,
Peste Cortina de fier, un dialog între Horia Stamatu si C-tin Noica
Motto: «Tot ce a fost realism socialist va dispărea (…). Eminescu va putea fi publicat în întregime (…).Ceea ce exilații și condamnații au spus în opera lor va fi reluare și repovestire a trecutului, ceea ce înseamnă posibilitate de a fi în viitor» (Vintilă Horia, în “Cuvântul Românesc”, mai 1989)
După citirea «gândului despre originalitatea civilizației românești » publicat de Noica în revista «Destin» scoasă la Madrid de Uscătescu, Horia Stamatu (1) – care în 1934 fusese premiat odată cu Constantin Noica, Emil Cioran și Eugen Ionescu de un juriu format din Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino, Șerban Cioculescu, Tudor Vianu și Romulus Dianu -, scrie în Revista Scriitorilor Români de la Muenchen despre «operatorul ontologic» noician, dând impresia celui mai normal dialog între scriitori. Că era o falsă impresie se vede din însăși comentariile lui Stamatu.
Impresionat ca și Constantin Noica de gândirea religioasă a celor doi mari universitari (profesorii Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu) în preajma cărora ambii s-au format, Horia Stamatu meditează la valențele religioase ale operatorului ontologic propus de Noica. Mai precis, Stamatu îl readuce pe întru din mrejele filosofiei noiciene în locul de unde a fost preluat de filozoful închis șase ani pentru delicte de opinie și apoi (pentru aceleași motive) urmărit până la moarte de paznicii sclaviei intelectuale din vremea materialismului obligatoriu.
Transfigurată de haloul de arhaicitate conferit de textul românesc al Crezului din care provine, prepoziția întru a fost aleasă de traducătorii Sfintei Liturghii care n-au vrut să se depărteze de limbajul vorbit. Dar, fiindcă transpunerea românească ar fi sunat : «cred într-unul Dumnezeu», care nu are darul de a sugera în subsidiar credința creștină în Treimea care este Unu, ei ar fi recurs la o inovație lingvistică: «Cred întru unul Dumnezeu», propunându-l pe acest întru cărturăresc.
Horia Stamatu va observa că expresia întru adevăr preia din litera sacră a Crezului prepoziția «întru» cu întreaga ei greutate conferită de context. De aici ar urma că înțelesul expresiei «întru adevăr» nu se poate distanța cu totul de contextul sacru.
Când în 1951 Constantin Amăriuței și-a luat inima-n dinți si s-a dus să-l viziteze pe Heidegger, el i-a vorbit filosofului retras într-o cabană din munți despre gândirea religioasă a lui Mircea Vulcănescu și de întemnițarea acestuia de către ocupantul sovietic al României de două ori sfârtecate: o dată în 1940 și a doua oară în 1945, după Yalta. In termeni cât mai sugestivi, Amăriuței i-a povestit acestuia despre Dimensiunea românească a existenței, așa cum o schițase fostul său profesor de etică în 1943-1944, zăbovind asupra transcederii fenomenalității vremelnice pe care i-o sugerase lui Mircea Vulcănescu lumea văzută ca o carte de semne ale întrepătrunderii lumii de aici cu lumea de dincolo. Tânărul doctorand de 28 de ani i-a mai relatat atunci și ipoteza lui Mircea Vulcănescu după care ab aevum (însemnând în latină din eternitate) a dat în românește pe aevea, surprins să-l vadă pe Heidegger consemnând etimologia propusă (v.“Caiete de dor”, vol.I-III, Ed. Jurnalul Literar, București, 2000-2003) cândva de filozoful român ce avea să mai trăiască un singur an, schingiuit cum era în permanență în închisoarea din Aiud după întoarcerea din spitalul penitenciar Vacărești (v.video Colocviu M. Vulcănescu, Tecuci, 20011, I. Vasiliu-Scraba despre moartea lui Mircea Vulcănescu http://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ )
In paranteză fie spus, admirația pe care i-o trezise la Freiburg înainte de 1944 profesorului Heidegger istețimea studenților săi români (Al. Dragomir, Octavian Vuia, Costache Oprișan, etc.) ieșea la iveală ori de câte ori folosea substantivul «die Lateiner» atunci când la seminarele speciale cerea părerea doctoranzilor români. Or, de-a lungul unui deceniu și jumătate avusese de multe ori ocazia să-i cunoască pe foștii studenți al lui Nae Ionescu de la Universitatea din București sau ai lui D.D.Roșca si Lucian Blaga de la Universitatea din Cluj. E suficient să ne gândim că din primii săi ani de Freiburg veniseră din România să-l audieze pe Heidegger C-tin Floru (trimis chiar de Nae Ionescu) și D. C. Amzăr cu care filosoful german va păstra o legătură durabilă (v. Jurnalul berlinez, Ed. Romania Press, Buc., 2005). Dintre cei care ulterior au devenit personalități marcante ale culturii noastre l-au mai audiat pe filosoful de la Freiburg: Stefan Teodorescu, Petre Țuțea, Petre Pandrea, N. Balcă (autorul articolului «Interpretarea existenței omenești în filosofia lui Heidegger”), Chirilă Popovici, Virgil Bogdan, C-tin Noica și Vintilă Horia. In decembrie 1942 Walter Biemel scria în rev. «Universul literar» că “Heidegger cunoaște Romănia din buna reputație de a fi o țară a filosofilor, căci mereu îi vin de acolo studenți”. Din grupul ultimilor săi studenți, Alexandru Dragomir i-a tradus în română eseul Was ist Metaphysik ? împreună cu Walter Biemel. Această primă traducere din anii patruzeci a fost publicată de Virgil Ierunca la Paris în 1956, la vremea când deja mai apăruseră două variante de traducere românească a unei lucrări heideggeriene, «Feldweg», transpusă în românește în 1951 de C-tin Amăriuței în paralel cu Stefan Teodorescu.
Inainte de îndepărtarea sa de la Universitate, Heidegger avusese prilejul să-și facă o idee despre cultura romănească (2) citind cu interesrevista «Saeculum» scoasă de L. Blaga între 1943 si 1944 ce cuprindea rezumate în limba germană și, scris de Zevedei Barbu (secretarul de redacție), chiar un articol dedicat filozofiei heideggeriene. Peste câteva decenii (în “Revista Scriitorilor Români”, Muenchen,1981), despre gândirea heideggeriană avea să scrie și Horia Stamatu, cu ocazia traducerii eseului Hoelderlin și esența poeziei (3), amplu comentat și adnotat.
Revenind la «operatorul ontologic» propus de C-tin Noica, Horia Stamatu observă pe bună dreptatre ca operatorul «întru» nu poate fi de sine stătător, așa cum îl decupase Constantin Noica în studiul intitulat Originalitatea civilizației românești(în “Destin”, vol. 24-25, Madrid, 1972, p.28-30)și în întreaga sa filozofie. Pentru că «întru» cere cu necesitate sa fie ‘întru’ ceva anume. Lucru pe care l-a presupus desigur si filozoful de la Păltiniș, silit permanent să escamoteze orizontul religios al gândirii sale (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arheul istoric întrupat de Mircea Eliade, în rev. “Conta”, Nr.10/2012, Piatra Neamț, p.126-131). După Stamatu, șubrezenia presupunerii lui Noica după care «ar fi posibil» ca originalitatea civilizației noastre să stea în faptul de a fi creat și aplicat pe toate planurile ei prepoziția întrureiese din aplicarea acestei prepoziții la doctrina oficială a regimului instituit la noi cu forța armatei sovietice de ocupație.
Neputând purta un autentic dialog cu filosoful aflat în «temnița» în care se transformase întreaga Țară cu granițele ei bine zăvorâte, Horia Stamatu schițeză totuși punctul său de vedere asupra sintezei particulare pe care o reprezintă cultura și civilizația românească.
