ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Iisus Hristos"

Iisus Hristos

Dacă nu există înviere, atunci iubirea încetează odată cu moartea și dragostea lui Dumnezeu nu poate trece dincolo de mormânt. Dacă nu există înviere, toți cei adormiți au pierit. Dacă nu ar exista înviere, atunci adevărul, virtutea și bunătatea ar rămâne pe veci răstignite. Dar Hristos a înviat și păcatele noastre sunt iertate. Hristos a înviat și noi primim speranță. Hristos a înviat și dreptatea lui Dumnezeu a biruit. Mai jos, un interviu despre semnificațiile Învierii Domnului cu ieromonahul Macarie de la Mănăstirea Simonos Petra, Muntele Athos.

invierea_domnului_HristosPărinte Macarie, Învierea este evenimentul central al istoriei. O afirmă și Sfântul Apostol Pavel, care spune că „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră“ (1 Corinteni 15, 14). Ce ne oferă nou Învierea? Cum ne schimbă viața Învierea Domnului?

Praznicul Paștilor pentru noi este cu adevărat „sărbătoarea sărbătorilor“, inima credinței noastre ortodoxe, ivirea vieții veșnice în tristețea vieții noastre cotidiene.

În ziua a treia, la revărsatul zorilor, după Pătimirea Domnului, mormântul Său a fost găsit gol de către Sfintele femei care veniseră să aducă miresme, iar ele au văzut un înger care le-a anunțat că Iisus înviase. Puțin mai târziu, Iisus Însuși S-a arătat Mariei Magdalena. Acestea sunt informațiile pe care ni le furnizează istorisirile evanghelice, ce conțin anumite diferențe, nu din lipsă de coerență, ci pentru că ele corespund unor mărturii și puncte de vedere distincte. În orice caz, ceea ce ne spune Evanghelia este că Iisus a înviat, că El a trecut la o nouă formă de existență, care nu mai este accesibilă simțurilor noastre, marcate de legea morții și a pervertirii. Însă, în lumina credinței – care este deschiderea către un nou mod de existență, în înnoirea Duhului – suntem chemați să-L „vedem“, ca Apostolii și Sfintele Femei Mironosițe, și nu a-L „atinge“ în mod sensibil (Ioan 20, 17). Da, Învierea lui Hristos este într-adevăr evenimentul central al istoriei lumii, ea este semnul biruinței lui Hristos asupra morții și a păcatului, ea este ivirea vieții veșnice în condițiile timpului istoriei. Însă ea nu se impune cu forța oamenilor. Ea se dă consimțământului credinței, care este o angajare a libertății.

De aici apar toate ambiguitățile și dificultățile, căci oamenii ar prefera să le fie impus acest adevăr, fără să aibă posibilitatea alegerii. A crede în mărturia Apostolilor și în Înviere înseamnă deci a ne găsi plinătatea demnității noastre umane de ființe libere, invitate la un dialog cu Dumnezeu. Și atunci când acceptăm aceste condiții de dialog, atunci când avem încredere (acesta este sensul etimologic al „credinței“), atunci se deschide pentru noi accesul la viața veșnică a Împărăției deja prezente printre noi.Ieșind din mormânt, Mântuitorul nu a reanimat trupul Său mort, ci a oferit corpului uman pe care-l asumase, împreună cu sufletul și cu toate calitățile sale naturale, condițiile nemuririi, ale nestricăciunii și ale comuniunii desăvârșite cu Dumnezeu. Trupul înviat al lui Hristos este deci trupul Său omenesc, luat din pântecele Maicii Domnului, dar el este deplin îndumnezeit, și devine astfel „primul dintre cei morți“ și începutul propriei noastre învieri. Da, Învierea lui Hristos ne privește în primul rând pe noi, căci ea este principiul propriei noastre învieri, a propriei noastre îndumnezeiri.

Ea este împlinirea planului dumnezeiesc de mântuire, pregătit înainte chiar de crearea lumii, după cum ne învață Sfinții Părinți. Acesta era planul lui Dumnezeu creându-l pe om: ca omul zidit din pământ să poată participa la slava lui Dumnezeu, să fie o ființă atât de intim unită cu Dumnezeu încât să fie parte din „Trupul“ Său. Desigur, Iisus a apărut la un moment anume și într-un loc precis, El a trăit ca om, dar nu era un om obișnuit, oricât se poate de înzestrat cu sfințenie și cu harisme. Iisus Hristos, născut în Bethleem din Fecioara Maria, nu era un om sfânt și un profet, ci El era Fiul lui Dumnezeu devenit om. Nu există „persoană“ omenească în El – cum susțineau nestorienii, ca și mulți dintre teologii contemporani – ci Persoana (ipostasul) Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, Care a asumat natura omenească. Această chestiune teologică este fundamentală, căci numai datorită faptului că Mântuitorul asumă, ia asupră-Și, toată natura noastră, El poate să ne mântuiască pe toți și fiecare dintre noi poate să participe efectiv la marea taină a mântuirii și a îndumnezeirii în Hristos. Noi toți suntem în chip tainic introduși în această Taină a lui Hristos, care este Biserica, Trupul Său. Ieșind din mormânt a treia zi, pe noi toți ne scoate din moarte, cum foarte bine surprinde icoana Învierii, unde Îl vedem pe Mântuitorul apucându-i de mână pe Adam și pe Eva și trăgându-i cu putere din iad, unde zăceau.

În Ortodoxie, icoana Învierii surprinde reprezentarea Pogorârii la iad a Mântuitorului, pe când în Occident ea îl are ca personaj principal pe Mântuitorul Hristos victorios, ieșind din mormânt cu un steag de biruință. De unde această diferență de viziune și ce semnificație are fiecare reprezentare?

În această privință, notăm că icoana ortodoxă a Învierii este de fapt cea a coborârii lui Hristos în iad. Nu există nici o icoană ortodoxă care să arate momentul precis al Învierii, căci acest moment este inefabil, este inaccesibil simțurilor noastre și deci imposibil de reprezentat. Icoanele care dau această reprezentare arătându-L pe Hristos ieșind din mormânt și ținând un drapel de biruință sunt recente și influențate de arta occidentală. Însă această icoană tradițională exprimă în mod desăvârșit sensul teologic și spiritual al Învierii lui Hristos, care nu consistă într-o reanimare a trupului Său, ci în mântuirea lui Adam total.

