ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "holocaust"

holocaust

,

„Ca organizație care se ocupă de istoria Holocaustului, IHRA știe foarte bine care sunt consecințele eșecului comunității internaționale de a răspunde eficient în situațiile de criză umanitară. Deși circumstanțele privind situația actuală a refugiaților sunt diferite, pot fi identificate unele paralele între tratamentul refugiaților atunci și acum, în special privind închiderea granițelor, creșterea xenofobiei, utilizarea discursului umilitor și dezumanizant”, a declarat președintele IHRA, Mihnea Constantinescu.

Acesta a mai declarat că își „exprimă „profunda îngrijorare privind starea refugiaților ce sunt nevoiți să părăsească țările răvășite de război, precum și față de tendințele de accentuare a antisemitismului, islamofobiei și a naționalismului de extremă dreapta”.

Peste 180 de experți și reprezentanți ai unor organizații internaționale implicate în problematica drepturilor omului și sprijinului umanitar pentru refugiați, reprezentanți ai instituțiilor și organizațiilor partenere IHRA și reprezentanți ai Sfântului Scaun, participă la această conferința sub patronajul României.

Foto: Memorialul holocaustului din Bucuresti

RBN Press / București / 17.02.2017

,

Filmul „Struma”, al regizorului Simcha Jacobovici, va fi proiectat, în această seară, de la ora 19:00, la Institutul Cultural Francez din București, în cadrul Zilelor filmului dedicat memoriei Holocaustului scrie agenția rador.ro citată de romaniabreakingnews.ro

Nava Struma

Pelicula spune povestea celor 790 de evrei români care s-au îmbarcat, pe 12 decembrie 1941, pe vasul ‘Struma’, încercând să se refugieze în Palestina. Nava a fost, însă, torpilată, în Marea Neagră, de un submarin rusesc și scufundată, iar în urma tragediei a existat un singur supraviețuitor. Coordonatoarea evenimentului organizat de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, Elizabeth Ungureanu, a vorbit despre importanța proiecției din această seară.

Elizabeth Ungureanu: Filmul se centrează pe povestea celor aproape 800 de evrei români care urcă la bordul unei ambarcațiuni, ‘Struma’, care se duce Palestina. Cred că a nu uita foarte bine se pliază pe a nu se repeta, și acesta este practic și scopul pentru care încercăm să aducem către publicul larg acest tip de eveniment.

Între 1938 și 1940, 25 de nave reușiseră să plece din porturile românești cu destinația Palestina. În anii care au urmat (1940-1944) au putut pleca alte vase, patru dintre ele au ajuns la destinație („Morina“, „Bulbul“, „Cazbek“ și „Patria“), iar două („Struma“ și „Mefkure“) au fost scufundate în Marea Neagră, împreună cu toți cei aflați la bord, conform Evz.ro

Tragedia vasului „Struma“ a devenit foarte cunoscută prin prisma faptului că, dintre cei 769 de pasageri (dintre care peste 70 de copii), nu a existat decât un singur supraviețuitor, David Stoliar, pe atunci un tânăr în vârstă de 19 ani.
„Struma“,un vechi barcaz bulgar cumpărat de organizațiile evreiești, care naviga sub pavilion panamez și care trebuia să asigure o singură traversare până în Palestina, a plecat din portul Constanța pe 12 decembrie 1941, la orele 14.30.

Gabriel Negru – romaniabreakingnews.ro

,

Ziua Națională de Comemorare a Holocaustului este un eveniment național ținut pe 9 octombrie în România, dedicat comemorării victimelorHolocaustului, în special, rolului României în acest episod al istoriei. În această zi, diverse ceremonii au loc în toată țara, pentru a comemora evreii și rromii care au murit în Holocaust.

Data de 9 octombrie a fost aleasă deoarece în această zi, în 1941, a început deportarea evreilor din Bucovina în Transnistria. Bucovina revenise sub administrația României conduse de Ion Antonescu în luna iunie a aceluiași an.

Prima Zi Națională de Comemorare a Holocaustului a fost ținută în 2004.

Memorialul holocaustului din Bucuresti

Memorialul Holocaustului din Bucuresti

Cu prilejul Zilei Holocaustului în România, se menționează în HG, ”vor fi organizate acțiuni culturale, simpozioane, mese rotunde și alte acțiuni cu tematică specifică”. Autoritățile administrației publice „vor acorda sprijin de specialitate pentru organizarea și desfășurarea manifestărilor ocazionate de acest eveniment”.

În 2009, la 8 octombrie, a fost inaugurat Memorialul Holocaustului din România, un ansamblu sculptural realizat de artistul Peter Jacobi, în prezența președintelui Traian Băsescu, dar și a numeroși reprezentanți ai comunității evreiești.

Pe o suprafață de 2.894 mp din domeniul public al Capitalei, au fost ridicate cinci construcții: un Memorial, Steaua lui David, Via Dolorosa, Roata Țiganilor și Coloana. Inițiativa realizării monumentului a aparținut Ministerului Culturii și Cultelor, ca urmare a recomandărilor Comisiei internaționale pentru studierea Holocaustului în România și a consultărilor cu reprezentanți ai Federației Comunităților Evreiești din România, ai Comisiei Wiesel și ai supraviețuitorilor Holocaustului. Monumentul a costat 17 milioane lei, bani plătiți de Ministerul Culturii. La ceremonie, al cărei amfitrion a fost actrița Maia Morgenstern, au vorbit marele rabin Menachen Hacohen, primul rabin Shlomo Sorin Rosen, precum și președintele Traian Băsescu.

romaniabreakingnews.ro

,

shimon_peres

Fostul presedinte al Israelului Shimon Peres, laureat la Premiului Nobel pentru Pace a murit miercuri dimineata la orele 03.40 (00.40 GMT) la Tel Aviv la varsta de 93 de ani, a informat Israel News Agency, preluata de Reuters și citat de romaniabreakingnews.ro

Shimon Peres, unul dintre parintii fondatori ai statului Israel, a murit marti noapte intr-un spital din Tel Aviv, la varsta de 93 de ani. In urma cu doua saptamani Peres suferise un atac cerebral, din cauza caruia a ramas sedat si intubat. Marti starea lui s-a deteriorat brusc, iar familia a decis ca nu va fi tinut in viata cu ajutorul aparatelor. De-a lungul timpului a detinut diferite portofolii ministeriale, a condus guvernul israelian si a fost sef al statului intre 2007 si 2014. Din toata lumea se revarsa acum mesaje de condoleante.

Shimon Peres, președintele isrelian care a recunoscut că românii au salvat viețile evreilor

Shimon Peres, presedintele statului Israel: “Nu vom uita niciodată că, în perioada cea mai întunecată a Europei, în perioada nazistă, românii au salvat viețile multor evrei de aici – 400.000 de evrei -, care au venit în Israel și au contribuit și contribuie la construirea Israelului; ei iubesc Israelul, dar nu și-au uitat iubirea pentru România, și-au păstrat cultura românească. Pentru aceasta, doresc să mulțumesc poporului român.” – 12 August 2010, Bucuresti, Palatul Cotroceni

Intr-un text memorialistic al fostului rabin al Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger, datat “New York, în luna mai 1988″, text intitulat AJUTORUL ROMANIEI ÎN ACȚIUNEA DE SALVARE A EVREILOR ÎN TIMPUL NAZISMULUI, autorul afirmă:

“În primul rând putem afirma ca un fapt cert că nu am fi fost capabili să realizăm operația de salvare, dacă nu am fi primit ajutor din partea unor oameni, neevrei, cu gândire umanistă, antifascistă. Și când reexaminez trecutul, în fața mea apare în special figura unui om, care fără nici o ezitare s-a alăturat celor prigoniți, întinzându-ne mâna sa protectoare și frățească. Acest om a fost profesorul RAOUL SORBAN. […] Prima inițiativă de a găsi soluții, de a lua niște măsuri pozitive i-a aparținut lui RAOUL ȘORBAN. La începutul anului 1941 mi s-a adresat cerându-mi ajutor […] Nu se pot enumera pe scurt toate acele inițiative ale lui RAOUL ȘORBAN, care au fost decisive în evoluția unor importante operațiuni. Pe scurt, aș aminti un fapt decisiv pentru destinul operațiunii, anume că, prin mijlocirea lui RAOUL ȘORBAN, s-a realizat o largă cooperare, cu participarea lui EMIL HAȚIEGANU, a episcopului IULIU HOSSU, a lui AUREL SOCOL, a mai multor preoți greco-catolici și ortodocși, ca TITUS MOGA, FLOREA MUREȘAN, VASILE AȘTILEANU, COSMA, STĂNESCU și a altora, a lui EUGEN FILOTTI, ambasadorul României la Budapesta, a consulului României la Oradea, MIHAI MARIN, a colonelului MIHAI GURGU, atașat militar – cu mașina căruia au fost trecuți peste graniță, în România, mai mulți evrei și neevrei, între ei dr. ERNEST MARTON – și a colonelului VICTOR CUPȘA din Turda, datorită căruia s-au obținut sute de documente de călătorie pentru evreii refugiați în România, a profesorului dr. CORIOLAN TĂTARU din Sibiu și a multor altora. Datorită acestei colaborări a fost mobilizată populația românească de-a lungul întregii frontiere româno-maghiare, care, în mod dezinteresat, a facilitat trecerea graniței de către evrei.

RAOUL ȘORBAN a fost și omul de legătură între mine și > care își primeau onorariile numai după ce se reîntorceau cu mesajul cifrat, stabilit de mine, dovedind că operațiunea de trecere a frontierei a reușit. […] Dupa ce am sosit la București, am fost ajutat din nou de RAOUL ȘORBAN, întrucât el s-a alăturat acțiunii de salvare a evreilor, condusă de A.L. ZISSU, șeful mișcării sioniste din România.

Prin mijlocirea lui RAOUL ȘORBAN am intrat in legătura cu IULIU MANIU. […] RAOUL ȘORBAN, gata să facă orice sacrificiu, a luat formularele pe care le-am primit de la IULIU MANIU și a trecut clandestin granița în Ungaria, la Cluj, ca să le împartă evreilor ce urmau să vină în România. Dar la Cluj nu a mai găsit evrei. Maghiarii au golit ghetoul din Cluj în numai 6 săptămâni. Cu această știre cumplită a revenit RAOUL ȘORBAN la București.” mai mult integral aici: Presedintele Israelului, Shimon Peres: Romanii au salvat de la moarte 400.000 de evrei. Cum au actionat preotii romani din Ardealul ocupat de unguri pentru a-i scapa pe evrei de la Auschwitz prin Retelele Omeniei conduse de Raoul Sorban

Shimon Peres

Shimon Peres a fost de două ori prim-ministru între 1984 și 1986 și în 1995-1996, iar apoi președinte din 2007 până în 2014. Prezent pe scena politică încă de la crearea statului Israel în 1948, el a evoluat în o mulțime de funcții cu același simț al responsabilității.

La 93 de ani, el a rămas activ prin Centrul Peres pentru pace, care promovează coexistența pașnică între evrei și arabi.

Omul politic Shimon Peres, prim-ministru (13 septembrie 1984 — 20 octombrie 1986 și 4 noiembrie 1995 — 18 iunie 1996), cel de-al nouălea președinte din istoria Israelului (15 iulie 2007 — 24 iulie 2014), laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1994, pe care l-a împărțit cu Yitzhak Rabin și cu liderul palestinian Yasser Arafat, s-a născut la 21 august 1923, la Visnieva (Polonia, astăzi Belarus), în familia unui comerciant.

În 1933, a emigrat, împreună cu familia, în Palestina, teritoriu aflat sub mandat britanic, unde tatăl său se stabilise cu doi ani în urmă. A urmat cursurile Școlii agricole Ben Shemen din Lod.

Și-a început cariera politică la vârsta de 20 de ani, devenind membru și, la scurtă vreme după aceea, secretar al mișcării regionale de tineret Hano’ar Ha’oved. Cel care i-a înlesnit ascensiunea politică a fost David Ben-Gurion, considerat a fi părintele fondator al statului Israel.

În 1948, Shimon Peres a fost detașat la Cartierul general al Haganah (organizație paramilitară antibritanică), pentru a supraveghea achizițiile de armament și efective militare. Ulterior, premierul David Ben-Gurion l-a numit șeful delegației permanente a Ministerului Apărării în SUA. În paralel cu misiunea desfășurată în SUA, Shimon Peres a urmat cursurile Universității din New York și ale Harvard School of Public Administration. A revenit în Israel în 1952. Un an mai târziu, a fost numit director general în Ministerul Apărării și, în 1959, ministru al Apărării.

A jucat un rol esențial în crearea sistemului de apărare al Israelului, dezvoltând relații strânse în domeniul militar cu Franța și R.F. Germania (1952-1965). Shimon Peres și Ben-Gurion au fost excluși din Partidul Muncitoresc Unit (MAPAI) (septembrie 1965), după ce Ben-Gurion fondase RAFI (Lista Muncitorilor din Israel). MAPAI și RAFI au fuzionat, dând naștere Partidului Muncii, condus de Golda Meir (1968).

A fost numit ministru al Transporturilor și comunicațiilor în guvernul condus de Golda Meir (1970) și ministru al Apărării în Guvernul Yitzhak Rabin (1974). După demisia premierului Y. Rabin (februarie 1977), Shimon Peres și-a asumat provizoriu conducerea guvernului.

Alegerile pentru Knesset, din mai 1977, au adus la guvernare Blocul Likud, condus de Menahem Begin. În același an, Shimon Peres a devenit liderul Partidului Muncii. În urma scrutinului legislativ din 23 iulie 1984, Partidul Muncii și Blocul Likud au format un guvern de unitate națională, în care Shimon Peres și Yitzhak Shamir (noul lider al Likud după retragerea lui Menahem Begin din politică) au ocupat fotoliul de prim-ministru, respectând principiul rotației. După atentatul din 4 noiembrie 1995, soldat cu decesul premierului Yitzhak Rabin, Shimon Peres a format un nou guvern de coaliție, în funcție până la alegerile anticipate din 29 mai 1996, care l-au adus în fruntea guvernului pe Benjamin Netanyahu.

A demisionat din funcția de președinte al Partidului Muncii, locul său fiind luat de Ehud Barak, la 3 iunie 1997. În 2000, a candidat pentru funcția de președinte al Israelului din partea Partidului Muncii, dar a pierdut în favoarea lui Moshe Katzav. În 2007, Partidul Kadima, la putere în Israel în frunte cu premierul Ehud Olmert, a susținut candidatura lui Shimon Peres pentru funcția de președinte al statului. A fost ales de Knesset, legislativul unicameral de la Ierusalim, în funcția supremă (13 iunie 2007), devenind cel de-al nouălea președinte din istoria Israelului (15 iulie 2007). La 83 de ani, el a învins alte două personalități înscrise în cursa pentru președinție, deputatul Likud, Reuven Rivlin, și deputata Colette Avital, născută în România. A deținut funcția de președinte până la 24 iulie 2014.

Shimon Peres este considerat, la fel ca și Yitzhak Rabin și Yasser Arafat, artizanul Acordului de pace israeliano-palestinian (septembrie 1993), cei trei fiind recompensați, în octombrie 1994, cu Premiul Nobel pentru Pace.

În noiembrie 2008, Peres a fost distins cu Mare Cruce al Ordinului Sf. Mihail și St George de la Regina Elisabeta a II-a la Palatul Buckingham din Londra. În iunie 2014, el a primit Medalia de Aur a Congresului Statelor Unite, în cadrul unei ceremonii organizate la Washington, unde șeful statului israelian și-a exprimat admirația pentru ‘visul american’.

La 14 ianuarie 2016, a suferit un atac cardiac fiind supus unei intervenții chirurgicale într-un spital de lângă Tel Aviv.

La 13 septembrie 2016, a fost spitalizat de urgență pentru terapie intensivă, după ce a suferit un accident vascular cerebral major.

romaniabreakingnews.ro

,

“Stimate domnule Elie Wiesel,”La sfarsitul lunii iulie 2002 ati revizitat orasul dvs. natal – Sighetul Marmatiei, din Romania, si ati retrait atat amintirile frumoase din perioada copilariei cat si amintirile dureroase privind tragedia deportarii la lagarul de exterminare nazist din Auschwitz (1944).

“Cu aceasta ocazie ati spus locuitorilor din Sighetul Marmatiei urmatoarele: «Cei mai multi dintre dvs. v-ati nascut dupa aceea. Tot ce s-a intamplat atunci nu este responsabilitatea dvs. Poate ca parintii si bunicii dvs. mai traiesc. Duceti-va acasa si intrebati-i cum era atunci cand aici la Sighet traia o comunitate evreiasca prospera si cum acum nu mai este nici un evreu. Intrebati-i cum s-au simtit dupa acea noapte, dupa 1944, daca au dormit bine dupa aceea».

