ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Ion Antonescu"

Ion Antonescu

,

La 22 iunie România aniversează declanșarea “Războiului Sfânt pentru Reîntregirea Patriei”. Mareșalul Ion Antonescu avea să plătească cu viața această îndrăzneală de a veni de hac vrăjmașului, bolșevic anti-creștin și invadator. „Dacă mor – este pentru Bucovina și Basarabia. De ar fi să reîncep, aș face la fel …”, avea să spună Mareșalul mamei sale în după-amiaza zilei de 1 iunie 1946, înainte de-a fi condus spre locul de execuție de la Jilava.  (Historia.ro)

La ora 2, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, Armata Română primește de la generalul Ion Antonescu legendarul ordin: „Ostași, treceți Prutul!“ Un moment care desparte două tragedii naționale: pierderea Basarabiei și a Bucovinei de Nord prin ultimatumul din 1940 și cucerirea României de către Armata Roșie în 1944.

România a intrat „de facto” în cel de-al Doilea Război Mondial o dată cu ultimatumurile Uniunii Sovietice din 26 și 28 iunie 1940, care au dus la pierderea Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herța, prima parte a unei drame în trei acte, jucată în vara aceluiași an. Cedarea fără luptă, în pofida asigurărilor repetate ale înaltelor oficialități de la București că granițele vor fi apărate cu orice sacrificii, a pus armata Română într-o situație umilitoare, cu consecințe în timp poate mai tragice decât orice înfrângere militară.

Video: Trecerea Prutului

22 iunie 1941: Aviatorii au trecut primii Prutul

Dacă în ceea ce privește trupele terestre, în vreme ce la radio se difuza „Marșul Basarabiei”, primii vor fi trecut în Basarabia spionii, cercetașii în adâncime și, nu în ultimul rând, pontonierii, abia la urmă grosul infanteriei, artileria și celelalte, neîndoielnic, aviatorii au fost cei care, în noaptea de 21/22 iunie 1941, au primit cei dintâi misiunea de luptă. Iar dintre aceștia, la rândul lor, prioritate au avut cei din aviația de informație, adică de recunoaștere și observație aeriană.

Așa cum se preciza în articolul „Glorie mută”, publicat în numărul 1 din august 1941 al „Magazinului aeronautic”, piloții de recunoaștere „nu fac picaje de sute de metri și nici acrobații de degajare: materialul nu o permite și nici misiunea nu o cere; observatorii nu au ocazia efectelor la țintă și nici satisfacția unui rezultat imediat. (…) Dar pe ei se bizuie comandamentele superioare și celelalte aviații, ei aduc țintele. Din primele clipe ale războiului zeci de avioane informatoare au străbătut câmpul de luptă al inamicului. Aparate  foto, carnete de notițe și hărți, comunicate radio… Pândite și vânate. Primul echipaj care a trecut Prutul în zorii lui 22 iunie a fost un astfel de avion. Șeful de escadrilă a ținut să fie șeful primului echipaj. A pierit împreună cu observatorul, doborâți de vânătoarea rusă. …A murit glorios dar fără tresărirea noastră, nu doborâse avioane și nu efectuase distrugeri, învăluit doar de tristețea «băieților» și a avioanelor escadrilei sale”.

Ce nume vor purta eroii aceștia vom afla ceva mai târziu, nu ca acum, când atâta le trebuie ofițerilor însărcinați cu relațiile publice să nu ofere presei orice informație legată de eroii căzuți prin Afganistan, de exemplu. Astăzi, din sutele de mii de soldați care au trecut Prutul în acea noapte, mai exact în zorii acelei zile, foarte puțini mai trăiesc pentru a putea povesti. Și fiind foarte tineri atunci, sigur că aveau funcții militare foarte mici, cel mult comandanți de companie. Iar dintre aviatorii pe care i-am auzit relatând odiseea acelei nopți, deși nu se mai află astăzi printre noi, cel mai interesant și complet rămâne Sorin Tulea, unul dintre reporterii de front voluntari care a și lăsat, de altfel, posterității o descriere a clipelor trăite atunci.

„…Zilele ce au urmat prevesteau foarte clar furtuna care se apropie! Primul simptom a fost atunci când Comandantul flotilei, comandorul Sahini, a venit de la Brașov ca să inspecteze grupul. Apoi a venit inspecția ministrului aerului, generalul Jienescu Gheorghe, care ne-a ținut un discurs, combinat cu niște recomandări ce ne-au pus pe toți pe gânduri. Și anume că «dacă va fi să fie răsboi cu U.R.S.S., atunci el așteaptă ca fiecare echipaj să-și facă datoria până la capăt. Iar dacă bombele nu își vor atinge obiectivul, atunci echipajul respectiv să se arunce în picaj cu avion cu tot asupra țintei», după metoda care, ulterior, a fost perfecționată și pusă în practică de piloții japonezi, kamikaze. (…) Din discursul ministrului, însă, până la sfârșit, nu s-a putut trage nici o concluzie. Adică nici că va fi, nici că nu va fi răsboi cu U.R.S.S.! A urmat, în aceeași zi, un discurs similar, însă fără recomandări cu caracter de kamikaze, și tot cu un caracter ambiguu, făcut de locotenent-comandorul Paul Landmann (Comandantul Grupului 5 Bombardament Greu «Heinkel 111», aflat atunci la Ziliștea – n.a.).

 

Totul vibrează în jurul meu!

A doua zi dimineața, un telefon urgent îl cheamă pe Landmann, împreună cu adjunctul său, căpitanul Stoenescu Bill, să vină la Tecuci pentru o conferință militară. Suntem acum pe 21 Iunie 1941! Cei doi se duc, după care, în după-amiaza aceleiași zile, urmează adunarea generală a tuturor echipajelor, pentru a ni se comunica rezultatul discuțiilor avute dimineața cu forurile superioare ale aviației. Landmann ne spune textual: «Situația politică între noi și ruși este foarte încordată.

Nu este exclus ca în zilele ce urmează să aibă loc o acțiune militară, când va trebui să facem, pe deasupra Basarabiei, un raid de demonstrație a prezenței aviației române. Însă să nu vă faceți griji, deoarece Grupul 7 vânătoare de Me 109, al lui Popișteanu, nebunul, vă va însoți și, dacă va fi cazul, vă va face protecție!». Apoi urmează masa de seară. Vedem că și la germani agitația era neobișnuită. Mașini, camioane, avioane de transport YU52, mișcări de trupe de la A.C.A. și, în general, o atmosferă de praf ce făcea halouri de lumină în jurul becurilor electrice ale proiectoarelor de peste tot.

Ne culcăm! Și astfel începe noaptea de 21 spre 22 Iunie 1941! Noapte în care, desigur, moartea, îmbrăcată în costumul ei tradițional de culoare neagră și cu celebra coasă în mână, și-a făcut rondul pe la dormitoarele de la hangare, ca să-și aleagă clienții pentru zilele ce vor urma și de la germani, și de la români. (…) Sub impresia celor auzite în ziua precedentă, eu adorm greu. Deodată mă trezesc brusc, având senzația că se prăbușește hangarul peste noi. Totul vibrează în jurul meu! Pereții vibrează! Geamurile vibrează! Totul într-un zgomot apocaliptic, de sfârșit de lume. Era un zgomot de motoare de avion puse în plin, însă de o intensitate cum nu o mai auzisem niciodată. În momentul când m-am trezit, se deschide brusc și ușa de la dormitor, se aprinde lumina unei lanterne și agentul de legătură de la comandament intră și, din cauza zgomotului infernal al motoarelor, strigă tare:

– Domnilor, deșteptarea și prezentarea la comandament! Din acest moment suntem în stare de război cu U.R.S.S.!

Vibrațiile simțite atunci când m-am trezit erau provocate de motoarele puse în plin, în regim de decolare, ale zecilor de bombardiere germane Heinkel 111, care își luau zborul pe rând. În timp ce ne îmbrăcam în grabă, prin ușa deschisă de agent, aveam vedere directă spre pista de decolare. Aici, toate luminile de balizaj erau aprinse, iar proiectoarele de bord ale celor aproape 150 de avioane erau aprinse și ele, deci 300 de motoare Yunkers Jumo 211, fiecare de câte 1200 CP, ambalate la maxim. Pot vedea grupuri de bombardiere, în formații de câte trei sau de câte șase, decolând și lăsând în urmă un nor de praf care aproape că estompa lumina proiectoarelor de bord.

Este ora 0.30. A început ziua de 22 Iunie 1941!

Era ceva fantastic să văd cum cele 150 de avioane decolează în noapte pentru prima lor misiune de răsboi. Simțeam fiori în tot corpul și făceam eforturi să-mi ascund lacrimile din cauza emoției provocată de măreția momentului! Cu toții eram conștienți, de fapt, că trăim un mare moment, unic în istoria românilor, deoarece era pentru prima dată când românii răspundeau cu arma în mână la cei aproape 1000 de ani de năvăliri barbare și de mizerii venite dinspre răsărit, de dincolo de Nistru!

Mă uit la ceas. Este ora 0.30. A început ziua de 22 Iunie 1941!

De atunci a trecut o jumătate de secol. Iar acum, când scriu aceste rânduri, suntem în anul 1993 și retrăiesc în gând acele momente, cu aceeași intensitate ca în 1941, făcând eforturi disperate să-mi stăpânesc anumite noduri din gât, când îmi amintesc de camarazii mei de sbor de atunci care și-au dat viața pe «cerul de onoare al României», iar astăzi nici nu se mai vorbește de ei!

Bombardierele germane au decolat de pe Ziliștea, având ca primă misiune de luptă atacuri la Sevastopol, Kiev, Jitomir și Kaumas. Decolarea lor s-a făcut cu o oră mai înainte de a li se comunica rușilor declarația de răsboi, astfel ca această declarație să coincidă cu primele dâre de bombe peste obiectivele de mai sus.

Acum suntem toți echipați și ne îndreptăm spre cele trei autobuze care ne transportă la comandament. Suntem încă buimaci de somn și de spectacolul oferit de colegii noștri germani de la KG 4 și KG 27. Toată lumea tace! Dar este o tăcere care «vorbește»! Toți vorbim cu noi înșine în gând! Deci… răsboi! Ce va fi? Cum va fi? În tot cazul… vom vedea. Mai ales, știam că într-un răsboi pot fi și «cazuri mortale»! Așa că nu ne rămâne decât să mergem la noroc. Comandamentul era instalat în grupul de case al fostului conac Marghiloman.

(Aviatorul român Sorin Tulea, într-un bimotor Savoia Marchetti)

De departe vedem agitația de personal în lumina puternică a becurilor alimentate de un grup electrogen. Avioanele au husele scoase, se văd stive mari de lăzi pentru bombe care acum sunt goale, cisternele de benzină trec de la un avion la altul, mecanicii de aerodrom pornesc motoarele și le turează în regim de încălzire, iar echipajele se adună în front pentru a primi ordinele de misiune. Primul nostru atac se va produce asupra aerodroamelor din sudul Chișinăului, precum și asupra gării de triaj, iar ca obiectiv special pentru escadrila 78, în plus, se cerea și un atac asupra aerodromului din Tiraspol. Consultăm tabla neagră din fața corturilor de la escadrile. Pe aceste table sunt scrise cu cretă numele membrilor din structura echipajelor, precum și numărul avionului respectiv, care va participa la această misiune de luptă în premieră absolută. (…)

Este ora 3. Un prim bombardier He 111, pilotat de locotenent-comandorul Nagaevsky Gh., navigator fiind sublocotenentul (r) Radu Boldur, decolează, fiind primul avion românesc care, conform ordinului Generalului Antonescu, «a trecut Prutul». Misiunea acestui echipaj era de a recunoaște traseul din punct de vedere meteorologic, reacția A.C.A. (artileria contra aviației, cum se spunea atunci – n.a.) sau vânătoare și de a raporta comandamentului, prin radio, cele constatate.

Încă puțin și suntem deasupra Basarabiei

Este ora 3.30. Decolează tot Grupul 5 la lumina proiectoarelor de bord și cu toate luminile de poziție aprinse. După decolare, însă, trebuie să stingem aceste lumini și să zburăm într-o beznă absolută numai în P.S.V., adică numai după aparatele de bord. Imediat sunt conștient că, în asemenea condiții, pericolul unei ciocniri în aer între avioane este imens. Totuși, zborul a continuat fără incidente și fără să distingem absolut nimic în jurul nostru. Însă noaptea fiind senină, la lumina palidă a stelelor vedem, la un moment dat, cum se reflectă această lumină peste o albie de râu ceva mai lată. Este Prutul! Încă puțin și suntem deasupra Basarabiei, astfel că, după echipajul Nagaevsky-Boldur, avioanele din Grupul 5 «Heinkel 111», la rândul lor și ele au executat acel ordin. De menționat că, în acea noapte, din toată armata română, primii soldați care au executat acest ordin au fost constituiți în echipajele combatante ale Grupului 5 din Flotila 1 Bombardament din Brașov. Echipaje din care am făcut parte și eu. Până și astăzi mă simt mândru de acest fapt. Iar «amintirile» pe care le port și acum pe picioare, după această aventură care a fost răsboiul cu arma în mână în contra U.R.S.S.-ului, sunt pentru mine cele mai valoroase decorații de răsboi. (…) Am avut atunci o senzație stranie! Deasupra Basarabiei, totul părea mai negru decât noțiunea de negru valabilă deasupra României! Îmi făcea impresia că zburam sub o uriașă mantie neagră purtată personal chiar de diavol. Sigur că această nouă valoare a culorii de negru era de natură pur psihică… (…)

Este ora 5. Apare Nistrul, iar în fundal, pe malul opus, prin atmosfera de pâclă a dimineții, se ghicește și orașul Tiraspol. În curând identificăm și aerodromul. Însă surpriza noastră de astă dată a fost într-adevăr sigură și totală. Aerodromul era părăsit! Nici un avion pe el! Era clar că am venit degeaba la Tiraspol. În partea de sud-vest, totuși, identificăm o mulțime de magazii și un parc imens de camioane ce stăteau aranjate frumos, în stocaj. Era singurul obiectiv militar din regiune demn de acest nume. Zburam la o altitudine de 500 m și ne hotărâm să atacăm. Eu fac o serie de fotografii în timp ce jumătate din bombele de 220 kg cad pe țintă și explodează. (…) De jos nu a fost nici o reacție terestră sau aeriană, afară de faptul că am simțit efectul propriilor noastre bombe. (…) În jurul nostru mai erau două avioane din componența escadrilei 78. Celelalte se împrăștiaseră în timpul zborului de noapte și nu le puteam vedea.

Atunci hotărâm să ne întoarcem și cu restul încărcăturii de bombe să atacăm triajul de la Chișinău. De departe se putea vedea fumul exploziilor provocate de bombele aruncate de celelalte echipaje care s-au dus direct la gara de triaj sau la aerodroamele din sud. În curând suntem peste obiectiv. Până acum nu am avut nici o reacțiune din partea A.C.A.-ului sovietic. Locotenentul Pădureanu execută operația de vizare a țintei cu ajutorul aparatului Zeiss și, după ce larghează toată porția de bombe, luăm cap compas de întoarcere către Ziliștea. În prealabil, am avut însă și un prim contact cu inamicul!

„Atenție! Vânătoare inamică!”

La un moment dat, telegrafistul nostru, care avea vedere liberă spre spatele avionului, strigă cu o voce sugrumată: «Atenție! Vânătoare inamică!». Văzuse patru puncte negre care picau spre noi. După descrierea lui erau patru din celebrele avioane Rata, care însă nu au apucat să ne atace, deoarece erau și ele fugărite de câteva din Messerschmitt-urile Grupului 7, ce ne făceau protecție. Așa că ne continuăm zborul și ajungem fără nici un incident major înapoi, la Ziliștea, unde găsim și cele două grupuri germane făcându-și procedurile de aterizare. Este ora 7.15… (…)

Telefonul sună brusc și o voce strangulată comunică de la Statul Major al Aerului, din Tecuci, că în timpul atacurilor asupra aerodroamelor au fost doborâte două Los-uri de la Grupul 4, unul din ele fiind lovit în plin de un proiectil de A.C.A. și calălalt din motive necunoscute. Unul din ele era al echipajului sublocotenentului (r) Florin Teodorescu-adjutant major Vârlan, cu care petrecusem, în timpul concentrării din acel an celebru 1940, toată vara.

De asemenea, ni se comunică din partea aviației de recunoaștere că a fost doborât și comandorul Vătăcui. Încep să intru la griji. Însemnează că rușii, totuși, nu dorm!”

Extras din historia.ro

Cea mai mare mistificare din istorie – 22 Iunie 1941, în istoriografia rusă !

Istoriografia ruso-sovietică ne-a învățat zeci de ani despre agresiunea nazistă din 1941, când poporul sovietic pașnic a fost totalmente surprins de agresiunea nazistă germană la care s-au alăturat și alții, inclusiv românii. Firul roșu al tuturor justificărilor este faptul că URSS era o țară pașnică, neînarmată și nepregătită, a avut prea puțin timp pentru a se pregăti împotriva lui Hitler. Dar hai să vorbim puțin despre pașnica Uniune Sovietică, trecând peste faptul că această pașnică țară a ocupat până atunci o bucată din Finlanda, din România, din Polonia și pe de-a întregul țările baltice. Între timp, la fel de pașnic, își rezolva problemele din Asia cu japonezii în Mongolia, prin bătălia de la Halhin Gol, unde generalul Jukov punea în practică blietzkriegul încă din 1939, înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, cu mult înainte de a fi cunoscut și numit așa de către armata germană.

Dar ce făcea pașnica Uniune Sovietică încă din timp de pace? Fabricile de armament lucrau în trei schimburi, producând tancuri, avioane, blindate, încă cu mult timp înainte de a se declanșa al doilea război mondial.  Desigur, pentru a se apăra, vor spune scepticii. Tot pentru a se apăra, producea avioane, tunuri, vehicule militare, tot pentru a se apăra în 1941 URSS avea cele mai multe trupe de parașutiști din lume, mai multe decât toate statele la un loc. Bine, bine, tot cu scop defensiv. Ciudat, dar parașutiștii sunt trupe cu rol strict ofensiv, rolul lor este de desant în adâncimea dispozitivului inamic, unde să deregleze aprovizionarea, comunicațiile și să asigure prin asta avansul ofensivei proprii. Așa s-a petrecut în toată istoria militară, de la ofensiva germană din vest la Creta și operațiunea Overlord. Nicăieri nu au fost folosiți parașutiști în defensivă conform scopului și pregătirii lor, ci doar ca și simpli infanteriști. Dacă Uniunea Sovietică dorea doar să se apere, de ce a investit atât în pregătirea parașutiștilor, în loc să-i facă simplu infanteriști?

Mai departe, Germania a început războiul împotriva URSS cu circa 3500 de tancuri, majoritatea Panzer-I, II și III, mai existau doar câteva Panzer-IV. În schimb, URSS, doar pe linia de front avea circa 10000 de tancuri (zece mii), mai multe decât toate celelalte state ale lumii luate la un loc. Spre comparație, SUA aveau în 1940 circa patru sute de tancuri. De unde au apărut acestea, cum se face că aveau pe front deja de trei ori mai multe tancuri decât germanii agresivi? În câți ani au putut fi produse aceste tancuri, iar dacă tot au fost produse, cu ce scop? Nu cumva URSS se pregătea de război cu mult înainte ca lui Hitler să-i treacă prin cap să atace Rusia Sovietică? Istoricii ruși sar ca arși, justificând că majoritatea acestor tancuri erau învechite, slabe calitativ. Desigur, învechite și slabe calitativ, dar comparabil cu ce? Mai învechite și mai slabe calitativ ca și alte tancuri din dotarea sovietică, respectiv T-35 și KV. Dar comparabil cu cele inamice, împotriva cărora trebuiau să stea față în față? Adevărul este că cele mai vechi și mai slabe tancuri sovietice, T-26, erau net superioare tuturor tancurilor germane din anul 1941! Mai putem vorbi de cele 70 (șaptezeci) de tancuri Renault din primul război mondial aflate în dotarea singurei divizii blindate din armata română? În timp ce în armata sovietică se aflau 61 (șaizeci și una) de divizii blindate, a căror dotare era net superioară în tancuri și vehicule blindate, atât cantitativ, cât și calitativ, decât oricare divizie blindată germană? Culmea, acest raport se păstrează și la capitolul aviație, atât cea de vânătoare, cât și de bombardament, la artilerie de toate calibrele, precum și la soldați, deoarece mobilizarea trupelor sovietice începuse cu câteva luni înainte, iar trupele erau concentrate la frontiera comună cu Germania și România. În primul război mondial, mobilizarea, sau începutul mobilizării echivala cu un act de război, în august 1914, odată ce germanii începuseră mobilizarea, i s-a spus kaiserului că procesul este inevitabil, nu mai poate fi oprit, deja trupele sunt în drum spre unități, înarmate și pregătite de luptă.