Cum putem transforma o sărbătoare care în calendarul bisericesc ține doar trei zile într-o stare permanentă a sufletului?

În fiecare an de Paști, atunci când mesajul Învierii se aude în biserică împreună cu lumânările pe care le aprindem, o schimbare cosmică intervine: moartea este omorâtă, întunericul dispare și noi ar trebui să ne simțim înșfăcați, trași din „moartea noastră spirituală“ care este viața noastră cotidiană și trivială, fără prezența lui Hristos, pentru a accede la viața veșnică. Fără Înviere, fără bucuria pascală, nu există Ortodoxie; trebuie însă ca ortodocșii să trăiască într-adevăr această sărbătoare de care sunt atât de atașați.

Ce reprezintă Învierea în viața unui călugăr? Cum o trăiește el? Sfântul Pavel spunea: „Mor în fiecare zi“ (I Cor. 15, 31). Descrieți atmosfera de Paști în obștea în care viețuiți.

Este adevărat că într-o mănăstire lucrurile sunt mai ușoare, căci totul aici este organizat pe fundamentul credinței și al vieții Bisericii. Însuși principiul vieții monahale este retragerea din „lume“ și din confuzia ei, pentru a ne putea consacra în totalitate slujirii lui Dumnezeu și credinței, ca principiu al existenței noastre. Viața într-o mănăstire ortodoxă este deci o viață pascală, tot anul, căci ea este pur și simplu practicarea pe cât posibil mai exactă a poruncilor evanghelice. Bineînțeles, călugării, după eforturile Postului Mare, se bucură într-un mod aparte de privegherea pascală; însă eu aș putea spune că această bucurie se întinde pe perioada întregului an, ea este un mod de existență permanent, în înnoirea Duhului Sfânt. Atunci când Sfântul Benedict de Nursia, marele îndrumător al călugărilor din Occident, se afla de trei ani într-o peșteră, rupt de orice contact cu lumea, un preot a venit să-i aducă hrană în ziua Paștilor. Sfântul Benedict, care uitase orice noțiune a timpului, l-a salutat atunci spunându-i: „Știu sigur că este ziua Paștilor, pentru că am cinstea să te văd!“ Iată pe scurt ceea ce trăiesc toți călugării, un Paște permanent, în iubirea frățească. Bucuria care strălucește în aceste zile este deci, sau ar trebui să fie, starea permanentă a sufletului călugărilor. De aceea Sfinții Părinți recomandă să nu fie călugărit un frate care nu trăiește această bucurie pascală, chiar dacă face efortul ascultării și al renunțării. Am putea lărgi această regulă la toți creștinii. Nu există adevărata viață creștină fără bucuria pascală, prelungită pe cursul întregului an, căci această bucurie, departe de a fi o simplă jubilare sentimentală, este expresia transformării noastre interioare prin puterea credinței. Noi spunem că ea este ivirea vieții veșnice în condițiile lumii noastre.

Ce trebuie să facem pentru a aprofunda an de an înțelesul, mesajul pe care Învierea lui Hristos ni-l transmite?

Mă întrebați ce trebuie să faceți pentru a aprofunda în fiecare an această realitate? Într-adevăr, pentru ca bucuria pascală să nu fie superficială, ea trebuie întreținută. În măsura în care creștinii vor trăi cu tărie această taină a Pătimirii și a morții lui Hristos pentru mântuirea noastră, vor putea să trăiască și Învierea Sa. Noi simțim bucuria Sfintelor Paști numai dacă am făcut ceva nevoințe ascetice de-a lungul Postului: respectând postul rânduit, spovedindu-ne, analizând alegerile făcute și orientările vieții noastre. Fără atmosfera dulce a străpungerii inimii și a pocăinței, specifică Postului, nu putem avea o adevărată bucurie pascală. Fără viață ascetică nu există viață creștină autentică. Viața ascetică nu este doar pentru călugări. Ea este pentru toți creștinii și noi rămânem deseori uimiți aflând că mulți mireni duc o viață mai exigentă decât mulți dintre călugări. Dacă vreți să gustați din lumina Sfintelor Paști, îmbrățișați deci Crucea, care nu este o suferință sumbră, căci ea a devenit semnul biruinței.

Această Cruce apare în multe feluri în viața creștinilor. Ea constituie de fapt toate ocaziile pe care Pronia ni le oferă pentru a renunța la propriul „sine“ egoist, pentru a ne deschide celuilalt, aproapelui nostru, soțului sau soției noastre, superiorilor noștri, în spatele cărora se ascunde Cel care este Aproapele nostru, Mântuitorul Însuși. Cu cât îmi voi da ocazia de a exersa aceste renunțări cotidiene față de voința și poftele mele, cu atât mai mult mă voi găsi dispus să primesc mesajul Învierii. Așadar, asceza creștină nu consistă într-o serie de exerciții de mortificare a trupului, mai mult sau mai puțin dureroasă, ci este înainte de toate această voioasă deschidere de sine a noastră către celălalt.

Renunțând la dorințele noastre și la închiderea noastră egoistă în noi înșine, acceptăm să „murim“ „omului vechi“ din noi, pentru a putea să trăim în Hristos. Această includere în Taina lui Hristos este împlinirea Botezului nostru: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat.“ (Gal. 3, 27). Să fim îmbrăcați în Hristos înseamnă să trăim viața noastră după modelul pe care ni l-a dat Hristos de-a lungul vieții Sale pământești.

E un lucru evident caracterul baptismal al Liturghiei pascale. Evidențiați legătura dintre Botez, moartea și Învierea Mântuitorului.

Slujba Sfintelor Paști era la origine momentul privilegiat în care se săvârșeau botezurile în Biserica veche. Odată cu răspândirea creștinismului, botezul a putut fi săvârșit și cu ocazia altor sărbători, de exemplu Teofania, și mai apoi în oricare altă zi. Însă ar fi de dorit, acolo unde este posibil, să se revină la practica de a săvârși botezurile înaintea slujbei Sfintelor Paști, în momentul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare unită cu Vecernia. Atunci vom putea înțelege ce înțeles are pentru noi slujba Sfintelor Paști: ea este participarea noastră la taina mântuirii. Pur și simplu faptul de a asista la săvârșirea unui botez în această perspectivă, și nu ca la un simplu eveniment din familie, ne-ar permite să aprofundăm înțelegerea noastră asupra dimensiunii pascale a vieții creștine. Atunci vom simți și noi că ne afundăm în apă, acceptând să murim omului nostru vechi, pentru a ne ridica împreună cu Hristos biruitorul. După cum El a rămas trei zile în mormânt, pentru a umple totul de prezența Sa dătătoare de viață, tot așa și noi coborâm de trei ori în apele botezului, pentru a învinge forțele morții și pentru a ieși înnoiți. Această Taină a Botezului va putea astfel deveni o dimensiune permanentă a vieții noastre, o actualizare a tainei Învierii.