“Deci doriti ca baiatul meu sa ma intrebe ce am facut eu in 1944 cand trupele nemtesti si unguresti v-au trimis la lagarul de exterminare nazist de la Auschwitz. Doriti sa stiti daca «am dormit bine dupa aceea». Acum, in 2002, gasesc afirmatiile dvs. foarte jignitoare. Stiti foarte bine ce s-a intamplat cu populatia romaneasca din Sighet intre 1940-1944, deoarece citindu-va memoriile inteleg ca va place istoria. Sa mergem impreuna in timp si sa analizam ce am facut eu si ce ati facut dvs. in perioada 1940-2002.
“Eu m-am nascut in 1922, in Sighet. Parintii mei fusesera improprietariti in 1925 dupa reforma agrara si traiau destul de bine din munca pamantului si cresterea animalelor, fiind bine-vazuti in comunitate ca tarani instariti. In 1939, am urmarit cu frica miile de refugiati din Polonia care au trecut prin orasul nostru. Aveam 17 ani atunci si intelegeam ca ceea ce se intampla in Polonia era foarte grav. Parintii mei cautau sa ma linisteasca, spunandu-mi ca Anglia si Franta ne vor apara! Dar, la sfarsitul anului 1939, Polonia era impartita intre Germania si Rusia, timp in care Franta si Anglia au stat si s-au uitat si nu au facut nimic!
“In urma Pactului Molotov-Ribbentrop, pe data de 26 iunie 1940, Rusia a dat un ultimatum Romaniei sa evacueze Basarabia si Bucovina de Nord. Dupa cum stiti foarte bine, comunistii rusi imediat au activat ‘Coloana a V-a’ din Basarabia si Bucovina de Nord, formata din minoritatile ostile guvernarii romanesti (rusesti, ucrainene si evreiesti), care au ucis multi romani civili, autoritati romanesti si trupe romanesti care se retrageau. In urma acapararii de catre comunistii rusi a Basarabiei si Bucovinei de Nord, peste 350.000 de romani au devenit refugiati. 200.000 de romani au fost deportati in Siberia si peste 150.000 de romani, in special cei care in 1918 au militat pentru Unirea cu Romania au fost exterminati. Noi, romanii din Sighet am trimis bani si ajutoare refugiatilor romani din aceste provincii romanesti furate de rusi. Poate va aduceti aminte ca si prin Sighet au trecut cateva sute de refugiati romani din Bucovina de Nord.
“Acum, la randul meu, va intreb: dumneavoastra, familia dumneavoastra si comunitatea dvs. evreiasca din Sighet, ce ati facut pentru acesti refugiati romani? Cum ati dormit intre 26-27 iunie 1940, cand atat de multi romani au suferit cumplit?
“Din pacate, peste putin timp, la o luna si jumatate dupa tragedia din Basarabia si Bucovina de Nord, a venit si randul nostru, al romanilor din Sighet sa suferim. Pe data de 30 august 1940, in urma Dictatului de la Viena impus de Hitler, Romania a fost fortata sa cedeze Ungariei Transilvania de Nord, inclusiv orasul Sighet. Peste 300.000 de romani au devenit refugiati sau au fost expulzati, mii de romani au fost batuti si omorati. Prigoana autoritatilor unguresti impotriva romanilor a fost cumplita. Dupa cum stiti foarte bine, dle Wiesel, o mare parte din populatia romaneasca din Sighet a fost nevoita sa se refugieze in Romania. Cei care au ramas au fost terori-zati (batuti, inchisi, omorati), de catre autoritatile unguresti. In perioada 1940-1944, peste 50.000 de romani au fost omorati de autoritatile unguresti in Transilvania ocupata. Imi amintesc cum in primele zile cand au intrat trupele unguresti in Sighet, comunitatea ungureasca si evreiasca din oras era foarte fericita pentru ca «s-a terminat cu ocupatia romaneasca».
“In cartea All rivers run to the sea singur declarati: ‘A conse-quence was that Sighet became Maramorossziget again. The popula-tion joyfully greeted the first ‘motorized’ units of the Hungarian Army: troops on bicycles. My mother, too, was pleased with our change of nationality. For her is was a kind of return to her childhood for which thanks were due to God’ – pag. 28. (’O consecinta a fost aceea ca Sighetul a devenit din nou Maramorossziget. Populatia a salutat cu bucurie primele unitati ‘motorizate’ ale armatei ungare: trupe pe bicicleta. Si mama mea s-a bucurat de schimbarea nationalitatii. Pentru ea aceasta a insemnat o intoarcere la copilarie, fiind recunoscatoare lui Dumnezeu’).
Asa ca acum, la randul meu, va intreb, dle Elie Wiesel, cum aveti tupeul si lipsa de omenie sa ma intrebati cum am dormit in 1944, cand intre 1940-1944 nu ati facut nimic pentru familia mea, care a suferit cumplit in urma teroarei unguresti.
“De ce acuzati pe romanii din Sighet ca nu au facut nimic pentru comunitatea evreiasca, cand stiti foarte bine ca romanii din Sighet din 1940 si pana in 1944 au suferit cumplit sub teroarea administratiei unguresti, erau oropsiti si nu aveau puterea politica si militara sa faca ceva?
“Dle Elie Wiesel, la randul meu, vreau sa stiu cum v-ati simtit dupa august 1940 cand romanii din Sighet au fost prigoniti si omorati de autoritatile unguresti. Vreau sa stiu daca dupa august 1940 «ati dormit bine».
“Dar sa continui amintirile despre Sighet. In 1941, autoritatile ungare au dat afara familia mea de pe pamantul pe care il obtinuse in urma reformei agrare din 1925. In septembrie 1941, am ajuns refugiati la Ploiesti, la un unchi al mamei. In anul 1943, cand aveam 21 de ani, am fost inrolat in Armata Romana. Pana in 1944 am luptat pe frontul rusesc, din 1944 am luptat pentru eliberarea Transilvaniei de sub unguri si in 1945 ma aflam cu trupele romanesti la granita Ungariei cu Cehoslovacia.
“Impreuna cu familia mea m-am intors la Sighet in primavara anului 1946, la varsta de 26 de ani, dupa o absenta din Sighet de 5 ani. Ne-am intors la pamantul nostru si cu greu am incercat sa ne refacem viata. Casa noastra am gasit-o distrusa si tot ce lasasem fusese furat de vecinii nostri (!) din Sighet.
“Dupa cum stiti si scrieti in cartea All rivers run to the sea, dupa 1944, trupele rusesti au pus ca sefi ai politiei, inchisorilor si lagarelor de munca obligatorie pe o multime de tineri evrei comunis-ti. ‘The red army had given control of the police to some young Jewish communists returning from Bucharest, the labor battalions, and the camps. Whom else could they have any confidence in? (one of them, Aczi Mendelowics, later became Amons Monor, chief of formidable Shin Beth Security Service in Israel’) -pag.147-148 (’Armata Rosie a dat politia pe mana unor tineri evrei comunisti intorsi din Bucuresti. De asemenea si lagarele de munca si inchisorile au capatat sefi similari. In cine altcineva sa fi avut rusii incredere? (unul dintre acestia,
Aczi Mendelowics, a devenit mai tarziu Amos Monor, seful formidabilului Serviciu Secret israelian, Shin Beth). Acesti comunisti evrei au inceput o adevarata teroare impotriva a tot ce era omeneste’.
“Incepand cu primavara anului 1947, in inchisoarea din Sighet, pe care cred ca v-o amintiti deoarece era o cladire impozanta, construita la 1897, au inceput sa fie inchisi “dusmanii poporului si ai noii societati”.
“Dupa abdicarea fortata a Majestatii Sale Regele Mihai I al Romaniei, comunistii au venit la putere in toata Romania. La inchisoarea din Sighet a fost adus mai intai “Lotul Visovan”, compus din 18 elevi si studenti maramureseni arestati de comunisti (stiti foarte bine cine au fost acesti comunisti in Sighet). Pe urma au urmat fosti ministri, militari, academicieni, profesori universitari, ziaristi. Printre ei se numarau Iuliu Maniu, Constantin (Dinu) Bratianu, Gheorghe Bratianu, Mihai Manoilescu, Aurel Vlad, Daniel Ciugureanu, Ioan Pelivan, Constantin Argetoianu, generalii Mihail Racovita si Ion Rascanu, preoti greco-catolici si romano-catolici, precum Ioan Suciu, Anton Durcovici, Traian Frentiu, Vasile Aftenie. Toti acestia si multi altii au murit in inchisoarea de la Sighet.
“Cu ce i-ati ajutat, dle Elie Wiesel, pe acesti romani exterminati de teroarea comunista? La vremea respectiva erati la Paris si ati fi putut ridica glasul despre holocaustul rosu, care a exterminat peste 1.200.000 de romani in lagarele de exterminare raspandite pe intreg teritoriul Romaniei!
“Holocaustul rosu a durat in Romania din 1946 pana in 1989. In toata aceasta perioada, ce ati facut, dle Elie Wiesel, pentru romani si Romania in care v-ati nascut, «cum ati dormit: bine»?
“Si cum se face ca in 2002, cand ati revizitat casa natala din Sighet, nu v-ati oprit si la muzeul holocaustului rosu din Sighet, care se afla aproape de casa dvs.? De ce nu ati avut curajul sa vedeti prin ce teroare si tragedie au trecut toti cetatenii Romaniei (romani, unguri, evrei, germani etc.) in perioada 1944-1989? Dle Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace si purtatorul a U.S. Congressional Medal of Honor, de ce nu ati gasitpotrivit si cuvenit sa depuneti o floare la Sighet in memoria celor exterminati in timpul holocaustului rosu? Prin aceasta atitudine a dvs., toti acei martiri ai neamului romanesc au murit pentru a doua oara! «Ati dormit bine dupa aceea», dle Elie Wiesel?
“Viata mea dupa 1946 a fost un cosmar. Trupele rusesti si tinerii comunisti la putere in Sighet terorizau populatia, iar in 1950 au inceput colectivizarea. In 1954, impreuna cu alti “tarani instariti”, am fost arestati si judecati ca dusmani ai poporului si trimisi la lagarul de exterminare de la Canal, din Dobrogea. Doar cu ajutorul lui Dumnezeu am supravietuit! Dupa ce am fost eliberati in 1960, mi-am continuat viata mizerabila in Romania sub dictatura comunista.
“Prin intermediul ziarului Meridianul Romanesc va trimit aceasta scrisoare, dle Elie Wiesel. Vreau sa stiu: in toti acesti ani, din 1945 pana in prezent, ce ati facut pentru cetatenii romani (romani, unguri, evrei, germani etc.) terorizati si exterminati de holocaustul rosu? Vreau sa cunosc: cand stiati ca noi suferim asa de cumplit, cum puteati sa dormiti bine la Paris, Florenta, New York, Washington D.C.?
“Cu stima, “Gheorghe Dima, “Concetatean din Sighet”

Sursa: “Saptamana Rosie” – Paul Goma / paginile 53-57

Download “Saptamana Rosie” editia din 2008 –saptamana_rosie

Alte lucrari disponibile pe website-ul personal al Domnului Paul Goma, disponibile online

18.   Jurnal 2010 – întreg, nou : 01 ianuarie 2011 – acum pe www.paulgoma.com

Din Calidor, (07 mai 2010)

17.   Jurnal 2009 – întreg, (28 ianuarie 2010)

Bătrânul și fata, (01 decembrie 2009)
Ela, ficție, (01 decembrie 2009)
Justa, (01 decembrie 2009)

Astra, (24 noiembrie 2009)
Sabina, roman-roman, (24 noiembrie 2009)
Soldatul câinelui, (24 noiembrie 2009)

Arta Refugii, (23 octombrie 2009)
Bonifacia, roman, (23 octombrie 2009)

Alfabecedar, (01 octombrie 2009)

Scrísuri   I 1971-1989 articole, interviuri, (24 iulie 2009)
Scrísuri  II 1990-1999 articole, interviuri, (24 iulie 2009)
Scrísuri III 2000-2009… articole, interviuri, (24 iulie 2009)

15.   Jurnal 2007 – întreg, (08 ianuarie 2008)
16.   Jurnal 2008 – întreg, (01 ianuarie 2009)

Săptămâna Roșie variantă octombrie 2008 – eseu, (18 octombrie 2008)

Culoarea curcubeului ‘77 + «Bărbosul» – mărturie (1977) + dosar de Securitate (2004),
(Cutremurul Oamenilor, 1977 + Cod «Bărbosul»), (07 octombrie 2008)

Dialog Flori: Stănescu – Paul Goma – varianta 22 iunie 2008, (22 iunie 2008)

INMER – Institutul Naţional pentru Falsificarea Memoriei, (23 aprilie 2008)

Cine sunt Negaționiștii ?, (22 iunie 2008)

Sabin Manuilă : Declarație în legătură cu Legea 301/1944, (01 martie 2008)

Stenograma procesului Ceaușeștilor, (18 februarie 2008)

Nadia Russo – Escadrila Albă, (01 februarie 2008)

Foto cu “animalele mai egale decat altele”: Alexandru Florian, un urmas de bolsevic, William Totok, un informator al Securitatii si Adrian Muraru, un falisificator al Arhivelor comunismului

Sala de conferințe a sediului Jockey Club din capitală a devenit neîncăpătoare în seara de 18 aprilie 2013, cu ocazia conferinței organizate de Institutul de Cercetare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) în colaborare cu Institutul Național pentru Studiul Holocaustului în România “Ellie Wiesel” (INSHR-EW). Conferința a avut ca temă declarată “Reconsiderarea critică a trecutului – între mit și minimalizare. Despre Ion Gavrilă Ogoranu și rezistența armată anticomunistă din România”, propunându-și să să analizeze, conform anunțului de pe site-ul oficial al IICCMER, “modul în care societatea românească contemporană înțelege să se raporteze la figuri controversate ale Resistenței anticomuniste, asociate atât în trecut cât mai ales în prezent cu manifestări ale extremei drepte în România”.

Sala a fost plină de un public pe cât de numeros, pe atât de variat: foști deținuți politici și tineri continuatori ai idealurilor lor, cetățeni de naționalitate evreiască, istorici și cercetători – printre care Liviu Pleșa de la CNSAS, Cosmin Budeanca de la IICCMER, Nicolae Videnie de la IIR, Mihael Shafir de la Universitatea din Cluj ș.a., studenți și chiar elevi de liceu, lideri și voluntari ai unor ONG-uri precum Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, Federația Română a Foștilor Deținuți Politici Luptători Anticomuniști, Fundația Luptătorilor în Rezistența Armată Anticomunistă, Centrul pentru Studii Evreiești, Federația Comunităților Evreiești ș.a.. Dezbaterea s-a desfășurat într-o atmosferă deosebit de încordată, informeaza Buciumul.ro.

De remarcat solidaritatea extraordinară a celor ce îl iubesc și respectă pe Ion Gavrilă Ogoranu, care fără nici o mobilizare prealabilă, au dominat în mod vizibil sala și care în a doua parte a manifestării au intervenit spontan, în dorința contracarării numeroaselor aprecieri defavorabile făcute atât la adresa eroului, cât și la adresa luptei de rezistență anticomunistă în general.

Conferința susținută de cercetătorul Wiliam Totok, reprezentant al Institutului Elie Wiesel, susținută pe fondul derulării unor imagini adeseori tendențioase, a vizat în mod evident câteva obiective precum destrămarea aurei de erou național și știrbirea incontestabilei autorități morale pe care liderul rezistenței armate din munții Făgărașului a căpătat-o în ultimele două decenii în opinia publică românească. Utilizând o logică viciată, bazându-se pe declarațiile date de Ogoranu în ancheta Securității imediat după capturarea sa în 1976, declarații despre care a garantat (pe baza a ce oare?) că ar fi fost date fără nici un fel de constrângere, derulând în mod obsedant imagini cu participanții la comemorările de la Sâmbăta de Sus salutând cu salutul legionar (considerat în mod inexact ca fiind fascist), ori scoțând din contextul unor cărți afirmații considerate antisemite de-ale unor prieteni ai lui Ogoranu, Wiliam Totok a încercat fără succes să relativizeze epopeea rezistenței anticomuniste din Făgăraș. El a afirmat – fără susținere – că grupurile de gherilă precum acela al lui Ion Gavrilă Ogoranu doreau înlocuirea unui totalitarism – cel comunist, cu alt totalitarism – cel fascist.

Wiliam Totok a reproșat lui Ion Gavrilă Ogoranu că după 1990 nu s-a delimitat de trecutul său legionar, ba mai mult decât atât a participat activ la publicistica legionară, a susținut conferințe în acest sens, fiind inițiatorul acțiunilor anuale de la mănăstirea Sâmbăta de Sus, acțiuni caracterizate de Totok ca având caracter legionar. El a exemplificat în acest sens și prin faptul că în 1993 Ogoranu s-a numărat printre întemeietorii Partidului “Totul pentru Țară” (Pentru Patrie), continuator al organizației omonime din perioada interbelică. Pe baza acestor argumente, Totok a concluzionat că Ogoranu a rămas un fascist. Spre deriziunea publicului, Wiliam Totok a încercat să facă o paralelă între Ogoranu și scandalul sterilizării țigăncilor de la începutul acestui an.

Președintele AFDPR, dl Octav Bjoza, a luat cuvântul din sală, evocând calitatea deosebită a legionarilor pe care i-a cunoscut în închisorile comuniste. Deși nu a fost legionar, d-sa a arătat că nu consideră normală generalizarea osândirii tuturor membrilor Mișcării Legionare, subliniind caracterul deosebit al lui Ion Gavrilă Ogoranu care a fost un exemplu de bunătate, de toleranță și dragoste creștină. Dl Bjoza a criticat situația creată de Institutul Elie Wiesel la Târgu Ocna, unde se exercită presiuni asupra consiliului local pentru retragerea calității de cetățean de onoare al orașului fostului deținut politic Valeriu Gafencu, supranumit Sfântul închisorilor, reproșând celor de la institut că “nu ne lasă nici să ne alegem sfinții.”

