceva despre adevărata Românie și care a luat un premiu la Bratislava a fost Portretul luptătorului la tinerețe, despre rezistența anticomunistă și Ion Gavrilă Ogoranu, voievodul luptei armate anticomuniste după 1945. Nu întâmplător, premiul a fost oferit de o țară care a beneficiat de comunism după 1945, deci știa ce înseamnă acesta. În rest, suntem premiați în țările occidentale doar cu filme în care suntem reprezentați așa cum vor ei să ne vadă: niște neadaptați cu probleme, care nu ar fi trebuit să fie acceptați în UE și NATO. Priviți filmele românești și subiectul lor, cele care sunt bine cotate în Occident și apoi vedeți dacă îmi dați sau nu dreptate.

Dar nu acesta este subiectul articolului de față. Suntem români și suntem supuși de multă vreme unui val de ură împotriva noastră, nu este nimic nou sub soare. Totuși, ni se impută fel de fel de vinovății, suntem comparați și contestați, și din nou revine în postările menite să inducă în mentalul multora faptul că noi nu suntem de aici nu avem ce căuta în Europa. Desigur, este hilar și absurd, dar sunt mulți care vin în sprijinul a fel de fel de teorii cu fel de fel de citate cică istorice, doar pentru a contesta dreptul nostru la stăpânirea teritoriului pe care locuim, ba mai mult, dreptul nostru asupra unor teritorii pe care le-am stăpânit. Poate unii vor zice că acest lucru nu contează, dar într-un articol precedent am vorbit de importanța acestora, azi mai mult decât oricând (Dreptul istoric, starea de fapt și bătăliile internetului)

De aceea scriu acest articol în care voi vorbi despre arta militară a românilor în perioada timpurie a evului mediu, mult contestată de adversarii noștri istorici. Ca de obicei, o voi face documentat, invitându-i pe contestatari să vină cu dovezi clare, argumentate.

Cu argumente clare, nu de genul celor întâlnite de mine pe fel de fel de forumuri, de exemplu un argument contra continuității noastre fiind adus istoricul francez Ferdinad Lot. Bietul Lot poate bănuia că va fi folosit într-o astfel de dispută, altfel nu ar fi scris: “Românii nu au niciun motiv să cedeze Transilvania, la fel ca și englezii Marea Britanie sau ungurii Valea Tisei pentru a se întoarce primii în Germania, ultimii în Siberia. Trebuie să discutăm argumentele fără a lua în calcul politica contemporană”. Cu toate astea este folosit intens de forumiștii unguri ca o dovadă a discontinuității și prin extensie a primatului maghiar în Transilvania, obsesia ungurilor. Ferdinand Lot este susținătorul migrării românilor din sudul Dunării peste fluviu, fapt care a dus la multe polemizări cu Iorga și alți istorici români. Dar chiar el recunoaște că ungurii, la venirea lor, i-au găsit pe români în Transilvania, deci argumentul maghiar este chiar ridicol. Dar ar trebui să-l știe și românii cu care polemizează.

Moștenirea dacică

Revenind la istoria militară a românilor a acelor vremuri, trebuie spus de la bun început că ea este legată direct de modul de viață, organizați în obștile sătești, și influențată de cei cu care au venit în contact. Mai trebuie luată în calcul și experiența transmisă de la strămoșii daci, despre care va trebui să regândim oarecum modul lor de viață și existență. Regimul comunist a tot încercat să ne dea o imagine a unui popor dac pașnic, care nu avea treabă nici cu unii, nici cu alții, ci doar dorea să-și cultive grânele și să-și păstorească turmele. O imagine falsă, desigur, erau un popor sedentar de păstori și agricultori fără îndoială, dar dacă erau doar așa, cum au reușit ca sub Burebista, în nici patruzeci de ani, să formeze un imperiu imens, supunând fie cu vorba, dar mai degrabă cu sabia, un teritoriu întins de la Munții Balcani până la Carpații Păduroși, din Câmpia Panonica până la Bug? Să nu ne lăsăm păcăliți de astfel de clișee și să gândim logic. Eu nu cred că triburile dacice s-au hotărât brusc, pătrunse de charisma lui Burebista, să se adune toate împreună pentru a crea un vast imperiu ce putea rivaliza cu Imperiul Roman. Desigur, această uniune a putut fi făcută parțial prin alianțe, bună înțelegere, dar în mare parte a fost făcută prin forță, cu sabia.  Va trebui să renunțăm la ideea populației pașnice, care nu dorea decât să-și cultive pământurile, și să ne ancorăm în realitate. Dacii erau un popor războinic, ni se spune în nenumărate surse că erau netemători de moarte, ei se temeau doar de cer să nu cadă pe ei. Pentru asta aruncau săgeți împotriva norilor de furtună. În toate sursele contemporane despre daci aceștia sunt prezentați ca și un popor războinic, nicidecum altfel.