Ce pasaj nou-testamentar este cel care surprinde cel mai bine faptul Învierii și v-a hrănit duhovnicește cel mai mult? Comentați-l!

La fel ca reflecția asupra sensului acestor taine liturgice, și meditarea asupra numeroaselor pagini ale Sfintei Scripturi – cu precădere cele ale Sfântului Apostol Pavel, care trăia într-un mod intens prezența în el a lui Hristos Înviat – ne va permite să hrănim credința noastră și să creștem bucuria noastră de-a lungul întregului an. Printre îndemnurile Sfântului Apostol Pavel pe această temă, îl voi alege pe acesta: „Căci dragostea lui Hristos ne stăpânește pe noi, care socotim aceasta, că dacă unul a murit pentru toți, au murit deci toți. (Noi devenim părtași la Jertfa lui Hristos mai întâi prin botez și apoi o prelungim printr-o viață de renunțare la noi înșine.) Și a murit pentru toți, ca cei ce viază să nu mai vieze loruși, ci Aceluia Care pentru ei a murit și a înviat.“ (2 Cor. 5, 14-15).

Aveți vreun fragment liturgic din slujba Paștelui pe care ați vrea să-l explicați?

Toată slujba de Sfintele Paști, mai ales Canonul Sfântului Ioan Damaschinul, este un imn admirabil, care prezintă întregul program al vieții creștine. Din această cauză numeroși sfinți meditau recitindu-l de-a lungul întregului an. Putem să luăm la întâmplare oricare dintre tropare pentru a hrăni entuziasmul și bucuria noastră în fața acestui spectacol al luminii supranaturale care invadează în acele clipe Biserica și inimile credincioșilor. Iată spre exemplu troparul cântării a treia:„Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, înviind Tu. Răstignitu-m-am ieri, împreună cu Tine, Însuți împreună mă preaslăvește, Mântuitorule, întru Împărăția Ta“.

Doar în măsura în care eu voi fi luat parte la Patimile dătătoare de viață voi avea parte de acest elan al învierii, care mă va prinde și pe mine de mână pentru a mă scoate din acest mormânt în care mă complac atunci când mă închid în mine însumi. Învierea lui Hristos este deci propria mea înviere, după cum o repetăm de nenumărate ori în timpul tuturor acestor slujbe sublime, care sunt inima etosului ortodox.

Așadar, nu putem decât recomanda creștinilor, care într-adevăr vor „să trăiască“ sărbătorile Bisericii și să profite de ele, să mediteze la aceste texte liturgice, iar preoților, să le explice în timpul predicilor lor și al întâlnirilor cu credincioșii. Credința noastră ortodoxă este foarte vie, ea nu are de ce să se teamă de secularizare, care subminează și distruge civilizația occidentală; însă trebuie să ne-o asimilăm suficient, trăind-o în fiecare zi, ca centru vital al existenței noastre. Să trăim Paștele într-un mod cotidian, de-a lungul întregului an, și să înțelegem că Împărăția cerurilor a venit deja, că ea este printre noi și în noi. Nu trebuie decât să deschidem ochii conștiinței noastre duhovnicești adormite.

Hristos a înviat! Da, El a înviat într-adevăr în viața mea. (Ionuț Marinescu și Augustin Păunoiu) – cuvantul-ortodox.ro

romaniabreakingnews.ro

,

NU_Paste_ci_PASTI_FERICIT

O gravă eroare de exprimare în pronunțarea denumirii biblice a celui mai mare praznic al creștinismului: Sfintele Paști
Faptul că de câțiva ani, în vocabularul uzual al limbii române – la toate nivelurile și chiar și în mediul bisericesc – s-a inoculat, cu titlul de sindrom, o gravă eroare de exprimare în pronunțarea denumirii biblice a celui mai mare praznic al creștinismului: Sfintele Paști, sau Învierea Domnului, sub forma peiorativă și stranie de „Paște”, ne determină să luăm atitudine, semnalând pericolul iminent de degenerare în erezie a conotațiilor biblice și dogmatice, caracteristice acestui eveniment culminant al mântuirii noastre.

Cu precizarea că neștiință, indiferent cui aparține, nu este o scuză, ci un păcat, în cele ce urmează vom face o prezentare sintetizată a locurilor biblice din Vechiul și Noul Testament, ca prețioase și incontestabile mărturii interne, privind denumirea corectă de „Paști”, a acestei sărbători.

Termenul de „Paști”, are în limba română numai forma de plural pentru exprimarea corectă a multiplelor lui sensuri, din limba ebraică biblică: Chag ha’Ppesách= Sărbătoarea trecerii, sau „Ppesachim” = „a trecerilor” (de la pesách = trecere)(cf. O. Densusianu, Istoria limbii române, I, 1964, p.173; și tot așa: Dicționarul limbii române moderne, Editura Academiei R.P.R., 1958, p. 589 și toate edițiile ulterioare; se admite că termenul „pesah” ar putea fi și de origine egipteană, iar în limba română ar fi ajuns prin filiera bizantino-latină, cu forma „Paschae”). În aramaică, dialectul postexilic (vorbit și de Iisus), există termenul peschá, care definea sărbătoarea iudaică târzie a Paștilor, cu ceremonialul ei calendaristic (Maurice Carrez și François Marcel, Dicționarul grec-român al Noului Testament, trad. Rom. de Gheorghe Badea, Editura S.B.I.R., București, 1999, p. 221).