Prezent în sală, președintele Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, dl Coriolan Baciu, executorul testamentar al eroului anticomunist, a evocat figura luminoasă a acestuia, toleranța și deosebita deschidere practicate de acesta. Coriolan Baciu a arătat că Ogoranu nu a încercat monopolizarea rezistenței armate anticomuniste în favoarea Mișcării Legionare, ci dimpotrivă a militat permanent pentru idea că lupta de rezistență a aparținut poporului român, recunoscând contribuția mai multor grupări politice în acastă încleștare cu comunismul. Dl Baciu a reproșat organizatorilor comportamentul din cadrul acestei manifestări prin care se încercă în mod evident deteriorarea imaginii lui Ion Gavrilă Ogoranu, mai afirma Buciumul.ro, sub semnatura lui Florin Dobrescu, in relatarea pe larg a evenimentului.

La articolul semnalat, cunoscutul militant pentru adevar al exilului romanesc si Ion Varlam a comentat:

Ion VARLAM

21 aprilie 2013 – 19:12

Ìl felicit pe D-l Dobrescu pentru sobrietatea si calmul comentariului sàu, cu atât mai demne de admiratie cu cât nerusinarea cu care D-l Totok si cei care-si arogà dreptul de a-I învinui permanent si din principiu pe cei care au îndràznit sà ridice o privire criticà asupra acelor evrei din România care s’au remarcat prin comportamentul lor arrogant si acaparator, fàcându-se agentii împàràtiilor vecine care urmàreau (si mai urmàresc) cotropirea României si desfiintarea identitàtii nationale a bàstinasilor ei depàsesc limitele tolerabilului. Nu cred cà în Israel s’ar putea conferentia despre miscarea fascistà Irgun (clasatà ca atare de politologii francezi, britanici si americani care se ocupà cu natura si istoria miscàrilor fasciste) si despre membrii ei care au dobândit rangul de eroi prin sacrificiile cu care au contribuit la lupta de eliberare a Palestinei de sub stàpânirea englezà, în felul în care D-nii Totok, Shafir & cie si-au permis sà vorbeascà despre Ion Gavrilà Ogoranu si chiar despre miscarea legionarà. Ca mai toate miscàrile de eliberare nationalà, cea legionarà a fost violentà (revolutionarà) prin vocative: urmàrea emanciparea românilor de sub dominatia celor care luaserà locul fanariotilor atunci când stàpânirii turcesti i-se substituise rivalitatea de interese dintre Rusia si Austria (sustinutà de Germania), ai càror agenti locali au fost în special evreii. Nu individual ci prin organizatiile lor, acestia s’au împotrivit constant îndeplirii aspiratiilor legate de înfàptuirea idealului national al Unirii tuturor românilor. Au fàcut-o la Berlin în 1878, cerând marilor puteri sà conditioneze recunoastere României ca stat suveran si independent de instituirea unui statut discriminatoriu care i-ar fi scos pe evrei de sub legea româneascà. Acelasi lucru l-au fàcut la conferinta de Pace de la Versailles, unde au încercat sà le impunà statelor succesoare ale Dublei Monarhii un “Consiliu al Minoritàtilor” cu rolul de organ de tutelà care sà exonereze pe membrii etniilor fàrà tarà (deci pe evrei) de supunerea fatà de legile statelor ai càrei cetàteni erau, instituind astfel un adevàrat apartheid în favoarea acestora. Toate aceste state au respins cu indignare dreptul de ingerintà pe care si-l menajau pe acastà cale SUA si Franta, promotorii cei mai înversunati ai acestui proiect !

Desi mare si sincer prieten al românilor, Dr. W.Fildermann, reprezentant al evreilor în Senatul României, propunea official în 1937 colonizarea a 1.500.000 evrei în tara noastrà, sub motivul cà numai acestia ar putea-o duce la prosperitatea economicà promise de extraordinarele ei resurse natural (Cf. Ràspunsul, tot public, adus acestei propuneri de càtre Prof. N. Iorga).

Cu privire la gogorita antsemitismului pe care o agità ex-agentii sovietici si fii de agenti sovietici de fiecare data cà este vorba de crimele comunismului – deci si de meritele celor care l-au combàtut – adicà de D-nii Shafir, Totok, si ceilalti promotori ai neo-marxismului disimulat sub pulpanele gândirii politically correct – acesta reprezintà o armà de diversiune mult prea evidentà pentru a revei asupra rosturilor si a mecanismelor ei. Caracterul sfruntat mincinos al acuzatiilor aduse regimului Antonescu în aceastà privintà, este definitive dovedit de urmàtoarea declaratie oficialà a lui Shimon Peres, Presedintele Israelului, fàcutà în August 2010, cu prilejul vizitei pe care fàcut-o în România : ” NU VOM UITA NICIODATA CA, IN PERIOADA CEA MAI INTUNECATA A EUROPEI, IN PERIOADA NAZISTA, ROMÂNII AU SALVAT VIETILE MULTOR EVREI DE AICI, 400.000 DE EVREI, CARE AU VENIT IN ISRAEL SI AU CONTRIBUIT SI CONTRIBUIE LA CONSTRUIREA ISRAELULUI, DAR CARE N-AU UITAT IUBIREA PENTRU ROMANIA, SI-AU PASTRAT CULTURA ROMANEASCA. PENTRU ACEASTA, DORESC SA MULTUMESC POPORULUI ROMAN SI SA-I SPUN CA ACEASTA ESTE O PRIETENIE CARE NU SE VA TERMINA SI CARE VA CONTINUA MULTA VREME IN VIITOR, NU DOAR IN ISTORIE. MA SIMT AICI CA ACASA, MA SIMT CA INTR’O TARA PRIETENA, SI NU VORBESC DOAR DESPRE TRECUT, CI SI DESPRE VIITOR.”

Nciun om serios si de bunà credintà nu poate afirma despre un regim politic care fàcut din România o tarà de azil pentru toti evreii din Europa care ajungeau pânà la granitele ei si care a facilitat si sprijinit în plin ràsboi contra Marii Britanii emigrarea a mii de tineri evrei càtre Palestina, unde aveau sà întàreascà rândurile celor care luptau contra lui Hitler al càrui aliat involuntar era tara noastrà, nu poate, deci, afirma despre un astfel de regim cà a luat parte la distrugerea organizatà a populatiei evreiesti de pe continentul nostrum. Mai mult: un astfel de regim nu poate nici màcar fi acuzat de rasism deoarece màsurile la care i-a supus pe evrei au un caracter cu totul benign dacà sunt comparate cu cele aplicate de unii din dàtàtorii nostril de lectii – SUA spre pildà – cetàtenilor lor de origine germanà sau niponà.

Ion Varlam
Master în Stiinte Politice, IEP, Paris.

Vedeti si:

Un interviu-bomba cu Ion Varlam, boier, diplomat si fost detinut politic: Despre evrei, comunisti, securisti si kaghebisti, de la Antonescu la Basescu. VIDEO

Un interviu exploziv cu fostul detinut politic Ion Varlam, secretar general al Uniunii Mondiale a Romanilor Liberi: “Radu Ioanid, directorul Muzeului Holocaustului, este agent de sorginte sovietica”. Anticomunistul Ion Varlam devoaleaza o retea anti-Romania infiltrata adanc in structurile statului. “Trotkistul Tismaneanu”, “scremutul Liiceanu”, “bufonul Plesu”, “hazaica Mungiu”, “agentul Mihnea Berindei” & Co

Cititi si:

Adresă către Consiliul Local al orașului Târgu Ocna

25 februarie 2013

ASOCIAȚIA FOȘTILOR DEȚINUȚI POLITICI
DIN ROMÂNIA
A.F.D.P.R.
ASSOCIATION DES ANCIENS DETENUS POLITIQUES DE ROUMANIE
FORMER ROMANIAN POLITICAL PRISONERS ASSOCIATION
Str. Mântuleasa nr. 10, 030554 București, sector 3, ROMÂNIA, tel/fax. 3172317

Nr. 25/22.02.2013
Către Consiliul Local al orașului
Târgu Ocna
Domnului Primar Ștefan Șilochi

Spre știință Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”
Referitor: Retragerea titlului de cetățean de onoare acordat post-mortem lui Valeriu Gafencu

Comitetul Național de Conducere al Asociației Foștilor Deținuți Politici și Victime ale Dictaturii din România (AFDPR) întrunit în ședița ordinară din 22 februarie 2013, a avut printre punctele cuprinse în ordinea de zi și acela al contestării de către Institutul “Elie Wiesel” a acordării titlului de cetățean de onoare lui Valeriu Gafencu, a hotărât cu unanimitate de voturi luarea unei atitudini ferme față de solicitarea neîntemeiată a institutului mai sus numit.

Am acceptat ideia că indiferent de culoarea politică, sau fără de culoare, toți cei ce ne-am aflat în temnițele și lagărele de exterminare comuniste am constatat la unison că Valeriu Gafencu s-a situat întru totul deasupra noastră a tuturor, fiind considerat ca unul dintre sfinții închisorilor, o adevărată „sămânță a sfințeniei sădită pe al temniței pământ”.

A fost o „făclie a iubitorilor de adevăr și ucenic al Adevărului”, dându-ne tuturor o pildă de viață și iubire.

O altă mărturisire ne spune „ai întărit prin faptele tale aceste cuvinte, căci te-ai jertfit din iubire pentru un pastor evreu, rugându-te ca el să devină fiu al Sfintei Biserici și dându-i lui medicamentele care ți-ar fi putut salva viața trupească”.

Mulți dintre noi am învățat de la el ce înseamnă iertarea și iubirea față de aproapele tău.
A avut asupra noastră forța prin care sufletele noastre se înălțau în văzduhul nepătruns, deși trupurile ne rămâneau după gratii.
Iată doar câteva considerente pentru care zecile de mii de deținuți politici l-au considerat un sfânt și cer Patriarhiei Otodoxe Române să-l canonizeze.
Istoria religiilor cunoaște cazuri în care persoane care au greșit, s-au întors la Dumnezeu, devenind mai apoi sfinți.

AFDPR mai are în prezent peste zece mii de membri cotizanți din care doar trei mii foști deținuți politici, diferența constituind-o deportații și urmașii decedaților.
AFDPR este membră a Asociației Internaționale a Foștilor Deținuți Politici din fostele țări comuniste europene, numită INTER ASSO.
Președintele AFDPR este membru în Comitetul de conducere al INTER ASSO.
Atât conducerea AFDPR, cât și a INTER ASSO recunoaște holocaustul produs asupra poporului evreu, dezaprobându-l cu fermitate, precum și orice altă crimă cu caracter etnic sau politic.
Cu toate că înțelegem grijile, prudența, vigilența, dar și promptitudinea cu care acționează conducerea Institutului „Elie Wiesel”, vă rugăm să reconsiderați pozitia față de cazul în speță.

Cu mulțumiri și aleasă prețuire,

Președinte al AFDPR
ing. Octav Bjoza

Sursa: Ziaristi Online

Cititi si: Institutul Elie Wiessel mistifica istoria României

Dezbaterea “Reconsiderarea critică a trecutului, între mit și minimalizare”. Despre Ion Gavrilă Ogoranu și rezistența armată anticomunistă din România

Fundația „Memorialul Durerii” protestează împotriva tentativei Institutului Elie Wiessel de a mistifica istoria României și de a ne defăima eroii. Altul este, ar trebui să fie, obiectul de activitate al Institului Național pentru Studierea Holocaustului din România și nu acela de a nega rezistența din munți și de a-l eticheta pe Ion Gavrilă Ogoranu ca fascist.

Toți marii istorici ai prezentului, de la Al. Zub la Denis Deletant, recunosc existența, forța și unicitatea luptei anticomuniste din munți. Membrii acestei rezistențe aparțin tuturor categoriilor sociale (militari, preoți, studenți, țărani) și tuturor partidelor politice.

În dosarele Securității (Fond Documentar nr. 2168) sunt publicate hărți ce conțin grupările de luptători dispuse pe toată întinderea Munților Carpați, iar o direcție a Securității se ocupa de obiectivul „Bande-Organizații subversive”.

Avem suficiente date istorice, furnizate de Arhiva CNSAS.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc nu poate încuraja și susține asemenea demersuri, total străine de spiritul științific și de adevăr.

Ion Gavrilă Ogoranu este un simbol al rezistenței anticomuniste și memoria lui nu poate fi terfelită de jalnicele reconsiderări ale unor debili cercetători ai istoriei.

Serialul Memorialul Durerii va difuza în 18 mai un episod dedicat „Moșului” – cel care la 24 de ani a condus de-a lungul a zece ani, cu eroism și credință în Dumnezeu lupta tinerilor făgărășeni.

Cer cu fermitate Partidului Național Liberal care l-a propus pe controversatul Andrei Muraru la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România să revină asupra acestei numiri.

Institutul înființat de un guvern liberal nu s-a născut să ne atace reperele morale, martirii și eroii, să-i pună în dezbateri îndoielnice, departe de orice rigoare științifică. Chiar dacă acest demers este girat de respectabilul institut Ellie Wiessel, de data aceasta putem vorbi de manipulare, demitizare și de comentarea în derizoriu și ofensator a realităților istorice.

Cotidianul

SURSA:ZIARISTI ONLINE

,

Despre scandalul “holocaustului de la Academie”, portalul Ziaristi Online a relatat in cateva randuri, atragandu-si si niste caracterizari hazardate din partea directorului Institutului “Elie Wiesel”, controversatul Alexandru Florian, studiate in prezent de avocatii nostri. Este straniu ca conducerea acestui institut, intrat sub acoperire guvernamentale, alege ca intr-o singura luna sa condamne public doi romani care au salvat evrei de la moarte, unul chiar cu pretul propriei vieti, respectiv Valeriu Gafencu si, apoi, pe Vladimir Iliescu. Asemenea mostre de recunostinta dau nastere la precedente si interpretari periculoase. Astazi, in exclusivitate, profesorul Vladimir Iliescu ne ofera noi detalii biografice fascinante despre Cernautii dintre ocupatiile sovietice si cum a salvat familia sa evrei in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

Dar mai intai iata si trimiterile la articolele noastre, cat se poate de echilibrate:

Profesorul Vladimir Iliescu la Academia Romana: “In Romania nu a existat holocaust. Este o minciuna enorma pe plan cosmic”. VIDEO/AUDIO

Scandalul holocaustului de la Academie se intoarce: Ionel Haiduc regreta si se disociaza de afirmatiile istoricului Vladimir Iliescu. VIDEO

Profesorul Vladimir Iliescu revine: Romania a salvat evreii si nu i-a supus unui holocaust. Procesului Holocaustului de la Academie: dupa acuzare si condamnare urmeaza si apararea

In urma afirmatiilor profesorului Vladimir Iliescu, publicatii de agitatie si propaganda din Romania au declansat o campanie furibunda, de linsare a profesorului de 87 de ani, fara a oferi apoi cuvenitul “Drept la replica”. Unul dintre ultimile de acest gen, publicat de Adevarul, emite, normal, un neadevar, respectiv: Profesorul Vladimir Iliescu, cel care a negat Holocaustul în aula Academiei Române, a fost dat afară de la o prestigioasă universitate germană

Profesorul Iliescu nu crede versiunea Adeverului si prezinta scrisoare prin care s-a despartit de Universitatea din Aachen, cu urmatorul comentariu: “Adevărul minte, fiindcă se bazează – ceea ce nu-l scuză – pe promisiunea prof. Heinen către P. Manu, M. Shafir si Dan, că eu nu voi mai ține cursuri [ca pedeapsă].In realitate venia legendi, care se dă pensionarilor și celor care nu fac parte din schema universității, se acordă anual (2 semestre), nu a fost cerută rectorului toamna trecută așa că eu de fapt am predat ilegal în semestrul de iarnă 2012 / 2013.

Probabil că prof. Heinen vroia să ceara prelungirea acum – fie retroactiv, fie pentru următoarele două semestre – dar n-a mai făcut-o de supărare pentru declarațiile mele.

In nici un caz Universitatea din Aachen nu “m-a dat afară” acum pentru declarațile mele.”

Iata traducerea scrisorii in cauza:
RWTH Aachen 52056 / 010810            

RWTH AACHEN UNIVERSITY

Rectorul

                                                                                                                   Abt. 8.1

Data 28.02.2013

Profesorul-Univ-Dr-Vladimir-Iliescu-in-plenul-Academiei-Romane-vorbind despre holocaust 14_02_2013Domnului Profesor

Dr. phil. Vladimir Iliescu

Schinkelstr. 30

40699 Erkrath

Insărcinare de a ține Cursul universitar  cu tema  Istoria Europei de Răsărit

Scrisoarea Institutului de Istorie 25.02.2013

Mult stimate domnule Profesor Iliescu,

 

După comunicarea Institutului de Istorie însărcinarea de a ține cursuri a expirat în semestrul de vară 2012 (octombrie 2012 – martie 2013).

Aș vrea să vă mulțumesc pentru serviciile aduse Politehnicii din Renania-Westfalia și să vă doresc  tot binele pentru viața D-voastră viitoare.