Să facem o comparație, în Anul Domnului 9 romanii sunt înfrânți decisiv într-o ambuscadă în Pădurea Teutoburg, între două și trei legiuni sunt înfrânte în acea bătălie. O înfrângere gravă pentru armata romană, ceva ce nu s-a mai văzut de mult timp. Aici au luptat maxim 20000 de romani, cu tot cu trupele auxiliare. Împăratul Traian aruncă împotriva dacilor de cinci ori mai multe trupe, circa o sută de mii de soldați, după ce a văzut înfrângerile lui Cornelius Fuscus, cel care a murit în luptă (87 AD), și luptele nedecise duse de Tettius Iulianus (88 AD) încheiate cu un armistițiu. Cu toate trupele sale net superioare numeric și tehnic, Traian a avut nevoie de două războaie pentru a-i învinge pe daci. Era posibil acest lucru contra unui popor de agricultori și păstori numai? Mai mult, acești învinși se vor răscula împotriva imperiului de nenumărate ori în alianță cu triburile dacice rămase libere în afara imperiului și vor da grele lovituri stăpânirii romane începând cu anul morții lui Traian, respectiv 117. Dar despre această perioadă în alt articol, acestă paranteză fiind necesară pentru a explica caracterul aptitudinilor militare ale populației rămase pe teritoriul Daciei, moștenitoare atât a legionarilor romani, profesioniști ai războiului, cât și a neînfricaților luptători daci, războinici de temut, a căror înfrângere a fost o asemenea realizare pentru romani, încât a trebuit să fie consemnată pe un monument unic în lume ca și Columna lui Traian. Ca o întrebare, romanii au învins și cucerit multe popoare, dar câte dintre ele sunt pomenite pe un astfel de edificiu? Asta dovedește în primul rând importanța și dificultatea obținerii victoriei, o dovadă a efortului militar depus de romani pentru a reuși asta. Cezar i-a cucerit pe gali, a luptat cu ei și i-a învins la Alesia în 52 î. Ch. Vercingetorix, conducătorul galilor, a fost luat prizonier și a murit în arenele romane, arătați-mi un monument care să simbolizeze marea victorie romană împotriva galilor! Dar victoria împotriva dacilor, mult mai puțin mediatizată astăzi, are drept mărturie un monument impozant în centrul Romei care este dat și astăzi exemplu de artă romană! Totuși, despre bătălia de la Alesia s-au făcut mai multe documentare și s-a scris mai mult decât despre bătălia de la Sarmisegetusa! Astfel, să nu ne mirăm că nu prea sunt cunoscute aspecte despre daci, români, și arta lor militară.

De aceea aceste lucruri trebuiesc scrise și spuse, cineva trebuie să o facă. Iar dacă istoricii noștri contemporani nu o fac, o voi face eu, din nou. Reamintesc că acest articol se referă la arta militară, de aceea nu voi veni nici cu dovezi ale continuității de natură arheologică, lingvistică, toponimică sau altele, ci doar despre chestiunile militare. Altfel, ar fi necesare sute de pagini fără a epuiza subiectul.

Modificări în arta militară spre sfârșitul antichității

Am vorbit despre moștenirea războinică de la daci, care în mod sigur este înscrisă în genele poporului român ce se năștea atunci. Dar în acea perioadă s-au petrecut niște schimbări majore în tactica și strategia militară, schimbări produse sub influența migratorilor și care au dus la căderea Imperiului Roman. Sunt și alte cauze, mai profunde, subiect al dezbaterilor istorice chiar și în ziua de astăzi, eu doar voi aminti tangențial cele cu caracter militar. Roma a supus lumea cunoscută prin disciplina trupelor sale, prin formațiile regulate și tactica de luptă bazată în primul rând pe infanterie. Legiunile romane au cucerit bazinul mediteraneean prin marșul legiunilor pedestre, bine organizate și structurate, cu o disciplină de fier. Apărarea individuală a legionarului roman se baza pe armură, scut și strânsa cooperare cu camarazii săi. Ruperea formației, trecerea în dispozitiv de apărare, inclusiv a celebrei testudo, țestoasa, se făcea rapid și organizat la comanda ofițerilor. Disciplina și mașinile de asediu au cucerit zeci de cetăți, inovația prin care fiecare legionar lupta în prima linie 15 minute, după care trecea în spate să se odihnească lăsând locul altuia, a câștigat sute de bătălii. Un lucru au uitat și neglijat strategii romani: cavaleria. Pentru ei, cavaleria era ceva auxiliar, nu chiar ca și trupele auxiliare, dar nici prea departe. Spre exemplu, într-o vreme, la fiecare legiune de 5000 de pedestrași erau alocați 300 de călăreți. Astăzi, putem compara această greșeală cu anul 1940, când trupele franceze aveau tancurile distribuite ca sprijin la fiecare divizie, pe când germanii le aveau comasate în divizii de tancuri cu scopul de rupere a frontului. Făcând o paralelă peste timp, cu 2000 de ani înainte, cavaleria reprezenta tancul din vremea aceea, în ideea de mobilitate, potențial de lovire și implicit de spargere a frontului. Nu întâmplător, poate cel mai lung război din istorie, de circa 500 de ani, l-a reprezentat cel dintre romani și parți. Romanii au luptat contra lor de nenumărate ori și nu i-au putut învinge decisiv, secretul fiind faptul că parții, războinici asiatici, erau preponderent luptători călare.

Sfârșitul superiorității artei militare romane, care a dus și la căderea imperiului lor, a fost năvălirea migratorilor călări. Deși în număr mult mai redus, prin faptul că puteau rupe lupta oricând, repliindu-se și lovind în altă parte, năvălind în puncte diferite în care armata romană nu putea ajunge decât în lungi marșuri pe jos, această mobilitate a fost decisivă, în timp provocând dezastrul imperiului. Desigur, mai sunt și cauzele interne, dar acestea au fost doar un catalizator al prăbușirii. Problema militară nerezolvată, luptele pierdute sau nedecise, au fost principala cauză. Chiar și victoria importantă a romanilor de la Câmpiile Catalaunice (451) care a stopat avansul hunilor conduși de Attila a fost câștigată în alianță cu vizigoții lui Teodoric I. Generalul roman Aetius, ultimul dintre romani, cum i se mai spune, conducătorul campaniei și cel care s-a evidențiat în multe alte războaie împotriva migratorilor, era originar din Durostorum (Dârstor, actuala Silistra), fiind fiul lui Flavius Gaudentius despre care se spune că ar fi de origine scitică (în cronicile romane acest lucru putea însemna la fel de bine origine dacică), a condus trupele romane aliate cu vizigoții contra hunilor lui Attila. Dar aceste fapte de arme ale lui Aetius doar vor întârzia dezastrul.  Alaric cucerise deja Roma în 410, de aici imperiul de apus va cădea la scurtă vreme, după moartea lui Aetius din 454, respectiv în 476.