Dar să vorbim puțin de desfășurarea de trupe. Există o mare diferență între un dispozitiv defensiv, când vrei să te aperi, și unul ofensiv, când vrei să ataci. O armată care se apără, sau care are intenția să o facă, își desfășoară trupele în dispozitiv defensiv, eșalonându-le în adâncimea teritoriului propriu, îngropându-le în tranșee, adăposturi și cazemate, în așa fel încât șocul inițial al atacului inamic să fie absorbit de valurile succesive de apărători, măcinând trupele invadatoare, care apoi ar urma să fie contraatacate de trupele din rezerva strategică, care le-ar manevra, înconjura, captura sau arunca dincolo de graniță. Tancurile, armă prin excelență ofensivă, trebuie dispuse mai în spate, gata de contraatac în punctele ce se vor dovedi mai slabe sau acolo unde apar goluri în atacul advers. Avioanele, la fel, în aerodromurile din adâncime, în așa fel încât să poată ataca atacatorul ce pătrunde pe teritoriul propriu, dar menținând bazele în afara razei sale de acțiune. În schimb, un atacator trebuie să se concentreze cât mai aproape de graniță, în așa fel încât să poată declanșa ofensiva cu maxim de trupe în prima linie pentru a spulbera apărarea, tancurilor revenindu-le rolul de armă de șoc. Aviația mutată cât mai aproape de graniță, în așa fel încât să poată executa raiduri cât mai departe în adâncimea teritoriului inamic, paralizând comunicațiile și aprovizionările inamice.

Dar cum era desfășurată armata sovietică în iunie 1941? În dispozitiv defensiv cumva, conform teoriei Uniunii Sovietice pașnice? Nici vorbă, în dispozitiv ofensiv, cu toate trupele pe graniță, cu un număr de câteva ori mai mare în tancuri, avioane, artilerie, efective și toate celelalte. Ambele armate, și cea germană, și cea sovietică, erau gata de atac. Diferența a fost că germanii au atacat primii, surprinzând armata sovietică masată pe graniță, străpungând linia lor în câteva puncte și apoi înconjurând-o în așa numitele „cazane” și distrugând-o. Dacă sovieticii atacau primii, rezultatul ar fi fost același, dar de partea cealaltă.

Este clar că Stalin dorea să-l atace pe Hitler, numai că acesta i-a luat-o înainte. Recomand celor interesați să citească cărțile lui Victor Suvorov (Vladimir Rezun), nu sunt lungi, cam o sută de pagini fiecare, dar sunt pline de dezvăluiri din actele oficiale sovietice sau din memoriile veteranilor și, cel mai important, sunt ușor de înțeles de către toți. Vă asigur că multe idei și axiome vă vor fi zdruncinate, măcar pentru asta merită efortul. Eu nu am făcut decât o scurtă expunere a unor aspecte controversate, dar este mai nimic față de datele cuprinse în aceste cărți.

22 iunie 1941 și România

Dar aș vrea să revin puțin la poziția României, prinsă în vâltoarea acestor evenimente cataclismice din 1941. Pentru noi, spre deosebire de germani și sovietici, participarea la al doilea război mondial se înscrie în continuarea primului război mondial, atunci am luptat pentru reîntregirea neamului, la fel și în al doilea. Nu am luptat pentru Stalin sau pentru Hitler, pentru sau împotriva comunismului, am luptat doar pentru țara noastră, pentru neamul românesc.

Redactat de Cristian Negrea

*Republicat din 21 iunie 2014

,

75_de_ani_de_la_dezrobirea_Basarabiei_Bucovine_si_ Tinutului_Herta_ROMANIABREAKIGNEWS_ro

În data 22 iunie 1941, România intra în cel de al Doilea Război Mondial alături de puterile Axei, împotriva  cotropitorilor sovietici. În acea zi, Ion Antonescu a emis  celebrul Ordin către Armata Română, prin care cerea trecerea Prutului în vederea eliberării de sub ocupația sovietică a Basarabiei si Bucovinei de Nord.

La 75 de ani de la istoricul „22 iunie 1941”, în Chișinău, capitala Republicii Moldova, are loc zilele acestea, 22-23 iunie, o importantă conferință științifică internațională cu tema „75 de ani de la dezrobirea Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herța”.

Evenimentul are loc la Centrul de Cultură și Istorie Militară din R. Moldova și este organizat de PROIECTUL „ROMÂNII DIN JURUL ROMÂNIEI”, coordonator dr. Vasile ȘOIMARU, în colaborare cu INSTITUTUL DE STUDIUL ARHIVELOR, CENTRUL DE CULTURĂ ȘI ISTORIE MILITARĂ DIN REPUBLICA MOLDOVA, FUNDAȚIA CULTURALĂ „MEMORIA”, FILIALA ARGEȘ.

75_de_ani_de_la_dezrobirea_Basarabiei_Bucovine_si_ Tinutului_Herta

Participă la conferință, reputați cercetători,  istorici, oameni de cultură, militari, profesori, preoți, jurnaliști și avocați din România și R. Moldova, printre care îi putem aminti: Vasile ȘOIMARU dr. prof. univ. (Chișinău), Mihai TAȘCĂ dr. în drept. cercet. șt. superior, Institutul de Cercetări Juridice și Politice al AȘM (Chișinău), Radu THEODORU, General de flotilă aeriană, veteran de război (București), Theodor CODREANU, Jipa ROTARU, comandor (r), Mariana ȚĂRANU, dr. în istorie, Diacon, dr. Dorin Demostene IANCU, Arhiva Sf. Sinod (București), Maria DANILOV, dr. în istorie, Institutul de Istorie al AȘM (Chișinău),  Ion MĂLDĂRESCU – jurnalist, Mihai NICOLAE – avocat, președintele Institutului Frații Golescu (București) și alții.

Temele abordate sunt deosbit de interesante și sunt de maxim interes, mai ales în acest spațiu dintre Prut și Nistru, în care recuperarea istoriei și identității românești se află într-un amplu proces de recâștigare a locului cuvenit în conștiințele celor care timp de zeci de ani au fost expuși așa ziselor adevăruri ale istoriografiei sovietice, atât în timpul ocupației rusești  cât și mai apoi după declarația de independență a RM, prin propaganda rusă agresivă, care încă stăpânește media din R. Moldova, la 25 de ani de la ruperea de URSS. Istoriografia ruso-sovietică ne-a învățat zeci de ani despre agresiunea nazistă din 1941, când poporul sovietic pașnic (această pașnică țară a ocupat până atunci o bucată bună din Finlanda, din România, din Polonia și pe de-a întregul țările baltice) a fost totalmente surprins de agresiunea nazistă germană la care s-au alăturat și alții, inclusiv românii. Firul roșu al tuturor justificărilor este faptul că URSS era o țară pașnică, neînarmată și nepregătită, a avut prea puțin timp pentru a se pregăti împotriva lui Hitler. La fel de pașnic, își rezolva problemele din Asia cu japonezii în Mongolia, prin bătălia de la Halhin Gol, unde generalul Jukov punea în practică blietzkriegul încă din 1939, înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, cu mult înainte de a fi cunoscut și numit așa de către armata germană. – Vedeți mai mult în articolul reputatului analist militar Cristin Negrea publicat de romaniabreakingnews.ro –  „În noaptea de 21-22 iunie 1941, Mareșalul Dezrobitor Ion Antonescu, a dat istoricul ordin: OSTAȘI, VĂ ORDON TRECEȚI PRUTUL !”

Conferința „75 de ani de la dezrobirea Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herța”, organizată la Chișinău prin implicarea domnului Vasile ȘOIMARU, abundă de o bogăție a titlurilor comunicărilor, unele recomandate ca lucrări științifice deosebit de importante, printre care putem enumera: „22 iunie 1941 – răspuns cu armele invaziei sovietice din anul precedent Terorii Roșii, deportărilor, prigoanei, desnaționalizării”; „Basarabia în cântarul adevărului”; „22 iunie 1941, prima zi de război. Ostași, vă ordon: treceți Prutul!”; „Germania și operațiunea Barbarossa”; „Ofensiva Armatei a 11-a Germană în Basarabia”; „Modalități de modificare a teritoriilor de stat admise de dreptul internațional”; „Contributii la genealogia familiei mareșalului Antonescu.”; „Cimitire ale eroilor români și germani pe teritoriul Republicii Moldova”; „Radio București – 22 iunie 1941”; „Aspecte referitoare la întoarcerea refugiaților și evacuaților basarabeni din județul Vâlcea, în vara anului 1941”; „Crimele autorităților sovietice în RSSM (iunie-iulie 1941)”; „Între dorul de casă și conștiința slujirii. Preoți basarabeni refugiați în România în anul 1940 si reveniți in Basarabia in vara anului 1941”; „De cine și de ce ne temem să reconstruim în Basarabia Turnul Dezrobirii Ei?”; „Turnul Dezrobirii Basarabiei în mărturiile locuitorilor com. Ghidighici”; „Restabilirea legislației și justiției românești în Basarabia după 22 iunie 1941”; „Soarta scriitorilor români care au abordat tema Basarabiei în al Doilea Război Mondial (în perioada postbelică și astăzi)”; „22 iunie 1941, „Operațiunea Munchen” și măcelul de la Jilava”; „Raptul de la 28 iunie 1940”; „Istoria și prezentul Cimitirului de Onoare de la Țiganca”; „Armata Română în Basarabia (iunie-iulie 1941)”, „Considerații privind angajarea României în războiul împotriva Uniunii Sovietice”; `Acțiunile de luptă aeronautice Regale Române după 22 iunie 1941”; „Demistificarea anului 1941 în memorialistica basarabeană”; „Evacuarea autorităților sovietice din Basarabia și organizarea acțiunilor de diversiune în teritoriul părăsit (iunie-iulie 1941)”; „„Ard malurile Nistrului” – o cartedocument istoric despre dezrobirea Basarabiei din iunie-august 1941”; „22 iunie 1941 – un punct astral în soarta noastră (Mărturii personale)”; „Martirajul românilor din Nordul Bucovinei”; „Calvarul românilor basarabeni în perioada 28.06.1940 – 22.06.1941.”; „Basarabeanul Gherman Pântea – primarul orașului Odesa între 1941-1944”; „Efectele dezrobirii Basarabiei în județul Orhei (studiu de caz)”; „Relațiile politice și militare româno-germane: septembrie 1940-august 1944”.

Celebrul ORDINUL DE ZI către Armată, al Generalului Ion Antonescu, Conducatorul Statului Român, din 22 iunie 1941.

Maresal_Ion_AntonescuOSTASI,

V-am fagaduit din prima zi a noii Domnii si a luptei mele nationale, sa va duc la biruinta; sa sterg pata de dezonoare din cartea Neamului si umbra de umilire de pe fruntea si epoletii vostri.

Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor stramosesti si a bisericii, lupta pentru vetrele si altarele romanesti de totdeauna.

OSTASI,

Va ordon: treceti Prutul! Sdrobiti vrajmasii din rasarit si miazanoapte. Desrobiti din jugul rosu al bolsevismului pe fratii nostri cotropiti. Reimpliniti in trupul tarii glia strabuna a Basarabilor si codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele si plaiurile voastre.

OSTASI,

Plecati azi pe drumul biruintelor lui Stefan cel Mare ca sa cuprindeti cu jertfa voastra ceea ce au supus stramosii nostri cu lupta lor.

Inainte. Fiti mandri ca veacurile ne-au lasat aci straja dreptatii si zid de cetate crestina. Fiti vrednici de trecutul romanesc.

OSTASI,

Veti lupta cot la cot, suflet de suflet, langa cea mai puternica si glorioasa armata a lumii. Indrazniti sa va masurati vitejia si sa va dovediti mandria, camarazilor nostri. Ei lupta pe pamantul moldovean, pentru granitele noastre si pentru dreptatea lumii. Fiti vrednici de cinstea pe care v-au facut-o istoria, Armata Marelui Reich si neintrecutul ei comandant, Adolf Hitler.

OSTASI,

Inainte. Sa luptati pentru gloria Neamului. Sa muriti pentru vatra parintilor si a copiilor vostri. Sa cinstiti prin vitejia voastra amintirea lui Mihai Voda si a lui Stefan cel Mare, a martirilor si eroilor cazuti in pamantul vesniciei noastre cu gandul tinta la Dumnezeu.

Sa luptati pentru desrobirea fratilor nostri, a Basarabiei si Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vietii si a caminurilor batjocorite de pagani cotropitori.

Sa luptati pentru a ne razbuna umilirea si nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele si Generalul Vostru.

OSTASI,

Izbanda va fi a noastra. La lupta. Cu Dumnezeu inainte!

Comandant de capetenie al Armatei:

GENERAL ANTONESCU
22 iunie 1941

PROGRAMUL CONFERINȚEI „75 de ani de la dezrobirea Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herța”

22 IUNIE 2016
9.30 – 10.00 – Înregistrarea participanților
10.00 – 10.30 – Deschiderea conferinței
Binecuvântarea Conferinței din partea Bisericii Ortodoxe Române
Mesaje de salut
Conf. univ. dr. Vasile ȘOIMARU, coordonatorul proiectului „Romanii din jurul
României”
Prof. univ. dr. Ilie POPA, Fundația Culturală „Memoria”, Filiala Argeș
Dr. în drept, Mihai TAȘCĂ, directorul Institutului de Studiul Arhivelor
 Conf. univ., dr. Vitalie CIOBANU, Centrul de Cultură și Istorie Militară din R. Moldova
10.30 – 13.00. Partea I
COMUNICĂRI ÎN PLEN
Moderatori: Conf. univ. dr. Vasile ȘOIMARU
Prof. univ. dr. Ilie POPA
1. Radu THEODORU, General de flotilă aeriană, veteran de război (București):
22 iunie 1941 – răspuns cu armele invaziei sovietice din anul precedent Terorii Roșii,
deportărilor, prigoanei, desnaționalizării.
2. Theodor CODREANU, dr., scriitor (Huși): Basarabia în cântarul adevărului.
3. Jipa ROTARU, comandor (r), dr. prof. univ. Membru cor. al Academiei
Oamenilor de Știință din România: 22 iunie 1941, prima zi de război. Ostași, vă ordon: treceți
Prutul!
4. Ottmar TRAȘCĂ, Cercetător științific principal II dr., Institutul de Istorie
„George Barițiu” al Academiei Române (Cluj Napoca): Germania și operațiunea
Barbarossa.
5. Sergiu CATARAGA, doctor în istorie, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion
Creangă” (Chișinău): Ofensiva Armatei a 11-a Germană în Basarabia.
6. Nicolae OSMOCHESCU, dr. prof. univ. (Chișinău): Modalități de modificare a
teritoriilor de stat admise de dreptul internațional.
7. Ilie POPA, prof. univ., dr., Cristian-Sebastian Manu (Pitești): Contributii la
genealogia familiei mareșalului Antonescu.
8. Valentin BALAN, cercet. științ., Centrul de Cultură și Istorie Militară din R.
Moldova, Cimitire ale eroilor români și germani pe teritoriul Republicii Moldova.
Discuții
13.00 – 14.00 Pauză de cafea
14.00 – 16.30. Partea a II-a
COMUNICĂRI ÎN SECȚIUNI
Secțiunea I
Moderatori: Mihai TAȘCĂ dr. în drept
Mariana ȚĂRANU, dr. în istorie
1. Ion NEGREI, cercet. științ., Institutul de Istorie al AȘM (Chișinău): Radio București –
22 iunie 1941
2. Petre DINESCU, magistrat (Râmnicu Vâlcea): Aspecte referitoare la întoarcerea
refugiaților și evacuaților basarabeni din județul Vâlcea, în vara anului 1941.
3. Mariana ȚĂRANU, dr. în istorie, cercet. științ., Muzeul Național de Etnografie și
Istorie Naturală (Chișinău): Crimele autorităților sovietice în RSSM (iunie-iulie 1941).
4. Diacon, dr. Dorin Demostene IANCU, Arhiva Sf. Sinod (București): Între dorul de casă
și conștiința slujirii. Preoți basarabeni refugiați în România în anul 1940 si reveniți in
Basarabia in vara anului 1941.
5. Vasile ȘOIMARU, dr. prof. univ. (Chișinău): De cine și de ce ne temem să reconstruim
în Basarabia Turnul Dezrobirii Ei?
6. Serafim ISAC, dr. prof. univ., primarul comunei Ghidighici (Chișinău): Turnul
Dezrobirii Basarabiei în mărturiile locuitorilor com. Ghidighici
7. Maria DANILOV, dr. în istorie, Institutul de Istorie al AȘM (Chișinău): Doua cărți de
istorie dedicate Basarabiei dezrobite.
8. Elena ARAMĂ, dr. hab. în drept, prof. univ. USM, Mihai Tașcă dr. în drept,
Institutul de Cercetări Juridice și Politice al AȘM (Chișinău): Restabilirea legislației și
justiției românești în Basarabia după 22 iunie 1941.
16.30 – 17.00 Discuții
Secțiunea II
Moderatori: Vitalie CIOBANU, dr. în istorie
Ottmar TRAȘCĂ, dr. în istorie
1. Nina NEGRU, cercet. (Chișinău): Soarta scriitorilor români care au abordat tema
Basarabiei în al Doilea Război Mondial (în perioada postbelică și astăzi).
2. Ion MĂLDĂRESCU, Revista on-line ART EMIS (Râmnicu Vâlcea): 22 iunie 1941,
„Operațiunea Munchen” și măcelul de la Jilava.
3. Nicolae DINESCU, jurnalist (Râmnicu Vâlcea): Raptul de la 28 iunie 1940
4. Petru GANDRABUR, primarul comunei Țiganca, Preot Daniel ANDRIAN, parohul
bisericii din com. Țiganca (Cantemir): Istoria și prezentul Cimitirului de Onoare de la
Țiganca
5. Vitalie CIOBANU, dr. în istorie, Centrul de Cultură și Istorie Militară din R.
Moldova, Petru Costin, colonel (Chișinău): Armata Română în Basarabia (iunie-iulie 1941)
6. Ion ȘIȘCANU, dr. în istorie, prof. univ. (Chișinău): Considerații privind angajarea
României în războiul împotriva Uniunii Sovietice.
7. Ion CERNEI, publicist, (Orhei): Acțiunile de luptă aeronautice Regale Române după 22
iunie 1941.
16.30 – 17.00 Discuții
17.00 – 18.00 – Vizitarea Muzeului Ocupației Sovietice
18.00 Cina
23 IUNIE 2016
10.00 – 13.00
Moderatori: Jipa ROTARU, comandor (r), dr. prof. univ., Membru cor. al Academiei
Oamenilor de Știință din România.
Sergiu CATARAGA, doctor în istorie
1. Lidia PĂDUREAC, dr. în istorie, conf. univ., Universitatea „Alecu Russo” (Bălți):
Demistificarea anului 1941 în memorialistica basarabeană.
2. Pavel MORARU, conf. univ. dr., Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu,
Institutul de Istorie al A.Ș.M.: Evacuarea autorităților sovietice din Basarabia și
organizarea acțiunilor de diversiune în teritoriul părăsit (iunie-iulie 1941).
3. Veronica BOLDIȘOR, cercet. științ. (Chișinău): „Ard malurile Nistrului” – o cartedocument
istoric despre dezrobirea Basarabiei din iunie-august 1941(autor Constantin
Virgil Gheorghiu).
4. Ion VALUȚĂ, dr. prof. univ. (Chișinău): 22 iunie 1941 – un punct astral în soarta
noastră (Mărturii personale).
5. Gheorghe GORDA, publicist (Cernăuți): Martirajul românilor din Nordul
Bucovinei.
6. Valeriu DULGHERU, dr. prof. univ. (Chișinău): Calvarul românilor basarabeni în
perioada 28.06.1940 – 22.06.1941.
7. Mihai TAȘCĂ dr. în drept. cercet. șt. superior, Institutul de Cercetări Juridice și
Politice al AȘM (Chișinău): Organizarea și funcționarea administrației Basarabiei în
perioada 1941-1944.
8. Mihai NICOLAE, Institutul Frații Golescu (București): Românii în fața
agresiunilor bolșevice.
9. Radu DAN, masterand, specialist principal la Arhiva Națională a Republicii
Moldova, Basarabeanul Gherman Pântea – primarul orașului Odesa între 1941-1944
10. Andrei CALCEA, publicist (Orhei): Efectele dezrobirii Basarabiei în județul Orhei
(studiu de caz).
13.00-13.30. Prezentare de carte:
Mihai Tașcă, Ilie Popa și Anatol Petrencu (îngrijitori de ediție), Raptul Basarabiei,
Nordului Bucovinei și Ținutului Herța (Materialele Conferinței științifice internaționale
„75 de ani de la anexarea de către URSS a Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului
Herța – 28 iunie 1940”. Chișinău, 12-13 iunie 2015), Ed. Cartea Juridică, Ed. Serebia,
Chișinău, 2015, 392 p. + foto color.
 O istorie a Basarabiei (grup de autori/redactor științific Anatol Petrencu), Ed.
Serebia, Chișinău, 2015, 424 p.
Ottmar Trașcă, Relațiile politice și militare româno-germane: septembrie 1940-august
1944, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 2013, 917 p.
Vizionarea filmului: România-hotarul de răsărit al Europei (Râmnicu Vâlcea).
13.30-14.00: Discuții; Ședința de totalizare

Turnul Dezrobirii Basarabiei

75_de_ani_de_la_dezrobirea_Basarabiei_Bucovine_si_ Tinutului_HertaImaginea de pe Coperta de prezentare a Conferinței „75 de ani de la dezrobirea Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herța”, reprezintă  Turnul Dezrobirii Basarabiei, un monument de peste 30 metri realizat în anul 1942 de Octav Doicescu și Dumitru Ghiulamila și amplasat în municipiul Chișinău (azi în Republica Moldova). La dezvelire, pe 1 noiembrie 1942, au fost prezenți Regele Mihai al României și Mihai Antonescu.