Cu deosebita consideratie,

Pentru Rector

Cancelarul de Serviciu

Iscălitura

Klaus Gertig

“Antisemitul” Vladimir Iliescu si istoria vietii sale alaturi de evrei si salvatorii lor

Placa Cernauti Primar Traian Popovici

3. În ce privește competența mea în problematica evreiască, sunt nevoit să vă dau multe amănunte personale, ca să se vadă că eu sunt mai competent,  chiar decât cei care-mi fac reproșuri, deși aproape toți sunt evrei, iar eu nu sunt.

Cunoștințele mele despre evrei și compasiunea mea pentru ei provin pe de o parte din biografia mea bucovineană, iar pe de altă parte din cursurile mele despre Europa de Răsărit, ca și din reuniunile științifice de specialitate cu această temă la care am participat.

3. A. Autobiografia mea este destul de complicată și lungă, drept care o echipă suedeză de televiziune  din Germania a vrut să facă pe baza ei o emisiune televizată, luându-mă ca un martor al sec. al XXlea din răsăritul Europei, ceea ce eu am refuzat.

Tatăl meu Dr. veterinar Ioan Iliescu, de la Călărași, a venit la Cernăuți cu divizia a opta a generalului Zadek, în noiembrie 1918, când Bucovina s-a alipit României. Era o divizie românească ce n-avea nici blindate și nici camioane, dar dispunea de mii de cai. Tatăl meu s-a căsătorit aici  cu o doamnă de origine germană, catolică, Adela Tijan, care nu știa românește, deoarece alesese ca limbă în liceul real pe care-l urma, ucraineana. Ulterior mama a învățat perfect românește și a fost activă în conducerea societății „Femeile Române“ din Bucovina. Tata care urma să devină generalul  corpului veterinar al armatei române, a demisionat, deoarece se căsătorise cu o minoritară, dar a rămas locotenent colonel de rezervă, cu mare influență în armată și la autoritățile civile, datorită marii clinici veterinare pe care a înființat-o și unde caii armatei se tratau gratuit. In serviciul civil a ajuns după zece ani inspector general veterinar zootehnic  al Bucovinei, incluzând  și Hotinul și Dorohoiul. Impreună cu avocatul Gh. Vîntu – cumnatul marelui chirurg Hortolomei – fost prefect liberal, erau considerați „protectorii minorităților”, care în Bucovina erau numeroase, printre care 100.000 de evrei.

3. B.    Eu am început școala primară la școala unde a învățat și Eminescu. Venind însă după o săptămână cu păduchi acasă, urmând sfatul bunicii, mama m-a dat la școala cu cel mai bun renume din oraș, la școala Meißler, frecventată de burghezia evreiască. In clasa de 19 fete și 17 băieți erau numai doi creștini, eu și fiul celui mai bogat ucrainean din Cernăuți. Cu această ocazie am învățat idiș și, cu unii colegi de clasă am rămas în relații de prietenie, cu alții m-am revăzut peste ani (mulți au trăit în Israel).

[spațiue] Când, după reocupareaa Bucovinei de către români, în 5 iulie 1941, tata s-a întors ca unul din marii demnitari, care împreună cu guvernatorul militar, generalul Calotescu și cu secretarul general Florescu, conducau Guvernământul Bucovinei, eu urmam cursurile liceului Aron Pumnul și ale Conservatorului din Cernăuți.

3. C. Când au venit ordinele de deportare ale evreilor din Bucovina, care purtau deja steaua galbenă a lui David, au fost incluși și evreii din sudul Bucovinei (Suceava, Rădăuți și Câmpulung), zone care nu fuseseră nici măcar un an sub ocupație sovietică și, deci, nu putuseră să manifeste sentimente antiromânești față de armata și autoritățile românești, după cum a pretins Mareșalul despre evreii din Nordul Bucovinei și din Basarabia.  Marea majoritate a bucovinenilor a fost șocată.

Primarul dr. Traian Popovici, sprijinit de regățeni influenți , ca dr. Ioan Iliescu – tatăl meu  – și Gh. Vîntu, au protestat vehement. La argumentele umaniste ale primarului, mareșalul a răspuns că evreii„au păcătuit față de România” și de aceea vor fi pedepsiți.

Primarul a obiectat că și economia va suferi grav, deoarece bărbații ceilalți sunt pe front, iar din Bucovina se exportă mult lemne (lemnul de rezonanță pentru pianul Steinway din Hamburg, ca și bârnele de stejar  pentru stăvilarele din Olanda), vite și porci. Tata a făcut un raport fals despre zootehnia din Bucovina, deși toată lumea, de la portar la guvernator știau că totul este o minciună sfruntată. De aceea Mareșalul a admis ca o treime din evrei să rămână pentru muncă la Cernăuți. Astfel au apărut 18.500 de pașapoarte „Popovici”.

Cum totul a fost prost organizat – ca și sovhozurile din Transnistria unde mulți evrei au ajuns teferi, cu trenul sau chiar pe jos, dar când a venit primul ger și au început epidemiile, mureau ca muștele.

Tot la Cernăuți am cunoscut din întâmplare pe senatorul român din partea evreilor, Dr. Manfred Raifer, fost Studienrat austriac, care era unul dintre conducătorii sioniști din România. Timp de peste un an l-am vizitat aproape zilnic. El zăcea în pat cu o formă gravă de angina pectoris. Aceasta i-a salvat viața. Impreună cu alti 4.500 de evrei din bogata burghezie evreiască a fost îmbarcat pentru Siberia. Făcînd repetate  atacuri de angina  a fost mereu coborât și iar urcat in tren. Până la urmă, crezându-se că tot moare, a fost lăsat pe peronul unei gări mici de unde a fost ridicat si salvat.

Aceasta persoana, Manfred Raifer,  a fost decisiv pentru alegerea drumului meu in viață. El e cel care m-a sfătuit să las celalte mici „talente“ pe care le-am avut (șahul – am fost campion al orașului Cernăuti – și vioara – am dat și concerte, dar am fost socotit a fi un talent mai mare decât eram în realitate) și să studiez istoria. M-a și ajutat să achiziționez o importantă biblioteca istorică a unui coleg al său decedat.

3. D. După terminarea studiilor la Universitatea din Bucuresti (și anume Filologie clasică, Istorie, Drept și Balcanistica) am fost numit la catedra acad. Al Graur la 1. oct. 1949 iar la 1. oct.1951 am ajuns cadru de predare, fiind cel mai tânăr șef de lucrări al Universitătii Parhon – cum mi-a spus tov. Popescu de la personal când mi-a înmânat cartea de muncă – fiind atunci conducătorul a două colective (istorie și drept) și titularul a trei cursuri.

La sfârșitul anului 1952 decanul (maiorul) Orzea a scos  o serie de profesori de la filologie și impreună cu ei și o parte din personal. Acad. Al Graur fusese și el dat afara ca „dușman al poporului“, iar o serie de tineri asistenți și șefi le lucrări, cred că zece la număr, printre care mă număram atât eu cât și soția mea, am fost “mutați” în două sate diferite din Dobrogea.

Amândoi am avut noroc pentrucă am putut lucra la institutele de cercetări ale Academiei.

Abia în anul 1965 am putut reveni în învățământ la Institutul Pedagogic din Constanța, după ce fusesem numit și la Craiova, unde nu i-am plăcut rectorului de atunci, fiindcă nu eram membru de partid.

Când în 1973 s-a desființat Institutul Pedagogic din Constanța, rectorul, conf. Lungu,  mi-a oferit un loc de conferențiar la catedra de etică în cadrul  științelor  sociale, pe care nu l-am primit. M-am întors la Institutul de Istorie Nicolae Iorga, având statutul de cercetător științific.

In anul 1976, cred, când m-am întors din URSS de la Congresul de Studii ale Antichității, (Eirene) unde am fost șeful delegației, deoarece știam rusește fără să fi studiat in US, am îndrăznit la o ședință în plen să mă opun părerii că epoca contemporană începe cu alegerea lui Ceaușescu ca secretar general al Partidului. Am combăt´ut de asemenea „tracomania“, sprijinită de Ceaușescu și de adepții săi, arătând că e o teorie antiștiințifică și periculoasă politic.

După câteva zile un tovarăș activist de la CC al PCR mi-a spus că sunt un contestatar, adică un disident al regimului.

Aceasta a dus la emigrarea mea, după ce am câștigasem un concurs pentru catedra de istorie antică la Universitatea din Iași, primind avizul de partid  de la Iasi, dar nu și pe cel de plecare de la București.

Apoi mi s-a oferit catedra de bizantinologie de la Institutul Teologic de la București, pe care am refuzat-o, deoarece intenționam să plec din țară. Am emigrat împreună cu familia în Germania în august 1983.

3. E. In Germania, predând istoria Europei Răsăritene, am aprofundat cunoștinăele mele despre problema evreiască în tot răsăritul Europei. Acum 15 ani, Fundația Seidel mi-a propus să devin unul din experții ei pentru Europa de Răsărit și pentru Balcani. În calitatea aceasta am juns la sesiunea NATO de la Bruxelles (1990). Am prezentat problemele Poloniei și am reușit să pot discuta și problemele României. Când contele von Staufenberg din Parlamentul European, moderatorul sesiunii, a remarcat că s-a omis o problemă importantă, și anume acea a evreilor din răsăritul Europei, am susținut și acest referat. In urmatoarea pauză  directorul pentru Europa  al Fundației Bnai Brith m-a întrebat de unde vin și că (deși nu sunt istoric evreu) am prezentat problema foarte clar și chiar cu simpatie!  Ca urmare am fost invitat ca unul din primii profesori germani la un congres la Tel Aviv.

In anii 90 am fost chemat de urgență la München de către „Deutsches Kulturwerk” la o mică sesiune, deoarece legionarii locali – veniți după ianuarie 1941, în frunte cu un sculptor cunoscut amenințau să tulbure sesiunea, spunând că în România evreii n-au fost persecutați. Doamna Zach, directoarea acestei instituții, considera că eu sunt singurul român din Germania care este competent să-i combată pe legionari. Cu această ocazie l-am cunoscut pe tânărul Armin Heinen, atunci akademischer Rat la Saarbrücken,  care în 1999 avea să devină  profesor  la Aachen. Din România au participat acad. Dan Berindei și rectorul de la Cluj Andrei Marga. Din fericire legionarii au venit numai să asiste și nu s-au manifestat.

R. Ioanid dă impresia în Adevărul, că nu mă cunoște. Ar fi bine să-și aducă aminte de sesiunea de la Berlin, unde  participat și prof. Heinen. Intr-o seară, la aceeași sesiune scriitorul german Hilsenrad, de aceeași vârstă cu mine, care se refugiase,  după ”noaptea de cristal” sau din cauza legilor rasiale din Germania din 1935, la rudele mamei sale de la Siret și care fusese deportat la Moghilev, a citit din amintirile sale. După ce s-a încins un lung dialog, cu întrebări și răspunsuri de ambele părți, m-întrebat la sfârșit cum de știu aproape mai mult ca el și a  venit apoi ca să-mi dea un volum de al său cu dedicație.

3.F. Despre raporturile mele cu acad. Cajal a scris prof. Heinen dumineca trecută dlui dr. Singer de la Viena, așa  încât ”îndoielile” jignitoare ale lui R. Ioanid pot fi considerate nule.

Un ultim punct ar fi proiectul unui Memorial al durerii în care să figureze toate victimele ale celor patru dictaturi din România – singura țară care a cunoscut toate patru tipuri de dictaturi, adică cea regală (carlistă), cea legionară (de dreapta), cea militară a lui Antonescu și cea comunistă, care a fost cea mai lungă.

Ponderea cea mai mare, alături de victimele comunismului urmau s-o aibă victimele evreiești.

Acad. Cajal a sprijinit această frumoasă și foarte importantă inițiativă. Premierul României semnase deja acordarea locului în acest scop în Parcul Carol, lipit de monumentul victimelor comuniste, așa puține cum erau. O coaliție de diverse forțe obscure a împiedicat realizarea acestui proiect. Lucrul acesta l-a întristat mult pe acad. Cajal, care puțin după aceasta a și murit.

Ce om admirabil a fost acest mare medic, acest mare umanist și acest mare prieten al al tuturor romanilor!

Prof. dr.dres h.c. Vladimir Iliescu

Addenda:

Cu privire la articolele din Romania legate de filmul despre evreii din Cernauti salvati de primarul Popovici, in care se pare ca va juca Dustin Hoffman, actor evreu cu origini din Basarabia, dl profesor Iliescu face urmatoarele precizari:

1. Eu am amintit de episodul Popovici in faimoasa mea interventie  (vedeti mai jos) si am spus ca au fost eliberate 18.350 sau 18.500 de pasapoarte Popovici. Asta face  1/3 din evreii cernauteni si nu 1/2.

2. In Transnistria au fost lagare de CONCENTRARE si nu de EXTERMINARE. Vezi discutia mea de la Berlin cu scriitorul Hilsenrad, din luarea mea de pozitie lunga, pe care Adevarul pana la urma a redat-o. Nici macar Vapniarka, considerata de exterminare pentru detintii politici, adica evrei comunisti, n-a fost lichidata decat la retragere  de SS germani si voluntari ucraineni.

3. Popovici a cerut lui Antonescu oprirea deportarilor din motive umanitare, la care Antonescu a raspuns ca evreii au tradat Romania  odata cu venire sovieticilor  si de aceea trebuie pedepsiti. Nici Antonescu si nici Popovici nu s-au gandit ca sudul Bucovinei (Suceava, Radauti, Campulung) n-a fost ocupat si ca deci  evreii de acolo n-au motiv sa fie deportati.

La a doua intrevedere Popovici a venit cu argumentul economic: barbatii romani fiind toti pe front e nevoie de evrei. Pentru aceasta tatal meu a facut raportul zootehnic, mentind de ingheata apele, dar toata lumea a fost de acord, in ascuns. Pe baza aceasta Antonescu a concedat ca o treime din evrei sa fie mobilizati pe loc pentru munca. Acestea sunt toate fapte de netagaduit.

4. In afara de Hoffmann si actorul Keitel provine – respectiv parintii lui – din Bucovina. Intr-un interviu, pe care l-am citit intr-un ziar german, a declarat ca vrea sa participe si el la acest film.

Vladimir Iliescu

via
Ziaristi Online
Foto: Memorial Traian Popovici

SURSA: ziaristionline.ro

,

Discursul profesorului Vladimir Iliescu de la Academia Romana privind holocaustul din Romania, considerat de acesta “o minciuna enorma pe plan cosmic“, a declansat un val de reactii, care mai de care, soldate inclusiv cu dezicerea Academiei de invitatul sau. “Academia Românã se disociazã total de afirmațiile domnului Vladimir Iliescu, pe care le respinge categoric, și își exprimã regretul cã acestea au fost fãcute în spațiul sãu.”, se spune intr-un Comunicat special al Academiei Romane, smuls la presiunile unei liste eteroclite de “protestatari”, de la Asociatia Pro Democratia a lui Cristian Pirvulescu la profesori evrei din diferite colturi ale lumii.

Insa ce ar fi putut sa faca onor Academia Romana? Academia nu este un for al cenzurii, in care, ca pe vremea comunistilor, sa se ceara inainte, spre aprobare, discursul fiecarui invitat, care nu poate fi decat de inalta clasa si tinuta. Nu in ultimul rand, fiecare este responsabil de spusele sale. Dar, dupa cum s-a constatat deja, nu aceasta a fost parerea acuzatorilor profesorului Vladimir Iliescu, “antisemitul” a carui familie a salvat evrei la Cernauti, in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

In ciuda mult trambitatelor norme “deontologice”, publicatii “quality” sau de fite intelectuale din Romania, transformate in “acuzatori publici” ai “Tribunalului poporului”, au adoptat regula nr 1 a manualului de propaganda sovietica, in cazul citarii noastre, singuri ziaristi prezenti in plenul Academiei: nu pomeni sursa adevarului. De la “Adevarul” (intre ghilimele, fireste) la Hotnews si pana la Observatorul cultural si “22″, revista GDS, cazul a fost tocat marunt iar profesorul Vladimir Iliescu pus efectiv la zid. De notat: nici una dintre aceste publicatii nu a solicitat si punctul de vedere al celui incriminat, conform acelorasi mult trambitate norme deontologice.

Constatand valul de resentimente provocat, amestecat cu rafale de calomnii impotriva sa, profesorul Iliescu a incercat sa-si faca auzita vocea emitand tuturor publicatiilor care l-au ponegrit un “Drept la replica”, pe care aceastea aveau obligatia sa-l publice, conform regulilor deontologice  in cauza cat si bunului simt. Acest lucru nu s-a petrecut. Portalul Ziaristi Online isi face datoria de onoare si publica apararea profesorului Vladimir Iliescu desi, se pare, procesul deja s-a incheiat iar acuzatul a fost demult condamnat.

Are cuvantul profesorul Vladimir Iliescu, nu inainte de a oferi drept motto un extras din discursul presedintelui Israelului Shimon Peres sustinut la Cotroceni, pe 12 august 2010, alaturi de presedintele Romaniei, Traian Basescu:

“Nu vom uita niciodată că, în perioada cea mai întunecată a Europei, în perioada nazistă, românii au salvat viețile multor evrei de aici, 400 000 de evrei, care au venit în Israel și au contribuit și contribuie la construirea Israelului”.

Luare de poziție

Se axează pe trei puncte: 1. definiția holocaustului. 2. minciunile privitoare la activitatea și la statutul meu din Germania. 3. Explicarea competenței mele în problema evreiască din România.