Doream să evidențiez felul în care tactica și implicit strategia războiului s-a modificat în acei ani. Pe teritoriul nostru au năvălit mulți, dar întrebarea ce se pune este ce influență au avut asupra teritoriului nostru atât de disputat și contestat. Daco-romanii rămași pe teritoriul Daciei au suportat invazia hunilor și a altora care au venit mai târziu printr-o combinație de rezistență și cooperare, adaptându-se noilor realități. În ce sens? Populația daco-romană rămasă aici era preponderent rurală, trăind în modul ancestral al vechilor daci, nu în orașe mari, ci risipită în sate unde trăiau din roadele pământului, organizați în obștile sătești. Fiecare avea pământul său pe care îl lucra, dar mare parte din pământul disponibil era exploatat în comun, multe zone ca și zone de pășunat. Era o democrație incipientă, în care fiecare obște își alegea conducătorii dintre bătrâni, care aveau drept de judecată asupra problemelor de natura pământului, dar alții erau aleși ca și conducători militari în timp de război. De aici se trage atât ideea de jus vlachorum, de unde vin juzii sau judecătorii, cât și terminologia de cneji și apoi voievozi, denumire împrumutată de la slavi pentru liderii militari.

Toți cei ce ne detestă și contestă susțin faptul că noi nu avem documentele noastre privind continuitatea, dar aceștia uită un lucru. Documentele pentru acestă perioadă întunecată a evului mediu provin din scrierile păstrate în mănăstiri și în arhivele statelor puternice care la acea vreme erau unele mari imperii. Ce mănăstiri puteau păstra ai noștri din moment ce erau permanent invadați de alții, sau ce stat centralizat puteau avea ei, din moment ce întreaga Europă era în haos? În cazul în care vreun învățat român ținea vreo cronică într-un sat românesc, iar acel sat era atacat de cumani, să zicem, iar întreaga populație se refugia spre munți sau locuri mai ferite, ce șanse are această cronică să ne parvină nouă? Poate în timp vom mai descoperi și altele, la fel cum s-a descoperit Codicele de la Ieud (1921), care ar putea fi cea mai veche scriere în limba română, mai veche ca și scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1526). Ideea este că românii, ca și alții în acea perioadă, nu erau prea preocupați cu consemnarea evenimentelor în documente. Pentru ei ideea de bază era supraviețuirea, și au reușit asta cu succes. În sensul că avem documentele altora despre existența românilor, nu numai atât, ci chiar despre unele din luptele lor.

Să dau un exemplu. În Cântecul Nibelungilor se pomenește că la nunta Kremhildei cu regele hun (identificat de mulți istorici ca și Atilla) că a participat printre alții și principele Ramunk de Valahia (Radu sau Roman). Întrebarea este, dacă este consemnat ca și participant la nuntă, putea fi oricine? În niciun caz, la un astfel de eveniment nu erau invitați decât cei ce erau importanți, în niciun fel nu puteau fi consemnați principi minori fără vreun fel de autoritate asupra unui teritoriu mic. Comparându-l cu ceilalți participanți, acest Ramunk nu avea cum să nu fie un lider militar important la acea vreme, ca să poată fi menționat ca și participant și invitat la acest eveniment. Ori, în acest caz, cum putea acest Ramunk să iasă în evidență în fața unui rege hun, rege al poporului care a trecut prin foc și sabie o mare parte din lumea cunoscută la acea vreme? Există doar două posibilități, fie prin rezistență armată, fie prin alianță și supunere. În ambele cazuri, trebuie să admitem că hunii recunosc un potențial militar important în cazul lui Ramunk, din moment ce îl consideră suficient de important aliat sau vasal pentru a-l invita la nunta regelui lor. De la început acest gest demonstrează faptul că potențialul militar românesc era de atunci important, în sensul că până și marii cuceritori veniți din stepele asiatice preferau să-i aibă pe români sau valahi aliați mai degrabă ca și adversari.

Influențe în arta militară românească

După această incursiune în evul mediu timpuriu, va trebui să revenim la subiectul articolului. Am vorbit de tradiția militară, dar trebuie amintite și popoarele care în mod sigur au influențat arta militară românească în acea perioadă, respectiv popoarele războinice cu care românii au venit în contact în acea perioadă, fie ca adversari, fie ca aliați sau ca și supuși. Mă refer aici la bizantini, mongolo-tătari și slavi. Dintre celelalte popoare cu care am fost în contact, goții, hunii, avarii, gepizii au dispărut din istorie și au fost prea puțin în contact cu românii pentru a avea o influență serioasă.

Să îi luăm pe rând. Bizantinii nu prea au avut o influență asupra noastră la capitolul modului de organizare a armatei deoarece ei fiind un stat puternic aveau o armată bine organizată și structurată, la dispoziția împăratului, lucru care nu se putea spune despre români până la apariția structurilor statale puternice din secolul XIV. Dar în mod sigur au avut o influență considerabilă la alte capitole, prin faptul că românii au luptat deseori alături de bizantini și uneori chiar împotriva lor. Astfel, românii au putut beneficia de instrucție militară superioară în folosirea armamentului, la fel, s-au putut familiariza cu tactica de luptă a unei armate profesioniste, imperiale.