Aceasta este ce mai mare sărbătoare mozaică, având prăznuire fixă, în fiecare an de la 14 Nisan (Aprilie) și simbolizând renașterea poporului Israel la o viață nouă și liberă de credințele și de robia egipteană, descrisă în Vechiul Testament în cartea Iesirea 1, 8-11, 10. La vechii evrei „Paștile” se mai numeau „Sărbătoarea Domnului” (chag-la Yahaweh), datorită instituirii ei divine (Ieșirea 12,14). Semnificația de bază a termenului „Pesach – Paști” (cf. dr. Vasile Tarnavschi, Arheologia Biblică, Cernăuți, 1930), este însă cea din Ieșirea 12, 12-13: „În noaptea aceea voi trece peste pământul Egiptului și voi lovi pe tot întâiul născut în pământul Egiptului, al oamenilor și al dobitoacelor, și voi face judecată asupra tuturor dumnezeilor în pământul Egiptului, căci Eu sunt Domnul. Iar la voi sângele va fi semn pe casele în care vă veți afla (cf.v.7): voi vedea sângele [mielului] și vă voi ocoli și nu va fi între voi rană omorâtoare, când voi lovi pământul Egiptului” (cf. și vv. 22-23). Tot din vremea aceea, Paștile mai poartă și denumirea de „Sărbătoarea Azimelor” (Chag hammatót; Ieșirea 12, 15-20), din cauză că pe durata celor șapte zile de sărbătoare, la care evreii au mai adăugat una de ordin agrar, legată de începerea secerișului (pr. prof. Dr. Dumitru Abrudan, diac. Prof. Dr. Emilian Cornitescu, Arheologia Biblică pentru Facultățile de Teologie, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1994, p. 314) se consumă numai „azimă”, adică pâine nedospită, amintind de aluatul nedospit, pe care l-au copt israeliții în noaptea ieșirii din Egipt (Ieșirea 12, 34). Cine mâncă pâine dospită în acest răstimp „sufletul acestuia se va stârpi în Israel” (Ieșirea 12,15). Prin absența fermenților din dospire, anzima simboliza curăția, prevenirea stării de corupție și chemarea fiilor lui Israel la o viață mai curată și mai sfântă (ibidem, p. 315).

Se disting trei modalități de sărbătorire a Paștilor în istoria veche a mântuirii:

cea din noaptea plecării din Egipt (Ieșirea 12, 1-28), continuată apoi până la ocuparea Canaanului (Iosua3, 15-17; 5, 10-12), a doua, de la intrarea în Canaan, până la robia babilonică, și a treia, continuă și astăzi, este cea de după revenirea în țară a semințiilor Iuda și Veniamin (ibidem, pp. 314-315). Denumirea actuală a ceremonialului pascal iudaic, este cea de „Seder” (rânduială) și se desfășoară în fiecare familie iudaică, în fiecare seară a zilei de 14 Nissan (Aprilie) (ibidem, p.316). La sinagogă nu se fac servicii divine, decât în prima și în ultimele două zile ale Sărbătorii (Paștilor = Azimilor), iar în casele credincioșilor, ritualul Cinei Pascale (Seder), se respectă numai în primele două seri (pr. prof. Dr. Dumitru Abrudan, Religia iudeilor: Iudaismul, în rev. „Mitropolia Ardealului”, XXXI, 1986, nr. 5, p. 22). Toți membrii familiei se adunau în jurul mesei și fiecare primește câte un exemplar din „hagadah” (istorisierea) de Paști: o carte care cuprinde ceremoniile și lecturile rânduite pentru „Seder”. În mijlocul mesei sunt așezate azimele (matoth), ierburi amare și un ou tare, copt în cuptor (simbolizând vechile sacrificii), pătrunjel (simbolizând viața și verdeața primăverii) și un amestec numit „haroset”, din mere, nuci, vin și cinamon (simbolizând materialele folosite de evrei pe când erau sclavi în Egipt, la confecționarea cărămizilor și la construirea orașelor și depozitelor de grâne ale faraonului.)

Cel mai solemn moment al Sederului îl constituie întotdeauna binecuvântarea (qadhis), rostită de capul familie asupra mâncărilor și a mesenilor, înainte de spălarea rituală a mâinilor și așezarea tuturor la masă. De fapt, această binecuvântare se împarte în două părți, care se rostesc pe rând, în timp ce se consuma patru pahare de vin și se săvârșesc trei spălări rituale ale mâinilor, pe tot parcursul ospățului.

Menționăm însă că acest ritual al Sederului ține numai de tradiția iudaică, neavând niciun fundament scripturistic sau doctrinar (pr. prof. Dr. Dumitru Abrudan, diac. Prof. Dr. Emilian Cornitescu, o.c., p. 316).

Revenind la momentul instituirii divine a Sărbătorii Paștilor din Ieșirea 12, actul jertfirii mielului de un an (al cărui sânge reprezintă ștergerea păcatelor și împăcarea poporului cu Dumnezeu), are un pronunțat sens tipic: mielul pascal, ca întruchipare a blândeții și curăției, îl prefigurează pe Hristos „Mielul lui Dumnezeu”(Ioan 1, 29), Care S-a jertfit pentru iertarea păcatelor întregii omeniri. Tot un sens tipic are și cina pascală iudaică, prefigurând Sfânta Euharistie. Ne zdrobirea oaselor mielului pascal (Ieșirea 12,10) semnifică unitatea poporului ales și comuniunea lui cu Dumnezeu, iar în Noul Testament, ne zdrobirea oaselor Mântuitorului pe Cruce (Ioan 19, 36), reprezintă integritatea Bisericii universale, care este trupul Lui (I Corinteni 12, 27).

În vocabularul creștin, termenul ebraic „Paști” a fost preluat fără nici o dificultate, pentru că Patimile și Învierea Domnului, că evenimente prăznuite în cea mai deplină comuniune eclezială, au coincis cu Paștile evreiești. Altă legătură între ele, în mod sigur nu există (cf. Corinteni 5, 7-8), decât numai un firesc paralelism sinonimic: după cum la baza Paștilor vechi stă eliberarea unui popor dintr-o robie văzută, pământească, Sărbătoarea creștină a Paștilor semnifică eliberarea tuturor popoarelor din robia nevăzută a păcatului și a morții (ibidem).

Însă, înainte de a intra în profunzimea datelor nou-testamentare și ale tradiției creștine, referitoare la Sărbătoarea Sfintelor Paști și la exprimarea denumirii ei în forma exclusivă de plural, se cuvine să facem o recapitulare sintetizată a principalelor texte vechi testamentare, toate având aceeași încărcătură tematică și aceleași conotații etimologice, pe care, parțial, le-am evidențiat deja mai sus.