1. Termenul de Holocaust, sau mai corect Shoa, cum îl folosește statul Israel, reprezentantul legal al etniei evreilor, înseamnă  asasinarea sistematică și planificată de către un stat al unor comunități etnice întregi, chiar dacă un număr restrâns de indivizi al acestor comunități  a scăpat cu viața.

Acesta este motivul pentru care consider, că în România deși au avut loc persecuții și chiar pogromuri cu numeroase crime condamnabile, totuși ele nu pot fi considerate drept holocaust: cea mai mare parte a evreilor din România, și anume cei din vechiul regat, nu au fost deportați și nici n-au purtat steaua galbenă. In afara de aceasta când Germania a cerut României pe evreii din România, chipurile ca forță de muncă în Polonia, guvernul român pretextând că nu posedă materialul rulant necesar nu i-a trimis.

În afară de aceasta mii de evrei din Transilvania maghiară au putut trece în România, deoarece autoritățile românești – la ordinul aceluiași Antonescu, al cărui partizan  nu sunt – i-au ajutat și nu i-au trimis înapoi, cum ar fi fost de așteptat.

2. Cu privire la persoana mea declar încă o dată,  că de la 15 prilie 1984 (semestrul de vară) am început să suplinesc catedra de istorie antică la Aachen iar din toamna anului 1985, deoarece catedra de la Aachen fusese ocupată prin concurs, eu am trecut la catedra de istorie antică liberă  de la  Duisburg. Abilitarea mea ca profesor de istorie antică se făcuse în primăvara 1984, de către o comisie de trei  reputați istorici antici.

Deoarece depășisem cu mult vârsta de 52 de ani, până cînd poți deveni funcționar public (profesorii universitară în Germania au statut de funcționari publici), nu mai puteam să mă prezint , având 58 de ani, la concursuri de profesor titular, ci doar să suplinesc catedre libere, dar cu grad de profesor.

Din anul 1985 am primit o a doua abilitare, și anume venia legendi pentru Istorie Europeană de Răsărit și Istoria Balcanilor, materie pe care am predat-o  necontenit  până în momentul de față: deci eu predau de 29 de ani la Aachen, dintre care de 28 de ani Istoria Europei de Răsărit.

Este o situație de fapt și de drept. Cine o contestă, comite delictul de calomnie, indiferent din ce țară provine și ce funcții deține persoana respectivă.

Pentru activitatea mea profesionala a se vedea curriculum vitae atașat.

3. Cunoștințele mele despre problema  evreiască și compasiunea mea pentru evrei se datoresc biografiei mele bucovinene, cursurilor despre  Europa Răsăriteană precum și reuniunilor științifice la care am participat.

Prof. dr.drs.h.c.

Vladimir Iliescu

Cine este Vladimir Iliescu:

Ioan Vladimir ILIESCU

M-am născut la Cernăuți la 8 august 1926.

Tatăl meu, dr. Ion Iliescu, originar din Călărași,  a fost medic veterinar (inspector general al Bucovinei și al județelor Hotin și Dorohoi, și colonel în rezervă, deoarece venise la Cernăuți la 11 noembrie 1918, împreună cu divizia 8-a a generalului Zadek).

Mama a provenit dintr/o familie de coloniști germani din Alsacia, aduși în Bucovina în 1783, sub împăratul Josif II. Ea a fost casnică, deși urmase gimnaziul real din Cernăuți, dar s-a ocupat de opere sociale, în cadrul asociației „Doamnele române”, pe care a și reprezentat-o la Congresul Național de la Constanța din 1936.

Sunt căsătorit si am o fiica.

Studiile primare și parte din liceu (Aron Pumnul) le/am făcut la Cernăuți, la București (Liceul Lazăr) și Câmpulung-Muscel (Dinicu Golescu). Cum am avut oarecare talent muzical, am urmat cursurile Conservatorului din Cernăuți, secția vioară, pe care le-am terminat în martie 1944.

La București am absolvit în anul 1949 cursurile facultății de istorie (istorie universală, bizantină și istorie modernă), ale facultății de drept și ale facultății de filologie (secția filologie clasică și indogermistica) și în anul 1948 cusurile de trei ani ale Institutului de Balcanistică, condus de profesorul Victor Papacostea.

Am avut șansa să audiez cursurile și să particip la seminariile unor mari profesori de istorie ca Gh. Brătianu, N. Marinescu, N. Bănescu, I. Hudiță și A. Oțetea.

Am fost ultimul student căruia Bratianu personal i-a fixat lucrarea de licență.

La drept am audiat profesorii: Gh. Gruia, Anibal Theodorescu, J. Dongorozi și G. Strat iar la Filologie pe prof. V. Grecul si Al. Graur.

In anii 1949-1953 am lucrat (în funcțiile de preparator, de asistent si de șef de lucrări) la catedra de filologie clasică a academicianului Alexandru Graur.

Din 1953-1966 am lucrat în cadrul Academiei R.P.R. la Institutul de Istorie, la Institutul de Arheologie, la Institutul de Lingvisitcă și la Institutul de Studii Sudesteuropene, întemeiat de foștii elevi ai profesorului Victor Papcostea în 1963.

Din februarie 1965 am putut reveni în învătământul universitar și am început

să lucrez și la Institutul Pedagogic din Constanța, unde am organizat catedra de istorie. Aici am predat până în 1974 istorie universală veche și medie ca  și istoria veche a României. La început am predat și istorie universală modernă și contemporană.

La Constanța am colaborat cu Muzeul Arheologic al Dobrogiei. Aici am întemeiat filiala Dobrogea a Societății de Filologie Clasică și am organizat cursurile Universității Populare, secția de arheoogie și de cultură universală.

După cinci încercări de doctorat (două în țară și trei în străinătate, blocate în diferite faze), am reușit să susțin în 1972  doctorarul  în Istorie universală antică cu tema Părăsirea Daciei în istoriografia antică și bizantină  la Cluj, la Profesorul N. Lascu, prorectorul univsersității „Babeș Boyoi”.Până la plecarea mea din țară, la profesorul Lascu nu și-au putut da doctoratul decâ Hadrian Daicoviciu și cu mine.

Când, în cadrul „revoluției culturale” a lui Nicolae Ceaușescu, treptat au fost desființate Institutele Pedagogice, eu am revenit la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, al Academiei R.S.R. La următoarea „atestare a cercetătorilor” din institute, comitetul de partid al orașului București a cerut scoaterea mea din institut și mutarea , împreună cu alți cercetători, la Biblioteca Academiei R.S.R, unde am lucra în următorii ani. La o întâlnire a istoricilor din România, pentru discutarea noului tratat de Istorie a României, am criticat „Tracismul”, respectiv „Tracomania”, iar apoi am contestat intrarea României în epoca contemporană, odată cu alegerea  lui Nicolae Ceaușescu, ca secretar general al P.C.R., propunând în schimb revenirea la trediționala cezură a primului război mondial. A doua zi  a venit la mine un „tovarăș”, care mi-a comunicat, că sunt un „contestatar al regimului democrat”, adică un „disident”. Din această cauză  m-am decis să emigrez în Germania.

Până la plecarea mea, în august 1983, am câștigat concursul pentru ocuparea „succesiunii profesorului Gostar” la Iași și deși am primit acordul partidului de la Iași, muncipiul de partid București nu mi-a permis să părăsesc capitala.

După pensionare, profesorul Elian, Institutul Teologic din București, mi-a propus să ocup singura catedră de bizantinologie din țară, dar fiindca voiam să emigrez, am refuzat această ofertă și l-am recomandat pe fostul meu student de la filologie clasică, Emilian Popescu.

In Germania mi-am echivalat studiile din România începând cu bacalaureatul și terminând cu doctoratul, care a fost echivalat cu doctor philosophiae al universitățilot germane, după care, – fără știința mea – o comisie de trei profesori de istorie antică (Straub, și Wirth de la Bonn și Vittinghof de la Koeln) m-au „umhabilitiert”, mi-au recunoscut habilitarea pentru istorie antică. Deoarece însă nu aveam o catedră precisă și fiindcă nu dădusem nici un concurs pentru ocuparea unui post de profesor, nici nu mă mai puteam prezenta la un concurs, având în vedere că vârsta maximă pentru aceasta este fixată în Germania la 50 de ani, etate pe care o depășisem. Astfel până la pensionarea mea în 1991, la împlinrea vârstei de 65 de ani, am suplinit catedre de istorie veche la Aachen, la Duisburg, la Duesseldorf și la Berlin (Freie Universistaet, Berlin Vest). Am avut toate drepturile unui profesor activ, minus 10% din salariu.

In 1985 am venit la Aachen, unde suplineam un profesor de la Sorbona, care a vorbit în aulă despre Europa de răsărit. Eu am luat cuvântul la discuții și am discutat o parte din problematica răsăriteană. A doua zi decanul nostru, un literat comparatist a venit la mine și m-a întrebat dacă știu limbi slave și de unde cunosc atât de bine Răsăritul. Când i-am explicat ca știu mai multe limbi slave și că sunt balcanolog, el m-a întrebat dacă vreau să predau și cursuri de Europa Răsăriteană, largo sensu, adică cu Balcanii, deoarece această disciplină nu era acoperită la Aachen. O comisie mi-a acordat venia legendi, adică o a doua profesură, pe baza lucrărilor mele despre spațiul european oriental. De atunci și până azi predau aceste discipline, cu relativ mulți studenți, fiindcă materia este socotită studium universale, cu studenți și de la alte facultăți și cu „seniori”, o categorie de studenți care există numai în Germania. Rectorul universității și decanul facultății îmi prelungesc din doi în doi ani această venia legendi.

In cadrul unei colaborări între universitățile din Aachen și din Plovdiv, am predat doi ani la rând, în vacanța de Paști, cursuri intensive de balcanistică. Conform înțelegerii cursurile au fost ținute în germană, iar seminariile în bulgară.

De la înființarea sa în  1994, colaborez cu Institutul Național de Studiu al Totalitarismului, din consiliul științific al căruia fac parte de la început.

Din 2001 până ân 2008, am fost profesor asociat al Universității din Craiova, unde am fost conducătorul științific al unui număr de 12 de doctoranzi, care și-au susținut doctoratele cu mine.

In numele unui fictiv Institut Balcanic, deoarece Universitatea nu mi-a acordat nici un fel de bani, am scos primul număr al revistei Balcania, serie nouă, și am un al doilea număr gata pregătit, care nu poate apărea din lipsă de fonduri.

Nu am fost membru de partid, deși am fost solicitat de două ori. De aceea am putut fi ales, respectiv numit, secretar general al Comitetului de Luptă pentru Pace al Universității C. I. Parhon  București, când am funcționat la această universitate.

Acum trec la partera mai importantă a datelor mele și anume la cateva din realizările mele științifice mai importante.

1) Prin analiza amănunțită a izvoarelor narative („Quellenforschung”), pe care nu o făcuse nimeni, am anulat „teoria lui Roesler”, a evacuării totale a populației din Dacia. Totodată am explicat cum a putut lua ea naștere la „inițiatorul„ ei, Eutropius, în istoriografia romană și cum a fost preluată în istoriografia bizantină prin cele două traduceri succesive în limba greacă a operei lui Eutropius.

Totodată am identificat tradiția istorică corectă – neobservată de nimeni – la Iordanes, care contează pe Festus, adeptul lui Eutropius, reducând evacuarea la autorități și la o parte a populației. Iordanes indică chiar și numele „noii Dacii”, creată la  sud de Dunăre de către Aurelian, pentru „salvarea prestigiului roman”. La Iordanes se găsesc și alte amănunte reale și unice despre Balcani. Es rămâne sursa istorică cea mai competentă și veridică.

Acceptarea explicației mele o atestă a doua ediție din 2005 al lui Cambridge Ancient History, care lăsând de o parte toată literatura și explicațiile „anti-continuitate” – sute de articole și zeci de cărți în decursul timpului – nu citează, pentru această problemă capitală a istoriei românești decât Dacoromania 1 (1973), cu lucrările colocviului de la Freiburg, din decembie 1971 (vol. XII, p. 53).

2) Am arătat împotriva întregii noastre istorigrafii, că sciții lui Ataias au venit cu câteva decenii mai devreme decât 339, când au fost învinși de Filip II în Dobrogea, deoarece de la Olbia (cf. Odessa) și până la Varna (cf. Odessos) exista un mare regat scit, care patrona toate orașele grecești, de la care se percepeau  impozite. Acesta a fost punctul de pornire al „Sciției Minore”.

3) Formațiunea prestatală a lui Dromichaites n-a fost în Bărăgan, ci în Bugeac, pe drumul spre cetățile grecești de unde Zopzrion ca și Lysimachos vroiau „bani lichizi„ pentru armatele lor.

4) N-a existat un rex Histrianorum, cu formația sa. Sunt tribali cu care s-a luptat atât Ataias cât și Filip II în decursul anilor.

5) Am amendat lacune despre daci din textul lui Aurelius Victor 13,3, cu care s-au muncit atât Mommsen cât și editorii lui Aurelius Victor, în decursul timpului, fără succes.

Aproape toate datele enumerate de mine se găsesc în SCIVA, 47, 2,  (1996), p. 221-226, în Omagiu lui Vladimir Iliescu la 70 de ani.

Lista licrărilor de atunci cuprinde I. Nouă culegere de texte antice și ediții de autori antici; II. Șapte manuale, dicționare și enciclopedii; III. Peste 40 de articole de specialitate.

De atunci s-au mai adăugat noi poziții bibliografice, care au ajuns la numarul 80, cele două doctorate pe care le-am condus la Universitatea din Craiova ca și obtinand două doctorate de onoare (Dr.h.c. al Universității din Galați și din Constanța).

Deoarece am avut greutăți la publicarea unor articole în România, am încercat să le public în străinătate. Astfel sunt primul român care a publicat în revistele: Historia, Bonner Jahrbuecher, Philologus, Klio, Eos și Classical Philology din Chicago.

Sunt membru fondator (1958) al Societății de Filologie Clasică  și al Societătii de Bizantinologie din România.

Intre anii 1972/75 am fost ales secretar general al Asociației Orientaliștilor.

Sunt membru al Asociației Winckelmann (Stendhal) și unul din puținii membri neteologi ai Societății pentru Studii Patristice (Oxford).

Sursa si video: Ziaristi Online

,

În raportul Comisiei Wiesel – pe care am făcut greșeala să nu stric până mai ieri nicio privire, măcar în treacăt aruncată, sunt pomenit, citat și comentat pe îndelete în capitolul Distorsionarea, negarea și minimalizarea Holocaustului în România postbelică în subcapitolul Negaționismul deflectiv. (Ce-o fi aia „deflectiv”?!) Mai întâi se consemnează, corect, teza unui „politician post-comunist, Adrian Păunescu”, ca fiind reprezentativă pentru poziția celor inventariați în sus-numitul capitol: „Nimeni dintre românii care au luptat pentru Reîntregirea Neamului (de la Mareșalul Antonescu la ultimul soldat) n-a acționat în felul sângeros în care războiul îi pune pe oameni să acționeze, împotriva vreunui inamic, pentru că era evreu. Singura – și îngrozitoarea – rațiune a crimelor din Basarabia a fost pedepsirea bolșevicilor.(…) România nu a ucis evrei pentru că erau evrei.” (s.n.) Iar apoi sunt înregistrat și eu, subsemnatul, cu o parte din argumentele pe care le-am invocat de-a lungul anilor pentru a „distorsiona, nega și minimaliza holocaustul”.

Ce am eu de obiectat la textul acesui capitol? Mai înainte de orice pretind ca în titlu să se facă precizarea că toți cei citați neagă nu Holocaustul, ci holocaustul „din România”, din Transnistria! Nici Păunescu, nici Buzatu și nici subsemnatu’, nu am distorsionat, negat ori minimalizat Holocaustul și punct! Fără nici un determinant! Adică Holocaustul de pretutindeni! Inclusiv cel de la Auschwitz și alte sumbre locații, așa cum s-ar înțelege din titlul bietului capitol! Ci l-am negatără numai pe cel pus în cârca românilor! E drept, eu, unul, am făcut în mai multe rânduri apel la inteligența evreilor holocaustizanți, nu puțini, dar foarte puțină, și le-am atras atenția cât sunt de imprudenți atunci când ne acuză pe noi de holocaust în ciuda tuturor evidențelor, căci nouă, românilor, ne este atât de ușor, ne este foarte ușor, ne este cel mai ușor să ne disculpăm, iar dovezile noastre de nevinovăție, imbatabile, cu sau fără voia noastră, vor fi imediat invocate de alții pentru a nega, distorsiona etc. însuși în întregimea sa Măria Sa Holocaustul și punct! Deci și cel de la Auschwitz etc. Că, deci, obligându-ne pe noi, ca români, să ne apărăm, argumentele noastre vor servi, în final, cauza „infamă” a celor care neagă Holocaustul și punct! Ceea ce ne sincer displace! Nu stă în intențiile noastre!…Dar, deh! Tu l’as voulu, George Dandin!