Fortificații bizantine la nord și sud de Dunăre

Documentele bizantine abundă de dovezi ale existenței românilor nu numai la nord de Dunăre, ci și în întreaga peninsulă balcanică, vorbind aici de forme de organizare statală numite Romanii sau Vlahii, dar îi putem întâlni pe români și sub alte denumiri, depinde de cei care le scriu. De exemplu, Iorga îi identifică pe români în unele documente bizantine din sec XIII-XIV sub denumirea de alani (a nu se confunda cu vechii alani dispăruți din istorie cu multe secole în urmă, aici avem o modificare a termenilor: alahi, vlahi), mai cu seamă după recucerirea Constantinopolelui de la cruciați (1261), aceste cete de alani veniți cu carele și cu cai împrumutați de la stăpânire, ascultând de căpeteniile venite cu dânșii, au luptat, au învins și au fost învinși în numeroase lupte împotriva turcilor în Asia Mică până li se făcură dor de țară și cerură întoarcerea lor îndărăt, chiar răsculându-se pentru asta. La 1323 garnizoana bulgară a Filipopolei avea în rândurile sale un grup de alani conduși de căpetenia lor Ivan Rusul. Deci observăm prezența românilor conduși de căpetenii proprii, formând posibil unități distincte în armata bizantină. Era normal ca grupuri de români să lupte ca și mercenari, fie cu plată sau numai cu participarea la pradă, în cadrul altor armate, cum vom mai întâlni în multe cazuri.

Un document bizantin de extremă importanță în istoria militară a lumii este tratatul de artă militară scris de Mauricius la începutul secolului VII intitulat Strategikon. Este cu atât mai important pentru noi deoarece face referire la Romaniile populare ale noastre și chiar la locuitorii acestora. Descriind modul în care armatele bizantine trebuiau să lupte împotriva slavilor stabiliți la nord de Dunăre, Mauricius spune că trupele bizantine erau călăuzite în lupte de așa-zișii refugiați trimiși să ne arate drumurile și să ne descopere pe cineva care sunt romani. Deci, trupele bizantine beneficiau de călăuze române care să-i ducă în zonele controlate de români. Mai mult, sunt consemnați români în armata bizantină de la sud de Dunăre încă în secolul VI, prin cuvintele rostite de ei în limba părintească (clisură, sculca etc), conform lui P. P. Panaitescu, Introducere în istoria culturii românești. Dovezile în acest sens sunt foarte numeroase, apar referiri la români care apărau cetățile din Dobrogea în războaiele contra migratorilor și multe altele care nu pot fi cuprinse într-un singur articol. Ceea ce este esențial și cred că am reușit să arăt este faptul că au fost numeroși români care au luptat în armata bizantină și au beneficiat de pregătire militară superioară pe care au putut-o împărtăși și altora odată întorși acasă (am văzut că s-a înregistrat în documente și o răscoală ca să poată reveni).

Trecem la slavi. Liderul militar al slavilor se numea voivod, termen împrumutat și de români, semn că slavii au influențat modul de ducere a războiului de către ai noștri. La lupte participau toți bărbații capabili să poarte arme, șeful familiei fiind lider peste luptătorii dintr-o familie. Armata era împărțită în pâlcuri, în luptă unitățile intrau succesiv. Nu luptau în teren descoperit, ci atacau puternic pe teren greu, apoi se refugiau în păduri sau locuri greu accesibile. Își protejau tabăra cu șanțuri sau o înconjurau cu care, foloseau incinte întărite permanent numite hradiști, foloseau șanțuri, abatise și întărituri din pământ sau pietre. Armele lor erau spade, săbii, topoare, lănci, arcuri, praștii, buzdugane. Sun influența tătarilor, în Rusia, și a maghiarilor, aici, tactica lor s-a modificat, preluând de la ei stilul de începere a luptei de către o ceată de arcași, grosul trupei intrând în luptă ulterior.

Mongolo-tătarii erau constituiți în mare parte ca și o cavalerie ușoară, deși ulterior, la tătari apare și cavaleria grea. Armele lor de bază erau arcuri, sulițe, săbii, spade, măciuci și arcane. Maghiarii se grupau pe familii și așezau forțele grupate teritorial. Tătarii aveau un sistem de recrutare a unui bărbat din fiecare familie și au păstrat până târziu organizarea zecimală, în unități de 10, 100, 1000 și tumane de 10000. Și maghiarii au luat unele influențe organizatorice de la slavii după așezarea lor în Câmpia Panonică. Serviciul de recunoaștere era deosebit de bun, armata lor era foarte mobilă și rapidă. Intrau în luptă succesiv, pe grupe cu mari intervale între ele. În general lupta o începea o grupare redusă, care ataca și trăgea cu săgeți de la distanță, apoi se retrăgea atrăgând inamicul în urmărire, apoi pe neașteptate năvălea grosul care aștepta bine ascuns. Tot timpul păstrau o rezervă pentru a face față neprevăzutului. Succesul nu se datora puterii de izbire, ci mai mult prin viteza mișcărilor și loviturilor care nu lăsau inamicului nicio clipă de răgaz. În plus, aveau o foarte bună coordonare între diferitele grupe, fapt care făcea succesiunea atacurilor și izbiturilor să fie năucitoare. În cazul în care mersul luptei le era nefavorabil, rupeau lupta și se retrăgeau cu viteză pentru a reveni și lovi într-un punct neașteptat. Strategic, este recunoscut modul în care mărșăluiau cu viteză pe coloane diferite și se întâlneau după intervale lungi de timp în locul și timpul hotărât. Asta denotă o disciplină, un sistem de informații și comunicații foarte bune, de fapt cele mai bune pentru acel timp. În acest sens sunt cunoscute exemplele campaniilor lui Gengis Han.

Deci, se poate spune că arta militară românească provenea din dezvoltarea firească a artei militare a populațiilor antice ce trăiseră pe teritoriul Daciei (în speță dacii și romanii), cu unele influențe de la cei cu care românii au venit în contact, bizantinii, slavii și mongolo-tătarii.