Dar înainte de a prezenta poziția sa în această problemă, el face remarca următoare: dacă o civilizație este întru «ceva» al altei civilizații (în cazul de față al civilizației comunismului sovietic), ea încetează de a mai fi «întru» acel ceva propriu prin care s-a definit ca o civilizație anume, si urmează a dăinui doar în cadrul speciei, fără nici o originalitate. La întrebarea «întru ce» s-a definit civilizația românească, Horia Stamatu răspunde că întru creștinism: Exact cum se interzicea a se spune în cultura română păzită de ideologii comuniști, mercenari ai ocupantului sovietic. Din perspectivă istorică, Horia Stamatu observă cum civilizația românească a putut fi peste o mie de ani întru fundamentul ei spiritual oferit de acea proprie și neobișnuită unitate de limbă și de spirit religios. Doar după trădarea de la Yalta (1945), originalitatea culturii românești de inspirație religioasă a părut că va putea fi anihilată odată cu impunerea forțată a acelui «întru dogmatica materialismului dialectic». Dar nu a fost așa. Ea nici n-a fost contrazisă, nici n-a dispărut. Pur și simplu s-a retras în clandestinitatea în care circulau prin anii cinzeci sonetele compuse de Vasile Voiculescu înainte de a fi băgat în pușcărie ca cel din urmă delicvent, sau cum aveau să circule poeziile scrise de exilați sau compuse în închisoare de Radu Gyr, Nichifor Crainic si de mulți alți poeți aflați fără de vină după gratii, poezii cărora nici azi criticii oficiali din perioada comunistă nu le-au făcut loc în literatura română de după 23 august 1944, plasându-le într-o categorie bine îngrădită (v. lipsa scriitorilor din exil și a poeziilor din închisori în «Istoria literaturii… » scoasă de Alex. Stefănescu în 2006). Chiar și refuzul Panoramei literaturii române (Ed. Crater, București, 1996) a lui Bazil Munteanu (neinclusă în manualele de liceu după 1990) ne pare a fi paradigmatic. Fiindcă această valoroasă lucrare, bine cunoscută în Occident, cuprinzând mulțime de nume de scriitori marginalizați după 1945, precum și nume de scriitori martirizați prin pușcăriile atent supraveghiate de oamenii Kremlinului, a fost încă din 1945 îngropată odată cu decapitarea spirituală a României prin interzicerea capodoperelor de gând incluse în nesfârșitele liste de cărți interzise de sovietici.
Dionisie Ghermani scria că democrația la nivel mondial este o “iluzie întreținută de oamenii de stat ai Vestului”. Acest istoric, devenit expert în trădările vesticilor față de principiile democrației la scară internațională, n-a fost mirat să constate în 1994 preferința americanilor si a multor capitale europene pentru Moscova considerată de ei drept «factor de ordine» în fosta arie sovietică (v. Dionisie Ghermani, Despre Democrație, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p.82). Intr-un astfel de context așa-zis democratic devine oarecum inteligibilă rațiunea pentru care, după căderea comunismului în România și publicarea cărții lui Bazil Munteanu în traducere românească, Panorama literaturii române n-a reușit să-i trezească pe criticii noștri din amorțeala prea îndelungatei lor „odihne” (apud. Noica) în George Călinescu.
Referitor la unitatea de limbă română, “neobișnuită în restul Occidentului” Horia Stamatu nu pierde ocazia de a consemna că limba română forțată a fi «întru materie, Marx, Lenin și război religios » este «mai chinuită ca în vremea când Titu Maiorescu a dat alarma în Beția de cuvinte» și că Statul român, ca unitate de bază a civilizației românești, este «în curs de distrugere» (p. 145).
De-a lungul timpului trecut de la adoptarea creștinismului în limba latină de către strămoșii românilor (sec. IV) s-a dovedit cu prisosință că pentru civilizația românească primordiale nu au fost formele religioase ci spiritul creștin. «Lipsa războiului religios la Români este cea mai importantă notă caracteristică a civilizației lor» subliniază Horia Stamatu (v. Revista Scriitorilor Români, nr. 11, 1972, p. 144).
In România, mai remarcă el, războiul religios a început să se desfășoare în spațiul concentrațional păzit de mercenarii ocupantului sovietic, când Nichifor Crainic, fost profesor la facultatea de teologie din Chișinău, ca să supraviețuiască regimului de exterminare, trebuia să “mărturisească superioritatea temnicerului față de Dumnezeu, pentru că temnicerul putea să-i dea o lingură de supă în plus, pe când Dumnezeu nu putea » (p. 145).
În opinia lui Stamatu, civilizația românească «s-a centrat mai mult în sacru decât în juridic» (p 145), ceea ce ar constitui o altă trăsătură de originalitate a ei. Acest fapt, ținând de esențe și nu de superficialitatea formalismelor juridice, “a influențat mult limba românească” Iar aemenea centrare de tip “organic” s-a văzut din toleranța românilor față de alte credințe religioase, la ei neputându-se nicicând întâmpla o noapte a Sfântului Bartolomeau. Numai forțata impunerea de după 1945 lui a fi «întru materie» a făcut ca suprema originalitate a civilizației românești, adică excluderea războiului religios, să fie înlocuită prin contrariul ei: războiul religios permanent. Razboi dus și astăzi, dacă să ne gândim la războiul culturii române oficiale dus împotriva gânditorului Horia Stamatu (1912-1989). Sau la răfuiala de ultimă oră cu opera poetului bucovinean Vasile Posteucă, devenit în 1966 profesor la State College din Mancato, Minnesota, răfuială în care, fără jenă s-a folosit drept artilerie grea un fragment dintr-un articol «semnat» de Radu Gyr și publicat în «Glasul Patriei» înainte ca deținutul Radu Gyr să fi fost eliberat din temniță (v. Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc, Ed. Compania, Bucuresti, 2003, p. 581).