Deci, cât de cât corect, titlul capitolului ar fi fost Distorsionarea, negarea și minimalizarea holocaustului din România. Iar propriu zis corect ar fi să fie scos din titlu măcar cuvîntul distorsionare. Sub un tilu ca Negarea Holocaustului din România eu, unul, recunosc, mă înscriu oricând! Cu amândouă mâinile!…

În rest, e mult mai mult de corectat. Căci, după regula „cine zice ăla este”, capitolul respectiv chiar cu asta se ocupă: cu distorsionarea, negarea și minimalizarea argumentelor celor care contestă holocaustul din Transnistria, din România. Dacă încerc acum, prin rândurile de față, să îndrept ceva, nu am în vedere persoana mea, ci a celor doi evrei citați în titlul acestor rânduri: Wilhelm Filderman și Alexandru Șafran, pe care eu i-am pus mereu în centrul de greutate al argumentației mele.Au fost cei doi, la vremea aceea, liderii evreilor din România. Despre primul, se spune că evreii din Statele Unite îl considerau a fi „cel mai important evreu din Europa”. Amândoi au cunoscut în modul cel mai nemijlocit cu putință situația evreilor din România acelor ani și nu au stat indiferenți la tragedia coreligionarilor. Să-i luăm pe rând:

Mai întâi, Wilhelm Filderman. Sunt bine cunoscute scrisorile sale trimise șefului statului, Mareșalul Ion Antonescu, pentru a protesta față de vexațiile, împinse până la ucideri, de care – zicea și se plângea Filderman, aveau parte evreii evacuați în Transnistria. Este binecunoscut și răspunsul Mareșalului. Este însă puțin cunoscută împrejurarea că la un moment dat, adunându-se mai multe motive, „excedat” de insistențele fostului său coleg de liceu,  Mareșalul Ion Antonescu l-a deportat în Transnistria chiar și pe Wilhelm Filderman, nu pentru că acesta ar fi întrunit condițiile care determinau acest gest administrativ extrem, ci pentru că în felul acesta Mareșalul a vrut „să-i închidă gura”! Adică, știindu-l pe Filderman om de onoare, Mareșalul a socotit că de îndată ce liderul evreu va vedea la fața locului cum sunt tratați evreii în Transnistria, va înceta să mai umble cu memorii disperate că piere evreimea din România! Că sunt uciși și batjocoriți evrei nevinovați! Etc., etc… De fapt, nu se știe exact-exact din ce pricină a fost Filderman dus să locuiască câteva luni printre evreii „strămutați” în Transnistria, dar cunoaștem foarte exact efectul acestui exil:

După ce a petrecut câteva luni în Transnistria, în „lagărele de exterminare a evreilor”, Filderman nu i-a mai scris Mareșalului nici un rând de protest față de soarta evreilor din Transnistria și n-a mai produs nici un text despre „holocaustul” din Transnistria!

Nici măcar după 23 august 1944. Ba chiar a fost de acord, în primăvara lui 1944, ca alături de alți evrei, inclusiv lideri sioniști, să facă loby în Occident pentru ca Aliații să menajeze interesele României și să evite ocuparea României de către Armata Roșie, eventual printr-o debarcare anglo-americană în Balcani, răsplătind astfel poporul român pentru „oaza de liniște” oferită evreilor în anii 1938-1944. (Expresia „oază de liniște” aparține altui mare evreu martor al evenimentelor: rabinul Moshe Camilly Weinberger, liderul evreilor din Transilvania, din Ardealul ocupat de hortyști…)

Scurt timp după instalarea evreilor comuniști la putere în România, Wilhelm Filderman a emigrat în America. Anti-comunist fervent, Filderman a emis principiul potrivit căruia un evreu, în măsura în care este comunist și se atașează de marxism, încetează a mai fi evreu!… A fost atât de sincer în această atitudine încât nu a pregetat ca în 1955 să depună mărturie în favoarea tinerilor români care atacaseră ambasada română de la Berna, de unde au sustras documente extrem de compromițătoare pentru comuniști. Din păcate, fără să le fi fost în intenție, atacul lor s-a soldat cu uciderea nepremeditată a lui Aurel Șețu. La procesul care a urmat, Wilhelm Filderman a trimis o declarație în sprijinul tinerilor luptători anticomuniști, declarație înregistrată la un notariat din New York – unde locuia, iar declarația, avântat anticomunistă, face un succint portret al României ultimilor 15 ani, prilej de a vorbi și despre Mareșalul Ion Antonescu. Iar Filderman o face în termeni clari și extrem de pozitivi. De atunci, acest text circulă cu un fel de supra-titlu, „Testamentul lui Filderman”, cam nepotrivit. Eu am citat deseori din acest text, pe care l-am și publicat integral într-una dintre revistele lui Adrian Păunescu. Citez fraza cheie: „Mareșalul Antonescu a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuțiile germanilor naziști”. Repet: afirmația aparține fostului Președinte al Federașiei Comunităților Evreiești din România!…

Raportul Wiesel exprimă îndoieli asupra autenticității acestui text, afirmând că sursa sa ar fi un articol din revista „Baricada”. Repet, declarația lui Filderman apare citată, uneori integral, în lucrările dedicate „atacului de la Berna” și procesului care a urmat, la al cărui dosar a fost depusă declarația lui Filderman. Iată și fraza de început a declarației:„Subsemnatul Wilhelm Filderman, Doctor în Drept la Facultatea din Paris, fost Președinte al Uniunii Comunităților Evreiești din România și Președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, USA, Hotel Alameda, Boradway at 71 St, declar următoarele…” Așadar, documentul există! Pot face trimitere chiar și la biroul de avocatură unde s-a înregistrat declarația lui Wilhelm Filderman. Mă pun la dispoziția comisiei Wiesel cu această informație.

Membrii comisiei Wiesel, în măsura în care au monitorizat corect prestația mea pe ogorul distorsionării și al negării, ar fi trebuit să înregistreze și cea mai importantă referire pe care am făcut-o la persoana lui Wilhelm Filderman, precum că este autorul unor Memorii despre anii petrecuți în România. Prețiosul manuscris a fost lăsat în grija secretarului său, cu indicația de a fi predat Academiei Române de îndată ce va cădea comunismul, spre a fi publicat. Din păcate, Memoriile lui Filderman nu au ajuns la destinatar, iar în momentul de față manuscrisul se află în arhiva de la Yad Vashem „sub cheie”. Expresia „sub cheie” am preluat-o de la Teșu Solomovici, dintr-un text al acestuia care confirmă existența și soarta „Memoriilor” lui Filderman. Răposatul Jean Ancel, cât era el de dedicat Holocaustului, nu a avut voie să consulte acest document. A avut onestitatea să i se plângă colegului său Gheorghe Buzatu pentru acest afront.

Eu am aflat prima oară de aceste Memorii pe la începutul anilor 90, direct de la Eugen Simion, care le-a și văzut la Paris, acasă la executorul testamentar al lui Filderman. Întreb: de ce Comisia Wiesel nu a încercat să consulte acest document? Și afirm: Memoriile lui Filderman au toate șansele să fie documentul cel mai important cu privire la așa zisul Holocaust din România. Iar faptul că accesul la acest document este blocat chiar de cei care ne acuză de holocust nu poate fi interpretat decât într-un singur fel: Memoriile lui Filderman contrazic acuzația de genocid adusă Mareșalului Ion Antonescu și României.

Recomand comisiei Wiesel să ia urma Memoriilor lui Filderman printr-o discuție cu fostul președinte al Academiei Române. Eugen Simion mai știe și altele… De la Nicolae Cajal îndeosebi.

Despre Alexandru Șafran, care a fost Marele Rabin al evreilor din România acelorași ani, am povestit de mai multe ori cum, cu ocazia vizitei în România, în 1995, s-a întâlnit cu dl Șerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, cel pe care Ion Antonescu l-a numit guvernator al Transnistriei și pe care toată istoriografia holocaustizantă îl acuză că este principalul vinovat de „holocaustul din Transnistria”. George Alexianu a fost condamnat la moarte pentru aceste crime și a fost executat odată cu Mareșalul, în 1946. În 1995, după o jumătate de secol, Alexandru Șafran, lider spiritual al evreilor din România, s-a întâlnit cu feciorul celui ce a ucis vreo două sute de mii de evrei și i-a înmânat următorul înscris: „Lui Șerban Alexianu, amic din tinerețea noastră, în amintirea ilustrului său părinte, care în întreaga-i viață și activitate profesională și mai ales în perioada neagră a războiului a făcut din inimă și total dezinteresat atât de mult pentru comunitate. A plătit la comanda comunistă cumplit și total nedrept. Întreaga-i suferință să-i fie izbăvită.”

…Am publicat de mai multe ori acest text care mi s-a părut atât de clar și de …definitiv, capabil să pună capăt discuțiilor despre „crimele din Transnistria”! L-am publicat cu mare grabă, temându-mă ca nu cumva bietul rabi Șafran să se prăpădească și să nu apuce să autentifice, măcar și prin tăcere, prețiosul înscris. Alexandru Șafran a mai trăit după 1995 ani buni și nu a dat nici un fel de dezmințire. I-am făcut și o scrisoare deschisă, publicată în „România Mare”, despre care nu avea cum să nu afle. Aflu din raportul Wiesel că eu, subsemnatul, nu am prezentat prea mare încredere, drept care „unul dintre autorii acestui raport, politologul Michael Shafir, l-a contactat pe nepotul bătrânului rabin(91 de ani la acea dată), Dan Șafran, pentru a ajuta la clarificarea autenticității dedicației. Rabinul Șafran a răspuns că roagă să fie recitite rândurile pe care le scrisese despre Alexianu în memoriile sale. Guvernatorul este menționat o singură dată, fiind descris ca „renumit pentru cruzimea sa”…

Așadar, marele rabin nu dezminte că s-a întâlnit cu dl Șerban Alexianu și nu dezminte nici cele declarate în scris în fața și pentru uzul acestuia. Sunt convins că Dan Șafran, ca nepot și persoană interesată de subiect, s-o fi mirat de întâlnirea prietenească dintre bunicul său și fiul celui care a ucis sute de mii de evrei nevinovați și l-o fi întrebat pe Alexandru Șafran mai înainte de orice dacă este adevărat că s-a întâlnit cu Șerban Alexianu și de ce s-a întâlnit? A adus Dan Șafran la cunoștința Comisiei și a dlui Michael Shapir răspunsul primit?

Per total, este însă de neînțeles comportamentul Comisiei, căreia îi reproșez următoarele:

(a)Comisia nu a verificat ea însăși existența și autenticitatea textului. Era foarte simplu și ușor să mă convoace la comisie și să-mi ceară toate lămuririle. Eu, altminteri, m-am oferit în mod public să colaborez cu Comisia deoarece la Vatra Românească există un grup de cercetare a Holocaustului, care a ajuns la anumite rezultate, deține unele documente interesante etc. Nimeni nu m-a căutat. Nici măcar „politologul” Michael Shafir… Le-a fost mai ușor să-l contacteze, tocmai în Suedia, pe Dan Șafran. Nu m-aș mira să aflu că acesta s-a deplasat în Elveția ca să stea de vorbă cu bietul rabin. De ce „bietul”? Pentru că ulterior marele rabin a fost atacat pentru declarația dată lui Șerban Alexianu, câțiva „experți” în Holocaust declarându-l senil, oportunist etc. Nepotul său nu i-a sărit în apărare… Precizez eu: declarația rabinului a fost dată în 1995, când a venit în România, a ținut un frumos discurs în Senatul Țării, a dat numeroase interviuri etc. și nimeni n-a zis că n-ar mai fi întreg la minte!

(b) Comisia nu a binevoit să ia legătura cu însuși dl Șerban Alexianu și să-i ceară să vadă înscrisul. În plus, dl Șerban Alexianu, ca fiu al guvernatorului Transnistriei și ca persoană care de ani de zile se luptă cu justiția română, pretinzând că tatăl său, George Alexianu, în 1946 nu a avut parte de o judecată dreaptă și de un proces corect, e de presupus că deține niște informații și documente care ar putea interesa o comisie ea însăși interesată de aflarea adevărului. Parte dintre aceste documente Șerban Alexianu le-a depus la Tribunal, măcar acestea să fi fost cercetate de Comisia Wiesel. Această omisiune – după mine foarte gravă, dovedește, cel mai probabil, lipsa de interes pentru aflarea adevărului, dovedește că Comisia Wiesel a știut dinainte la ce concluzii va trebui să ajungă și n-a mai pierdut vremea nici măcar ca să se facă că caută adevărul…

Mă simt obligat să suplinesc acest dezinteres și să enumăr eu câteva lucruri pe care Comisia Wiesel le-ar fi aflat de la dl Șerban Alexianu. Primul lucru de mirare este că Alexandru Șafran, marele rabin de Geneva și fost rabin șef al evreilor din România, venit în România numai pentru câteva zile și suprasolicitat de toată lumea, de la Vlădică până la opincă, și-a făcut timp să se întâlnească cu dl Șerban Alexianu, fiul, repet, al celui condamnat la moarte și executat în 1946, pentru genocid, pentru uciderea în tragica Transnistrie a două sute de mii de evrei.

De-a ne mirare și mai tare este locul unde s-a produs întâlnirea: acasă la Nicolae Cajal, președintele Federației Comunităților Evreiești din România!… Ce să caute fiul asasinului de evrei în casa lui Nicolae Cajal, liderul evreilor supraviețuitori ai Holocaustului?!

Explicația ne-o dă chiar înscrisul lui Alexandru Șafran: „amici din tinerețea noastră”. Toți trei se cunoșteau din anii războiului. Se întâlneau de obicei la Alexianu acasă, acasă la asasinul de evrei, așadar! Nicolae Cajal venea cu taică-su, medic care îngrijea de copiii guvernatorului Transnistriei… Deci medic evreu al familiei ucigașului de evrei!!!

Venea Nicușor Cajal și se juca cu copiii asasinului, cu care a legat astfel o prietenie care a durat toată viața, până la moartea sa, regretată de toată lumea bună… Cum se împacă această prietenie dintre liderul evreilor din România și fiul lui George Alexianu cu ideea că George Alexianu poartă răspunderea a sute de mii de vieți evreiești?!…

Alexandru Șafran, mare rabin, era ceva mai în vârstă, nu venea la Alexianu acasă ca să se joace cu copiii acestuia, ci ca să le dea lecții de limbă germană! În fapt, aceste lecții erau un bun pretext pentru rabin ca să păstreze, fără știința nemților, un contact permanent cu guvernatorul Transnistriei, prin care a făcut o sumedenie de aranjamente și intervenții pentru a ameliora situația evreilor evacuați în Transnistria. La toate astea se va fi gândit bonomul rabin când a zis despre George Alexianu că „a făcut din inimă și total dezinteresat atât de mult pentru comunitate”. Nimeni nu putea ști asta în 1995 mai bine decât rabi Șafran!

Așadar, la inițiativa marelui rabin cei trei s-au întâlnit la Cajal acasă, revederea lui Șafran cu dl Șerban Alexianu petrecându-se după 50 de ani. Cât va fi fost de emoționantă!…

La un moment dat, Nicolae Cajal, gazdă perfectă, i-a lăsat singuri pe musafirii săi, poate au ceva mai deosebit să-și spună. Atunci s-a produs momentul de grație, clipa astrală când rabinul șef al Genevei a decis să-și răscumpere deceniile de tăcere deloc nevinovată! Va fi înțeles cât de greu i-a fost copilului să (supra)viețuiască purtând povara de a fi fiul unui criminal de război executat împreună cu marele criminal Ion Antonescu. Din adâncul sufletului său s-a iscat curajul ce i-a lipsit până atunci, a apucat, la întâmplare, o bucată de hârtie de pe biroul lui Nicolae Cajal, și pe coperta interioară a unei cărți a consemnat pentru eternitate mărturia sa despre George Alexianu în postură de mare binefăcător al evreimii din România, postură pe care nimeni nu o putea cunoaște la fel de bine ca Eminența Sa. I-a înmânat fostului său elev înscrisul, l-a lăsat să-l citească, bucurându-se de ce putea citi pe chipul copilului septuagenar din fața sa, și atât i-a mai spus„Îți dau acest înscris ca să-l publici, dar am o singură rugăminte: să-l publici după moartea mea. Nu mai am mult de trăit…”

După care s-a îmbrățișat cu fostul elev, cu gazda, și a plecat pe unde era așteptat de atâta lume… În urma sa, dl Șerban Alexianu s-a simțit dator să-i arate și lui Nicolae Cajal ce a primit, iar acesta citind înscrisul a înmărmurit, căci și-a dat seama bine de importanța mărturiei. Dar a avut onestitatea să nu distrugă petecul de hârtie, poate că nici nu i-a trecut prin minte!… Cert este că dl Șerban Alexianu a ajuns acasă cu comoara întreagă, neatinsă. Asta până când a avut ghinionul să se cunoască cu subsemnatul și să-mi relateze cele petrecute la Cajal acasă. L-am întrebat

„-Și aveți de gând să nu publicați acest text decât după moartea Eminenței sale?

-Negreșit, așa i-am promis!

-Dar dacă nu moare mâine sau poimâine, ci moare după dumneavoastră?!

-Asta e!, a ridicat din umeri domnul Alexianu.

Măcar ați facut niște copii xerox ale textului?”, am mai întrebat. Da, făcuse, așa că la plecare am luat și eu una, am băgat-o în buzunar și la lift i-am spus:

„Domnule Alexianu, eu nu i-am promis nimic rabinului Șafran!” Și m-am grăbit să public de mai multe ori acel înscris, am avut grijă să afle și Eminența sa de publicarea textului, m-am bucurat să văd că a mai trăit ani buni după aceea și că nu a avut de formulat nici o dezmințire, nici un protest, nicio dezicere etc.