Caracteristici ale artei militare românești

Din punct de vedere al armamentului, acesta era caracteristic timpului și zonei, evidențiat și de descoperirile arheologice: sulițe, săbii, spade, arcuri, măciuci, praștii etc. Organizarea militară era specifică modului de organizare socială (ca și în cazul altor armate) influențată de cei cu care au venit în contact, în special de către slavi, sub dominația cărora au stat o perioadă mai îndelungată, de aici apare și împrumutul denumirilor conducătorilor militari (cneaz, voievod), pe când denumiri pentru liderii civili se păstrează cea latină (juzi).

Gruparea este atât la slavi, cât și la români, teritorială, (la slavi după așezarea lor), ambele popoare folosesc obstacolele terenului și fortificarea lor, cu un plus la români, dovedit de fortificațiile provenite din secolele III-XIII. Este normal, această calitate este caracteristică popoarelor sedentare, iar celor nomade abia după sedentarizarea lor, din cauze evidente, cum ar fi cunoștințele asupra lemnului și săpării de obstacole eficiente, lucru improbabil nomazilor aflați în continuă mișcare, cunoașterea locurilor prielnice unor astfel de lucrări și buna stăpânire a luptei pedestre. Dacii aveau o cavalerie puternică, dar baza armatei lor era constituită din infanterie. În mod sigur la români serviciile de recunoaștere, iscoadele și grupele de cercetare, erau bine cunoscute, dar s-au dezvoltat mai mult sub influența tătarilor, în mod sigur că românii au sesizat eficiența acestora.

Ar trebui să insistăm puțin, pentru a înțelege diferența organizatorică între români și alții, pe sistemul obștilor sătești. După retragerea aureliană dintre 271-275, populația rămasă era majoritar rurală și suficient de rarefiată pentru ca pământul să fie din belșug pentru oricine. Românii locuiau în sate și foloseau pământul în comun, dar pentru necesități de judecată între ei își alegeau conducători ai acestor sate, care aveau dreptul de judecată, juxi sau juzi. Aceștia au ajuns ca, pentru serviciul oferit comunității, să aibă dreptul la o parte mai mare din roadele exploatării pământului. Când populația creștea, un grup de tineri însurăței de obicei, mergea mai departe și întemeia un nou sat, în apropierea primului, dar luând în exploatare pământurile limitrofe, fenomen cunoscut sub denumirea de descălecare. De menționat că noul sat, în chestiuni de natură de judecată sau conexe, apela tot la judele din primul sat, un om mai în vârstă și recunoscut ca și înțelept de întreaga comunitate, inclusiv de noul sat întemeiat de tineri. Curând, au apărut din necesitate lideri militari, fie din cauze de conflict cu vecinii mai îndepărtați, fie în cazul unor năvăliri ale migratorilor. Acești lideri militari și-au extins, tot din necesități practice, autoritatea pe un teritoriu ceva mai mare, de obicei pe cursul unei văi, teritoriu ce cuprindea mai multe sate. Acești sunt cnejii sau cnezii, numiți inițial duci. Inițial, cnezii își extindeau autoritatea doar asupra unor comunități restrânse, erau oameni pricepuți la vânătoare și la război (cât le permitea condiția), obișnuiți cu folosirea armelor. Să nu ne închipuim că acești cneji locali ar fi fost în stare cu câțiva luptători să stea în fața valului migrator. De aceea, ei luau decizia de evacuare la nevoie a populației în locurile împădurite sau muntoase, greu accesibile, și organizau rezistența din poziții favorabile, în caz de nevoie. Mai mult, în acest caz se aliau cu forțele cnejilor vecini, în lipsa unei autorități centrale.

În mod sigur, ei mai aveau autoritatea unor negocieri cu năvălitorii. Vi se pare poate absurd, dar asta este realitatea. Migratorii, după ce năvăleau peste un teritoriu trecând totul prin foc și sabie, jefuind tot ce găseau, aveau tendința de a se îndrepta spre locuri bogate, spre orașe pline de bogății, nu aveau ce câștiga masacrând populația locală. Zona părăsită de romani nu mai avea orașe înfloritoare, nu se mai găseau depozite de bani și aur, nu existau aglomerările urbane pline de averi. De aceea ei aveau tendința de a-și face din spațiul nostru doar o bază de operații de unde să pornească incursiuni la sud de Dunăre, în bogatul Imperiu Bizantin. Așa au procedat toți, de la huni până la pecenegi și cumani. Cu tătarii devine o altă problemă, la năvălirea lor țările române erau deja suficient de bogate pentru a-i interesa direct. Nu vă descopăr ceva nou, dar așa au procedat nu numai la noi, ci și în Rusia, Italia, Galia, Spania, sau oriunde au năvălit acești migratori. Credeți că la noi ar fi procedat altfel, să masacreze întreaga populație, numai să le facă pe plac contestatarilor continuității nostre aici? Când până și ungurii au procedat la fel, i-au învins pe secui, dar apoi s-au folosit de ei, punându-i în fața lor și apoi colonizându-i în estul Transilvaniei. Este o rațiune practică, migratorii aveau nevoie de populația sedentară pentru a-și procura cele necesare traiului, aveau nevoie de roadele pământului pentru a reuși să trăiască pe timpul iernii, pentru ca primăvara să poată să-și continue incursiunile de pradă în zonele bogate ale bizantinilor sau statelor dezvoltate.