Monumentul a fost construit din inițiativa Guvernământului Basarabiei, pe locul de unde mareșalul Ion Antonescu, comandant de căpetenie al armatelor germano-române, în ziua de 15 iulie 1941, a urmărit și a condus operațiile pentru eliberarea orașului Chișinău.

Monumentul se afla pe o colină în fața orașului Chișinău, pe drumul dispre Ungheni. La el au lucrat peste 500 de muncitori timp de 60 de zile, în lunile august-octombrie 1942, folosind piatră scoasă din carierele de la Ghidighici și Cricova.

Ansamblul construcției era format din trei părți: Turnul, Blocul de piatră cu pisanie, Colonada (propilee)

Turnul Dezrobirii Basarabiei (1)

Turnul Dezrobirii Basarabiei (7)

Turnul, de formă pătrată și o înălțime de circa 30 de metri, avea pe fețele lui încrustate 14 semne din marmură, reprezentând stemele României, Basarabiei, Moldovei si a unor județe si orașe importante.

Turnul Dezrobirii Basarabiei (5)

Intrarea în turn era străjuită de un basorelief cu un fragment din Columna lui Traian precum și de următoarele cuvinte „Ca și Columna lui Traian, suntem unde am fost și rămânem unde suntem”.

Turnul Dezrobirii Basarabiei (3)

Turnul Dezrobirii Basarabiei (8)

În interiorul turnului se afla o scară elicoidală care ducea la o cameră de rugă.

Blocul de piatră cu pisania se afla în fața turnului. Blocul era masiv de aproape 8 metri înălțime.

Colonada (propileele) era formată din 24 de stâlpi din piatră pe care erau înscrise numele unităților care au luptat pentru eliberarea Chișinăului.

Turnul Dezrobirii Basarabiei (2)

Turnul Dezrobirii Basarabiei (6)

Întregul monument a fost distrus de către „eliberatorii” sovietici după reocuparea Basarabiei în 1944. În prezent, locația este acoperită cu un strat gros de gunoi industrial. (conform wikipedia)

Surse ale România Breaking News – RBN Press, din R. Moldova, confirmă că există un interes deosebit, manifestat de diferiți oameni de cultură și o serie de asociații obșteștești care vor se refacă celebrul monument pe amplasamentul său inițial (azi localitatea Ghidighici din RM), însă aceștia au întâmpinat de fiecare dată  piedici și impotriviri fățișe atât din partea autorităților Republicii Moldova cât și din partea unor persoane și organizații pro-ruse, care de multe ori s-au soldat chiar cu amenințări la adresa vieții celor care au dorit inițierea acestui proiect.

Publicat de  Dorian Theodorromaniabreakingnews.ro

,

Centrul de Studii Ruse și Sovietice „Acad. Florin Constantiniu” din cadrul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului a organizat masa rotundă cu tema „România în cel de-al Doilea război mondial”. Au luat cuvântul: dr. Radu Ciuceanu, prof.univ.dr. Alexandru Duțu, dr. Mioara Anton, dr. Constantin Corneanu.
Evenimentul a avut loc miercuri, 8 iunie 2016, orele 11.00,  la sediul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, str. Arh. Grigore Cerchez nr. 16, sector 1, București.

România în cel de-al Doilea război mondial

Dr. Constantin_Corneanu

Dr. Constantin_Corneanu

România în cel de-al Doilea război mondial, masă rotundă_1

dr. Mioara Anton

 

România în cel de-al Doilea război mondial, masă rotundă_2

dr. Radu Ciuceanu

romaniabreakingnews.ro

,

Reditat și republicat din 25 Iun 2014 / R.B.N. Press

Ion și Maria Antonescu – 1942 / Sursa: Daniel Siegfriedsohn / România Breaking News – R.B.N. Press

Ion și Maria Antonescu – 1942 / Sursa: Daniel Siegfriedsohn / România Breaking News – R.B.N. Press

 

Maria Antonescu – 1942 / Sursa: Daniel Siegfriedsohn / România Breaking News – R.B.N. Press

 

Maria Antonescu – 1942 / Sursa: Daniel Siegfriedsohn / România Breaking News – R.B.N. Press

 

 

Ion Antonescu – tânăr ofițer la Școala militară de infanterie și cavalerie (1902-1904) Grad- Sublocotenent de Roșiori / Sursa: Daniel Siegfriedsohn / România Breaking News – R.B.N. Press

Mareșal Ion Atonescu – 1942 / Sursa: Daniel Siegfriedsohn / România Breaking News – R.B.N. Press

 Mareșal Ion Atonescu – 1942 / Sursa: Daniel Siegfriedsohn / România Breaking News – R.B.N. Press

Mareșal Ion Atonescu – 1942 / Sursa: Daniel Siegfriedsohn / România Breaking News – R.B.N. Press

 

Mareșal Ion Atonescu – 1942 / Sursa: Daniel Siegfriedsohn / România Breaking News – R.B.N. Press

 Ion Antonescu în anii Primului Război Mondial

Războiul pentru Unitatea Națională început în 15 august 1916 îl surprinde pe căpitanul Ion Antonescu în Biroul de Operații al Corpului 4 Armată, unde fusese mutat încă de la 1 aprilie 1915. Generalul Constantin Prezan, comandantul Corpului 4 Armată, îl remarcă imediat pe Ion Antonescu. Acesta îi va purta lui Prezan o prețuire nedezmințită, iar colaborarea deosebit de fructuoasă Prezan-Antonescu va asigura armatelor românești victorii istorice. La 16 august 1916, când generalul Prezan devine comandantul Frontului de Nord, el îl promovează pe căpitanul Ion Antonescu șef al Biroului de Operații al acestei armate.

Susținut puternic de Prezan, căpitanul Antonescu desfășoară o activitate supraomenească: concepe și redactează proiecte și ordine de operațiuni, supraveghează executarea lor și ia hotărâri grabnice în orice împrejurare, încărcându-se astfel cu curaj de partea sa de răspundere. Armata de Nord reușește să învingă rezistența inamicului, pe care îl împinge adânc în Transilvania. Numai când mersul operațiunilor de pe celelalte fronturi ale teatrului de operațiuni determină Marile Cartier General român să retragă trupele din Transilvania pe pozițiile de frontieră, va fi obligată și Armata de Nord, în plină victorie, să se retragă.

Antonescu propune fixarea trupelor române în Carpații Moldovei, de unde zădărnicește toate încercările inamice de a străpunge linia de apărare. Măsurile luate de Prezan și Antonescu constituie un exemplu clasic de apărare pe trei văi – Bicaz, Trotuș și Oituz – care deschid, convergent, căile de comunicație spre Onești. Rezultatul a fost că Moldova nu a putut fi invadată de inamic, deși forțele dușmane erau superioare ca număr și materiale.

La 1 noiembrie 1916, la propunerea generalului Prezan, Ion Antonescu, avansat la gradul de maior, este numit șef al Biroului de Operații al Armatei I. Și din nou își dovedește iscusința militară, astfel că el este felicitat și decorat de Regele Ferdinand.

La 12 noiembrie 1916 devine șeful Biroului de Operații, fără șef de Stat Major, al Grupului de Armate comandate de generalul Prezan, unde pregătește Bătălia de la București, a cărei concepție constituie una din cele mai măiestre și îndrăznețe operațiuni de război. Bătălia ține de la 12 la 20 noiembrie 1916. În tot acest timp, maiorul Ion Antonescu a dovedit o energie și rezistență inepuizabile, nu numai prin faptul că a elaborat mereu și la timp toate proiectele de operațiuni și ordinele de execuție, dar mai ales prin aceea că dinamizează aparatul executiv, comandanți și trupe. Documentele atestează rolul covârșitor deținut de Antonescu în pregătirea și conducerea operațiunilor din Moldova din anul1917.

Bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz poartă amprenta gândirii militare și patriotismului lui Ion Antonescu.

Pentru anii primului Război Mondial, nu avem o cronică mai exactă decât cea întocmită de Ion Antonescu. Este atu-ul mărturiei directe a unuia din eroii epopeii. Înainte de a relata bătăliile și evenimentele politice, Antonescu schițează cadrul românesc și programul politic al unirii tuturor românilor. Antonescu insistă asupra dezvoltării conștiinței naționale a poporului român, în ce privește originea, valoarea și drepturile lui istorice.

„Datorită acestei renașteri, s-a ajuns la un program politic, care ducea la realizarea programului pe care Mihai Viteazul l-a lăsat, odată cu capul lui, moștenire sfântă întregului popor, scrie Antonescu”.

Programul urmărea înfăptuirea următoarelor trei mari idei:

a) Mai întâi Unirea celor două Principate.
Fapt împlinit în 1859, când Moldova și Muntenia s-au contopit și au constituit țara de atunci cunoscută în lume cu numele de România.

b) Independența Țării. Scop atins la 1878, când, după 4 secole de dureroase înjosiri și suferințe . Principatele, astfel unite, își iau în deplină libertate zborul către progres și își îndreaptă privirea către Carpați.

c) Gruparea tuturor românilor din Dacia-Traiană într-un stat unitar liber și puternic. În fine, după doi ani de nesfârșită și chinuitoare neutralitate, ziua cea mai mare a Neamului sosește.

La 15 august 1916, regele trage sabia și, cu un gest energic, răstoarnă dintr-o dată bariera care, de 1000 de ani, frângea în două trupul aceleiași Țări. În aceeași noapte trupele noastre de acoperire treceau în fuga mare Carpații, în tot lungul lor. Inamicul fiind surprins aruncă armele și fuge. Rând pe rând, defileurile cad în mâna noastră.

Porțile Transilvaniei sunt astfel larg deschise celor trei armate care, mai târziu, vor înainta concentric, către inima ei. Pentru prima oară, de la Mihai Viteazul, Stindardele românești înveselesc și luminează câmpiile scăldate, o eternitate, numai în lacrimi și în sânge. Pe urma lor, în genunchi și plângând, copiii și femeile cernite, strigau „Doamne! Ajută-le!”. Astfel începem, într-o zi de sărbătoare, războiul cel mai măreț din istoria noastră, ca glorie, suferințe, sacrificiu, umilințe și rezultate. În timpul acesta trupele se mobilizau cu grăbire și, dornice să dea mai curând pieptul cu dușmanul, alergau către zonele de concentrare…

O reușită a lui Antonescu: ocuparea Budapestei

Toată istoria ofensivei și ocupării Budapestei de către trupele române a fost lăsată voit în obscuritate. În centru acestei istorii se află Ion Antonescu; interese internaționale au impus ca despre această acțiune militară și politică să se vorbească cât mai puțin. Nici astăzi povestea nu e pe deplin clarificată. Magherescu o schițează cam așa:

„Locotenent-colonelul Antonescu, chemat la șefia Secției a III-a, în
cadrul comandamentului încredințat generalului Prezan, întocmește
planul de campanie, iar trupele române înaintează victorioase până la
poalele Apusenilor. Acolo românii sunt siliți să facă față ofensivei
trupelor maghiare, pe care le înfrâng după lupte grele, silindu-le să se
retragă și să părăsească întreaga Transilvanie. Armata română
eliberează tot teritoriul românesc dintre Carpați și Tisa, depășește
Oradea, Aradul, trece frontiera, pătrunde în Ungaria, trece Tisa pe un
pod de vase și înaintează spre Budapesta. Comisia Aliată de la Paris,
înspăimântată de această incredibilă desfășurare de forțe ale unei
armate care fusese considerată distrusă și dezonorată, prin faptul că
încheiase pace separată cu germanii, intervine și, prin trimiși speciali,
oprește coloanele române pe linia unde ajunseseră, la circa o sută de
kilometri de Budapesta. Dar brigada de cavalerie a generalului
Rusescu nu se oprește. Nesocotind ordinul primit de la Marele Cartier,
brigada se pune într-un marș forțat și intră cu două zile în avans în
Budapesta, ocupând-o cu două regimente de cavalerie. Budapesta a
răsuflat ușurată, sub adumbrirea tricolorului românesc, desfășurat în
Piața Andrassy, scăpând de sub teroarea lui bela Kuhn, care începuse
să instaureze în Ungaria comunismul, model sovietic. După două zile,
o brigadă de Vânători de Munte, intră și ea falnic în Budapesta. Și
astfel războiul românesc se termină printr-o victorie care are ca
rezultat întregirea neamului”.

Nemediatizată suficient, ocuparea Budapestei nu va fi înregistrată între reușitele lui Ion Antonescu. Doar câteva propozițiuni a permis acesta să se scrie despre episodul maghiar, atunci când a devenit Conducătorul Statului:

”Printr-o acțiune rapidă, bolșevismul este zdrobit și Ungaria este salvată din ghearele comunismului. Atunci, ca și azi, mareșalul Ion Antonescu a fost în cruciada sfântă și acțiunea sa a binemeritat nu numai de la Patria sa, ci și de la întreaga lume civilizată. 

Atunci s-a tăiat hotărât calea invaziei comuniste în Europa. Cel ce va scrie istoria civilizației europene de astăzi nu va putea trece cu vederea rolul în istoria universală îndeplinit în 1919 de mica, dar brava Armată Română.” 

Pentru a treia oară, Ion Antonescu se găsește în fața regelui Ferdinand, care îl distinge “proprio motu” cu ordinul Mihai Viteazul, cel mai înalt Ordin de război, adresându-i următoarele cuvinte:

„Antonescu, regele mai mult ca oricare altul din această țară știe cât îți datorează România Mare. Meritai de mult această recunoaștere publică. Am scăpat însă ocaziile. Sunt fericit însă că acum această ocazie a venit”.

9-parlamentul-ungariei-1919-armata-romana-la-budapestaBudapesta ocupată de Armata Română / foto: Ziaristionline.ro

Ceva mai târziu, întrebat de ziaristul german Harold Laeuen, dacă a fost pentru sau contra campaniei împotriva ungurilor și ocuparea de către trupele românești a Budapestei și dacă a intrat el personal în capitala Ungariei, Antonescu va răspunde:

„ Proiectul de operațiuni în cazul reintrării în război contra Ungariei a fost făcut de lt. colonelul Ion Antonescu. Aceasta s-a întâmplat în 1918, chemat fiind de regele Ferdinand, de pe Nistru, unde se găsea în acoperire în calitate de comandant de Divizion de Cavalerie. În continuare, a fost nelipsit de la toate întrunirile cu caracter strategic pe care le-a avut mareșalul Prezan cu mareșalul Franchet d’Esperey și generalul Berthelot ( la București, Giurgiu etc.). Operațiunile s-au desfășurat conform planului inițial, însă, deoarece nu se prevăzuse o pătrundere atât de adâncă, dată fiind situația politică internațională din acel moment, planul inițial a fost completat și îmbunătățit pe măsura desfășurării evenimentelor. Din documentele existente, rezultă că în operațiunile contra Ungariei, lt. colonelul Ion Antonescu, ca șef al Operațiunilor din Marele Cartier General, a avut un rol preponderent. Antonescu a fost permanent în spatele trupelor române și, mai ales, acolo unde nevoile operative îl solicitau. Nu a intrat, așadar, în Budapesta, după cum nu a intrat nici în Odessa, în 1941″.

Nu a intrat în Budapesta, dar în pofida presiunilor de tot soiul, a împins trupele române spre inima Ungariei, lichidând bolșevismul maghiar și dând anexioniștilor unguri o lecție pe care aceștia nu o vor uita! În conotație cu aceste evenimente se situează câteva fapte mai puțin știute despre concepția politică și militară a lui Ion Antonescu în ultimul an al primului război mondial: a fost unul din puținii europeni care a văzut cu claritate imensul pericol al bolșevismului rus. El n-a încetat să-și avertizeze superiorii, în special pe generalul Prezan, asupra acestui pericol, cerând înăbușirea revoluției bolșevice cât era încă în fașă, cel puțin pe teritoriul românesc.

(Din „MAREȘALUL ION ANTONESCU” – o biografie de Teșu SOLOMOVICI)

Publicat de autor: Daniel Siegfriedsohn / România Breaking News – R.B.N. Press, 25 iunie 2014

 

 

 

 

 

 

 

,

Articol republicat

“Să nu uităm că istoria
nu va uita pe vinovați;
și vinovați suntem cu toții:
unii, pentru că am tăcut;
alții, pentru că am greșit;
cu toții, pentru că am suportat.”

General Ion Antonescu

(Alba Iulia, 1 Decembrie 1940)

“In fata mortii neclintit,
N-aveai ce o ruga,
Ai lacrimat si i-ai zambit
Ca si la nunta ta.”

executia_lui-Ion_Antonescu

„Dacă mor – este pentru Bucovina și Basarabia. De ar fi să reîncep, aș face la fel …” au fost ultimele cuvinte ale soldatului României, Ion Antonescu, transmise mamei sale la despartire, in dupa amiaza de 1 iunie 1946, la Jilava,
Mareșalul Ion Antonescu a fost executat

În ziua de 1 iunie 1946 alături de alți colaboratori, de autoritățile comuniste și ocupantul sovietic. Execuția s-a produs la ora 18.00 în Valea Piersicilor, circa 500 de metri în interiorul închisorii Jilava. A murit cu “Trăiască România !” pe buze ca și colegii săi, Mihai Antonescu, generalul Vasiliu și profesorul Alexianu. Evenimentul din după-amiaza zilei de 1 iunie 1946 este descris eroic chiar în Cartea Albă a Securității publicată în 1997: “După prima salvă de foc, toți cei patru s-au prăbușit la pământ. Mareșalul s-a ridicat din nou în picioare, strigând grupului de execuție: Mai trageți, călăilor, căci nu sunteți în stare să mă omorâți așa de ușor! Se comandă o nouă salvă de foc, după care se prăbușesc din nou. (…) Se hotărăște ca comandantul detașamentului să-I împuște pe fiecare cu revolverul său. Acesta trage în mareșal și, apoi, în ceilalți toate cele 14 gloanțe. Medicul se apropie din nou și constată că tot mai trăiesc. Generalul Vasiliu, zâmbind, s-a lăsat legat la ochi, spunând că îi este indiferent, dar după câteva clipe și-a dat legătura la o parte. Când au început salvele de foc, adevărații ostași români care păzeau închisoarea și-au scos căștile, au făcut cruce și toți plângeau. Toți condamnații au murit ca niște eroi. În ziua de 2 iunie, mareșalul împlinea 64 de ani. După executare, cadavrele au fost arse la crematoriu, iar urnele cu cenușă au fost duse la Ministerul de Interne…”

surse: .ziaristionline.ro /neamulromanescblog.wordpress.com

A trăit ca un erou, a luptat ca un erou și a murit ca un erou.

de Cristian Negrea

 

 

În întreaga istorie a tuturor popoarelor există o zicală străveche care spune oarecum asemănător același lucru: la vremuri grele, e nevoie de bărbați adevărați. La fel și în cazul nostru, al românilor, de multe ori în vremurile dificile, am avut parte de bărbați adevărați care să-și ia soarta în mâini, a lor și a celor care i-au urmat, și să scrie istoria. Sunt mulți care au rămas necunoscuți, alții au intrat în panteonul eroilor români, unii cunoscuți, alții uitați. Numele lor sunt întipărite pe socluri, plăci memoriale, au nume de străzi sau instituții. Nu avem cum să nu ne amintim de ei, sunt nume care au făcut istorie, și sunt instituții sau străzi care ne amintesc de asta: Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, Ferdinand etc. Aceștia au făcut multe pentru neamul românesc, unii au avut o soartă tragică, dar numele lor a rămas înscris în memoria românilor ca și eroi ai unor timpuri dure, când s-au ridicat și au făcut față vremurilor, i-au inspirat și condus pe români în luptă împotriva dușmanilor mult mai numeroși, au învins sau au fost învinși, dar au rămas în memoria românilor ca și adevărați lideri, ca și exemple de urmat pentru alte vremuri grele ce vor veni. Și care au venit și vor veni, fie că ne place sau nu.

Mareșal Ion Antonescu /imagine pusă la dispoziția România Breaking News - RBN Press de redactor - Daniel Siegfriedsohn / 2013

Mareșal Ion Antonescu /imagine pusă la dispoziția România Breaking News – RBN Press de redactor – Daniel Siegfriedsohn / 2013

(imagine pusă la dispoziția România Breaking News – RBN Press de redactor – Daniel Siegfriedsohn / 2013)

Totuși, în istoria noastră există un personaj tragic și eroic care se ridică la nivelul celor mai sus menționați, dar nu are numele înscris pe bulevarde sau străzi, nu sunt instituții sau școli care să-i poarte numele, nu este amintit în cărțile de istorie ca și un erou al neamului său. Nu are nici măcar un mormânt unde să i se pună o floare din când în când, nu are nimic în afară de amintirea câtorva conaționali care se încăpățânează să-l considere erou al neamului românesc. Fiindcă chiar asta a fost, un erou al neamului românesc, a trăit ca un erou, a luptat ca un erou și a murit ca un erou. A murit ca un erou adevărat, fără să ceară nimic în schimb, a ridicat brațul în fața plutonului de execuție și a strigat: „Trăiască România!”