Trebuie însă să mărturisesc gândul cel mai ciudat pe care mi l-a stârnit comportamentul rabinic: cerându-i dlui Șerban Alexianu să publice textul numai după moartea sa, bietul rabi mi s-a părut că dovedea o tare firavă și precară credință în Dumnezeu. Nu cumva o fi ateu?!”, m-am întrebat, căci acest comportament este tipic pentru cine nu crede în viața și judecata de apoi. Mă rog, dacă rabinul Șafran chiar se închină la același Dumnezeu ca și mine, mi-am zis, înseamnă că mai mult se teme de oamenii de aici, de pe pământ, decât de Dumnezeu Cel de dincolo, ceea ce pentru un rabin mi se pare grav, grav de tot!…

Firește, normal, adică creștinește și onorabil, era ca acea declarație Alexandru Șafran s-o fi dat în 1946, la proces! La „Procesul Marii Trădări Naționale” unde a fost invitat ca martor al apărării și nu s-a prezentat… Probabil că o asemnea declarație l-ar fi salvat pe George Alexianu de la condamnarea la moarte, l-ar fi salvat și pe „amicul din tinerețe” de la viața pe care a dus-o sub comuniști, ca fiu al unui criminal de război!… Un orfan „de război” pe care toți se fereau să-l ajute!…

Cu toate acestea, mai bine mai târziu decât niciodată: declarația rămâne extrem de utilă, căci mai salvează ceva, ceva foarte important: Onoarea familiei Alexianu și a Neamului românesc. Dar nu mă împac nici azi cu cererea rabinului: mărturia sa să-și producă efectele numai după moartea sa, când nimeni nu-i mai poate reproșa că a pus principiile morale mai presus de orice… De orice interese naționale sau cum le-or fi numind cei care, după publicarea declarației, într-adevăr au și sărit la bietul rabi, încă de pe când mai trăia, cu jigniri și acuze netrebnice. Zău că-mi pare rău că m-am băgat, dar de unde era să știu eu că bunul Dumnezeu îi va da destule zile dlui Alexianu?! Și mai ales de unde să știu că declarația rabinului șef, a marelui rabin, nu va avea nici o urmare pentru mercenarii Holocaustului?! Crezusem, naivul sau imbecilul de mine, că în felul acesta, cu un document atât de clar și de autorizat, se va pune capăt balivernelor inventate de toți specialiștii în istoria PCUS, reciclați în istorici ai holocaustului. Dar de unde?!… Nimic nu-l tulbură pe alde Mihai Ionescu & comp. Lya Benjamin, Radu Ioanid și toți ceilalți, toți o apă și-un pământ, nimic nu-i abate din a susține mai departe basna transnistreană!…

…Trebuie spus că publicarea abuzivă (de către mine!) a textului „rabinic” nu a afectat relațiile dlui Șerban Alexianu cu Nicolae Cajal. (De altfel, cineva din familia unui prim ministru cu ascendenți evrei binecunoscuți și știuți, mi-a povestit că în particular Nicolae Cajal nici nu vroia să audă de vreun holocaust în România. Făcea în public vorbire de așa ceva foarte rar și numai cât să nu se expună la criticile zăltaților din Comunitate. „Avem și noi Vadimii noștri”, obișnuia Cajal să spună, pentru a se scuza…)

Cei doi, Șerban Alexianu și Nicolae Cajal, au mai avut o discuție ceva mai deosebită, despre care Comisia Wiesel ar fi trebuit să afle și să fie interesată. S-a fost cu ocazia vizitei istorice a Papei Ioan Paul al II-lea. La recepția dată de Papă, a fost invitat și Nicolae Cajal. Până aici nimic de a se mirare cineva! Dar ce a căutat la recepție dl Șerban Alexianu? Căci da, onorată comisie Wiesel, onorați demascatori ai crimelor din Transnistria: din dispoziția Papei Ioan Paul al II-lea, la recepție, printre invitații români cei mai reprezentativi și mai vrednici de o asemenea cinste, s-a numărat și dl Șerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, criminalul!… Repet: dl Șerban Alexianu a fost invitat la recepția pe care Papa Ioan Paul al II-lea a dat-o la București în onoarea celor mai vrednici români!…

Se pun în mod logic două întrebări:

(1) Care merite deosebite ale dlui Șerban Alexianu îl recomandau pentru această onoare?

(2) Papa și Vaticanul nu știau al cui urmaș, al cui fiu este dl Șerban Alexianu? Nu știau adică cine a fost George Alexianu? Nu știau că a fost un criminal odios?! Cu 200.000 de victime pe conștiință?!…

Cele două întrebări au un singur răspuns: Ba știau foarte bine! În 1943, celebrul Papa Pius al XII-lea a dispus ca nunțiul papal Andrea Cassulo să efectueze o inspecție umanitară în Transnistria, ca să verifice acele zvonuri potrivit cărora evreii erau ținta fără apărare a unui regim de exterminare, de genocid etc. Inspecția s-a efectuat aproape concomitent cu o anchetă similară a Crucii Roșii Internaționale. Cele două atât de onorabile instituții, Vaticanul și Crucea Roșie Internațională, au ajuns la aceeași concluzie, pe care noi o putem deduce din faptul că, prin dispoziția aceluiași papă, profesorul George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost decorat cu cea mai înaltă distincție acordată de Vatican în acel an: ordinul „Orbis et Urbis”. Este și cea mai mare distincție papală primită vreodată de un român!…

Un român pe care mai apoi „noi” l-am condamnat la moarte pentru exact aceleași fapte: felul cum s-a purtat față de evrei în calitatea sa de guvernator al Transnistriei. („Noi”, adică justiția din anul 1946. Adică evreii kominterniști din completul de judecată!…)

Așadar, la acea recepție atât de selectivă, prin dl Șerban Alexianu a fost invitat, de fapt, GEORGE ALEXIANU, guvernatorul criminal de război din Transnistria… Iar dacă iei seama la faptul că la recepție dl Șerban Alexianu a fost mereu în preajma prietenului său Nicolae Cajal și vice-versa, poți spune că la recepția dată de Papă au participat braț la braț guvernatorul Transnistriei și președintele Federației Comunităților evreiești din România. Cum de a acceptat Nicolae Cajal această postură și însăși prietenia de-o viață cu Șerban Alexianu? Simplu de răspuns: Nicolae Cajal cunoștea foarte bine adevărul despre ce a fost în Transnistria! De aceea nu s-a simțit un trădător al neamului său evreiesc atunci când, din copilărie și până la moarte, a rămas un fidel prieten al familiei Alexianu! Altă explicație nu există! Este o explicație logică, cu prisosință acoperită de realitatea faptelor.

…Structura vădit literară a celor povestite mai sus aparține strict faptelor relatate. Coincidențele produse și semnalate dacă poartă un sens, un mesaj, acela nu aparține subsemnatului, ci Marelui Scenarist care, pentru a lega mai strâns cele două nume din titlul acestor pagini, a făcut ca în acea clipă de uitare de sine, când rabi Șafran s-a uitat în jur după o foaie de hârtie, mâna, inspirată din Înaltul Cerului, să apuce o cărticică de pe biroul lui Nicolae Cajal, pe a cărei copertă interioară, cum spuneam, să lase prețioasa inscripție. Merita, aș zice, s-o sape în piatră sau aramă, pentru a-i da și eternitatea materială. Dar și mai bine S-a gândit Cine S-a gândit ca mâna rabinului să apuce taman cărticica, cunoscuta, semnată de Wilhelm Filderman (în colaborare cu Sabin Mănuilă), unde, în concluzia celor prezentate, se afirmă că – și citez din memorie, „România este țara în care au supraviețuit cei mai mulți evrei!” Coincidență mai semnificativa e greu de imaginat!

Ca să fiu mai clar: prețiosul text a fost scris pe coperta interioară – coperta a III-a, a unei cărți care consemnează punctul de vedere, negaționist, al lui Wilhelm Filderman. Mai frumoasă potriveală nici că se putea!… Cine e în stare, nu poate să nu vadă aici, în această coincidență, „mâna Domnului”…

O ultimă punte între Wilhelm Filderman și Alexandru Șafran: amândoi proveneau din vechi familii de „evrei pământeni”, categorie azi dispărută și uitată, lichidată nu de holocaust, ci de ravagiile și nebunia sionismului și a kominternismului, cei doi frați siamezi și criminali ai lui Iosif… Dar despre acești admirabili evrei, evreii pământeni, cu altă ocazie…

anno Domini 2008

ION  COJA

Post scriptum 2013.

Acest text s-a întors la mine după 5 ani. L-am slobozit pe Internet în 2008 și uitasem de el. Un coleg mai în vârstă, un fel de frate mai mare i-aș zice, mi l-a trimis azi, fără niciun comentariu. Nu era greu să pricep ce am de făcut. M-am conformat și l-am mai pus o dată în circulație. Repetitio mater…

Doamne, ajută-i să priceapă și pe cei care nu vor să priceapă!

rbnpress.info

,

În teritoriile controlate de guvernul român nu a fost holocaust!

O serie de evenimente întâmplate după plecarea mea din România m-au determinat să public articolul „La Roumanie sauvée de l’Holocauste” [2], apărut în Le Monde Juif [3], No. 105, Janvier-Mars 1982, revista Centrului de Documentare Evreiască Contemporană, din Paris. Plecasem din Patrie, grație unui ajutor trimis de Providență, care a făcut să întâlnesc o doamnă poloneză în trecere prin România, într-o vreme din cele mai dificile din viața mea. Ca Președinte al Organizației Tineretului Național Țărănesc din București și ca membru al Comitetului Central Executiv al Partidului Național Țărănesc, condus de Președintele Iuliu Maniu, fusesem arestat de 22 de ori, deținut politic, fără condamnare, în închisorile comuniste, circa 8 ani, împiedicat ilegal să exercit avocatura, privat de locuință, urmărit zi și noapte de agenții Securității, agresat fizic în mai multe rânduri etc. Atunci a apărut trimisul Providenței, întruchipat de o distinsă doamnă cu studii strălucite la Sorbona și care lucra la Academia de Științe a Poloniei, unde se bucura de un binemeritat prestigiu. Ea a înțeles totul de la prima întâlnire și a luat hotărîrea de a folosi relațiile sale din Polonia și din Occident pentru a mă ajuta să plec în străinătate: a reușit, după aproape 6 ani de eforturi supraomenești. Așa am ajuns, prin căsătorie, în ianuarie 1978, să locuiesc în Varșovia, ca cetățean român.

Din primele zile am anunțat evenimentul prietenilor mei români, emigrați mai demult în Occident. Am primit, fără întârziere, o bogată corespondență trimisă nu numai de aceștia, dar și de la persoane necunoscute, care fuseseră informate de primii, despre mine. Toți îmi cereau să vin grabnic în Occident pentru a lua poziție contra unei infame campanii orchestrate, pe plan mondial, contra națiunii române. Pentru a mă convinge, ei mi-au trimis multă vreme publicații în care se afla scris că în timpul ultimului război mondial, noi, românii, masacraserăm cantități imense de evrei, așa precum arăt mai departe:
– Charta intitulată The Record. The Holocaust in History, 1939-1945[4], publicată de B’nai B’rith League și New York Post, în tiraj de un milion de exemplare, indică masacrarea a 300.000 de evrei în România, iar în broșura explicativă, anexată hărții, cifra este ridicată la 340.000 de evrei masacrați;
– în cartea Eichmann’s Trial a Lordului Russell of Liverpool[5], este scris că românii masacraseră 200.000 evrei, dar trebuie să arăt că la data publicării, Lordul Russel avea aproape 90 de ani și, deci, sărmanul nu avusese cunoștință că în textul care-i purta numele fusese strecurată acea mențiune calomnioasă la adresa României;
– un rabin șef din România, audiat ca martor într-un proces pentru calomnie în presă, soluționat de Tribunalul din Paris, afirmase că fuseseră 400.000 de evrei asasinați în România, dar, neputința vădită a Excelenței Sale de a oferi precizări și dovezi, a obligat judecătorii francezi să-i înlăture depoziția;
– în „A History of the Modern World from 1917 to 1980″, apărută în multe limbi, autorul – Paul Johnson – scrie, la pagina 415[6], că în România fuseseră masacrați 750.000 de evrei, deci mai mulți decât se aflau în România, potrivit surselor evreiești de informare;
– o mențiune specială merită cazul ziaristei evreice Hannah Arendt, pe care propagandiștii evrei o prezintă ca filosoafă, fiindcă înainte de a emigra din Germania audiase prelegerile filosofului Martin Heidegger. Ce s-o fi petrecut în capul acelei femei de a putut scrie în cartea Eichmann à Jerusalem acea oribilă defăimare că „România era o țară cu un procentaj excepțional de ridicat de asasini ordinari și țara cea mai coruptă din Balcani” (pag. 313) și, de asemenea, că „deportările à la roumaine constau în a înghesui 5.000 de persoane în vagoane de marfă și a le lăsa să se sufoce, în timp ce trenul gonea de-a latul câmpurilor, fără itinerariu sau țel, zile întregi. Apoi, cadavrele erau expuse în măcelării evreiești.[7].

De remarcat că, atât în cartea lui Hannah Arendt, cât și în aceea publicată sub numele Lordului Russel, calomniile contra României sunt strecurate în expuneri care în mod firesc nu aveau nici un raport cu România, fiindcă se știe că Eichmann nu avusese activități legate de țara noastră. Aceasta este folosirea unei metode perfide, utilizată de defăimători de profesie, dirijați de la un centru de comandă. Astfel, netam-nesam, calomniile au fost și sunt încă strecurate, în cursul conferințelor, al transmisiunilor la radio și la televiziune, al interviurilor, discursurilor de tot felul etc. Corespondenții mei români știau că eu avusesem un rol în acțiunea care salvase România de Holocaust și de aceea făceau apel la mine. Cel mai important dintre acești emigranți români, în acea vreme, era fără îndoială avocatul N. Penescu, fost secretar general al Partidului Național Țărănesc și ministru în guvernul de la București, în 1944. Fusese condamnat în 1947, în procesul înscenat conducătorilor național-țărăniști și, după mulți ani de închisoare, fusese eliberat, cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan. Grație intervenției liderului socialist francez Guy Mollet, el putuse emigra în Franța și locuia la Paris. El susținea că eu eram singurul emigrant român care se cuvenea să întreprindă acțiunea de denunțare a calomniei, deoarece participasem personal la activitățile pentru salvarea evreilor din România. Avocatul N. Penescu mi-a explicat că fruntașii emigrației române, cunoscuți în Occident ca foști înalți demnitari, nu puteau – din pricina conjuncturii internaționale – să se angajeze într-o astfel de acțiune. Potrivit relatării lui N. Penescu, fostul suveran al României spunea că i se aprobase rezidența în Elveția, cu condiția de a se abține de la orice activitate politică. Fruntașii emigrației aflați în America primiseră o lovitură destul de grea, prin anularea unei mici subvenții acordate de O.N.U., prin Comitetul națiunilor înrobite, și ei se temeau că prin protestul contra calomniei puteau provoca răzbunarea din partea evreilor, prezenți atât la O.N.U., cât și în administrația americană. Avocatul N. Penescu recunoștea că el ar trebui să întreprindă această acțiune și declara că o va face, dacă eu refuzam să-mi asum răspunderea. El ezita pentru faptul că avea prieteni printre socialiștii francezi, partid dominat de evrei, și se temea că ar putea pierde acele prietenii, potențial folositoare cauzei românești, în viitor. El mi-a cerut să nu dezvălui implicarea sa în ceea ce aveam de făcut.

Am hotărît să merg în Statele Unite și Canada, unde calomnia contra României era în toi, ca prin câteva expuneri în centre cu emigrație românească să restabilesc adevărul istoric. Fiindcă viza pentru U.S.A. întârzia, am decis să folosesc aprobarea pentru Canada, unde am vizitat Montreal, Toronto, Ottawa și alte localități mai mici, și, în cadrul unor întâlniri cu români și chiar cu evrei plecați din România, am prezentat faptele cunoscute de mine. Am constatat că românii emigrați după ultimul război mondial cunoșteau foarte bine adevărul, constatare valabilă și pentru emigranții evrei din această categorie; în schimb, emigranții mai vechi, dinainte de 1940, fuseseră mai receptivi la campania de calomniere și se lăsau cu greu convinși că o defăimare de proporții planetare fusese posibilă.