Așadar în Ieșirea 12, 11-12 se dispune consumarea „cu grabă” a mielului pascal „căci este Paștile Domnului”. În Ieșirea 12, 12-13, este anunțată „trecerea” îngerului morții care-i va lovi numai pe întâii născuți egipteni; în Ieșirea 12, 17 este menționată „scoaterea” = „trecerea” taberelor israelite din pământul Egiptului; în Ieșirea 12, 15-21, Paștile = Azimile (7 zile); în Ieșirea 12, 22-23: din nou se spune că „are să treacă Domnul să lovească Egiptul, dar evrei îi va cruța; în Ieșirea 12, 27: mieii junghiați de Paști = „jertfa ce o aducem de Paști Domnului”; în Ieșirea 12, 41-42: după trecerea celor patru sute treizeci de ani de robie „a fost” = „a mai trecut” încă o noapte de priveghere pentru Domnul, pe care „o vor păzi fiii lui Israel din neam în neam”; în Ieșirea 12, 43: – avem singurul loc biblic în care se vorbește de „Rânduiala Paștelui” (adică forma de singular), cu referire expresă și exclusivă la mielul pascal în sine, ca „nimeni din cei de alt neam să nu mănânce din el!”; în Ieșirea 12, 48 se precizează: „Iar de va veni la noi vreun străin, să facă Paștile Domnului, să tai împrejur pe toți cei de parte bărbătească ai lui…”; în Ieșirea 14, 21-31 este vorba de încă o trecere (a treia): „Fiii lui Israel au trecut prin marea [Marea Roșie, n.n.] ca pe uscat…”; în Iosua 3, 15-17 se pomenește de trecerea Iordanului (a patra) de către Israel, sub conducerea lui Iosua, ca și prin Marea Roșie, în timpul lui Moise; în Iosua 5, 10-12 se menționează cea dintâi serbare a Paștilor în Tara Sfântă, la Ghilgal, în șesurile Ierihonului și încetarea manei.

Iată deci, că în Vechiul Testament atât în momentul instituirii ei divine (Ieșirea 12) cât și în contextul ei istoric imediat (Iosua 1-5), Sărbătoarea mozaică a Paștilor cunoaște numai forma de plural, tocmai datorită multiplelor ei semnificații, pe care și le păstrează întocmai, ba chiar și le mai și sporește în creștinism.

Prin venirea lui Iisus Hristos, sărbătorile iudaice, ca și tot cultul divin public al Vechiului Testament și-au încheiat rolul lor de tipuri sau de „umbre” ale sărbătorilor creștine, care, încă din veacul apostolic comemorează și actualizează marile evenimente din istoria mântuirii (John Bligh, Galatians. A Discussion of St. Paul’s Epistle, (Householder Commentaries, 1) London, 1969, pp. 375-377). De altfel, însuși Sfântul Apostol Pavel înfățișează viața creștină ca pe o mare sărbătoare a bucuriei, prăznuită „cu azimile curăției și ale adevărului” (I Corinteni 5, 8) (O. Cullman, Autorités (art.), la J.- J. Von Allmen, Vocabulaire Biblique, 3-éme éd,. Neuchâtel, 1964 p.32). Această imensă bucurie a restabilirii armoniei universale prin Domnul nostru Iisus Hristos (Coloseni 1, 17-20), își găsește cea mai potrivită expresie în cultul divin public al Bisericii, în imnologia creștină (Efeseni 5, 19; Coloseni 3, 16; Iacov 5, 13) precum și într-un cadru festiv și deopotrivă duhovnicesc: în prăznuirea sărbătorilor creștine.

În ceea ce privește argumentele biblice nou-testamentare despre denumirea creștină de Paști, a Sărbătorii Învierii Domnului, care a înlocuit cu succes Paștile Vechiului Testament, termenii sunt mult mai limpezi și mai fermi, iar sensul lor de o claritate incontestabilă. Altfel, în Matei 26, 17-19 este menționată „cea dintâi zi a Azimilor”, când „ucenicii lui Iisus L-au întrebat: Unde voiești să-Ți pregătim să mănânci Paștile? (v. 17); tot așa și răspunsul lui Iisus: „Mergeți în cetate, la cutare și spuneți-i: Învățătorul zice: Timpul meu este aproape; la tine vreau să fac Paștile cu ucenicii Mei” (vv.18 și 19). În Matei 27, 15 ni se spune: „Iar la sărbătoarea Paștilor, dregătorul avea obiceiul să elibereze mulțimii un vinovat pe care voiau ei” (cf. și Marcu 15, 6; Luca 23, 17; Ioan 18, 39). În Marcu 14, 1 citim: „Și după două zile erau Paștile și Azimile”, iar în Marcu 14, 12-16 ni se relatează: „în ziua cea dintâi a Azimelor, când jertfeau mielul de Paști, ucenicii Lui L-au întrebat: Unde voiești… ca să mănânci Paștile?… și le-a zis: Mergeți în cetate și vă va întâmpina un om, ducând un vas de lut cu apă… și unde va intra, spuneți stăpânului casei: Unde este odaia de oaspeți, în care să mănânc Paștile împreună cu ucenicii Mei?… și au găsit așa precum le-a spus și au pregătit Paștile”.

În Luca 22, 1 avem un enunț: „Și se apropia praznicul Azimelor, care se cheamă Paști”, iar în Luca 22, 7 se confirmă că, a sosit ziua Azimelor, în care trebuie să se jertfească mielul de Paști”; drept pentru care, în Luca 22, 11-13, se stabilește locul pregătirii Paștilor, astfel încât, în Luca 22, 15-16, Mântuitorul va da glas unei dorințe a Lui pe care o nutrea mai demult: „Mult am dorit să mănânc cu voi acest Paști, mai înainte de patima mea. Căci zic vouă că de acum nu voi mai mânca din acestea până când se vor împlini în împărăția lui Dumnezeu”.

În Evanghelia a IV-a datele referitoare la „Paști” sunt și mai precise și mai concrete și mai explicite.

Astfel, în cele trei sărbători ale „Paștilor Iudeilor”, pe care le pomenește cu titlu de repere cronologice, această Evanghelie: „Și erau aproape Paștile Iudeilor și Iisus S-a urcat la Ierusalim” (urmează acum prima alungare a vânzătorilor de animale și a zarafilor din curtea templului).