DSCN3737Nu, nu este o legendă, nu este ceva inventat, este un om adevărat care și-a dedicat viața și moartea României, iar numele lui este Ion Antonescu. Adulat între anii 1940-1944, hulit în perioada comunistă, controversat în perioada post-comunistă, acesta este mareșalul Ion Antonescu, o personalitate militară românească de prim rang, care s-a evidențiat din timpul primului război mondial ca și șef de stat major al viitorului mareșal Prezan, autorul multor planuri de luptă pentru armata română care s-au concretizat în mari victorii, dar prea puțin cunoscute și recunoscute astăzi.

Când Moldova stătea sub amenințarea bandelor bolșevice care urmăreau asasinarea primului ministru Ion I. C. Brătianu și arestarea regelui Ferdinand pentru a proclama Republica Bolșevică Română la finele anului 1917, la ședința de guvern din ajunul Crăciunului când unii membrii guvernului își dădeau demisia de frica bolșevicilor ale căror sloganuri se auzeau sub ferestrele palatului din Iași unde se ținea ședința, atunci când generalul Prezan a pus pe masă planul de contracarare a mișcării bolșevice, câți știau că aceste planuri de acțiune au fost concepute de un maior din statul major al generalului Prezan, un necunoscut pe atunci pe nume Ion Antonescu? Iar aceste planuri puse în aplicare au avut drept rezultat alungarea trupelor bolșevizate ruse peste Prut, uneori prin luptă, fără această acțiune unirea cu Basarabia din 23 martie 1918 fiind practic imposibilă?

În 1919, în râzboiul româno-ungar, generalul Mărdărescu respinge atacul ungar peste Tisa și trece la contraatac, trecând Tisa pe la Tisza-Bo, în prezența regelui Ferdinand. Soldații români trec voioși podul de vase, însuflețiți de prezența suveranului, mergând mai departe pentru a ocupa prin luptă Budapesta la 4 august 1919. Dar există un eveniment uitat de istoriografie. Regele Ferdinand îl observă pe Antonescu stând modest de o parte. Se duce la el, îl îmbrățișează, apoi îi pune pe piept propria decorație, Ordinul Mihai Vireazu, spunându-i că acest rezultat este datorat lui, până la urma planurile contraatacului românesc erau concepute tot de acest Ion Antonescu.

Timpul a trecut, dar vremurile veneau tot mai grele. Ion Antonescu a conceput un memoriu care a fost folosit la negocierile de pace de la Paris, precum și un altul destinat regelui Carol al II-lea despre dotarea precară a armatei în pragul următorului război mondial. Carol l-a închis într-o mănăstire, dar în 1940, după rapturile teritoriale, Basarabia, nordul Bucovinei și nordul Ardealului, l-a chemat ca și salvator și om providențial. La vremuri grele, e nevoie de bărbați adevărați. Faceți un exercițiu de imaginație, deși e imposibil, dar gândiți-vă doar o clipă cum ar fi fost dacă România ar fi avut la cârmă atunci unul dintre politicienii din ziua de astăzi!

De aici, din 6 septembrie 1940, după ce a forțat abdicarea lui Carol al II-lea, de când a obținut puterea în stat, încep polemicile dintre apărătorii și detractorii lui Antonescu. De la 6 septembrie 1940 și până la 23 august 1944, fiecare gest și ordin al lui este analizat, criticat sau lăudat, uneori cu prea multă pasiune și prea puțină logică și reflecție asupra cadrului internațional sau mobilurilor din spatele unei decizii sau alteia. Unii susțin că au fost făcute în interesul României, alții că nu, dimpotrivă. Va fi nevoie de calm și o dezbatere serioasă, atât asupra lucrurilor bune, cât și asupra greșelilor. Dar nu am văzut pe nimeni care să arunce vreo urmă de îndoială asupra meritelor sale anterioare preluării puterii.

De aceea, măcar pentru ziua de azi, 1 iunie 2013, când se împlinesc 67 de ani de la executarea sa, putem amâna controversele, amintindu-ne mai degrabă că a murit ca un adevărat român care și-a făcut datoria. Îmi amintesc de relatarea unui fost deținut politic care vorbea despre modul cum a fost formată Divizia „Tudor Vladimirescu” din prizonieri români considerați suficient de îndoctrinați politic pentru a lupta alături de ruși. Chiar Ana Pauker făcea propagandă cutreierând lagărele pentru înscrierea prizonierilor români. Au fost unii care au aceptat doar pentru condiții mai bune față de cele din lagăr și pentru a se putea întoarce mai repede acasă. Pentru a testa fidelitatea acestei divizii, rușii au pus-o să lupte împotriva trupelor române de pe front. Au fost șase ofițeri care au refuzat categoric, iar rușii i-au pus în fața plutonului de execuție. Cei șase ofițeri au murit strigând „Trăiască România!” Nu am găsit încă confirmarea acestui episod și nici numele celor șase ofițeri români, dar dacă este real, exemplul este grăitor.

Un fapt este adevărat, în fața plutonului de execuție, Mareșalul Ion Antonescu a strigat Trăiască România!

Mareșalul Erou Dezrobitor s-a născut la data de 2 iunie 1882 și a fost executat de către comuniști la data de 1 iunie 1946 din ordinul Moscovei.

,

O scrisoare deschisă

adresată Președintelui Academiei Române.

Și răspunsul!

 PRIMO TEMPO. Liviu Beris către Ionel Haiduc

ASOCIATIA EVREILOR DIN ROMANIA VICTIME ALE HOLOCAUSTULUI DIN ROMANIA

Str. Vasile Adamache nr. 11, 030783 București , sector 3 TEL/FAX: 0040213229554

e-mail: aervh.ro@gmail.com

Cod Fiscal 13022981

 

 CATRE   ACADEMIA ROMÂNĂ

SCRISOARE DESCHISĂ

D-lui Președinte Ionel Haiduc

Am primit pe ziua de 15 februarie 2013 tocmai din Canada,o înregistrare a ședinței desfășurate în aula mare a ACADEMIEI ROMÂNE,purtând un titlu incitant,

“Bomba de la Academie”. Vizionarea înregistrării mi-a dovedit că titlul dat de media este pe deplin justificat.

În fața plenului Academiei, a conducerii acestui înalt for științific, un profesor invitat din Germania, comunică “o mare descoperire științifică”. În România nu a existat Holocaust !

Aplauzele prelungite care au marcat încheierea expunerii și lipsa oricărei obiecții la comunicare, au evidențiat acordul deplin al asistenței.

Cred că nici o descoperire științifică comunicată până acum în această aulă, nu a făcut ca numele Academiei Române să facă atât de rapid înconjurul lumii. Depinde însă în ce sens.

La timpul când s-au desfășurat evenimentele la care s-a făcut referire, aveam doar 13 ani. Și doar pentru că m-am născut evreu, am trecut prin pericolul împușcării în timpul execuțiilor efectuate fără nici un fel de judecată, de către armata română la intrarea trupelor în Herța (5 iulie 1941), am trecut prin grozăvia convoaielor morții pe drumurile Basarabiei, în care dacă rămâneai în urmă erai împușcat, și prin foame,frig și tifos exantematic în timpul deportării în Transnistria.

Și mă întreb acum, după această “descoperire”, eu care mă consideram până acum supraviețuitor al Holcaustului românesc, cărui eveniment i-am supraviețuit?

Și cei aproape 80% din 1800 evrei deportați din Herța, răpuși de glonț, de foame, frig, tifos exantematic și febră tifoidă, datorită condițiillor în care au fost puși în Transnistria, cărui eveniment îi datorează moartea?

Sau cei exterminați în trenurile morții și în pogromul de la Iași, cei din județele Bucovinei de Sud și din județul Dorohoi, (teritorii care nu au fost niciodată sub ocupație) și au căzut pradă deportării, cărui eveniment își datorează moartea?

Cum poate fi numită această politică de exterminare programată și aplicată de un stat suveran asupra unor oameni vinovați doar pentru că s-au născut din anumiți părinți?

Unii istorici au folosit termenul de Holocaust. România, prin oficialitățile reprezentative ale Statului, a adoptat acest termen și a stabilit ziua de 9 octombrie ca Zi Națională de Comemorare a Holocaustului.

Pentru autorul “descoperirii”, termenul de Holocaust nu poate fi aplicat decât în lagăre de tip Auschwitz, cum este cazul pentru Germania și Ungaria. După același autor, în România evreii au fost doar “persecutați” și au murit doar 100.000, cel mult 120.000, (o bagatelă pare-se pentru acest savant).

Numai că termenul Holocaust,ca și alte cuvinte, a căpătat pe parcursul istoriei și un alt înțeles pe lângă cel din antichitate care reflectă genocidul din cursul celui de al II-lea război mondial.

În acest sens, termenul de Holocaust se referă la exterminare și nu la tehnologia folosită pentru exterminare.

În exterminarea evreilor și a altor grupe de oameni, Germania nazistă a folosit și tehnologii mai avansate precum camere de gazare și crematorii. Holocaustul este german, chiar dacă unele lagăre au fost pe teritoriu polonez sau austriac, deoarece autoritatea era exercitată de guvernul nazist.

În exterminarea evreilor din România nu au fost utilizate camere de gazare. Au fost folosite tehnologii învechite precum glonțul (la intrarea trupelor în Basarabia și în Bucovina de Nord), moartea prin asfixiere (în vagoanele închise etanș ale trenurile morții de la Iași), incendierea și aruncarea în aer prin dinamitare a unor magazii pline cu oameni (Odessa), spânzurători  (Odessa) și moartea lentă (prin înfometare, frig și condiții de mizerie care au dus la izbucnirea epidemiilor de tifos exantematic și febră tifoidă). Și dacă exterminarea efectuată de Germania, pe care Hitler nu a reușit s-o desăvârșească datorită înfrângerii în război, este denumită Holocaust, exterminarea săvârșită de guvernul Antonescu (pe care nici acesta nu a reușit s-o desăvârșească din aceleași cauze) cum să fie denumită?

În calitatea dv de Președinte a Academiei unde a fost făcută comunicarea acestei“decoperiri științifice” din respect pentru opinia publică din țară și din străinătate, consider că aveți datoria de onoare de a-mi răspunde pe aceeași cale la următoarele întrebări:

Dacă nu sunt supraviețuitor al Holocaustului românesc, cărui eveniment am supraviețuit?

Evreii și romii care au murit datorită acțiunilor guvernului Antonescu, în teritoriile aflate atunci sub autoritate românească, victime ale cărui eveniment sunt, dacă nu victime ale Holocaustului românesc?

                    În așteptarea răspunsului dumneavoastră,

    Cu repect,

    Liviu Beris

Președinte al Asociației Evreilor din România Victime ale Holocaustului (AERVH)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SECONDO TEMPO. Ion Coja către Ionel Haiduc, respectiv Liviu Beris

      Domnule Președinte Ionel Haiduc,

      Scrisoarea ce v-a fost adresată de numitul Liviu Beris, prin funcția înaltă pe care Domnia Voastră o aveți, de reprezentant al excelenței românești în toate domeniile, consider că mă privește și pe mine, în calitatea mea de autor al, probabil, celor mai multe texte dedicate faptului că „în România nu a existat Holocaust!” Dacă, vreodată, Academia Română, în urma vreunui cataclism istoric, va atribui un fotoliu pentru activitatea științifică și artistică (sic!) de negare a Holocaustului din România, s-ar părea că eu voi ocupa acel fotoliu… Dar până atunci, adică până la kalendele grecești, dați-mi voie să reacționez „ca și când”! Ca și când m-aș afla instalat în acel fotoliu…

      Așadar, din această perspectivă examinând scrisoarea ce v-a fost adresată, îngăduiți-mi să-i dau eu un răspuns, de specialitate, o pseudo-specialitate pe care, ca om serios ce sunteți, n-aveți cum s-o stăpâniți. …Vă mulțumesc pentru încredere. Sper s-o merit.

      Domnule Beris,

      la prima întrebare răspund astfel: nu faptul că „v-ați născut evreu” v-a expus pericolului de a fi împușcat „de către armata română la intrarea trupelor în Herța (5 iulie 1941)”, ci faptul că, mai înainte cu un an, în iulie 1940, armata română, nevoită să evacueze Basarabia și Bucovina, inclusiv Herța, a fost atacată în modul cel mai laș cu putință de civili evrei înarmați! Evreii din speța teroristă, mereu bine informați, au știut că militarii români primiseră ordin să nu răspundă cu foc de armă la provocările civililor. Nu discut rațiunea acestui ordin, după părerea mea justificat. Atacul murdar la care s-au dedat atunci evreii, „unii evrei”, nici până azi nu a fost denunțat ori regretat de ceilalți evrei. Nici măcar evreii de la București sau de azi nu s-au învrednicit să se delimiteze de comportamentul mizerabil al evreilor teroriști din Herța și celelalte localități care atunci, în vara lui 1940, au declanșat de fapt începutul holocaustului din România, holocaust care a făcut sute de mii de victime printre români!

(A greșit domnul Vladimir Iliescu afirmând că „în România nu a existat Holocaust”! Păi cum să-i zicem altfel hecatombei care a înghițit sute de mii de români începând cu iunie 1940?! Căci după intrarea rușilor în Basarabia și Bucovina, a urmat primul act al tragediei: deportările în Siberia. Cumva nu cunoaște domnul Beris ce rol au jucat evreii în stabilirea listelor, în instigarea rușilor la deportarea unui număr cât mai mare de români, în primul rând a românilor din elita locală?! A celor mai români dintre români?!… Deci pun și eu această întrebare! Nu aștept răspuns…)

      Se știe că un mare număr de tineri evrei, unii copii – v-ați numărat printre ei, domnule Liviu?!, au atacat cu foc de armă și grenade pe românii militari sau civili! S-au adus în acest sens zeci, sute de dovezi pentru mii de morți! Niciun răspuns nu s-a primit din partea comunității evreiești, a celor care pretind să-i reprezinte pe evreii năpăstuiți! Năpăstuiți când? După un an abia, când Armata Română a trecut Prutul înapoi! Era absolut firesc să existe represalii împotriva nemernicilor! De ce vă faceți că nu știți de acei evrei mizerabili, domnule președinte?!

      Întrebarea care se pune este simplă, copilăresc de simplă: „Cine a dat primul”, neprovocat?! Cine a ridicat sabia fără niciun motiv, altul decât ura animalică, irepresibilă și inexplicabilă, ura față de cel care te-a îndatorat prin omenia sa! Ce i-a făcut pe evreii din Herța, domnule Beris, să atace convoaiele de refugiați români, în iunie 1940?

     Nu veți da un răspuns la această întrebare. Căci, iată, sunt mai bine de 70 de ani de când nu răspunde niciun evreu la această întrebare! Niciunul, în frunte cu președintele evreilor victime ale holo… etc., etc., bla-blauri nerușinate! Mincinoase!

      A doua întrebare a dlui Beris se referă la Iași, la evenimentele din iunie 1941, care au produs sute de victime printre evrei. Au fost atunci două categorii de evrei: evrei arestați de poliția română (circa 500 de evrei) și evrei arestați de armata germană. Dintre evreii arestați de poliția română toți au fost judecați și condamnați la închisoare pentru actele lor de terorism, dar la sfârșitul războiului toți erau în viață și au fost eliberați. Repet, la Iași, toți evreii arestați de poliția română au rămas în viață! S-ar putea spune că pe acei evrei i-a salvat însăși arestarea, căci prigoana propriu-zisă, pogromul, a început după ce germanii s-au plâns că autoritatea românească a arestat un număr prea mic dintre evreii vinovați de cunoscutele acte de terorism în spatele frontului! Pentru evreii din Iași, arestați de armata germană, care au avut parte de cu totul alt destin, interesați-vă, domnule Beris, la tribunalul din Haifa, ca să aflați de ce au fost uciși și cine i-a ucis! După război, la Haifa s-a ținut un proces cu vinovații de moartea evreilor din „trenurile morții” de la Iași! Niciun român nu a fost pomenit printre vinovați. Dimpotrivă, românii au intervenit ca să diminueze efectele represaliilor nemțești! Care nemți au avut și ei motivele lor!…

      Iar un comunicat al Yad Vashem din urmă cu vreo doi ani spune că „nu există niciun motiv pentru a-l face pe mareșalul Ion Antonescu vinovat de pogromul de la Iași”! Pogrom pentru care, ca să fim drepți, au fost vinovați și unii evrei. Mereu „unii” evrei. Nu toți! Dar nici puțini! Din păcate „ceilalți” evrei, având interdicție de la legile Talmudului, niciodată nu au putut să-i demaște pe evreii criminali, evreii teroriști, anarhiști, bezmetici, netrebnici, fără nicio cenzură morală în comportamentul lor! Evreii ne-evrei!

      Așa se face că atunci când s-a re-instalat administrația românească în Basarabia și Bucovina, în iunie 1941, nu au putut fi identificați cu exactitate toți evreii care se făcuseră vinovați de crime împotriva românilor în perioada iulie 1940 – 21 iunie 1941. Populația evreiască a refuzat să colaboreze cu autoritățile la identificarea evreilor criminali, s-a solidarizat cu ei, propriu-zis. În această situație, Ion Antonescu a luat măsura logică – căci există o logică a războiului!, măsura izolării evreilor neloiali Țării, a strămutării de pe teritoriul românesc a evreilor suspectați de colaborare cu inamicul. Prin comportamentul lor acești evrei nu meritau să mai fie cetățeni români! Se făcuseră complici cu inamicul! Așa ceva se pedepsește cu moartea, de obicei.

      Antonescu a fost mai blând, așa că evreilor care se făcuseră atât de vinovați față de români li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în Transnistria! Nu în cotețe sau grajduri, ci în case de oameni, în sate și orașe! Nu în lagăre de exterminare! Da, în Transnistria evreii au ajuns să fie păziți de jandarmii români, dar nu ca să nu fugă în Rusia – erau liberi s-o facă dacă doreau!, ci ca să nu fie omorîți de ucrainienii localnici, care aveau motive foarte serioase să se răzbune „pe evrei”! Nu mai intru în detalii. Am scris zeci, sute de pagini pe acest subiect și niciun Liviu Beris sau Radu Ioanid etc. nu mi-au făcut onoarea de a mă prinde cu vreo minciună! Așa cum i-am prins eu și pe Sonia Palty, și pe Matatis Carp, și pe Lya Benjamin etc. E drept: nu pe toți evreii! Ceilalți însă, care nu se țin de minciuni, evreii evrei, sunt nevoiți să tacă și să recunoască adevărul numai când discuți cu ei „între patru ochi”! Sfiiți și jenați de situație… Am mulți colegi evrei cu care am purtat astfel de discuții!

      Minciună este și povestea cu zeci de mii de evrei uciși la Odessa!… Au fost mult mai puțini și nu fără o justificare foarte, foarte serioasă! Acea justificare pe care, în cazuri absolut similare, au pretins-o și americanii sau, mai recent, însăși armata Israelului! Faptul că evreii comuniști din Odessa au aruncat în aer clădirea în care au murit 80 de militari români, ofițeri mai ales, inclusiv câțiva generali, produce în mod automat represalii asupra civililor! A le reproșa militarilor români asemenea represalii este, mai înainte de orice, o prostie! Ne iei de proști, domnule Beris?!… Ai greșit adresa!

     Repet: după aceeași „rețetă” acționează orice armată! Legile războiului nu condamnă asemenea represalii! Numai legile Cahalului interzic oricărui evreu să spună adevărul când acest adevăr lezează alt evreu! Nu contează că acel evreu este un criminal, un iresponsabil, un ne-om! Evreii colaborează cu adevărul, cu dreptatea, numai atât cât convine unor interese evreiești, unor directive evreiești!… Vestitul și jalnicul dublu standard evreiesc! Care a tulburat și tulbură sufletul și mintea a milioane de evrei! Teribila dramă pe care o trăiește orice evreu în care palpită scînteia de om!…

      Aveam, de la câțiva prieteni comuni, unele referințe bune despre dl Beris! Mă lepăd de ele fără nicio satisfacție! Tare mult mă întristează minciunile din scrisoarea sa… Să minți chiar și când te adresezi Președintelui Academiei, instituția care este pretutindeni sediul cel mai autorizat al Adevărului?!… Imprudent gest pentru un mincinos! Oricât de președinte ar fi și dumnealui!…

      Domnule Beris, spuneți că, dacă în România nu a fost holocaust, nu mai știți a cui victimă sunteți! Ca ins care mințiți și care știți bine că mințiți, sunteți o victimă a evreilor, a „unor evrei”, a evreilor care, unii au scornit legile, iar alții le aplică, legile acelea nenorocite care vă obligă să mințiți! Da, sunteți o victimă a Holocaustului în măsura în care orice om care minte, care este obligat să mintă, devine o victimă a propriilor minciuni, o victimă a celor care l-au împins sau obligat să mintă! Sunteți într-adevăr victima Holocaustului, sunteți victima minciunii numite Holocaustul din România! Din pricina acestei minciuni nu vă puteți implini ca om. …Doare? Doare tare?… Cred și eu!