Vă veți întreba, desigur, de ce năvălitorii nu-i urmăreau pe românii care se refugiau cu avutul lor în munți sau păduri, iar în cazul celor din zona Dunării, pe ostroavele sau pădurile ce mărgineau fluviul pe atunci? Explicația e firească. Acești năvălitori erau călăreți ai stepelor, ai orizonturilor nesfârșite. Erau excelenți luptători călare, pe spații largi care se pretau manevrelor și cavalcadelor. Vi-i puteți închipui pe potecile abrupte de munte? Sau în desișul pădurilor? Unde bolovanii prăvăliți sau copacii prăbușiți ar fi însemnat un dezastru? Realitatea este că dintotdeauna aceștia s-au temut de păduri și munți, ceea ce este și normal pentru ei. În trecători sau defilee, în păduri sau locuri strâmte, ei nu-și puteau desfășura tacticile de cavalerie în care excelau. Aici este locul luptelor de uzură, pe jos, cu folosirea judicioasă a terenului. Un grup redus de luptători deciși poate rezista multă vreme unei armate mult mai numeroase. Iată explicația de unde vine apetența românilor pentru astfel de locuri în care să dea bătăliile, cum ar fi Posada la 1330. Avem și mărturii documentare, ca și cea a călugărului Rogerius, Carmen miserabile, care descrie ca martor năvălirea tătarilor în 1241 în Transilvania și refugierea valahilor în munți, așa cum făceau și înaintașii lor, valahi alături de care a stat și el o perioadă.

Acum, revenind, nu vi se pare normală și logică negocierea despre care spuneam? Culmea, avem documente care spun de asta. În articolul Bătălii uitate în istoria românilor: râul Kalka menționam faptul că bolohovenii (români de la est de Nistru) în secolul XIII dădeau tătarilor grâu și mei. Au fost masacrați de aceștia pentru asta? Este cu atât mai hilar cu cât văd fel de fel de hărți postate pe internet de către cei care ne contestă continuitatea, hărți care cuprind teritorii din țara noastră în perioada dintre secolele IV – X și sunt trecute ca și teritorii sub stăpânirea avarilor sau gepizilor, și sunt prezentate ca și dovezi ale inexistenței românilor aici. Te apucă râsul, nu alta! Dar de ce nu pun și harta Normandiei în secolul X și să conteste dreptul francezilor asupra ei, din moment ce era stăpânită de vikingi? Una este suzeranitatea, alta este anihilarea totală! Ca și în cazul Transilvaniei sub unguri!

Dar ce s-a întâmplat cu aceste popoare migratoare așezate temporar pe la noi? Trebuie spus de la început că nu erau prea numeroase, hunii ar fi fost circa 50000, succesul lor este datorat în primul rând tacticii de luptă superioare, despre care spuneam mai devreme, iar notorietatea cruzimii de care dădeau dovadă în luptă sau în cazul expedițiilor de jaf. Ulterior, pe teritoriile pe care se făceau stăpâni, erau în relații cu popoarele cucerite, luându-și tributul necesar în produsele esențiale. Avem mărturii în acest sens de la ambasadorul bizantin Priscus la curtea celebrului rege hun Attila, unde acesta pomenește de ausoni, fără îndoială populație daco-romană, unii îi identifică ca și oșenii (din Țara Oașului) de mai târziu. Spuneam că nu erau prea numeroși, dar și se aflau pe un stadiu inferior ca și civilizație, barbari migratori. Unii au fost împinși și alungați de alți migratori, o parte s-au sedentarizat și s-au așezat pe lângă obștile românești, au fost asimilați în câteva generații. Este normal, trecând la stilul de viață așezat, amestecându-se cu populația autohtonă, în câteva generații au fost asimilați și au dispărut din istorie.

Să fim bine înțeleși, un popor aflat pe o treaptă superioară de civilizație poate asimila unul inferior, în special când argumentul numeric este de partea primului. Cred că nu trebuie demonstrat faptul că hunii, gepizii, avarii și alții erau mult inferiori din acest punct de vedere. Ca argument este suficient să aduc limba. Limba popoarelor provenite din Asia, a migratorilor, este una săracă, cu puține cuvinte. Nu este întâmplător faptul că nu ni s-a păstrat nimic din limbile primilor năvălitori, s-au topit în masa limbii române, de esență latină, mult mai bogată. Excepția o constituie slavii, care se pare că au fost mai numeroși și care au reușit să-și impună preponderența în regiunile cu populație daco-romană mai rarefiată, totuși găsim până târziu dovezi ale existenței românilor în zonele dominate de slavi, inclusiv astăzi există minorități importante românești acolo, depinde doar de noi dacă vor mai exista și în viitor.

Revenind la cneji, în timp a apărut necesitatea firească ca aceste alianțe între cneji să ducă la apariția unui lider peste ceilalți, modul în care s-a impus autoritatea acestuia în mod cert a fost diferită de la caz la caz, în sensul că s-a putut face de bună voie sau chiar prin forță militară. În același timp, atâta vreme cât s-au aflat sub suzeranitatea unui popor migrator, este sigur că și românii să fi participat la campaniile acestora alături de ei, dar uneori și împotriva lor, după cum am citat din Strategikonul lui Mauricius. Nicolae Iorga dă exemple de români care au participat alături de unele popoare la expediții de pradă, dar și de alții care au luptat în armatele bizantine, este ceva firesc în acea perioadă.