Urmarea acestei acțiuni n-a întârziat să se producă: „Iar când eram în Ierusalim, la praznicul Paștilor (același din 2, 13) mulți au crezut în numele Lui, văzând minunile pe care le făcea” (Ioan 2, 23). În Ioan 6, 4, contextul săvârșirii minunii înmulțirii celor cinci pâini și doi pești din Betsaida-Iulia, al saturării celor peste cinci mii de oameni și mai ales, al celei mai ample cuvântări a Mântuitorului Iisus Hristos despre Sfânta Euharistie (Ioan 6, 26-58), este un context eminamente pascal: „Și era aproape Paștile, praznicul Iudeilor”. Tot așa, una dintre cele mai eclatante dovezi ale atotputerniciei și dumnezeirii lui Iisus, minunea învierii din morți a lui Lazăr din Betania, s-a săvârșit „aproape de Paștile Iudeilor” ultimul paști petrecut de Iisus în Ierusalim” (Ioan 11, 55) – iar ungerea Domnului „cu mir de nard curat, de mult preț” (Ioan 12, 3), ca ultim act pregătitor „pentru ziua îngropării Lui” (Ioan 12, 7), a avut loc tot în Betania „cu șase zile înainte de acest Paști” (Ioan 12, 1). Evenimentele din săptămâna Sfintelor Patimi sunt puse de autorul Evangheliei a IV-a într-un dramatic context concentric, din ce în ce mai apropiat de acest praznic iudaic al ultimelor Paști din viața pământească a Domnului Hristos: „Iar înainte de praznicul Paștilor, știind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să Se mute din lumea aceasta la Tatăl, a arătat că iubind pe ai Săi care sunt în lume, până la sfârșit i-a iubit”.

Într-o atmosferă de crescândă amplificare dramatică, în Evanghelia a IV-a, începutul „Drumului Crucii” este cu precizie menționat: „Și era vinerea Paștilor, ca la al șaselea ceas…” (Ioan 19, 14).

Tot într-un context pascal (Fapte 12, 1-2) și tot într-o dramatică atmosferă de tensiune produsă în viața Bisericii primare de persecuția declanșată de regele Irod Agripa I, nepotul lui Irod cel Mare, a fost „ucis cu sabia Iacov, fratele lui Ioan” unul dintre Apostolii de „intimitate” ai Domnului (Petru, Iacov și Ioan), după care, „văzând că este pe placul Iudeilor, a mai luat și pe Petru (și erau zilele Azimelor), pe care și prinzându-l l-a băgat în temniță, dându-l la patru străji de câte patru ostași, ca să-l păzească, vrând să-l scoată la popor după Paști” (Faptele Apostolilor 12, 3-4). Întrucât Biserica veacului apostolic și-a centrat întreaga viață cultică pe conținutul „Jertfei vii” a lui Hristos, pentru Sfinții Apostoli, precum și pentru toți fiii de atunci ai Bisericii, ideea de a muri pentru Hristos și Evanghelie (cf. Marcu 8, 35 și loc. par.), era însăși rațiunea de a exista a creștinismului, potrivit și argumentului paulin din I Corinteni 5, 7: „căci (și) Paștile nostru, Histros, S-a jertfit pentru noi”.

Despre sărbătorirea Paștilor în Biserica veacului apostolic

…găsim informații în cele mai vechi scrieri ale creștinismului (Constituțiile Apostolice, V, 17-19; VIII, 33; Canoanele Apostolilor; Canonul I – Antiohia, menționate la pr. prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală (cu noțiuni de artă bisericească), Editura I.B.M.B.O.R., 1985, p. 214). Potrivit acestor mărturii, denumirea de Paști, la început era atribuită de către primii creștini comemorării anuale a Cinei cele de taină, celebrată în Joia Patimilor, seara, printr-o masă rituala care imită Cina lui Iisus și Sfânta Euharistie (ibidem).

Așa cum la evrei, denumirea de Paști s-a extins, în timp, la întreaga perioadă a Azimelor (14-21 Nisan), tot așa și primii creștini au trecut, treptat, de la comemorarea Sfintei Cine, la aceea a morții și mai ales a Învierii Domnului. Comemorarea în paralel a Cinei și a Învierii în Biserica primară, cu același titlu de Paști, constituia o anticipare a ceea ce în literatura teologică de mai târziu, se va numi „Paștile Crucii” (adică sărbătoarea Sfintelor Patimi) și „Paștile Învierii” (comemorarea Învierii Domnului). Deci prin Paști, creștinii Bisericii primare, ca și cei din veacurile imediat următoare, înțelegeau atât sărbătoarea Învierii domnului cât și a Cinei celei de taină, precum și a Sfintelor Patimi, iar uneori numai comemorarea acestora (cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântarea I la Rusalii, la pr. dr. D. Fecioru, Cuvântări la praznice împărătești, p. 247). De aceea, săptămână numită de noi, cei de astăzi, „Săptămână Sfintelor Patimi”, sau „Săptămâna Mare”, la ei se numea „Săptămână Paștilor” sau „Zilele Paștilor” (Constituțiile Apostolice, V, 13, 18, în vol. Scrierile Părinților Apostolici, I, II, pp. 129, 147).

Cu timpul, însă noțiunea de Paști s-a clarificat și s-a restrâns numai la Sărbătoarea Învierii Domnului, pe care noi, cei ce-i suntem astăzi nevrednici beneficiari, nici măcar nu ne străduim să-i reținem și să-i rostim corect denumirea biblică (de Paști), ci o risipim în tot felul de exprimări neautentice, neserioase și chiar eretice, cum ar fi: „Paște”; „de Paște”; „la Paște”; „Paște fericit!”, etc., toate ilustrând o regretabilă carență de cultură creștină, sau cum am mai zis la început, un grav păcat cu neștiință.