      Cu urări creștinești de regăsire a drumului drept, căci niciodată nu-i prea târziu să descoperi calea adevărului,

       Ion Coja

POST SCRIPTUM

Au aplaudat academicienii români când sub cupola Academiei au răsunat cuvintele „în România nu a existat Holocaust” rostite de savantul german Vladimir Iliescu? Asta ne pune în situația de o constata că aplauzele pot avea valoare de dovadă științifică, de argument, de probă indubitabilă! Când cei care aplaudă sunt ditamai academicienii, nu mai este nevoie de niciun argument! De niciun alt argument! Interesantă demonstrație științifică!… Și astfel, prin aplauze, se pune capăt discuțiilor ce țin de atât amar de vreme! Originală și inedită cale și-a ales adevărul de data asta! Adevărul formulat limpede, inechivoc, prin aplauze! Inovație pur românească!…

,


23 AUGUST 1944JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI de Gh. Buzatu (extrase din: Ziaristi Online)

Dacă n-ar fi fost în esența lor tragică, faptele relatate ar fi pline de farmec …

Și cum să nu fie astfel, când luăm cunoștință de destinul într-adevăr fericit al unui document  fundamental dintre cele purtând semnătura unui personaj istoric, l-am numit pe Mareșalul Ion Antonescu, desemnat categoric de opinia publică națională în urmă cu mai mulți ani pe prima poziție în topul MARILOR ROMÂNI din toate timpurile, iar integrarea documentului în desfășurările istorice îl plasează într-un moment decisiv al participării României la cel de-al doilea război mondial – lovitura de stat de la 23 august 1944. Nu revenim asupra evenimentului, studiat în profunzime și larg comentat de istoricii români și străini, dar nu numai de ei[2], desfășurările fiind de-acum binecunoscute în globalitate – premise, declanșare, desfășurare și consecințe, imediate ori îndepărtate, suportate și în prezent[3]. Este motivul pentru care nu revenim cu detalii în privința faptelor survenite, limitându-ne a preciza că, în seara de 23 august 1944, la câteva ore după ce au fost arestați în faimosul „Salon galben” al Casei Albe din spatele Palatului Regal din București, Mareșalul Antonescu și Mihai Antonescu, aflați închiși sub pază în safe-ul de la etaj al clădirii, au reușit să-și facă unele însemnări, cu acordul militarilor de gardă. Toate notele olografe ale prizonierilor au ajuns, fără dificultate, se înțelege, în mâinile puciștilor. Cu o singură excepție, remarcabilă: ex-mareșalul a avut inspirația de a așterne pe hârtie împrejurările și considerațiile pe marginea celor survenite, în orele imediat precedente, în „Salonul galben”.

Din câte cunoaștem, relatarea lui Ion Antonescu, surprinzând episodul decisiv al loviturii de stat, declanșarea și arestarea celor doi actori principali, liderii regimului doborât, nu numai că sub raport cronologic conținea primele impresii asupra celor petrecute (care ulterior nu mai aveau cum și de ce să fie modificate), dar excela – funcționând primatul incontestabil al poziției și calității „sursei”! – la capitolul probitate. Valoarea remarcabilă a „sursei”, în mod sigur, va înfrunta cu succes scurgerea nemiloasă a timpului …

Ceea ce ne oferă un nou și temeinic argument pentru situarea Mareșalului Antonescu nu atât între actorii de primă mărime ai Istoriei, ci deopotrivă între observatorii ei exemplari! Și care, în privința faptelor la care au participat ori le-a provocat, au știut să „vadă” și să „transmită”!…

Așa după cum se poate constata, textul Mareșalului Antonescu era adresat Istoriei, chemată „să judece”, fiind semnat, datat – 23 august 1944 și localizat – scris în celulă. Ținând seama de consecințele interne catastrofale ale actului din 1944, prăbușirea țării și ocupația militară barbară a Armatei Roșii, considerăm că dispariția documentului original, în condițiile specifice momentelor din august 1944, a reprezentat implicit, în chip cu totul curios, condiția sine qua non a salvării sale PENTRU ISTORIE. Iar aceasta în condițiile în care, în ziua următoare compunerii lor, Însemnările din celulă s-au pierdut în urma bombardamentului aerian german asupra Palatului Regal din București, în contextul represiunilor ordonate de Adolf Hitler drept răspuns la destituirea regimului antonescian pro-german și la schimbarea poziției României în Războiul Mondial din 1939-1945. Numai în chip miraculos, tot atunci, deci la 24 august 1944, documentul dispărut printre dărâmături a fost descoperit de căpitanul Gheorghe Teodorescu, din corpul de gardă al Palatului Regal, iar acesta, după mai mult de 35 de ani, mai precis la 20 mai 1980, l-a prezentat lui N. Ceaușescu, chemat să aprecieze „asupra valorii politice și istorice” (vezi infra anexa I). Apreciind în mod just valoarea excepțională a Însemnărilor din celulă, N. Ceaușescu le-a depus spre păstrare în fondurile centrale ale Arhivelor Naționale ale României din București, ele având să fie valorificate prin publicare după evenimentele din 1989, începând din 1991.

N. Ceaușescu nu a fost un admirator al Mareșalului Ion Antonescu. Nici nu avea cum. Sub regimul Antonescu, N. Ceaușescu, comunist declarat și recunoscut, s-a aflat în detenție la Jilava, Caransebeș sau Tg. Jiu, iar documentele de care dispunem l-au înregistrat consecvent între opozanții de frunte ai regimului[4]. După 1944-45, N. Ceaușescu, ca membru activ al conducerii superioare a UTC și, apoi, a PCR, a avut un rol proeminent, fiind în continuă ascensiune, până la ocuparea pozițiilor supreme pe linie de partid și de stat, în 1965-1967. Fiind investit în martie 1974 Președinte al României, N. Ceaușescu nu a ignorat la un moment dat, către sfârșitul anilor ’80, pe atunci când era preocupat de finisarea proiectului Casei Poporului, ca pe splaiul dâmbovițean al construcției faraonice să se ridice un impozant monument[5] – acela al Mareșalului Ion Antonescu!

Nu vom încheia acest capitol, fără a ne referi la cazul romanului Delirul.

După cum se știe, un „caz” devenit celebru, intervenit într-un moment când N. Ceaușescu se afla încă – orice s-ar zice – pe culmile afirmării sale politice interne și internaționale. Celebritatea și-a avut originile în multiple motive: Autorul romanului era Marin Preda, unul dintre marii prozatori români, iar eroul operei nu era altul decât Mareșalul Ion Antonescu. În momentul apariției Delirului (1975), Mareșalul era încă, după exact trei decenii de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial (?!), un nume interzis în România, iar cartea lui Marin Preda s-a bucurat rapid de două ediții (ianuarie și august 1975), difuzate într-un tiraj impresionant. Faptul a provocat neliniște, în anume cercuri intelectualiste de la București, obișnuite după 1944-1945 cu pagini literare penibile consacrate lui Ion Antonescu, precum pseudo-romanele fabricate de I. Ludo ș.a., în URSS ori în Germania „Literaturnaia Gazeta” ori „Der Spiegel” au reclamat „reabilitarea pe cale epică” (sic!) a ex-mareșalului. Unele condeie înfierbântate au acuzat că N. Ceaușescu în persoană putea fi bănuit de reabilitarea lui Ion Antonescu, deși era clar pentru oricine – după cum a observat regretatul Mihai Ungheanu – că Marin Preda, un scriitor de geniu și o conștiință literară profundă, nu trebuia să fie bănuit că ar fi executat „o comandă politică”.

 

ANEXE

 

– I –

 

Memoriul lui Gh. Teodorescu, general-maior (r),

adresat lui N. Ceaușescu, în problema unui document

semnat de ex-mareșalul Ion Antonescu

 

 

Cancelaria C.C. al P.C.R.

Nr. 2 734/2.VII.1980

ARHIVA

Comitetului Politic Executiv

al C.C. al P.C.R.

Nr. 3 697/31.XII/1980

 

MULT STIMATE TOVARĂȘE NICOLAE CEAUȘESCU,

Secretar General al Partidului Comunist Român,

Președinte al Republicii Socialiste România,

Comandant Suprem al Forțelor Armate,

Vă prezint alăturat, în copie, însemnările făcute de mareșalul Ion Antonescu, la 3 ore după ce a fost arestat la Palatul Regal, în după-amiaza zilei de 23 august 1944. Ion Antonescu, presupunând că va fi omorât chiar în acea noapte, a scris aceste însemnări, ca ultimele lui gânduri, considerând că ele vor fi găsite și cunoscute cândva.

Subsemnatul, sunt general maior în rezervă Teodorescu Gheorghe, care am servit în forțele armate timp de aproape 45 de ani, până în ianuarie 1976.

La 23 august 1944 aveam gradul de căpitan și comandam subunitatea de gardă a Palatului Regal, participând direct împreună cu unii din subalternii mei la arestarea lui Ion și Mihai Antonescu și a principalilor lor colaboratori.

Unul din militarii care făcea paza lui Ion Antonescu la etajul Casei Regelui unde era închis, mi-a raportat a doua zi că în seara de 23 august în jurul orei 21,00 I. An­tonescu i-a cerut la un moment dat un creion și că pe când se credea neobservat a luat la întâmplare un caiet cu coperte vișinii de pe un raft din camera în care se afla închis și că a scris foarte mult în acel caiet, după care l-a pus la loc.

În ziua de 24 august 1944, casa regelui unde fusese reținut Antonescu a fost lovită cumplit de câteva bombe în timpul raidurilor aviației hitleriste și transformată în ruine.

Între două bombardamente, împreună cu militarul care-l văzuse pe Antonescu scriind, am găsit printre dărâmături o agendă pe anul 1930 a fostului rege Carol al II-lea, în care I. Antonescu făcuse aceste însemnări, de fapt testamentul său politic.

Asupra valorii politice și istorice a acestor însemnări las la latitudinea factorului de decizie să hotărască.

Prezentându-vă Dumneavoastră acest document, vreau să subliniez încă o dată atașamentul meu față de Patrie, Partid și față de Dumneavoastră, tovarășe Comandant Suprem.

Caietul original cu însemnările mareșalului Ion Antonescu se găsește la mine, urmând ca asupra destinației sale să îndeplinesc ordinul Dumneavoastră.

General-maior (r) Gh. Teodorescu

20.V.1980

2 ex. IR/FV

I.R.N. VIII/134/1. VII

(Gh. Buzatu, Mircea Chirițoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. II, Documente din arhivele secrete: 1944-1989, București, Editura Paideia, 1998, p. 150).

 

 – II –

Documentul Însemnări din celulă[6],

semnat de ex-mareșalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944,

la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din București

Astăzi, 23 august 1944, am venit în audiență la Rege la ora 15,30 pentru a-I face o expunere asupra situației frontului și a acțiunii întreprinsă pentru a scoate Țara din greul impas în care se găsește.

Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă.

La expunerea mea a asistat la audiență Dl Mihai Antonescu.

I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obțină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Țării și i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aș fi găsit înțelegere, și aș fi putut găsi înțelegere pentru asigurarea vieții, libertăților și continuității istorice a acestui nenorocit popor, nu aș fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare.

În continuare, i-am arătat conversația avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii Clodius și Mihalache și în dimineața zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu.

D-lui Clodius i-am vorbit în fața D-lui M. Ant[onescu] pe un ton răspicat și i-am amintit că atât prin Dl M. Ant[onescu] de acum câteva luni, cât și în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei ca, dacă frontul nu se va menține pe linia Tg. Neamț-Nord Iași-Nord Chișinău-Nistru, România va căuta soluția politică pentru terminarea războiului.

I-am arătat D-lui Clodius că nici o țară, și nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat și țara total la discreția Rușilor.

I-am cerut ca și Dl M. Ant[onescu] să arate acest lucru la Berlin, să roage să înțeleagă poziția Țării noastre în fața cataclismului ce o amenință și a mea în fața Istoriei și a Țării și să-mi dea dezlegarea a trata un armistițiu, dorind să ieșim din această situație ca oameni de onoare și nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Țara și pe conducătorii ei.

Dl Clodius a promis că va arăta exact dorința noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viața viitoare a neamului.

Relativ la conversația cu Dl Mihalache, deși ea a durat câteva ceasuri, totuși i-ai arătat numai esențialul.

Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific și să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condițiile puse.

I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluții care m-a adus, fără a [o] fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc granițele Țării, să restabilesc ordinea morală și să pedepsesc aducându-i în fața tribunalului poporului pe acei care …[7] catastrofa granițelor și prăbușirea Dinastiei. Cum Țara îmi impusese și pe legionari și mai târziu și războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Țării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale și pentru că intrasem în război în aclamațiile și, cu asentimentul întregii națiuni, trecusem, forțat de operațiuni, și Nistrul.

Țara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare și a aprobat tot ce eu făcusem.

În consecință, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

  1. – a face un act politic de renunțare și pierdere a Basarabiei și Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 și până la ultimatumul Molotov.

I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt și Churchill s-au angajat printre altele “să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimțită”.

  1. – să bag Țara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistițiu conțin și clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînțeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plății lor, Rușii vor ține Țara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, își poate lua răspunderea acceptării acestei porți deschise, care poate duce la robia neamului?
  2. – a treia clauză, și cea mai gravă, e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei.

Cine, am arătat Dlui Mihalache …[8], poate să-și ia răspunderea consecințelor viitoare asupra neamului ale unui asemenea gest odios, când putem să ieșim din război oricând dorim.

Am avea bazele viitoarei politici a Statului asigurate și i-am afirmat că dacă …[9] de Dl Maniu, pe care l-am lăsat și i-am înlesnit tratativele direct cu Anglo-Americanii sau de Dl Mihai Antonescu, care a tratat cu știința mea, eu nu m-aș da la o parte și aș da, dacă mi s-ar cere concurs, pentru a scoate România din război, luându-mi curajul și răspunderea să spun Führerului în față că România se retrage din război.

  1. – a patra condiție cerută de Molotov și de Anglo-Americani  este să dau ordin soldaților să se predea Rușilor și să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziție pentru ca, împreună cu Rușii, să alungăm pe Nemți din Țară.

Care om cu judecata întreagă și cu simțul răspunderii ar putea să dea soldaților Țării un astfel de ordin care, odată enunțat, ar produce cel mai mare haos și ar lăsa Țara la discreția totală a Rușilor și Germanilor?

Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiție și ar fi pus-o în practică.

Vecinătatea Rusiei, reaua ei credință față de Finlanda, Țările Baltice și Polonia, experiența tragică făcută de alții, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist.

Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situația militară a Germaniei, deși slăbită, era totuși încă tare.

  1. – În sfârșit, propunerile Molotov mai conțineau și clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe Nemți din Țară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupațiunea Rusească cu toate consecințele ei.

Reamintind toate acestea Dlui Mihalache, D[umnealui] mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească că D[umnea]lor, adică național-țărăniștii, s-au înșelat; au crezut în sprijinul Anglo-Americanilor, însă și-au făcut convingerea definitivă că aceștia sunt total nepregătiți pentru a indispune pe Ruși și că suntem lăsați la totala lor discreție, ca și Polonia și, poate, alte țări. În consecință, trebuie să ne considerăm o generație sacrificată, să ne resemnăm și să așteptăm.

I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situație, este de preferat ca un popor pe care-l așteaptă, dacă are siguranța că îl așteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-și semneze singur sentința de moarte.

Dl Mihalache a insistat încă o dată să fac eu armistițiul și să semnez pacea, fiindcă condițiile puse sunt condiții de pace, nu de armistițiu (este sublinierea D-sale). Bineînțeles, am declinat (refuzat) aceasta.

În dimineața zilei de astăzi, pe când eram în Consiliul de Miniștri, a cerut să mă vadă Dl. Brătianu, care, spre deosebire de Dl Mihalache, mi-a declarat că vine de la o întrevedere dintre Dnii Maniu și Dinu Brătianu și că vine cu mandatul formal de la ambii că sunt de acord și că își iau alături răspunderea, dacă accept, să fac eu tratative de pace.

I-am răspuns că accept cu condiția să mi se dea în scris acest angajament, să accepte ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă și pentru ca străinătatea, aliații și inamicii, să nu mai poată …[10], prin dezbinarea noastră.

Dl Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audiența mea la Rege, fiindcă voiam să merg la această audiență cu hotărârea luată, adică să-I pot afirma că, dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Sănătescu a intervenit în discuții de două ori și și-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament, pentru care i-am mulțumit.

Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că așteaptă răspunsul de la Ankara și Berna pentru a obține consimțământul Angliei și Americii de a trata cu Rușii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că “această Țară va fi curând la discreția  totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacați în forță și că vom fi total la discreția lor și că va trebui să tratăm mai întâi cu Rușii.

Acest “mai întâi”, legat și de alte indicații pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aștepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le așteaptă și după aceea să continue cu tratativele.

Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiții, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara și Cairo pentru a duce tratative directe.

În acest moment, Regele a ieșit din cameră, scuzându-se față de mine, și discuția a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmația că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu și Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuțiuni și mă plictiseam așteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră și în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldați cu pistoale în mână.

Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldați, unul din soldați m-a prins de brațe pe la spate și generalul Sănătescu mi-a spus: “D-le Mareșal, sunteți arestat pentru că nu ați vrut să faceți imediat armistițiu”.

M-am uitat la soldatul care mă ținea de brațe și I-am spus ca să ia mâna de pe mine și, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră cu mâinile la spate: “Să-ți fie rușine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui și I-am repetat de mai multe ori apostrofa.

După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofițer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră “Safe” Fichet și încuiați cu cheile.

Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră și fără ventilație.

După 2 ore s-a deschis ușa și ni s-au oferit scaune aduse din afară.

Nu s-a avut nici o dorință de a se da acestei camere-celulă cel puțin aspectul curat. Este plină de praf și într-o dezordine organizată.

Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Țara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulțimii, care îmi cerea să dau pe toți din Palat pentru a fi linșați și care a servit timp de 4 ani, cu un devotament și cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Țara și pe Regele ei.

Istoria să judece.

Mă rog lui Dumnezeu să ferească Țara de consecințele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi și în prezența Dlui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Țară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiție: să prezinte garanții și să nu fie un ambițios sau un aventurier.

M[areșa]l Antonescu

23.VIII.1944

Scris în celulă.

23 august 1944 – Mareșal Ion Antonescu:

Însemnări din celulă(Documente)

Note


[1] Capitol din volumul: Gh. Buzatu, Mareșalul Ion Antonescu. O biografie, Iași, Editura Tipo Moldova, 2012, pp. 589-603.

[2] Gh. Buzatu, Istoriografia și izvoarele, în Istoria Românilor, IX, România în anii 1940-1947, coordonator – Dinu C. Giurescu, București, Editura Enciclopedică, 2008, p. XXVII și urm.

[3] Vezi îndeosebi Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din august 1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979; Gh. Buzatu și colaboratori, Din istoria unei zile, Iași, 1979; Gh. Buzatu, coordonator, Actul de la 23 august 1944 în context internațional. Studii și documente, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984; M. Varia, 23 august 1944. Studiu, București, 1993 (xerografiat); Istoria PCR. Sinteză. Documente, 5, București, f.a.; Gavriil Preda, coordonator, 23 august 1944. Evaluări și controverse, Ploiești, Mileniul III, 2006; Gh. Buzatu, ed., Trecutul la judecata istoriei. Mareșalul Antonescu – Pro și contra, București, Editura Mica Valahie, 2006; Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, I-III, Ploiești-R. Vâlcea-Iași, 2005-2009; ediția a II-a, anastatică, Iași, Tipo Moldova, 2010.

[4] Vezi, de exemplu, Tabelul nominal cuprinzând comuniștii din „categoria A” – Cezar Mâță, Serviciile secrete ale României în Războiul Mondial (1939-1945), Iași, Casa Editorială Demiurg, 2010, p. 356 (locul 111 într-o listă de 793 de persoane).

[5] Informația ne-a fost transmisă, cu titlu confidențial (septembrie 1995), de D-l General Ion Coman.