Revenind la huni și la Cântecul Nibelungilor, la acel Ramunk de Valahia, să-mi fie permisă o extrapolare, poate descoperiri viitoare o vor confirma sau infirma. Presupun că acest Ramunk a fost un cneaz local, chiar dacă pe atunci nu se numea cneaz. Un lider militar local aliat cu alții de același tip. La năvălirea hunilor și-a condus și evacuat poporul cu toate bunurile spre zonele montane, alături de alți cnezi locali aliați. Hunii, prin sistemul lor deosebit de eficient de iscoade, i-au dat de urmă și au trimis o trupă după el pentru a-l capura împreună cu prada râvnită, dar aceasta a ajuns prea târziu, românii reușind să ajungă în acel loc greu accesibil, fie că vorbim de o pădure deasă, o zonă montană sau un defileu. Hunii riscă să încerce să treacă, prada lor era destul de aproape, dar sunt surprinși la loc strâmt, blocați cu stânci căzute sau copaci prăbușiți și apoi masacrați, loviți de săgeți, zdrobiți de bolovani și copaci căzuți, dar și uciși de luptători pedeștri care îi trăgeau jos de pe cai pentru a-i înjunghia cu săbiile. Alții rupeau picioarele cailor cu măciucile și zdrobeau capetele celor căzuți la pământ. Locul strâmt nu permitea călăreților huni să se miște și să lupte, așa că au fost masacrați (tactică întâlnită mai târziu la Posada și în alte locuri, după cum vom vedea mai departe). O solie propune negocieri corpului principal al oastei mongole care sunt acceptate. Știm că tătarii respectau solii, la fel și hunii, ca și în cazul ambasadei lui Priscus. Poate în cursul acelei negocieri, hanul să-l fi recunoscut pe acest Ramunk ca vasal peste Valahia, în schimbul aprovizionării trupelor sale cu cele necesare traiului. În acest mod acesta ar fi putut să se numere printre invitații la nuntă, știut fiind că hunii aveau respect doar pentru forță, deci trebuia să te dovedești a fi o forță ca să te bucuri de respectul lor. Desigur, este doar o speculație, poate fi valabilă sau nu, poate va fi verificată de alte descoperiri sau nu. Dar este posibilă.

Ca și primă concluzie, am arătat modul de organizare și felul în care s-au desfășurat procesele de conlocuire cu migratorii de pe teritoriul nostru. Ar trebui să vedem mai departe unele din cele mai importante manifestări militare ale românilor în acele vremuri.

Lupte românești în evul mediu timpuriu

Primele lupte documentate ale românilor s-au desfășurat alături de alte popoare, conform stadiului de dezvoltare a societății și implicit al oștirii. Au fost și soldați individuali sau în grupuri care s-au alăturat unora sau altora, uneori în grupuri numeroase. Am evidențiat cele spuse de Iorga despre alanii (vlahii) din cronicile bizantine care luptau în armata acestora împotriva turcilor în Asia Mică și împotriva cruciaților care au ocupat Constantinopolele în 1204. Dar îi găsim în lupte tot în zone depărtate, în 1433 în Crimeea, în 1210 împotriva bulgarilor la Vidin, apoi în 1260 participând la campania ungurilor regelui Bela al IV-lea împotriva lui Ottokar al II-lea al Boemiei.

Primele invazii, secolele IV – VII

Despre luptele românilor cunoscuți sub numele de bolohoveni și brodnici, culminând cu participarea brodnicilor lui Ploscânea la marea bătălie de la Râul Kalka din 1223 am scris în amănunt în articolul Bătălii uitate din istoria românilor: râul Kalka. Despre luptele Asăneștilor și luptele împotriva ungurilor din secolele IX – XIII este nevoie de două articole separate, de aceea nu le voi menționa aici.

Mă voi referi doar la alte lupte duse de români până în prima parte a secolului XIV, înainte de Posada (1330) și domnia lui Basarab în Muntenia.

În anul 334, băștinașii din sud-vestul spațiului carpato-danubiano-pontic se răscoală împotriva sarmaților și cer ajutor de la sud de fluviu, din imperiu. Interpretarea după Ammianus Marcellinus, participant la campaniile împotriva goților și care ne aduce dovezi despre existența românilor la nord de fluviu, arată că răsculații nu puteau fi decât români. Ori, faptul că se răsculaseră denotă o putere și organizare militară. Mai târziu, la 454 când gepizii alături de aliații lor îi zdrobesc pe huni la râul Nadao (undeva la nord de Carpați), pe sarmați îi găsim printre aliații gepizilor, alături de suevi, skiri etc, impunând dominația lor pentru următorul secol. S-au așezat inițial în vestul apusenilor, într-o zonă mărginită de Tisa și Mureș, de unde au făcut expediții contra Imperiului Bizantin. În 567 sunt zdrobiți de avari aliați cu longobarzii.

Avarii, originari din Mongolia, conduși de liderul lor numit kagan, s-au stabilit în Câmpia Panonică și au început atacurile contra bizantinilor de la sud de Dunăre. În vederea acestor expediții s-au aliat și i-au antrenat pe bulgari (originari dintre munții Ural și Nipru, precum și pe slavi sub forma a două triburi, anți și sclavini (împotriva acestora din urmă Mauricius recomanda în Strategikon folosirea călăuzelor române). Slavii au pătruns în Câmpia Română pe două direcții, pe valea Siretului și de la est de Nistru, spre cursurile inferioare ale Prutului, Bârladului și Siretului. Ceea ce este sigur, invazia lor a a avut inițial un caracter deosebit de distructiv, dar au întâmpinat rezistență, fapt dovedit și de descoperirile arheologice cu localități incendiate ca represalii pe cursul lor de înaintare. La fel, găsim aici tezaure îngropate, desigur, e vorba de metoda de luptă și retragere în munți a populației române, care ulterior va ajunge să conviețuiască cu aceștia, după ce elanul lor distructiv se va fi potolit și atenția lor se va îndrepta spre teritoriul mai bogat de la sud de Dunăre. Oricum, ei intrau în contact cu noi doar în timpul raidurilor, bazele lor de operațiuni contra bizantinilor rămânând la est de Nistru, doar în sudul Basarabiei și în preajma vadurilor au putut fi găsite urme ale unor așezări slave cu caracter provizoriu din acea perioadă. Ca o paranteză, apar documente mai numeroase în timpul lui Iustinian care ocupă parți de la nord de fluviu și în care sunt pomenite acele romanii populare pe care noi le numim obști sătești. Despre organizarea militară, avem date despre existența unei miliții organizate de episcopul de Tomis, similar și la stânga fluviului, aflat din secolele IV – V sub același episcopat. Ni se spune de așezări țărănești numite fossatum (de aici denumirea de sat), Procopius din Cesareea la 550 ne spune de o localitate fortificată numită chiar Fossatum. Ori, aceste obști, după istorici, aveau un caracter confederal și războinic, fiind capabile de acțiuni militare, și dispunând de o categorie socială de căpetenii (H Stahl). Deci, noi dovezi ale organizării militare a românilor. Tot din acea perioadă, de la istoricii bizantini Teofilactus Simocatta și Theofanes Confessor, în descrierea luptelor cu avarii, apare expresia: Torna, torna, fratre! dovadă a particularizării limbii române în unitățile bizantine.