Dar de acum gata! S-a încheiat cu neștiință, cu bâjbâiala și cu incertitudinea, bine știind că noi nu prăznuim „Paștele”, ci „Sfintele Paști” și că e incorect să ne felicităm cu „Paște fericit!” sau chiar cu „Paști fericite!”, pentru că atât Paștile cât și Crăciunul sau alte sărbători, sunt zile pline de sfințenie și de fericire prin însăși natura lor, așadar, dorința noastră trebuie să se refere la noi înșine și la faptul că noi, viața noastră și familia noastră trebuie să dorim a fi fericiți de Sfintele Paști, de Crăciun, de Anul Nou, sau de alte sărbători! Cine are urechi de auzit…

Autor: Protopop dr. Ioan BUDE

Publicat de romaniabreakingnews.ro

Sfinte_Pasti_binecuvantate_cu_multa_lumina_romaniabreakingnews_ro

,

Fie ca lumina Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos să vă umple inima de bucurie și viața de binecuvântare! Multă sănătate și bucurie tuturor celor ce mărturisesc din toată inima biruința vieții asupra morții, prin minunea împlinită de Acela ce a venit pentru a mântui neamul omenesc prin jertfă și Înviere!

Dragi români, oriunde v-ați afla…

Hristos a înviat!

URAREA PASCALĂ ÎN CELE 4 DIALECTE ISTORICE ALE LIMBII ROMÂNE
Daco-români: Hristos a înviat! Adevărat a înviat! Paște fericit!
Istro-români: Uscrâsnit-å Isus Crist! Zaista uscrâsnit-å! Bur Vozâm!
Macedo-români: Hristolu anyie! De-alihea anyie! Paște hărios!
Megleno-români: Hristos anghii! Istana anghii! Pașt bun!

Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pre moarte călcând,

Și celor din morminte

Viață dăruindu-le!

De este cineva credincios și iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest Praznic frumos și luminat.
De este cineva slugă înțeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său.
De s-a ostenit cineva postind, să-și ia acum răsplata.
De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-și primească astăzi plata cea dreaptă.
De a venit cineva dupa ceasul al treilea, mulțumind să prăznuiască.
De a ajuns cineva după ceasul al șaselea, să nu se îndoiască nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit.
De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se.
De-a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primește pe cel din urma ca și pe cel dintâi, odihnește pe cel din al unsprezecelea ceas ca și pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; și pe cel din urmă miluiește și pe cel dintâi mângâie; și acelui plătește, și acestuia dăruiește; și faptele le primește; și gândul îl ține în seamă, și lucrul îl prețuiește, și voința o laudă.

Pentru aceasta, intrați toți întru bucuria Domnului nostru: și cei dintâi și cei de-al doilea luați plată.
Bogații și săracii, împreună bucurați-vă.
Cei ce v-ați înfrânat și cei leneși, cinstiți ziua.
Cei ce ați postit și cei ce n-ați postit, veseliți-vă astăzi.
Masa este plină, ospătați-vă toți. Vițelul este mult, nimeni să nu iasă flămând.
Gustați toți din ospățul credinței: împărtășiți-vă toți din bogăția bunătății.
Să nu se plangă nimeni de lipsă, că s-a arătat împărăția cea de obște.
Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate că din mormânt, iertare a răsărit.
Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; și a stins-o pe ea cel ce a fost ținut de ea.
Pradat-a iadul, Cel ce s-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune fiindcă a gustat din Trupul Lui. Și aceasta mai înainte înțelegând-o, Isaia a strigat: Iadul s-a amărât întâmpinându-Te pe Tine jos: amărâtu-s-a că s-a stricat.
S-a amărât că a fost batjocorit; s-a amărât că a fost omorât, s-a amărât că s-a surpat, s-a amărât că a fost legat.
A prins un trup și de Dumnezeu a fost lovit.
A prins pământ și s-a întâlnit cu cerul.
A primit ceea ce vedea și a căzut prin ceea ce nu vedea.
Unde-ți este moarte, boldul?
Unde-ți este iadule, biruința?
Înviat-a Hristos și tu ai fost nimicit.
Sculatu-s-a Hristos și au căzut diavolii.
Înviat-a Hristos și se bucură îngerii.
Înviat-a Hristos și viața stăpânește.
Înviat-a Hristos și nici un mort nu este în groapă; că Hristos sculându-Se din morți, începătura celor adormiți S-a făcut.
Lui se cuvine slavă și stăpânire în vecii vecilor.

Despre Troparul pascal sau Hristos a Înviat

Troparul pascal sau Hristos a înviat (în greacă Χριστός ανέστη) este imnul caracteristic pentru celebrarea Paștilor (a Învierii Domnului) în Biserica Ortodoxă și în Bisericile Catolice Orientale care utilizează ritul bizantin.

Ca și majoritatea troparelor el este un imn utilizat adesea ca refren între versetele din Psalmi, dar este de asemenea folosit și separat. Autorul său este necunoscut. Troparul este adesea cântat de trei ori consecutiv.

În ritul bizantin, «Hristos a înviat» se folosește drept tropar de viers V (I plagal), și se întrebuințează în numeroase locuri din slujbele din săptămâna luminată, precum și în restul perioadei penticostarului, până la sărbătoarea Înălțării.

Troparul este cântat pentru prima dată la Slujba de Înviere după sfârșitul procesiunii din jurul bisericii care are loc la începutul utreniei. Când toată lumea se află în fața ușilor închise ale bisericii, clerul și credincioșii încep să cânte troparul, acesta fiind folosit ca un refren la o selecție de versete din Psalmii 67 și 117 (conform numerelor din Septuaginta; în versiunea autorizată de Regele Iacob I al Angliei a Bibliei publicată în anul 1611 psalmii au numerele 68 și 118):

Să se scoale Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui și să fugă de la fața Lui cei ce-L urăsc pe El. (Ps. 67:1)
Precum se stinge fumul, să se stingă; cum se topește ceara de fața focului, așa să piară păcătoșii de la fața lui Dumnezeu, (Ps. 67:2a)
Iar drepții să se bucure și să se veselească înaintea lui Dumnezeu, să se desfăteze în veselie. (Ps. 67:2b)
Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea. (Ps. 117:24)

La slujbele nocturne, troparul este cântat după fiecare odă a canonului, la sfârșitul Stihirilor Paștilor, de trei ori la sfârșitul Utreniei și la începutul și sfârșitul Orelor pascale. El este cântat din nou împreună cu aceeași selecție de versete psalmice la începutul Sfintei Liturghii, la Vohodul Mic, în timpul și după împărtășanie și la sfârșitul liturghiei. El este apoi cântat din nou împreună cu refrenele la începutul și la sfârșitul Vecerniei. Același obicei persistă în tot cursul Săptămânii luminate.