[6] Gh. Buzatu, Mircea Chirițoiu, eds., Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944-1989, II, București, Editura Paideia, 1998, p. 151-154. Vezi și detalii despre condițiile în care documentul respectiv s-a pierdut după bombardamentul german asupra Capitalei, la 24 august 1944, fiind descoperit tot atunci de către căpitan (ulterior, general maior) Gheorghe Teodorescu, comandant al gărzii Palatului Regal, care la 20 mai 1980 i l-a trimis lui N. Ceaușescu, pentru a fi depozitat la ANIC ale României, unde se află și prezent (ibidem, p. 148-150). A fost publicat în repetate rânduri cu începere din 1990 (cf. Procesul Mareșalului Antonescu, vol. 1, editor Marcel-Dumitru Ciucă, București, Editura Saeculum/ Editura Europa Nova, 1995, p. 49-53; Gh. Buzatu, coordonator, Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, București, Editura Mica Valahie, 2002, p. 289-293); Gh. Buzatu, Mareșalul Ion Antonescu. O biografie, Iași, Editura Tipo Moldova, 2012, pp. 589-603. Însemnările Mareșalului, de departe în top sub raporturile obiectivității, preciziei și promptitudinii, trebuie, desigur, coroborate cu relatările celorlalți “actori” și martori de la 23 august 1944, îndeosebi Regele Mihai I, generalii Constantin Sănătescu și Aurel Aldea, colonelul Emilian Ionescu, maiorul Anton Dumitrescu, Mircea Ioanițiu, Ioan de Mocsonyi-Styrcea ș.a. (cf. Gh. Buzatu, Stela Cheptea, …Și a fost 23 august, în Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, p. 267-288). Subliniez în context că generalul C. Pantazi, în amintirile sale scrise în închisoare în 1946-1947, relatează că, din moment ce “grupul Antonescu” a fost încredințat la 29 august 1944 delegaților Armatei Roșii din București, el a fost a doua zi îmbarcat și trimis în URSS, în mașini pe traseul Dobrești-Urziceni-Buzău-R. Sărat-Focșani-Tecuci-Bârlad-Valui-Iași-Stânca-Bălți, iar mai departe, până la Moscova, cu trenul. Pe parcurs, în dimineața de 31 august 1944, își amintește generalul Pantazi, ex-mareșalul s-ar fi destăinuit foștilor colaboratori (Mihai Antonescu, C. Pantazi, Mircea Elefterescu) care-l “însoțeau” spre destinația necunoscută prizonierilor în acești termeni: “… Ne-a spus că pe cartonul unei mari icoane, pe contrapagină, a scris din nou toate impresiile sale asupra arestării, felului cum s-a făcut, atitudinea Regelui, a lui Sănătescu etc.” (Arhiva CNSAS, București, fond 40 010, vol. 134/I, f. 153). Iar referitor la Însemnările cuprinse în prezenta anexă, relata tot generalul C. Pantazi, că în seara de 23 august 1944, după orele 20,30, ex-mareșalul “în saffé a scris reflexiile lui pe o carte [în fond, o agendă legată] ce a găsit-o acolo. A scris două ore în acea carte, indignarea lui contra atitudinii Regelui și a lui Sănătescu” (ibidem, f. 148).

 

[7] Lipsă în textul original.

[8] Așa în original.

[9] Așa în original.

[10] Lipsă în text.

Ziaristi Online Ro

,

Cel mai mare secret din viața Regelui Mihai

Autor:  Adrian Pătrușcă

Probabil că cea mai mare dintre taine este „Telegrama de la Stockholm”, prin care Moscova anunța în dimineața lui 23 august 1944 că e gata să încheie un armistițiu cu Mareșalul Antonescu. Cu toate acestea, Antonescu a fost arestat, iar sovieticii au intrat pe teritoriul României, fără nici un acord scris. Un interviu incendiar cu istoricul Constantin Corneanu

Constantin Corneanu: Ca urmare a evenimentelor de la Viena, din 30 august 1940, precum și a mutațiilor de ordin geopolitic și geostrategic, în România s-a produs, la 4 septembrie 1940, o gravă criză de stat soldată, la 6 septembrie 1940, cu abdicarea Regelui Carol al II-lea, care l-a chemat pe generalul Ion Antonescu pentru a-l informa că renunță la tron în favoarea fiului său Mihai, acordând depline puteri în stat prim-ministrului care își asuma și titlul de “Conducător al Statului”.

Antonescu vedea Casa Regală drept o soluție politică după război

Ce puteri avea Regele în fața Mareșalului?
Generalul Ion Antonescu a crezut în rolul mesianic al Conducătorului într-un stat, fiind convins că „Statul a avut în toate unghiurile pământului și va avea în toate timpurile valoarea aceluia care, trecător, conduce”.

Schimbând formula de jurământ a Regelui Mihai I („Jur credință națiunii române. Jur să păzesc cu sfințenie legile statului. Jur să păzesc și să apăr ființa statului și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu”), generalul Ion Antonescu dorea să sublinieze că pe viitor națiunea va trece întotdeauna înaintea Regelui.

În discursul ținut, la 7 septembrie 1940, în ședința Consiliului de Miniștri, generalul Ion Antonescu a ținut să precizeze că “nimeni nu va trece prin fața Palatului decât ca să se închine în fața unui simbol”, iar Regele va rămâne numai un simbol și nu are dreptul să se amestece în conducerea Statului, indiferent de capacitatea acestuia.

Generalul Ion Antonescu dorea să păstreze Casa Regală a României în afara treburilor politice ale statului, în acele clipe de grea cumpănă, cu speranța că va putea fi o soluție politică în vremurile de după război. Vremuri pe care nimeni nu le putea bănui, în acele clipe, cum vor arăta.

A acceptat Casa Regală acest „aranjament”?
Jurnalul de război al Mareșalului Ion Antonescu relevă numeroase întâlniri (mic-dejun sau prânz) între Conducătorul Statului român și soția sa, pe de-o parte, precum și Regele Mihai I și Regina-Mamă Elena pe parcursul războiului, în afara vizitelor pe front și la acțiunile protocolare impuse de rațiunile de stat.

Până la intrarea Regelui Mihai I în opoziție discretă față de Antonescu, relațiile au fost extrem de protocolare și amiabile. La 22 iunie 1941, Regele Mihai I a adresat o telegramă de felicitare generalului Ion Antonescu prilejuită de trecerea Prutului și intrarea în războiul împotriva Uniunii Sovietice. O telegramă de felicitare a fost trimisă Conducătorului Statului român și cu ocazia trecerii Nistrului în iulie 1941.

Trecerea Nistrului a urmărit să împiedice reînvierea „Ucrainei Mari”

Deci Antonescu a avut acordul Regelui atât în ceea ce privește războiul împotriva Uniunii Sovietice, cât și a trecerii Nistrului. Ce a motivat, totuși trecerea Nistrului?
Necesitățile operative generate de rezistența Armatei Roșii, exigențele războiului de coaliție și schimbarea direcției de înaintare a Grupului de Armate „Sud” reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Marea dezbatere asupra trecerii Nistrului și-a inutilității războiului împotriva Uniunii Sovietice a fost “discret” alimentată de serviciul de spionaj și propagandă britanic, cu efecte asupra interesului național major.

Protecția celor doi lideri, respectiv Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, împotriva germanilor și-a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din înalte rațiuni de stat care au impus o astfel de conduită Mareșalului Ion Antonescu.

Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate națională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliție, a soluționării “problemei ruse” sau a necesităților militare imediate, eliminarea unei uriașe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de al III-lea Reich. Regele Mihai I nu s-a împotrivit trecerii Nistrului și nici nu avea cum să influențeze evoluția evenimentelor politico-militare din acele clipe.

Regina Mamă l-a orientat pe Rege împotriva nemților

Când s-au stricat relațiile dintre Regele Mihai și Antonescu?
O sinteză informativă a Serviciului Special de Informații (SSI) din ianuarie 1944 sublinia faptul că primele raporturi comune, evidente, ale Regelui Mihai I cu opoziția antiantonesciană datează din 24 ianuarie 1942, când sub înrâurirea Reginei, anglofilă prin educație și relațiile de familie, spiritul Regelui a fost, treptat, format împotriva așa-numitei dominații germane. Conducerea celor două grupări de opoziție (PNȚ și PNL) a decis să încerce atragerea Casei Regale în conspirația împotriva Conducătorului Statului cu ocazia serbării Ordinului Ferdinand din 24 ianuarie 1942.

Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu și dr. Constantin Angelescu, în calitate de emisari ai opoziției, se vor întoarce entuziasmați de la Palatul Regal, deoarece Regele Mihai I și Regina Mamă Elena erau definitiv câștigați pentru teza opoziției. Regele era formal capul oștirii și complotiștii năzuiau că Armata va fi atrasă, astfel, de partea opoziției antiantonesciene aflată în relații secrete cu Aliații Occidentali.

Regele se gândea la un puci contra lui Antonescu încă din 1943

Regele Mihai I va fi convins, astfel, că numai o înțelegere cu Aliații Occidentali ar putea să pună stavilă unei expansiuni sovietice și că numai o asemenea politică poate menține statul român și monarhia. În cursul unei convorbiri cu un agent secret britanic (“dl. House„), jurnalist la Allied News Papers și aflat în drum spre Turcia, desfășurată la Palatul Regal din București, la 26 noiembrie 1943, Regele Mihai I a cântărit posibilitățile de reușită ale unui puci.

Perspectiva ca monarhia și regimul partidelor democratice să aibă soarta regimului mussolinian, în condițiile tergiversării încheierii armistițiului și ale formării unui guvern comunist în Moldova ocupată de Armata Roșie, a generat ample discuții în Consiliul de Coroană din 3 mai 1944. Participanții la acest Consiliu de Coroană aveau să conchidă că nu numai Aliații, dar însăși opinia publică română va putea susține cu drept cuvânt că opoziția democratică, prin inactivitatea ei, s-a dovedit neputincioasă, astfel încât poporul român va fi înclinat în mod natural să-și îndrepte privirea către noi forme de organizare politică și socială.

Dintr-o asemenea perspectivă se poate înțelege graba cu care Regele Mihai I și opoziția condusă de Iuliu Maniu s-au angrenat în acțiunea de răsturnare a regimului antonescian. Regele Mihai I a aprobat, la 15 iunie 1944, planul de înlăturare prin forță, iar arestarea Mareșalului figura în planul de acțiune numai ca o soluție de ultimă instanță, deoarece Conducătorul Statului trebuia determinat să realizeze scoaterea României din război.

Regele nu putea împiedica crimele împotriva evreilor, dar nici nu a protestat

Ce putea face Regele pentru a se opune crimelor împotriva evreilor?
Regele Mihai I nu a avut nici o implicare în elaborarea și punerea în aplicare a legislației antievreiești, precum și a cortegiului de suferințe ce a urmat pentru populația evreiască. Dar nici nu s-au înregistrat proteste oficiale ale acestuia în favoarea evreilor și a atenuării suferințelor acestei populații. Casa Regală a României a fost ținută departe de deciziile politico-militare din statul român.

Pamfil Șeicaru, care nu l-a simpatizat deloc pe Rege, dar și Ronald D. Bachman, în cartea sa „Romania: A Contry Study„, afirmă că actul de la 23 august a grăbit înaintarea sovieticilor spre centrul Europei în detrimentul anglo-americanilor. Drept urmare, Regele nu ar fi fost invitat niciodată să participe la ceremoniile de 9 mai din vreo țară vestică. Este adevărat?
Progresele realizate de trupele anglo-americane în Bătălia Franței, în august 1944, creau posibilitatea ca blindatele aliate să atingă, până la venirea iernii, frontiera Germaniei, timp în care trupele sovietice se vor fi oprit în fața Varșoviei și pe frontul românesc.

Moscova acceptase condițiile de armistițiu ale lui Antonescu

Având posibilitatea să ocupe mai repede și mai mult din teritoriul Germaniei, putea fi pus sub semnul întrebării acordul sovieto-britanic de împărțire a sferelor de influență, din 12 iunie 1944, premergător celui din octombrie 1944 de la Moscova, și care urma să expire în curând, iar șansa de a fi reînnoit scădea considerabil.

În timp ce Aliații Occidentali începuseră “cursa pentru Berlin”, sovieticii care se pregăteau pentru asaltul final spre linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Brăila, fără a fi convinși că o vor străpunge, aveau nevoie de o decizie politică majoră care trebuia să însoțească viitoarele acțiuni militare de pe frontul românesc, astfel încât dezavantajul care se prefigura ca urmare a succeselor aliate din Vest să fie transformat în avantaj.

Aceste evenimente politice și militare, precum și interesele de ordin strategic și politic au determinat, în opinia mea, guvernul de la Moscova să accepte în totalitate cererile Mareșalului Ion Antonescu vizând un armistițiu politico-militar pe frontul din Moldova.

Există dovezi sau măcar indicii că Moscova era gata să semneze un armistițiu cu Antonescu?
Controversele privind acest accept al Moscovei sunt alimentate de misterul care dăinuie asupra recepționării “telegramei de la Stockholm”.

Misterul „Telegramei de la Stockholm”

După opinia mea, telegrama de la Moscova (via Stockholm) a fost recepționată în dimineața zilei de 23 august 1944. O dovadă că aceasta a sosit ne este oferită de conținutul stenogramei ședinței Consiliului de Miniștri, din 15-16 septembrie 1944, în care se inserează poziția lui Iuliu Maniu privitoare la armistițiul românesc.

(“Am văzut eu, dl. Buzești are textul, și vă puteți închipui în ce situație ajungem noi, guvernul acesta, regimul acesta și, în special, noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistițiu, când ni se va pune în față, mâine-poimâine, faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu interesează, vă puteți închipui în ce situație rămânem noi.

Deci, trebuie să constatăm, numaidecât, că noi între condițiile pe care le avem prin armistițiu, era și punctul precis stabilit, că tot ce s-a discutat va fi respectat în armistițiul pe care noi îl vom încheia. Domnul ministru Buzești citește textul telegramei conținând acest punct de vedere, privitor la recunoașterea zonei libere”)

Ce s-a ales de telegrama cu pricina?
Originalul telegramei de la Stockholm nu a putut fi descoperit în arhivele românești, deoarece cei care au interceptat telegrama, respectiv membri ai opoziției politice, au sustras-o și, mai apoi cred că au distrus-o. Telegrama nu a fost depistată nici în arhivele sovietice, iar tăcerea istoriografiei sovietice, mai apoi ruse, față de acest moment delicat din evoluția unei mari puteri către statutul de superputere amplifică misterul din jurul acestui delicat moment istoric.

Sovieticii au căutat să obțină, după 23 august 1944, originalul telegramei din 19 iulie 1877, prin care Marele Duce Nicolae al Rusiei solicita principelui Carol al României ajutorul trupelor române în campania din Balcani, astfel încât este greu de crezut că nu au încercat să găsească, pentru a ascunde sau a distruge, și originalul faimoasei telegrame din 23 august 1944.

23 august: „cea mai mare eroare politico-militară din istoria României”

A pierdut România din cauza orgoliilor opoziției?
Membrii conjurației erau ferm convinși că meritul schimbării trebuia să le revină lor, s-au precipitat și astfel au pierdut “cartea” pe care Mareșalul “o juca”. Sovieticii au profitat de această situație, generată de ambiții și orgolii nemăsurate, pentru a ocupa România și a nu-și respecta, mai apoi, angajamentele luate.

Opoziția a manifestat o grabă suspectă în a-l determina pe Regele Mihai I la actul demiterii și arestării Mareșalului Ion Antonescu, iar acțiunea lor din ziua de 23 august 1944 a fost o lovitură de stat, care a căpătat aspectul unui act legal datorită prevederilor Decretului-lege nr. 3.071 din 7 septembrie 1940.

Gestul de la 23 august 1944 a fost o greșeală?
Evenimentele petrecute la Palatul Regal din București, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaștere și apreciere a situației politico-militare internaționale și de pe frontul Moldovei, de graba nejustificată a Regelui Mihai I, de antipatii și orgolii, iar consecințele au fost teribile, România urcând calvarul capitulării fără condiții.

Decizia luată la 23 august 1944 reprezintă, după opinia mea, cea mai mare eroare politico-militară, din istoria României, cu consecințele de-acum binecunoscute.

Nu este o apreciere prea aspră?
Nu. Conjurația politicienilor de la București, defetismul unor înalți comandanți militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă și inițiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere, erorile de ordin strategic ale aliatului german și nu în ultimul rând inamicul aveau să contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (19-23 august 1944) și, implicit, a “Bătăliei pentru Armistițiu”.

În urma actului de la 23 August 1944, România a oferit un avantaj inimaginabil, în marele joc al geopoliticii mondiale, pentru liderii de la Moscova, și va deveni țara care a favorizat, în mod substanțial, înaintarea Armatei Roșii spre Sud-Estul și Centrul Europei, creându-se, astfel, condițiile pentru instaurarea “regimurilor de democrație populară”.

Regele Mihai I a jucat un rol important în evoluția evenimentelor spre acest final nefericit pentru propriul său popor și nu numai. Tactica opoziției politice interne, respectiv a lui Iuliu Maniu, a generat imposibilul în ceea ce privește găsirea unei soluții unanim acceptate în condițiile în care destinul nostru istoric ne împinsese în vârtejul disensiunilor dintre Marile Puteri.

„Discretele” jocuri ale serviciilor secrete aliate și propaganda de război a Națiunilor Unite au bulversat opinia publică românească și factorii de decizie în stat, împiedicând, astfel, obținerea unui consens politic, în drumul care trebuia urmat, precum și alegerea unei soluții de salvare națională demne și corecte.

Dar orgoliul lui Antonescu nu a contribuit și el la acest deznodământ nefast?
Ambițiile Mareșalului Ion Antonescu de a realiza un „23 August”, în manieră proprie, derivau dintr-o anumită concepție privind onoarea și demnitatea unui militar, a unui conducător de stat și a unui popor, precum și a unei înțelegeri privind geopolitica locurilor. Curgerea timpului a demonstrat că modul în care rămâi în conștiința colectivă a umanității, pozitiv sau negativ, îți influențează relațiile și prieteniile viitoare.

Casa Regală voia să se salveze, grațierea lui Antonescu era iluzorie

După ce l-a arestat pe Antonescu, era Regele obligat să-l predea rușilor?
Predarea Mareșalului Ion Antonescu și a echipei sale sovieticilor, prin intermediul comuniștilor români, a fost determinată de faptul că reprezentanții PCR începeau să domine raporturile de „amiciție” cu Casa Regală, și nu numai, stabilite cu ocazia realizării lui “23 August”.

O fermitate mai mare în aceste raporturi, în acele clipe istorice, precum și mai multă hotărâre în deciziile monarhului, ar fi generat alte atitudini. Ostilitatea „camarilei regale” față de Ion Antonescu avea să-și spună cuvântul atunci. În perspectiva a ceea ce a urmat, este greu de acceptat faptul că sovieticii nu ar fi încercat să-l captureze cu orice preț pe Mareșalul Ion Antonescu.

De ce nu a semnat Regele decretul de grațiere a lui Antonescu?
O posibilă grațiere a Mareșalului Ion Antonescu era iluzorie într-un context atât de delicat și în care Casa Regală dorea să se salveze, totuși, și să-și salveze perspectiva existențială.

23 august a aruncat în Gulag peste 160.000 de militari români

Putea Regele Mihai să se opună într-o măsură mai mare sovieticilor?
Greva regală (1945) și micile gesturi de opoziție față de ocupantul sovietic și aliatul său, comuniștii români, nu aveau cum să influențeze sau să stopeze procesul de sovietizare al României. Istoria va reține această “rezistență regală”, precum și, totodată, infamia de la “23 August” 1944.

În contextul în care nu fusese semnată nici o convenție de armistițiu între noul guvern român și cel de la Moscova, respectiv Națiunile Unite, trupele sovietice au trecut la dezarmarea și luarea în prizonierat a unităților românești. Mulți militari români – circa 150.000 de soldați, 6.000 de subofițeri și 6.000 de ofițeri – au fost dezarmați de către sovietici și internați în lagăre de prizonieri.

În perioada de după 23 august 1944, procesul de destrămare a autorității statului și de anarhizare a maselor populare s-a dezvoltat în mod liber în condițiile în care sovieticii și-au impus condițiile, pe fondul slăbiciunilor și înțelegerilor cu Aliații Occidentali, iar partidele istorice, după cum remarcau ofițerii SSI-ului, nu au dovedit spirit de adaptare la noua situație, dovedind, totuși, o totală inactivitate și lipsă de dinamism. Casa Regală a rămas un simbol al speranței, al vremurilor trecute ce nu aveau să mai revină niciodată.

Ar fi putut Regele Mihai să negocieze actul abdicării, mai ales clauza abdicării în numele tuturor urmașilor săi?
Abdicarea nu putea fi evitată și nici măcar negociată. Posibilitățile Casei Regale de a mai însemna ceva pe eșichierul politic al României, la sfârșitul anului 1947, în contextul specific al raporturilor Est-Vest, erau aproape nule.

La 9 mai 2010, Regele s-a plasat de partea ocupantului sovietic

Putea Regele, după abdicare, să facă mai mult împotriva comuniștilor, de exemplu presiuni în cancelariile occidentale, sau să coaguleze organizațiile politice din exil și eventual chiar a prelua conducerea lor?
Maniera în care a fost tratat în Vest relevă faptul că importanța sa politică nu a fost pe măsura speranțelor „camarilei regale” și ale exilului românilor, în contextul specific Războiului Rece.

Din păcate, la 9 mai 2010, la Moscova, Regele Mihai I, (însoțit de Radu Duda, în uniforma armatei române – n.r.) prin declarațiile făcute mass-media, s-a situat, voluntar sau involuntar, de partea celor care au tratat cu duritate România pentru faptul că a participat la atacul din 22 iunie 1941 asupra URSS, dar mai ales pentru faptul că a “făcut război împotriva lor”.

După decembrie 1947 au existat relații între Casa Regală și regimurile Dej și Ceaușescu?
Pe măsură ce noi documente de arhivă vor fi publicate, vor putea fi elucidate raporturile dintre Casa Regală și România lui Dej și Ceaușescu, inclusiv problema celor 42 de tablouri de patrimoniu despre care unii zic că au fost însușite de Regele Mihai I.

Casa Regală a României s-a aflat în perioada exilului sub o atentă supraveghere a unităților de informații externe ale Securității române, iar semnarea, la 15 iunie 1989, a “Declarației de la Budapesta”, de către Regele Mihai I, a însemnat sfârșitul “neutralității binevoitoare” care exista între regimul de la București și locatarul de la Versoix.