Vlahiile de la sudul Dunării

Ulterior, slavii încep să pătrundă în spațiul nostru și să se sedentarizeze, dar faptul că nu s-a descoperit până acum nicio așezare curat slavă este o dovadă a noilor raporturi cu băștinașii. În timp, după cum arătam mai sus, aceștia au fost asimilați ca și alții, de cultura sedentară superioară a românilor. În avantajul procesului de asimilare de la nord de fluviu a fost faptul că cea mai mare parte din acești slavi au migrat mai departe la sud de fluviu așezându-se acolo, dar acest aspect a fost în dezavantajul populațiilor române de la sud de fluviu. Totuși, îi întâlnim pe români la sud de Dunăre multe secole de acum încolo, în imperiul Asăneștilor ei erau osatura de bază, și chiar și astăzi mai trăiesc români băștinași pe teritoriul Bulgariei și Serbiei. Până când, asta nu se poate știi, dacă statul român actual nu-i sprijină pentru păstrarea identității lor culturale atacată permanent de tendințele de bulgarizare sau sârbizare ale autorităților.

La sfârșitul secolului VI, cu prilejul unei expediții bizantine la nord de Dunăre, este amintit râul Ilivakia (Ilfov sau Ialomița). Iorga coroborează mai multe surse concluzionând o autonomie statală la vest de acest râu, ca bază pentru Vlașca (țara vlahilor) de mai târziu, din secolul XI. Amintesc în treacăt existența Vlahiilor (țări ale vlahilor) în întreaga peninsulă balcanică, atestate documentar în timpurile de demult, din care ne-au rămas astăzi doar mici insule printre care îi amintesc pe aromâni, pe cei din Macedonia sau de la Pind.

În secolul VII bulgarii conduși de Asparuh (Isperih) se stabilesc la sud de Dunăre după câteva confruntări cu bizantinii, fapt hotărâtor în viitoarea configurație a Balcanilor. Despre evoluția statului bulgarilor la rang de imperiu voi vorbi mai târziu sub forma unui alt articol, cel despre Asănești.

Următorul val (sec VIII – XII)

Pentru români a urmat o perioadă de aproape două secole de relativă stabilitate, timp în care s-a desăvârșit asimilarea primilor migratori și s-au dezvoltat din punct de vedere al societății aceste obști sătești, fapt care a avut o înrâurire decisivă și asupra caracteristicilor și organizării militare. E adevărat, din perioada imediat următoare avem mai multe date documentare pentru a ne putea face o părere, dar oricum, acestă dezvoltare se înscrie în contextul evolutiv normal și logic. S-a realizat concentrarea mai multor obști sătești sub autoritatea unui lider sau grup de lideri, inclusiv cei militari. Aceștia au ajuns să aibe sub autoritatea lor zone mai întinse și mai populate, de unde puteau fi recrutați mai mulți luptători. Chiar și armamentul suferă o îmbunătățire substanțială, la fel și fortificațiile, multe dintre ele putând fi identificate ca și centre regionale de putere. Fără doar și poate, au existat conflicte între diferitele cnezate mai mari nou apărute pentru supremație, dar în mare parte contopirea acestora s-a realizat prin alianțe și înrudiri. Se detașează importanța tot mai mare a liderului militar și obligațiile militare ale membrilor obștii. De aici încolo putem considera potențialul militar al românilor unul demn de luat în seamă de către orice adversar, deși cnezatele încă erau relativ reduse ca și teritoriu sau număr de luptători, dar compensau cum se va vedea mai târziu prin tactica adoptată împotriva unor forțe superioare ca număr și ca pregătire războinică. Trebuie subliniat că această evoluție era caracteristică tuturor popoarelor est-europene, aici arta militară s-a dezvoltat diferit, în contact cu năvălitorii stepelor, față de vestul Europei, unde începuse să aibă preponderență stilul cavalerului medieval, stil dovedit inadecvat și demonstrat ca atare în ciocnirile armatelor occidentale cu cele orientale. Vor mai trece sute de ani până ce Occidentul, ajutat de descoperirile tehnice, să poată reveni și să răstoarne cursul istoriei împingându-i pe otomani înapoi. Dar dacă acest Occident nu avea răgazul oferit de popoarele est-europene care i-au ținut departe pe turci și alți asiatici, cum ar fi arătat astăzi harta lumii? Iar dintre aceste popoare de rezistență, un loc de frunte l-au avut românii.

Din secolul IX românii au trebuit să facă față invaziilor ungurilor, pecenegilor, uzilor și cumanilor. Ar trebui să începem cu începutul, cu ungurii, dar asta într-un articol viitor.

Bibliografie:

G. Popa-Lisseanu, Isvoarele istoriei Românilor, vol XII, Brodnicii, Tipografia Bucovina I. E. Torouțiu, 1938

Istoria militară a poporului român, vol I, 1984

Nicolae Iorga, Imperiul cumanilor și domnia lui Băsărabă, București, 1928

Nicolae Iorga, Istoria armatei românești, vol I, 1910

Radu Rosetti, Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea, 1947