După Duminica Tomii (prima Duminică de după Paște), troparul este cântat de câte trei ori la începutul majorității liturghiilor și rugăciunilor private în locul invocării uzuale aSfântului Duh, „Împărate ceresc”, și la sfârșitul slujbei din a 39-a zi de după Înviere; aceasta are loc inclusiv până în ziua Înălțării Domnului.

Textul în limba română traduce următorul text din limba greacă:

Χριστός ανέστη εκ νεκρών,
θανάτω θάνατον πατήσας,
καί τοίς εν τοίς μνήμασι,
ζωήν χαρισάμενος!
Transliterare:

Khristos anesti ek nekron,
Thanato thanaton patisas,
Kai tis en tis mnimasi
Zo-in kharisamenos!

În timpul Slujbei de Înviere și a Vecerniei din după-amiaza următoare nu este un lucru neobișnuit să se cânte Troparul pascal în limbile cunoscute de către coruri.

În limba arabă

المسيح قام من بين الأموات
و وطئ الموت بالموت
و وهب الحياة
للذين في القبور
Transliterare:

Al-Masīh qām min baīni’l-amwāt
Wa wati’a al-mawt bi’l-mawt
Wa wahab al-hayāt
Lil-ladhīna fī’l-qubūr!

În limba engleză

Christ is risen from the dead,
Trampling down death by death,
And upon those in the tombs
Bestowing life!

În limba finlandeză

Kristus nousi kuolleista
kuolemalla kuoleman voitti
ja haudoissa oleville
elämän antoi!

În limba franceză

Le Christ est ressuscité des morts;
par Sa mort Il a ecrasé la mort;
et à tous ceux qui gisaient aux tombeaux
Il a fait le don de la vie.

(Traducere a Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală și Meridională)

Le Christ est ressuscité des morts;
par sa mort il a triomphé de la mort;
à ceux qui étaient aux tombeaux
il accorde la vie.

(Traducere după slavonă. Versiunea Chevetogne: prima versiune francofonă.)

În limba georgiană

Kriste aghsdga mkvdretit,
sikvdilita sikvdilisa damtrgunveli,
da saplavelis shinata
tskhovrebis momnichebeli.

În limba germană

Christus ist von den Toten auferstanden,
hat den Tod durch den Tod zertreten,
und denen in den Graebern
das Leben geschenkt!

În limba italiană

Cristo è risorto dai morti
con la sua Morte ha calpestato la Morte
donando la vita
ai giacenti nei sepolcri!

În limba japoneză

ハリストス死より復活し、
死を以て死を滅ぼし、
墓に在る者に
生命を賜へり。
Transliterare:

Harisutosu shiyori hukkatsushi,
shio motte shio horoboshi,
hakani aru mononi
inochio tamaeri.

În limba latină

Christus resurrexit a mortuis,
Morte mortem calcavit,
Et entibus in sepulchris
Vitam donavit.

În limba maghiară

Feltámadott Krisztus halottaibol,
legyözte halállal a halált,
és a sírban lévőknek
életet ajándékozott.

(Versiune ruteană. Traducere după slavonă.)

În limba neerlandeză

Christus is verrezen uit de doden;
door zijn dood heeft Hij de dood overwonnen;
aan de doden in de tombes,
heeft Hij het leven gegeven.

(Versiune flamandă.)

Christus is opgestaan uit de doden;
door de dood vertreedt Hij de dood,
en schenkt weer het leven aan hen,
in het graf.

(Versiune amsteleză.)

În limba polonă

Chrystus powstał z martwych,
śmiercią podeptał śmierć
i będącym w grobach
życie dał!
Transliterare:

Khristoos povstaoo z martvykh,
Smercioo podeptaoo smierts,
E bendontsim v grobah
Zhitse daoo!

În limba portugheză

Cristo ressuscitou dos mortos,
pela morte ele venceu a morte,
aos que estavam no tumulo
Cristo deu a vida.

În limba sârbă

Христос васкрсе из мртвих,
смрћу смрт уништи.
и онима који су у гробовима.
живот дарова!
Transliterare:

Hristos vaskrse iz mrtvih,
smrću smrt uništi.
I onima koji su u grobovima.
Život darova!

În limba slavonă

Versiunea veche (în prezent folosită doar de către credincioșii de rit vechi)
Хрїстосъ воскресе изъ мертвыхъ,
Смертїю на смерть настѹпи,
И грѡбным животъ дарова!
Transliterare:

Hristos voskrese iz mertvîh
Smertiiu na smert nastupi
I grobnîm jivot darova!
Versiunea nouă elaborată în urma reformelor inițiate de Patriarhul Nikon, în prezent în uz
Хрїстосъ воскресе изъ мертвыхъ,
Смертїю смерть поправъ,
И сѹщымъ во гробѣхъ
животъ даровавъ!

Transliterare:

Hristos voskrese iz mertvîh,
Smertiiu smert poprav,
I sușcim vo grobeh
Jivot darovav!

În limba spaniolă

Cristo ha resucitado de entre los muertos,
con su muerte ha vencido a la muerte,
y a los sepultados
ha dado la vida.

În limba ucraineană

Христос воскрес із мертвих,
смертю смерть подолав,
і тим, що в гробах,
життя дарував!
Transliterare:

Hrîstos voskres iz mertvîh,
smertiu smert podolav,
i tîm șcio v hrobah
Jîttia daruvav!

Troparul pascal în ritul armean

În ritul armean, Troparul pascal are alt text decât în cel bizantin, și se folosește drept jamamud, adică înlocuiește imnul Unule-născut.

Textul

Քրիստոս յարեաւ ի մեռելոց,
մահուամբ զմահ կոխեաց,
եւ յարութեամբն իւրով մեզ զկեանս պարգեւեաց,
նմա փառք յաւիտեանս ամէն։
Transliterare:
Krisdos hareav i mereloț, mahuamp
îzmah gokheaț, yev haruteamp
în ivrov meč zg·eans barqeveaț;
înma park havideans amén.
Traducere:
Christos a înviat din morți,
cu moartea pe moarte călcând,
și prin învierea sa, viață dăruindu-ne;
lui mărire în veci, amin.

Surse: oradereligie.wordpress.com, TroparPascal/ro.wikipedia.org, Doar Ortodox, sfantuldaniilsihastrul.ro, Vlad Cubreacov

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press