Constantin Corneanu este doctor în istorie și președintele Consiliului Director al Asociației Europene de Studii Geopolitice și Strategice „Gheorghe I. Brătianu” (AESGS) din septembrie 2009.Între 2004 și 2007 a fost consilier în cadrul Oficiului Guvernului României pentru Gestionarea Relațiilor cu Republica Moldova între 2004 și 2007.
Teza sa de doctorat a tratat situația României în contextul geopolitic al celui de-al doilea război mondial. Aceeași temă constituie și subiectul lucrării sale „Sub povara marilor decizii” (Editura Scripta 2007).

,

Un document care ar trebui să pună capăt discuțiilor și acuzațiilor privitoare la suferințele evreilor în vremea guvernării Mareșalului ION ANTONESCU.

CINE A FOST WILHELM FILDERMAN  ?

Wilhelm Filderman (n. 14 noiembrie 1882, București — d. 1963, Paris) a fost un om politic și jurist român, conducător laic al obștii evreiești în perioada de la sfârșitul Primului Război Mondial până la sfărșitul celui de al Doilea Război Mondial. Filderman a fost președintele Federației Uniunii Comunitaților din România (FUCE) și reprezentant al evreilor în parlamentul român.

Filderman s-a născut la București ca fiu al unui tipograf evreu bogat care avea numele de familie Fieldermann. În timpul liceului s-a împrietenit cu Ion Antonescu. Filderman a absolvit facultatea de drept și, în anul 1910, la Universitatea din Paris Sorbona a primit doctoratul în drept (1909).

În Primul Război Mondial Filderman a luptat ca ofițer în armata română. A fost delegat la Conferința de Pace de la Paris din 1918, devenind apoi deputat în Parlamentul României, la 30 mai 1943 deportat de catre regimul antonescian în Transnistria, in timpul regimlului ocmunist în anul 1948 s-a exilat in vestul Europei și a murit la Paris în anul 1963.

Testamentul lui Wilhelm Filderman

 Un document care ar trebui să pună capăt discuțiilor și acuzațiilor privitoare la suferințele evreilor în vremea guvernării Mareșalului ION ANTONESCU  Reproducem în întregime așa zisul  TESTAMENT AL LUI FILDERMAN. În realitate este vorba de o declarație oficială, sub jurămînt, dată de Wilhelm Filderman în procesul desfășurat în Elveția avându-i ca inculpați pe tinerii români, membri ai PNȚ, aflați în exil, care au efectuat celebrul atac asupra Legației României de la Berna. De maxim interes este mărturia pe care o depune Filderman cu privire la perioada guvernării Mareșalului Ion Antonescu. Drept care această porțiune din declarație am cules-o cu litere mai îngroșate, cu aldine. „Subsemnatul Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, SUA, Hotel Alamac, Broadway at 71st St., declar următoarele:În opinia mea, actul de violență al celor cinci tineri refugiați români care au luat cu asalt Legația comunistă de la Berna, la 14-15 februarie 1955, este produsul disperării în care întregul popor român a fost azvârlit, ca urmare a ocupației străine și a terorii exercitate de regimul comunist impus cu forța.În calitate de reprezentant al cetățenilor români de religie mozaică, am fost în situația excepțională care mi-a permis să urmăresc îndeaproape evenimentele care au dus la actuala situație din România.Și, întrucât eu consider că aici trebuie căutată sursa exploziilor psihologice de felul celei petrecute la Berna, va trebui să-mi dirijez atenția asupra acestor evenimente.Pentru a scoate în evidență diferența dintre situația de dinainte și de după instalarea comuniștilor la putere, de către Armatele Sovietic, voi aminti doar câteva fapte.A fost mereu acuzat regimul Mareșalului Ion Antonescu că a fost un regim înfeudat nazismului și însuși Mareșalul a fost executat de agenții de la Moscova pentru că ar fi fost fascist. Adevărul este că Mareșalul a fost acela care a pus capăt mișcării fasciste în România, oprind, cu începerea anului 1941, activitățile teroriste ale Gărzii de Fier și suprimând toate activitățile politice ale acestei organizații. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la propriul proces, montat de comuniști, am afirmat că teroarea fascistă de stradă a luat sfârșit în România la data de 21 ianuarie 1941, ziua în care Mareșalul a luat măsuri draconice ca să oprească anarhia fascistă, provocată de această organizație, și să restabilească ordinea în țară.În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii în România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier.

Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa. Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple:  – Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol. – Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică. Dar când ocupația sovietică a impus tirania totalitară dirijată de Moscova, condițiile s-au schimbat. Românii nu au mai fost în stare să aibă nici cea mai mică autoritate asupra conducerii afacerilor lor interne.Asemenea situație poate fi înțeleasă, cu ușurință, într-o țară aflată sub ocupație militară de Soviete – cum e și astăzi România – administrată de o echipă de comuniști, cei mai mulți aserviți ordinelor Kremlinului.

În ansamblul său, populația românească a suferit și suferă cele mai îngrozitoare opresiuni sub regimul comunisto-sovietic.Ea a fost lipsită de orice drepturi și libertăți. I-au fost confiscate toate bunurile mobiliare, i-a fost expropriată, fără compensare, proprietatea imobiliară.Prin așa zise reforme monetare, a fost supusă regimurilor de confiscări periodice, dându-i-se iluzoriu speranța de reconstituire, cât de cât, a independenței materiale, necesare unei vieți omenești scăpate de sclavie.Regimul comunist a distrus mai ales profesiunile liberale, privând zeci de mii de oameni de dreptul de a-și exercita meseria, fiind astfel reduși la mizerie și la degradare.Am fost martor tuturor acestor tragedii. Am fost martor persecuțiilor politice dirijate de la centru împotriva oamenilor politici democrați, am fost martor întemnițărilor fără judecată și a judecăților fără justiție.Omnipotența și ubicuitatea poliției secrete și a informatorilor au făcut din teroare trăsătura permanentă a existenței zilnice a românilor.Cât despre extorcarea sub amenințări, șantaj și pușcărie, evreii au constituit subiect special al atenției din partea comuniștilor. Orice devenea motiv ca evreii să fie furați, jefuiți, prădați până la ultimele lor bunuri. Persecuția împotriva evreilor s-a manifestat prin multiple obstacole ce li s-au ridicat celor care voiau să emigreze în Israel și prin rușinoasa exploatare căreia i-au devenit obiect.”

 *** Comentarii: 

 1. Existența acetui text a fost mereu contestată de așa zișii holocaustologi, care susțin că este vorba de un text inventat în redacția revistei „Baricada”, unde a fost prima oară publicat, imediat după decembrie 1989. Dacă nu mă înșel, „Baricada” a publicat numai fragmentul despre Mareșalul Ion Antonescu, de departe cel mai interesant.

2. Textul a fost integral publicat (pentru prima oară?) în volumul Memorial anticomunist din închisoare, de Oliviu Beldeanu, Editura Jurnalul Literar, 1999. Volumul relatează amplu cele petrecute la Berna, cu ocazia acelui atac, și tot ce a urmat. Sau aproape tot.La București, adică în România, circula înainte de 1990 zvonul că acel atac avusese o țintă precisă: documentul care cuprindea lista parlamentarilor francezi plătiți de Moscova să blocheze diverse proiecte și mai ales proiectul legislativ de înființare a Pieței Comune, punctul de plecare al Uniunii Europene de azi!Documentul a fost găsit în geanta pe care bietul Aurel Șețu, ținta și victima atacului, colonel KGB sub acoperirea de șofer al Legației, nu a vrut s-o dea de bună voie atacatorilor săi.

Se povestea că președintele de atunci al forului legislativ francez, înarmat cu acest document, i-ar fi chemat la el în birou pe toți parlamentarii în cauză, i-a comunicat fiecăruia că numele său figurează pe lista cu pricina, dar că el nu crede că acea listă poate fi adevărată…Cum să existe parlamentari francezi în solda Kremlinului?!De aceea așteaptă plin de încredere votul! Iar votul celor de pe listă, abil șantajați, a fost în favoarea înființării Uniunii Europene de azi…

Ordinul Moscovei nu a putut fi urmat grație acelor români!Petre Țuțea trăgea concluzia: flăcăii aceia, cu prețul vieții lor, au salvat Europa de la bolșevizare pe cale parlamentară!…E greu de știut dacă chiar așa s-au petrecut lucrurile. Francezilor le vine peste mână să recunoască, dacă au ce recunoaște!

3. Revin la declarația lui Filderman. E neașteptată referința sa la Ion Antonescu, mai ales că este atât de amplă și fără nicio legătură cu procesul.

Care să fie explicația?

Eu aș pune-o în legătură cu faptul că evreii chemați să depună mărturie în apărarea celor acuzați în „Procesul Marii Trădări Naționale” au avut atunci, în 1946, o prestație penibilă.Cei mai mulți, în frunte cu Marele Rabin Alexandru Șafran, nu s-au prezentat, iar cei care s-au prezentat, în frunte cu Wilhelm Filderman, au dat declarații marcate de teama de a nu fi considerați complici ai regimului defunct.Cine are timp, să compare această declarație, din 1955, cu declarația aceluiași Filderman de la procesul din 1946. Și să pună pe două coloane declarațiile lui Filderman.

Să vedem ce iese!Vreau să zic că prin această declarație Filderman și-a potolit probabil niscai mustrări de conștiință.La fel cum s-a întâmplat și cu Alexandru Șafran, când a revenit în Țară, în 1995, și a ținut să se vadă cu Șerban Alexianu, vechi prieten, fiul lui George Alexianu, înmânându-i acestuia la sfârșitul întâlnirii următorul înscris: „Lui Șerban Alexianu, amic din tinerețea noastră, în amintirea ilustrului său părinte, care în întreaga-i viață și activitate profesională și mai ales în perioada neagră a războiului a făcut din inimă și total dezinteresat atât de mult pentru comunitate. A plătit la comanda omunistă cumplit și total nedrept.

Întreaga-i suferință să-i fie izbăvită.” Comisia Wiesel a pus la îndoială autenticitatea acestei declarații și l-a trimis la Geneva pe nepotul rabinului Șafran, să afle dacă declarația este olografă.A aflat că este, dar nu s-a învrednicit să publice și să comenteze în raportul comisiei acest înscris, atât de clar și atât de important.Evident, bietul Șafran a avut de suferit după această declarație. El, săracul, o dăduse cu înțelegerea de a fi publicată după moartea lui…Îmi fac mea culpa că nu am respectat promisiunea pe care i-o făcuse în acest sens dl Șerban Alexianu.De îndată ce am obținut o copie xerox a înscrisului l-am publicat fără nicio remușcare, fără să aștept acordul dlui Șerban Alexianu.

De la Vérité avant toute chose!…

 4. Interesantă mențiunea pe care Filderman ține s-o facă cu privire la confiscarea averilor evreiești pe vremea Mareșalului. Act pur formal, efectuat de ochii lumii, ai Uniunii Europene de atunci, cu sediul la Berlin… Da, dacă îl judeci pe Ion Antonescu și pe români pentru legile și decretele promulgate în acei ani, se poate vorbi de mari crime și abuzuri împotriva evreilor.

 Dacă faci apel însă la fapte, la efectele legilor anti-semite, nu ai niciun motiv de indignare, de supărare, nici ca vreu, nici ca român!

5. „Mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei”…

Să ne aducem aminte de scrisorile lui Filderman adresate Mareșalului, adevărate strigăte de groază și disperare, provocate de măcelul la care evreii erau supuși în Transnistria, unde fuseseră deportați din ordinul Mareșalului. Scrisoarea de răspuns a Mareșalului este un text impecabil sub toate aspectele. Nereușind totuși să fie convingător prin cuvîntul scris, Mareșalul s-a văzut nevoit să recurgă la soluția extremă: l-a deportat și pe Filderman, liderul evreilor din România, l-a trimis și pe el în Transnistria, să vadă cu ochii săi cât erau de adevărate și de întemeiate acuzele cu care Filderman s-a adresat Conducătorului statului.

Câteva luni a stat Filderman în Transnistria, a putut să se întâlnească cu fiecare evreu și să afle tot adevărul. Revenit la București, Filderman n-a mai rostit după aceea niciun cuvînt împotriva Mareșalului, nicio plângere în legătură cu soarta evreilor strămutați – acesta este cuvîntul potrivit, strămutați în Transnistria.Scenele de solidaritate umană, între români și evrei, au fost nenumărate.

Dacă este ceva ce n-am să iert niciodată evreilor și românilor care clamează holocaustul din Transnistria, nu este faptul că evreii aceia spun minciuni și că inventează crime abjecte neîntâmplate. Îi acuz și niciodată n-am să le iert faptul că ascund și lasă uitării acele mișcătoare scene de solidaritate care s-au petrecut.Se pierd astfel în neantul uitării, rămân neconsemnate nenumărate fapte minunate de omenie activă, eficientă, eroică!Care deseori țin de domeniul sublimului, al fantasticului în ordinea morală a lumii!

Da, există și un astfel de fantastic!…Un singur exemplu: la un moment dat, de la București a venit în Transnistria dispoziția ca evreii până la 18 ani să fie trimiși înapoi, în Țară.

Un român, jandarm, comandant de lagăr, le-a comunicat evreilor care erau vizați prin acest ordin să-și facă bagajele și să se pregătească de drum.S-au prezentat însă la comandant și evreii care abia ce împliniseră 19 ani de câteva zile sau săptămâni. Nu era păcat, pentru o diferență de câteva zile, să nu plece și ei înapoi?!

Comandantul s-a învoit, le-a dat dreptate, și a adăugat pe lista celor disponibilizați și persoanele de 19 ani… Imediat s-au prezentat tinerii care aveau 20 de ani, cu același argument. Rezultatul a fost același. S-a ridicat și pentru aceștia limita de vârstă. Și tot așa, până când comandantul a decis că toți clienții săi îndeplineau condițiile de vârstă pentru a se întoarce în Țară… Aveau sub 18 ani chiar și bunicii celor vizați de ordinul de la București.Dacă nu mă înșel, în matematică asta se numește regresie la infinit!…

Evident, germanii, ca ocupanți, aveau acces în primul rând la textul legilor și decretelor anti-semite, și mai puțin sau deloc la maniera românească de a le aplica.Dacă ne încăpățînâm să vorbim de un Holocaust în România, atunci trebuie să precizăm că e vorba de Holocaustul vesel, Holocaustul luat la mișto, în derizoriu, conform unei formule sui generis de comportament în istorie, îndelung exersată de români! A se vedea în acest sens și consemnările lui Nicolae Steinhardt, alt mare român evreu!Pare un basm că așa s-au petrecut lucrurile. Dar ține de domeniul coșmarului și al abjecției umane să constați că niciunul dintre acei evrei „sub 18 ani”, câteva sute, nu a lăsat mărturia sa la Yad Vashem despre acest „moment mișcător de solidaritate umană, dintre evrei și români”!

 Ceva-ceva din onoarea iudaică a salvat Wilhelm Filderman prin această declarație dată cu puțină vreme înainte de a trece și el în neființă.

 6. De la Wilhelm Filderman ne-au rămas și niște memorii, scrise minuțios și lăsate în păstrarea secretarului său Grinberg(?), care a trăit la Paris până după 1990.Înțelegerea era ca aceste Memorii să fie predate Academiei Române, spre păstrare și publicare, imediat ce în România va înceta regimul comunist. Când, după 1990, la București, la Academie, s-a aflat de acest veritabil tezaur, preluarea a fost tărăgănată din motive încă neelucidate, răstimp în care Mossadul a putut să fie informat de existența Memoriilor lui Filderman și să intervină în forță, ridicând materialul respectiv din casa bietului evreu, care ar fi avut dreptul să intre în Istoria Poporului Român dacă apuca să predea prețiosul document.

Își făcuse datoria, păstrase cu grijă acel document și a transmis Academiei mesajul venit de la Filderman, evreul despre care în presa americană se afirma deseori că este „cel mai important evreu din Europa”!Cel mai probabil este că informația către Mossad a plecat de la o persoană din conducerea Academiei Române.

 Pentru cine încearcă să afle adevărul, motivele pentru care am ratat însușirea și publicarea unui document de maximă importanță pentru istoria României, am un singur sfat, antic și de demult: cherchez la femme!… Nu bag mâna în foc, ci doar emit o supoziție. 7. Declarația de la Berna a lui Filderman ne permite să știm cam cum arată în Memorii mărturia sa despre Transnistria, despre așa zisul Holocaust. Este foarte probabil că nu vom citi niciodată aceste memorii.

Sau le vom citi cu multe modificări, așa cum s-a întâmplat și cu alte texte de același fel. Mă refer în primul rând la Memoriul făcut de Siegfried Jagendorf, fost șef al lagărului de la Moghilău – Moghilev. Memoriul a fost scris imediat după război, în SUA, unde a emigrat familia Jagendorf.Și a fost predat la Yad Vashem, așa cum se obișnuiește. Și tot așa, precum se obișnuiește, memoriul a fost returnat autorului cu indicații precise ce anume să scoată și ce să mai adauge, pentru ca aminitirile sale să se potrivească cu versiunea oficială a Transnistriei. Autorul, încăpățînat și rebel, așa cum puțini sunt evreii când e vorba de Holocaust, a refuzat să revină asupra textului. Pagubă în ciuperci!…

După moartea sa, ușor suspectă, în 1970, s-a găsit cine să facă modificările respective. Le-a făcut însă atât de stângaci încât miros de la o poștă a făcătură… Prostănacă și murdară… Ca și modificările operate asupra celebrului Jurnal semnat de Mihail Sebastian.Semnat, dar nu și scris în întregime de marele Sebastian.Unii zic, dar eu nu cred, cum că Vicu Mândra ar fi acceptat sarcina de mare onoare și încredere de a colabora atât de intim cu un mare scriitor. O pălărie mult prea mare pentru capul fostului meu coleg de partid… Dar pentru cine n-ar fi fost prea mare?!Atât pălăria, cât și neobrăzarea gestului! 8. În fine, despre poziția afirmată de Filderman în această declarație mai găsim o confirmare în cărticica scrisă de Filderman în colaborare cu Sabin Mănuilă, un raport prezentat la Conferința Mondială de Statistică ținută la Stockolm în 1957, dacă nu mă înșel. Tot așa, nici urmă de Holocaust. Dar, din păcate, cu cifre total inexacte cu privire la legionari…

Le trecem cu vederea, mulțumiți să constatăm că, la nivelul celei mai înalte funcții din interiorul comunității evreiești din România acelor ani, teza Holocaustului a fost complet infirmată, sub toate aspectele în care ea a fost imaginată și scornită. 9. O ultimă precizare: declarația a fost dată de Wilhelm Filderma în limba engleză și se află la dosarul cauzei amintite.

Traducerea pe care am publicat-o mai sus are vizibile stângăcii. Este de interes național ca autoritățile românești să intervină în Elveția pentru a obține o copie autentificată a acestui act. O traducere ca lumea se impune și ea, pentru ca fragmente din acest text să figureze la locul cuvenit în manualele de istorie.Nu de istorie a Holocaustului, ci de istorie a României!Sperăm să nu ne-o ia Mossadul înainte din nou!… Și să ne-o ia! Cine să-i împiedice?! 25 octombrie 2011  Autor: Ion  CojaSursa:  ioncoja.ro  Cateva cuvinte despre autor.Dl. profesor Ion Coja, lingvist român, publicist și scriitor, militant patriot roman,  s-a nascut la  22 octombrie 1942 in  Constanța.

S-a evidențiat prin activitatea sa critică în raport cu tratarea  unor evenimentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.A fost ales senator în legislatura 1992-1996, pe listele partidului PDAR în județul Constanța. Este profesor la Facultatea de Litere a  Universitatatii din București. Dl.profesor Ion Coja neagă Holocaustul petrecut pe teritoriul României si a înființat „Liga pentru Combaterea Anti-Românismului” (LICAR), ca reacție la acuzele că românii au participat la Holocaust.A publicat o serie de romane și piese de teatru.

În 1979 a  primit premiul Academiei Române pentru piesa de teatru Credința. Opera face o apologie a rolului jucat de Brătieni și Carol I în istoria românilor.Ioan Coja recunoaște că a avut doi mentori, doi oameni care i-au orientat viața spirituală: Alexandru Graur și Petre Țuțea.

Una dintre lucrarile sale de referinta : “Marele manipulator și asasinarea lui Culianu, Ceaușescu, Iorga”, editura Miracol, 1999.

,

 23 AUGUST 1944:

JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI

 de Gh. Buzatu

 Dacă n-ar fi fost în esența lor tragică, faptele relatate ar fi pline de farmec …

Și cum să nu fie astfel, când luăm cunoștință de destinul într-adevăr fericit al unui document  fundamental dintre cele purtând semnătura unui personaj istoric, l-am numit pe Mareșalul Ion Antonescu, desemnat categoric de opinia publică națională în urmă cu mai mulți ani pe prima poziție în topul MARILOR ROMÂNI din toate timpurile, iar integrarea documentului în desfășurările istorice îl plasează într-un moment decisiv al participării României la cel de-al doilea război mondial – lovitura de stat de la 23 august 1944. Nu revenim asupra evenimentului, studiat în profunzime și larg comentat de istoricii români și străini, dar nu numai de ei[2], desfășurările fiind de-acum binecunoscute în globalitate – premise, declanșare, desfășurare și consecințe, imediate ori îndepărtate, suportate și în prezent[3]. Este motivul pentru care nu revenim cu detalii în privința faptelor survenite, limitându-ne a preciza că, în seara de 23 august 1944, la câteva ore după ce au fost arestați în faimosul „Salon galben” al Casei Albe din spatele Palatului Regal din București, Mareșalul Antonescu și Mihai Antonescu, aflați închiși sub pază în safe-ul de la etaj al clădirii, au reușit să-și facă unele însemnări, cu acordul militarilor de gardă. Toate notele olografe ale prizonierilor au ajuns, fără dificultate, se înțelege, în mâinile puciștilor. Cu o singură excepție, remarcabilă: ex-mareșalul a avut inspirația de a așterne pe hârtie împrejurările și considerațiile pe marginea celor survenite, în orele imediat precedente, în „Salonul galben”.