Semnificativ este si faptul că după 1990 niciuna dintre editurile mari (care platesc din greu traducerile romanelor de duzină cu care umplu piața de carte) nu s-a repezit să traducă teza de doctorat în filozofie a lui Vasile Posteucă (1912-1972) despre experiența interioară în opera lui R. M. Rilke, carte esențială pe care n-am citit-o și mi-ar plăcea s-o citesc. Ca să nu mai amintesc de atâtea alte scrieri ale exilaților – încă nerecuperate de cultura română post-decembristă -, avându-i de autori pe Zevedei Barbu, Chirilă L. Popovici, Stan M. Popescu, Alexandru Busuioceanu, Petru Iroaie, Dionisie Ghermani, Mircea Eliade, Vintilă Horia, Ștefan Teodorescu, Octavian Vuia, Nicolae Herescu, D. C. Amzăr, G. Uscătescu, etc, lucrări care, cu asemenea autori, ar putea desigur reprezenta pentru cititorul român contemporan exact hrana spirituală pe care o tot caută și o găsește atât de rar.
Isabela Vasiliu-Scraba
_____
Note:
1. Înainte de 1989, citind într-o bibliotecă occidentală volumul „Kairos” al lui Horia Stamatu mi-a părut extraordinar. Nu știam nimic despre autor, dar poezia sa avea un sunet pe care nu-l mai auzisem niciodată. M-a impresionat nespus. I-am citit apoi, la Biblioteca Academiei, contribuțiile din «Revista Scriitorilor Români» apărută la Muenchen și m-a cucerit din ce în ce mai mult. Târziu de tot am aflat că Virgil Ierunca (1920-2006) a regretat toată viața că nu și-a oferit nicicând răgazul de a scrie o monografie dedicată acestui emblematic scriitor al exilului românesc. Despre Horia Stamatu am scris următoarele texte: Isabela Vasiliu-Scraba, Hermeneutica folclorului românesc la doi scriitori din exil : Horia Stamatu și Constantin Amăriuței, în rev. « Viața Românească », Anul XCIV, nr. 3-4, 1999, p.203-206 ; Horia Stamatu despre MIORITA, în rev. « Asachi » (Piatra Neamț), Anul XI, nr. 177, nov. 2003, p.7-8; Exilul parizian al poetului Horia Stamatu, în rev. “Origini” (Romanian roots), vol. VII, nr. 9-10 (75-76), 2003, p.14; vol. CONTEXTUALIZĂRI, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, p. 73-92, care se poate citi pe internet ; in volumul bilingv Deschiderea cerurilor într-un mit platonic și în Miorița / The opening of the skies in a Platonic myth and in Mioritza ballad, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, p. 38-42;
2. Inainte de 1945 cultura românească era bine reprezentată în capitala Germaniei prin Institutul Româno-German condus de prof. Sextil Pușcariu. Aici a conferențiat C. Noica în anii patruzeci, aici s-a lansat în 1943 traducerea germană a istoriei literare scrisă (si completată) de Bazil Munteanu precum si Der mioritische Raum a lui Blaga, însoțit de un articol de prezentare a filosofului român «Lucian Blaga als Kulturphilosoph» publicat de Amzăr într-un săptămânal, pe 13 aug. 1944.
3. La cei 86 de ani cu puțin înainte de moarte, Heidegger și-a rugat fiul sa-i citească la înmormântare din versurile lui Hoelderlin (v. Walter Biemel în vol. Martin Heidegger, Ființă și timp, Ed. Jurnalul literar, Buc., 1993).
Autor: Isabela Vasiliu-Scraba
Durata variaza intre 2-3 minute si pana la cca jumatate de ora. Cuvinte cheie: Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu, Mircea Eliade, Parintele Arsenie Boca, Vintila Horia, Principesa Ileana/Maica Alexandra, C. Noica, Vasile Bancila, Faust, Lucian Blaga.