Din câte cunoaștem, relatarea lui Ion Antonescu, surprinzând episodul decisiv al loviturii de stat, declanșarea și arestarea celor doi actori principali, liderii regimului doborât, nu numai că sub raport cronologic conținea primele impresii asupra celor petrecute (care ulterior nu mai aveau cum și de ce să fie modificate), dar excela – funcționând primatul incontestabil al poziției și calității „sursei”! – la capitolul probitate. Valoarea remarcabilă a „sursei”, în mod sigur, va înfrunta cu succes scurgerea nemiloasă a timpului …

Ceea ce ne oferă un nou și temeinic argument pentru situarea Mareșalului Antonescu nu atât între actorii de primă mărime ai Istoriei, ci deopotrivă între observatorii ei exemplari! Și care, în privința faptelor la care au participat ori le-a provocat, au știut să „vadă” și să „transmită”!…

Așa după cum se poate constata, textul Mareșalului Antonescu era adresat Istoriei, chemată „să judece”, fiind semnat, datat – 23 august 1944 și localizat – scris în celulă. Ținând seama de consecințele interne catastrofale ale actului din 1944, prăbușirea țării și ocupația militară barbară a Armatei Roșii, considerăm că dispariția documentului original, în condițiile specifice momentelor din august 1944, a reprezentat implicit, în chip cu totul curios, condiția sine qua non a salvării sale PENTRU ISTORIE. Iar aceasta în condițiile în care, în ziua următoare compunerii lor, Însemnările din celulă s-au pierdut în urma bombardamentului aerian german asupra Palatului Regal din București, în contextul represiunilor ordonate de Adolf Hitler drept răspuns la destituirea regimului antonescian pro-german și la schimbarea poziției României în Războiul Mondial din 1939-1945. Numai în chip miraculos, tot atunci, deci la 24 august 1944, documentul dispărut printre dărâmături a fost descoperit de căpitanul Gheorghe Teodorescu, din corpul de gardă al Palatului Regal, iar acesta, după mai mult de 35 de ani, mai precis la 20 mai 1980, l-a prezentat lui N. Ceaușescu, chemat să aprecieze „asupra valorii politice și istorice” (vezi infra anexa I). Apreciind în mod just valoarea excepțională a Însemnărilor din celulă, N. Ceaușescu le-a depus spre păstrare în fondurile centrale ale Arhivelor Naționale ale României din București, ele având să fie valorificate prin publicare după evenimentele din 1989, începând din 1991.

N. Ceaușescu nu a fost un admirator al Mareșalului Ion Antonescu. Nici nu avea cum. Sub regimul Antonescu, N. Ceaușescu, comunist declarat și recunoscut, s-a aflat în detenție la Jilava, Caransebeș sau Tg. Jiu, iar documentele de care dispunem l-au înregistrat consecvent între opozanții de frunte ai regimului[4]. După 1944-45, N. Ceaușescu, ca membru activ al conducerii superioare a UTC și, apoi, a PCR, a avut un rol proeminent, fiind în continuă ascensiune, până la ocuparea pozițiilor supreme pe linie de partid și de stat, în 1965-1967. Fiind investit în martie 1974 Președinte al României, N. Ceaușescu nu a ignorat la un moment dat, către sfârșitul anilor ’80, pe atunci când era preocupat de finisarea proiectului Casei Poporului, ca pe splaiul dâmbovițean al construcției faraonice să se ridice un impozant monument[5] – acela al Mareșalului Ion Antonescu!

Nu vom încheia acest capitol, fără a ne referi la cazul romanului Delirul.

După cum se știe, un „caz” devenit celebru, intervenit într-un moment când N. Ceaușescu se afla încă – orice s-ar zice – pe culmile afirmării sale politice interne și internaționale. Celebritatea și-a avut originile în multiple motive: Autorul romanului era Marin Preda, unul dintre marii prozatori români, iar eroul operei nu era altul decât Mareșalul Ion Antonescu. În momentul apariției Delirului (1975), Mareșalul era încă, după exact trei decenii de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial (?!), un nume interzis în România, iar cartea lui Marin Preda s-a bucurat rapid de două ediții (ianuarie și august 1975), difuzate într-un tiraj impresionant. Faptul a provocat neliniște, în anume cercuri intelectualiste de la București, obișnuite după 1944-1945 cu pagini literare penibile consacrate lui Ion Antonescu, precum pseudo-romanele fabricate de I. Ludo ș.a., în URSS ori în Germania „Literaturnaia Gazeta” ori „Der Spiegel” au reclamat „reabilitarea pe cale epică” (sic!) a ex-mareșalului. Unele condeie înfierbântate au acuzat că N. Ceaușescu în persoană putea fi bănuit de reabilitarea lui Ion Antonescu, deși era clar pentru oricine – după cum a observat regretatul Mihai Ungheanu – că Marin Preda, un scriitor de geniu și o conștiință literară profundă, nu trebuia să fie bănuit că ar fi executat „o comandă politică”.

 

ANEXE

 

– I –

 

Memoriul lui Gh. Teodorescu, general-maior (r),

adresat lui N. Ceaușescu, în problema unui document

semnat de ex-mareșalul Ion Antonescu

 

 

Cancelaria C.C. al P.C.R.

Nr. 2 734/2.VII.1980

 

ARHIVA

Comitetului Politic Executiv

al C.C. al P.C.R.

Nr. 3 697/31.XII/1980

 

MULT STIMATE TOVARĂȘE NICOLAE CEAUȘESCU,

Secretar General al Partidului Comunist Român,

Președinte al Republicii Socialiste România,

Comandant Suprem al Forțelor Armate,

 

Vă prezint alăturat, în copie, însemnările făcute de mareșalul Ion Antonescu, la 3 ore după ce a fost arestat la Palatul Regal, în după-amiaza zilei de 23 august 1944. Ion Antonescu, presupunând că va fi omorât chiar în acea noapte, a scris aceste însemnări, ca ultimele lui gânduri, considerând că ele vor fi găsite și cunoscute cândva.

Subsemnatul, sunt general maior în rezervă Teodorescu Gheorghe, care am servit în forțele armate timp de aproape 45 de ani, până în ianuarie 1976.

La 23 august 1944 aveam gradul de căpitan și comandam subunitatea de gardă a Palatului Regal, participând direct împreună cu unii din subalternii mei la arestarea lui Ion și Mihai Antonescu și a principalilor lor colaboratori.

Unul din militarii care făcea paza lui Ion Antonescu la etajul Casei Regelui unde era închis, mi-a raportat a doua zi că în seara de 23 august în jurul orei 21,00 I. An­tonescu i-a cerut la un moment dat un creion și că pe când se credea neobservat a luat la întâmplare un caiet cu coperte vișinii de pe un raft din camera în care se afla închis și că a scris foarte mult în acel caiet, după care l-a pus la loc.

În ziua de 24 august 1944, casa regelui unde fusese reținut Antonescu a fost lovită cumplit de câteva bombe în timpul raidurilor aviației hitleriste și transformată în ruine.

Între două bombardamente, împreună cu militarul care-l văzuse pe Antonescu scriind, am găsit printre dărâmături o agendă pe anul 1930 a fostului rege Carol al II-lea, în care I. Antonescu făcuse aceste însemnări, de fapt testamentul său politic.

Asupra valorii politice și istorice a acestor însemnări las la latitudinea factorului de decizie să hotărască.

Prezentându-vă Dumneavoastră acest document, vreau să subliniez încă o dată atașamentul meu față de Patrie, Partid și față de Dumneavoastră, tovarășe Comandant Suprem.

Caietul original cu însemnările mareșalului Ion Antonescu se găsește la mine, urmând ca asupra destinației sale să îndeplinesc ordinul Dumneavoastră.

General-maior (r) Gh. Teodorescu

20.V.1980

2 ex. IR/FV

I.R.N. VIII/134/1. VII

 

(Gh. Buzatu, Mircea Chirițoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. II, Documente din arhivele secrete: 1944-1989, București, Editura Paideia, 1998, p. 150).

 

 – II –

Documentul Însemnări din celulă[6],

semnat de ex-mareșalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944,

la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din București

 

Astăzi, 23 august 1944, am venit în audiență la Rege la ora 15,30 pentru a-I face o expunere asupra situației frontului și a acțiunii întreprinsă pentru a scoate Țara din greul impas în care se găsește.

Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă.

La expunerea mea a asistat la audiență Dl Mihai Antonescu.

I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obțină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Țării și i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aș fi găsit înțelegere, și aș fi putut găsi înțelegere pentru asigurarea vieții, libertăților și continuității istorice a acestui nenorocit popor, nu aș fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare.

În continuare, i-am arătat conversația avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii Clodius și Mihalache și în dimineața zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu.

D-lui Clodius i-am vorbit în fața D-lui M. Ant[onescu] pe un ton răspicat și i-am amintit că atât prin Dl M. Ant[onescu] de acum câteva luni, cât și în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei ca, dacă frontul nu se va menține pe linia Tg. Neamț-Nord Iași-Nord Chișinău-Nistru, România va căuta soluția politică pentru terminarea războiului.

I-am arătat D-lui Clodius că nici o țară, și nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat și țara total la discreția Rușilor.

I-am cerut ca și Dl M. Ant[onescu] să arate acest lucru la Berlin, să roage să înțeleagă poziția Țării noastre în fața cataclismului ce o amenință și a mea în fața Istoriei și a Țării și să-mi dea dezlegarea a trata un armistițiu, dorind să ieșim din această situație ca oameni de onoare și nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Țara și pe conducătorii ei.

Dl Clodius a promis că va arăta exact dorința noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viața viitoare a neamului.

Relativ la conversația cu Dl Mihalache, deși ea a durat câteva ceasuri, totuși i-ai arătat numai esențialul.

Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific și să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condițiile puse.

I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluții care m-a adus, fără a [o] fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc granițele Țării, să restabilesc ordinea morală și să pedepsesc aducându-i în fața tribunalului poporului pe acei care …[7] catastrofa granițelor și prăbușirea Dinastiei. Cum Țara îmi impusese și pe legionari și mai târziu și războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Țării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale și pentru că intrasem în război în aclamațiile și, cu asentimentul întregii națiuni, trecusem, forțat de operațiuni, și Nistrul.

Țara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare și a aprobat tot ce eu făcusem.

În consecință, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

  1. – a face un act politic de renunțare și pierdere a Basarabiei și Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 și până la ultimatumul Molotov.

I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt și Churchill s-au angajat printre altele “să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimțită”.

  1. – să bag Țara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistițiu conțin și clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînțeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plății lor, Rușii vor ține Țara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, își poate lua răspunderea acceptării acestei porți deschise, care poate duce la robia neamului?
  2. – a treia clauză, și cea mai gravă, e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei.

Cine, am arătat Dlui Mihalache …[8], poate să-și ia răspunderea consecințelor viitoare asupra neamului ale unui asemenea gest odios, când putem să ieșim din război oricând dorim.

Am avea bazele viitoarei politici a Statului asigurate și i-am afirmat că dacă …[9] de Dl Maniu, pe care l-am lăsat și i-am înlesnit tratativele direct cu Anglo-Americanii sau de Dl Mihai Antonescu, care a tratat cu știința mea, eu nu m-aș da la o parte și aș da, dacă mi s-ar cere concurs, pentru a scoate România din război, luându-mi curajul și răspunderea să spun Führerului în față că România se retrage din război.

  1. – a patra condiție cerută de Molotov și de Anglo-Americani  este să dau ordin soldaților să se predea Rușilor și să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziție pentru ca, împreună cu Rușii, să alungăm pe Nemți din Țară.

Care om cu judecata întreagă și cu simțul răspunderii ar putea să dea soldaților Țării un astfel de ordin care, odată enunțat, ar produce cel mai mare haos și ar lăsa Țara la discreția totală a Rușilor și Germanilor?

Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiție și ar fi pus-o în practică.

Vecinătatea Rusiei, reaua ei credință față de Finlanda, Țările Baltice și Polonia, experiența tragică făcută de alții, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist.

Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situația militară a Germaniei, deși slăbită, era totuși încă tare.

  1. – În sfârșit, propunerile Molotov mai conțineau și clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe Nemți din Țară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupațiunea Rusească cu toate consecințele ei.

Reamintind toate acestea Dlui Mihalache, D[umnealui] mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească că D[umnea]lor, adică național-țărăniștii, s-au înșelat; au crezut în sprijinul Anglo-Americanilor, însă și-au făcut convingerea definitivă că aceștia sunt total nepregătiți pentru a indispune pe Ruși și că suntem lăsați la totala lor discreție, ca și Polonia și, poate, alte țări. În consecință, trebuie să ne considerăm o generație sacrificată, să ne resemnăm și să așteptăm.

I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situație, este de preferat ca un popor pe care-l așteaptă, dacă are siguranța că îl așteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-și semneze singur sentința de moarte.

Dl Mihalache a insistat încă o dată să fac eu armistițiul și să semnez pacea, fiindcă condițiile puse sunt condiții de pace, nu de armistițiu (este sublinierea D-sale). Bineînțeles, am declinat (refuzat) aceasta.

În dimineața zilei de astăzi, pe când eram în Consiliul de Miniștri, a cerut să mă vadă Dl. Brătianu, care, spre deosebire de Dl Mihalache, mi-a declarat că vine de la o întrevedere dintre Dnii Maniu și Dinu Brătianu și că vine cu mandatul formal de la ambii că sunt de acord și că își iau alături răspunderea, dacă accept, să fac eu tratative de pace.

I-am răspuns că accept cu condiția să mi se dea în scris acest angajament, să accepte ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă și pentru ca străinătatea, aliații și inamicii, să nu mai poată …[10], prin dezbinarea noastră.

Dl Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audiența mea la Rege, fiindcă voiam să merg la această audiență cu hotărârea luată, adică să-I pot afirma că, dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Sănătescu a intervenit în discuții de două ori și și-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament, pentru care i-am mulțumit.

Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că așteaptă răspunsul de la Ankara și Berna pentru a obține consimțământul Angliei și Americii de a trata cu Rușii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că “această Țară va fi curând la discreția  totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacați în forță și că vom fi total la discreția lor și că va trebui să tratăm mai întâi cu Rușii.

Acest “mai întâi”, legat și de alte indicații pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aștepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le așteaptă și după aceea să continue cu tratativele.

Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiții, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara și Cairo pentru a duce tratative directe.

În acest moment, Regele a ieșit din cameră, scuzându-se față de mine, și discuția a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmația că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu și Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuțiuni și mă plictiseam așteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră și în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldați cu pistoale în mână.

Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldați, unul din soldați m-a prins de brațe pe la spate și generalul Sănătescu mi-a spus: “D-le Mareșal, sunteți arestat pentru că nu ați vrut să faceți imediat armistițiu”.

M-am uitat la soldatul care mă ținea de brațe și I-am spus ca să ia mâna de pe mine și, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră cu mâinile la spate: “Să-ți fie rușine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui și I-am repetat de mai multe ori apostrofa.

După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofițer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră “Safe” Fichet și încuiați cu cheile.

Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră și fără ventilație.

După 2 ore s-a deschis ușa și ni s-au oferit scaune aduse din afară.

Nu s-a avut nici o dorință de a se da acestei camere-celulă cel puțin aspectul curat. Este plină de praf și într-o dezordine organizată.

Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Țara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulțimii, care îmi cerea să dau pe toți din Palat pentru a fi linșați și care a servit timp de 4 ani, cu un devotament și cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Țara și pe Regele ei.

Istoria să judece.

Mă rog lui Dumnezeu să ferească Țara de consecințele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi și în prezența Dlui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Țară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiție: să prezinte garanții și să nu fie un ambițios sau un aventurier.

M[areșa]l Antonescu

23.VIII.1944

Scris în celulă.

23 august 1944 – Mareșal Ion Antonescu:

Însemnări din celulă (Documente)








 Note


[1] Capitol din volumul: Gh. Buzatu, Mareșalul Ion Antonescu. O biografie, Iași, Editura Tipo Moldova, 2012, pp. 589-603.

[2] Gh. Buzatu, Istoriografia și izvoarele, în Istoria Românilor, IX, România în anii 1940-1947, coordonator – Dinu C. Giurescu, București, Editura Enciclopedică, 2008, p. XXVII și urm.

[3] Vezi îndeosebi Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din august 1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979; Gh. Buzatu și colaboratori, Din istoria unei zile, Iași, 1979; Gh. Buzatu, coordonator, Actul de la 23 august 1944 în context internațional. Studii și documente, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984; M. Varia, 23 august 1944. Studiu, București, 1993 (xerografiat); Istoria PCR. Sinteză. Documente, 5, București, f.a.; Gavriil Preda, coordonator, 23 august 1944. Evaluări și controverse, Ploiești, Mileniul III, 2006; Gh. Buzatu, ed., Trecutul la judecata istoriei. Mareșalul Antonescu – Pro și contra, București, Editura Mica Valahie, 2006; Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, I-III, Ploiești-R. Vâlcea-Iași, 2005-2009; ediția a II-a, anastatică, Iași, Tipo Moldova, 2010.

[4] Vezi, de exemplu, Tabelul nominal cuprinzând comuniștii din „categoria A” – Cezar Mâță, Serviciile secrete ale României în Războiul Mondial (1939-1945), Iași, Casa Editorială Demiurg, 2010, p. 356 (locul 111 într-o listă de 793 de persoane).

[5] Informația ne-a fost transmisă, cu titlu confidențial (septembrie 1995), de D-l General Ion Coman.

[6] Gh. Buzatu, Mircea Chirițoiu, eds., Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944-1989, II, București, Editura Paideia, 1998, p. 151-154. Vezi și detalii despre condițiile în care documentul respectiv s-a pierdut după bombardamentul german asupra Capitalei, la 24 august 1944, fiind descoperit tot atunci de către căpitan (ulterior, general maior) Gheorghe Teodorescu, comandant al gărzii Palatului Regal, care la 20 mai 1980 i l-a trimis lui N. Ceaușescu, pentru a fi depozitat la ANIC ale României, unde se află și prezent (ibidem, p. 148-150). A fost publicat în repetate rânduri cu începere din 1990 (cf. Procesul Mareșalului Antonescu, vol. 1, editor Marcel-Dumitru Ciucă, București, Editura Saeculum/ Editura Europa Nova, 1995, p. 49-53; Gh. Buzatu, coordonator, Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, București, Editura Mica Valahie, 2002, p. 289-293); Gh. Buzatu, Mareșalul Ion Antonescu. O biografie, Iași, Editura Tipo Moldova, 2012, pp. 589-603. Însemnările Mareșalului, de departe în top sub raporturile obiectivității, preciziei și promptitudinii, trebuie, desigur, coroborate cu relatările celorlalți “actori” și martori de la 23 august 1944, îndeosebi Regele Mihai I, generalii Constantin Sănătescu și Aurel Aldea, colonelul Emilian Ionescu, maiorul Anton Dumitrescu, Mircea Ioanițiu, Ioan de Mocsonyi-Styrcea ș.a. (cf. Gh. Buzatu, Stela Cheptea, …Și a fost 23 august, în Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, p. 267-288). Subliniez în context că generalul C. Pantazi, în amintirile sale scrise în închisoare în 1946-1947, relatează că, din moment ce “grupul Antonescu” a fost încredințat la 29 august 1944 delegaților Armatei Roșii din București, el a fost a doua zi îmbarcat și trimis în URSS, în mașini pe traseul Dobrești-Urziceni-Buzău-R. Sărat-Focșani-Tecuci-Bârlad-Valui-Iași-Stânca-Bălți, iar mai departe, până la Moscova, cu trenul. Pe parcurs, în dimineața de 31 august 1944, își amintește generalul Pantazi, ex-mareșalul s-ar fi destăinuit foștilor colaboratori (Mihai Antonescu, C. Pantazi, Mircea Elefterescu) care-l “însoțeau” spre destinația necunoscută prizonierilor în acești termeni: “… Ne-a spus că pe cartonul unei mari icoane, pe contrapagină, a scris din nou toate impresiile sale asupra arestării, felului cum s-a făcut, atitudinea Regelui, a lui Sănătescu etc.” (Arhiva CNSAS, București, fond 40 010, vol. 134/I, f. 153). Iar referitor la Însemnările cuprinse în prezenta anexă, relata tot generalul C. Pantazi, că în seara de 23 august 1944, după orele 20,30, ex-mareșalul “în saffé a scris reflexiile lui pe o carte [în fond, o agendă legată] ce a găsit-o acolo. A scris două ore în acea carte, indignarea lui contra atitudinii Regelui și a lui Sănătescu” (ibidem, f. 148).

SURSA: www.ziaristionline.ro

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press