A trebuit să duc o luptă titanică, de unul singur, fiindcă prietenii care mă aprobau între patru ochi, nu mă asistau și în public. Am expus, în cursul acestei călătorii, la întâlnirile cu multe grupuri de ascultători, adevărurile publicate de mine, 4 ani mai târziu, în articolul „La Roumanie sauvée de l’Holocauste”, apărut în Le Monde Juif, la Paris. De la început am afirmat că, în timpul ultimului război mondial, în teritoriile controlate de guvernul de la București, n-a fost Holocaust. În Europa dominată de Germania hitleristă, România a fost singura țară aflată în această situație, datorită generalului Ion Antonescu și guvernului condus de el, care au făcut imposibil genocidul, precum și unor conducători de seamă ai națiunii române, cum au fost Iuliu Maniu și Ion Mihalache, dr. N. Lupu, prof. Gh. Brătianu și mulți alții, care l-au îndemnat și l-au susținut pe Mareșalul Ion Antonescu în politica sa de respingere a Holocaustului. Realizarea acestei politici a fost, indirect, dar în mare măsură, ajutată de un fapt, adesea trecut cu vederea, chiar de cercetători. După invadarea Basarabiei, a Bucovinei Nordice și a ținutului Herța, în iunie 1940, Uniunea Sovietică a continuat să facă presiuni asupra guvernului român pentru a-l constrânge să accepte un control sovietic asupra Deltei dunărene, deoarece pactul Ribbentrop-Molotov nu rezolvase chestiunea Dunării. În vara anului 1940, repetatele debarcări sovietice în Delta aflată sub suveranitate românească, precum și pătrunderi la vest de Prut ale unor unități ale Armatei Roșii au fost cauzele principale care l-au determinat pe generalul Ion Antonescu, devenit șeful guvernului român după 6 septembrie 1940, să accepte venirea de trupe germane pe teritoriul României. În acordul încheiat atunci cu Hitler, generalul Ion Antonescu a reușit să introducă o clauză care prevedea că poliția germană putea colabora cu poliția română dar îi era interzis să facă arestări pe teritoriul României. Această dispoziție a fost salvatoare pentru evreii aflați pe acest teritoriu, fiindcă ea a împiedicat arestări și deportări, efectuate de germani înșiși.

În 1941, sub presiunile guvernului hitlerist, generalul Ion Antonescu a introdus o legislație cu caracter rasial, de la aplicarea căreia erau exceptate anumite categorii de evrei, dar afecta – totuși – majoritatea populației aparținând acestei etnii. Măsurile motivate rasial prevedeau restricții și chiar interdicții pentru evrei, în exercitarea activităților economice și profesionale, fapt de natură a cauza importante prejudicii materiale; cu toate acestea, nu se poate tăgădui faptul că una din aceste măsuri a fost binefăcătoare pentru evrei, anume excluderea din forțele armate, care i-a ferit de ororile campaniilor militare din Est și din Vest, unde au pierit în condiții înfiorătoare sute de mii de militari români. Nu a existat nici o măsură destinată să lezeze demnitatea umană a evreilor; ei nu au fost obligați să poarte steaua galbenă, nu au fost închiși în ghettouri pe teritoriul României, nu au fost supuși la practici de exterminare sau pentru a le distruge integritatea fizică sau mintală. Guvernul român nu a organizat distrugerea nici unei populații pentru motive rasiale, religioase, economice sau politice și nu a tolerat ca astfel de fapte să fie săvârșite pe teritoriul controlat de el.

Toți evreii onești și de bună credință datorează respect amintirii Mareșalului Ion Antonescu, fiindcă a respins planurile naziste privind deportări din România, în lagărele hitleriste din Polonia, astfel încât de pe teritoriile controlate de guvernul de la București nimeni, nici evreu, nici țigan, nici comunist nu a fost deportat în lagărele organizate de germani.

Au fost două perioade de mare primejdie pentru evreii din România, în timpul ultimului război mondial. Prima perioadă a fost în 1942, după Conferința de la Wansee[8], când guvernul hitlerist a decis deportarea în Polonia a evreilor din Europa, aflată sub dominația sa. Atunci, conducătorii comunităților evreiești din România au cerut sprijinul lui Iuliu Maniu, fiindcă evreii erau în primejdia de a fi concentrați în lagăre și deportați. Mareșalul Antonescu a explicat lui Maniu că faptele unor evrei, mai ales cei intrați clandestin pe teritoriul român și care răspândiseră manifeste antigermane îl puseseră în situația de a se gândi la înființarea de lagăre, ca măsură de siguranță, invocată de el pentru a respinge pretențiile poliției germane de a face ea însăși arestări în România, contrar acordului din 1940. La rugămintea insistentă a lui Maniu, șeful guvernului român a anulat dispoziția înființării de lagăre pentru evrei. Din presa izraelită am aflat că unii conducători de organizații evreiești se obligaseră, în acea vreme, să supravegheze acele elemente evreiești predispuse la săvârșirea de acte nesăbuite, pricinuitoare de nenorocire pentru toată evreimea.

A doua perioadă de maximă primejdie pentru evreii din România a fost la sfârșitul primăverii din anul 1944 și a coincis cu intervalul de timp când se efectuau deportările de evrei și de țigani din Ungaria și mai ales din Transilvania de Nord, ocupată de guvernul maghiar, după diktatul de la Viena, din 1940. Dacă pentru prima perioadă cunosc circumstanțele din relatarea personală a lui Maniu, al cărui colaborator am fost, pentru a doua perioadă cunosc faptele, direct și nemijlocit, fiindcă am avut un rol în acțiunea care a împiedicat deportarea de persoane din România către lagărele naziste din Polonia. Mareșalul Ion Antonescu numise ca guvernator civil al Transnistriei (regiunea cuprinsă între Nistrul meridional, Bugul inferior și Marea Neagră) pe profesorul universitar George Alexianu, care, încă din vremea studenției, îmi arătase prietenie și știa că-l vizitam pe Iuliu Maniu. Invitându-mă la biroul său din București, profesorul Alexianu mi-a spus, pentru a-i transmite liderului național-țărănist, că la București venise un ofițer german cu misiunea de a organiza deportările de evrei și de comuniști din România în lagărele hitleriste din Polonia. Președintele Maniu a verificat informația cu ajutorul unor persoane din anturajul fostului prim-ministru filogerman Gigurtu și a decis să ceară mareșalului Antonescu să respingă planul pentru deportări. Iuliu Maniu nu a mers la o întâlnire cu mareșalul, ci a făcut demersul printr-o scrisoare purtată de mine și înmânată șefului guvernului în cursul audienței obținute pentru mine de profesorul Alexianu. În scrisoarea sa de răspuns, pe care tot eu am dus-o președintelui național-țărănist, mareșalul Ion Antonescu îl asigura că „atâta vreme cât voi fi la conducerea Țării, nimeni nu va fi deportat în afara hotarelor României”. Mareșalul Ion Antonescu și-a respectat cuvântul și astfel se explică cruțarea vieții a sute de mii de persoane din România. Dacă se acordă încredere afirmațiilor făcute de unii cercetători ai Holocaustului, circa 600.000 de evrei din Ungaria și din Transilvania de Nord fuseseră arestați de poliția maghiară și trimiși în lagărele din Polonia, într-un „pohod na Sibir” fără întoarcere.

După numeroși ani de absență din Patrie, când am putut, în fine, veni la București în 1990, am aflat că în Almanahul Luceafărul, din 1989, la pag. 115-162, se aflau dezbaterile unei mese rotunde la care Raoul Șorban și rabinul șef dr. Moshe Carmily Weinberger, împreună cu alți participanți, au arătat cum mii de evrei originari din Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Germania etc. au găsit adăpost pe teritoriul României, grație ajutorului dat de Iuliu Maniu și Ion Mihalache, de profesorul Mihai Antonescu și de multe alte personalități române, dar mai ales datorită umanitarismului dovedit de mareșalul Ion Antonescu. Tot din Almanahul Luceafărul am aflat că la acea masă rotundă se folosiseră copios informații din articolul meu „La Roumanie sauvée de l’Holocauste”. Mai trebuie să amintesc că liderul național-țărănist l-a determinat pe mareșal să renunțe la o grea contribuție de război, impusă numai evreilor, exonerați de obligația de a participa la campania militară. Tot la cererea lui Maniu, doamna Ella Negruzzi a intervenit la mareșal pentru ca niște evrei bătrâni să obțină retroactiv cetățenia română, condiție necesară pentru acordarea pensiei. Am informații că și profesorul George Brătianu făcuse demersuri, în același scop. Mi-am scurtat voiajul în America, din cauze financiare: contribuțiile prietenilor mei aveau o consistență simbolică, iar eu trebuise să contractez împrumuturi în Polonia, pentru plata călătoriei.

Revenit la Varșovia, am primit o scrisoare de la un emigrant din New York, ale cărui rude îmi erau cunoscute din București; acesta îmi cerea o relatare scrisă a celor expuse în Canada și eu i-am trimis-o, cu condiția să nu o publice decât atunci când vin în Statele Unite, pentru a răspunde pe loc la eventualele obiecțiuni; el a fost de acord, dar nu și-a respectat angajamentul, fiind un individ manipulat fără scrupule și rușine de cercurile comuniste din România, și trebuie să precizez că această specie netrebnică încă nu s-a stins. Între timp, mi-au parvenit informații, direct din America sau prin Paris, că în unele cercuri evreiești este contestată expunerea mea și că unii evrei au obținut de la guvernul Poloniei Populare documente care dovedeau contrariul. Mă aflam într-o situație neconfortabilă, fiindcă expunerea mea de evenimente absolut reale era bazată pe cunoașterea directă sau pe relatări nemijlocite ale unor personalități care nu mai trăiau pentru a le confirma: mareșalul Ion Antonescu și fostul ministru, prof. Mihai Antonescu, precum și guvernatorul civil al Transnistriei, George Alexianu, fuseseră executați în 1946; Iuliu Maniu și Ion Mihalache muriseră în închisorile comuniste, primul – la Sighet, în 1953, al doilea – la Râmnicu Sărat, în 1963; alții, ca spre exemplu, prof. Gh. Brătianu, pieriseră, de asemeni, prin lagăre și închisori. Nu-mi rămânea decât să mă adresez administrației poloneze pentru a afla dacă existau documente de natura acelora pretinse de unii evrei din America. În Polonia există încă o comisiune guvernamentală pentru fostele lagăre hitleriste, dar ca particular, fără nicio abilitare oficială, nu aveam șanse să obțin ceea ce căutam. Ca de obicei, când mă aflam la ananghie, Providența mi-a venit și de data aceasta în ajutor.

Pentru ca administrația poloneză să-mi aprobe rezidența la Varșovia, în 1978, soția mea ceruse sprijinul marelui savant polonez Janusz Groszkowski, fost președinte al Academiei de Științe a Poloniei, și care, în timpul războiului, descifrase mecanismul de teleghidaj al bombelor germane V, ajutând astfel apărarea antiaeriană britanică. La puține zile de la sosirea mea la Varșovia, profesorul Groszkowski a venit în vizită, vrând să cunoască pe acela pentru care își pusese obrazul: ne-am simpatizat și stimat reciproc, de la prima întâlnire. Când i-am povestit impasul în care mă aflam, din pricina statutului de simplu particular, profesorul a fost consternat. Îl cunoșteam ca pe un om de mare cultură, cu un spirit ager; de aceea am recurs la o butadă. I-am spus că în greaca veche, pentru noțiunea particular era cuvîntul idiotes, trecut apoi în limbile moderne cu forma idiota – în poloneză, idiot – în română, franceză, engleză etc. Eu fiind un particular, pentru administrația publică sunt un idiotes și sunt tratat potrivit înțelesului actual al cuvîntului. Profesorul Groszkowski a apreciat calamburul, dar a spus că va face ceva, pentru a se vedea că sunt „un particular foarte… particular”. Într-adevăr, câteva zile mai târziu, Comisia guvernamentală îmi oferea toate facilitățile, dar nu poseda documentele care mă interesau. Am fost informat că toate arhivele referitoare la lagărele naziste și la Holocaust se aflau la Muzeul fostului lagăr de la Auschwitz, unde mă puteam adresa cu toată încrederea.

Am scris Muzeului de la Auschwitz, cu rugămintea de a-mi comunica dacă posedă documente referitoare la persoane deportate de pe teritoriile aflate sub controlul guvernului român din București; răspunsul mi-a sosit într-un timp record, sub forma documentului: Panstwowe Muzeum Oswiecim Brezezinka Ld 2 I- 8523/79/5681/79 Destinatar Pan Iosif Popescu ul MiedzynarodowaI 03-922 Warszawa 58M35 Răspunsul este uluitor și redau numai un citat: „Chestiunea deportării de cetățeni români în lagărul de la Auschwitz, precum și o serie de alte probleme referitoare la istoria Auschwitz-ului în timpul războiului n-a fost studiată până acum și nu există nici o elaborare de o manieră completă sau fragmentară. O astfel de abordare ar pretinde o laborioasă și profundă studiere a tuturor materialelor păstrate la Muzeu, precum și alte surse”. Când a citit documentul, prof. Groszkowoski mi-a spus că posed o bombă atomică, fiindcă pot denunța toate afirmațiile despre milioanele de masacrați, pentru care nu există dovezi. La observația mea, că eu nu doream decât să restabilesc adevărul despre România, el mi-a spus că posedarea unui atare document îmi punea viața în primejdie și m-a sfătuit să pun originalul în loc sigur, ceea ce am făcut, trimițându-l la Roma, după ce am făcut un număr de copii.

Avertismentul profesorului Groszkowski și-a dovedit temeinicia, în seara zilei de 20 noiembrie 1987, pe șoseaua Lausanne-Geneve, când am fost singura victimă, foarte grav rănit, ca urmare a atentatului aranjat sub forma unui accident banal de automobil, pus la cale de un individ în solda unei organizații teroriste de stat, care făcuse presupunerea că aveam documentul de la Auschwitz asupra mea. Providența a vrut să fiu descoperit la timp de o patrulă a poliției rutiere helvetice, care m-a internat la Spitalul Universitar din Geneva, unde mi s-a salvat viața, prin transfuzii continue, mai multe zile.
După această digresiune, revin la data obținerii documentului de la Auschwitz, pe care l-am dus, în copie, la New York, pentru a da piept cu contestatarii evrei. Am luat contact cu unele organizații evreiești din Statele Unite, grație directorului executiv de la Polish Institute of Arts din New York, Feliks Grosz, un evreu emigrat din Polonia și cu multe relații în Statele Unite. El m-a sprijinit la început, datorită unei recomandări a regretatului meu prieten, Sigmund Poniatowski, prieten al familiei Grosz din Polonia. Întrevederile cu unii corifei ai evreimii americane au fost uneori dezagreabile, fiindcă a trebuit să exhib documentul de la Auschwitz, pentru a le combate afirmațiile false, că posedau documente, dar nu le arătau fiindcă erau „de uz intern”, la care aserțiune replicam că defăimarea săvârșită de ei era „de uz extern”. Până la urmă am stabilit un fel de înțelegere, ca eu să nu public nimic, iar ei să sisteze campania de calomniere, ceea ce au făcut pentru câtva timp.

Am fost nevoit să arăt documentul de la Auschwitz în diverse reuniuni cu emigranți români și de alte naționalități, pentru a-i convinge de temeinicia tezelor mele, împrejurări care explică vizita unui locuitor din Germania Federală venit să mă întâlnească, după întoarcerea mea la Varșovia. El îmi propunea un onorariu ademenitor pentru a scrie o relatare despre situația evreilor din România, cu publicarea integrală a documentului de la Auschwitz. Între motivele refuzului meu se afla și înțelegerea cu unii evrei din Statele Unite. Vizitatorul german adusese dovezi că defăimarea continua totuși în Europa Occidentală, mai ales în Franța și în Germania federală. Respingând oferta făcută de interlocutorul meu, îl asiguram că mă voi strădui să-i determin și pe evreii din Europa Occidentală să recunoască adevărul asupra României, dar el își manifesta scepticismul.
Am mers la Paris în 1981, cu hotărîrea de a găsi o publicație evreiască din Franța care să publice relatarea mea, redactată în limba franceză. În capitala Franței am fost ajutat de unii evrei pentru care aveam scrisori de la prietenii lor, din Polonia. De la revista Arche am fost îndrumat la revista Le Monde Juif. Câțiva evrei din Franța, între care se afla și un fost deținut de la Auschwitz, dar mai ales o tânără evreică franceză, m-au ajutat efectiv, în demersurile mele.

Documentul de la Auschwitz a determinat comitetul redacțional al revistei Le Monde Juif să accepte publicarea textului meu „La Roumanie sauvee de l’Holocauste” și să recunoască în nota introductivă a comitetului redacțional că din România nu se făcuseră deportări în Polonia. La Le Centre de Documentation Juive Contemporaine, care edita revista Le Monde Juif, am putut afla multe lucruri uluitoare: mai întâi, că era cunoscută adevărata situație a evreilor din România, și prin urmare se recunoștea caracterul calomnios al unor scrieri. „Centrul” posedase numeroase dovezi despre intervențiile făcute de ambasada României în Franța pentru eliberarea din lagărele de la Drancy și Malines a evreilor cetățeni români, arestați pe teritoriul Franței; am obținut de la Centru, contra unei mici sume, copii de pe expunerea făcută la Ivry, de evreul Idelman, originar din Basarabia, referitoare la deportările – el le numea „deplacements” – de evrei din Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, făcute de sovietici, în 1941, înainte de invazia germană în Uniunea Sovietică.

La începutul anului 1982, vizitatorul meu german mi-a telefonat ca să mă felicite pentru performanță: citise articolul meu publicat în Le Monde Juif. Câteva luni mai târziu, distinsa doamnă evreică din Franța, eu o numeam Bauté Biblique, m-a anunțat că articolul meu constrânsese pe unii cercetători evrei ai Holocaustului la o revizuire a afirmațiilor calomnioase răspândite la adresa României și această retractare urma să se facă la o reuniune în iulie, 1982, la Paris, unde eram invitat, fiindcă se considera „o afacere de familie”. Lucrările acelui simpozion au fost publicate de editurile Gallimard și Le Seuil, în 1985, sub titlul: Colloque de l’École de Hautes Études en Sciences Sociales: l’Allemagne nazie et le genocide juif. Unele comunicări poartă încă tarele fabulațiilor calomnioase, dar, din acest volum pe care îl voi intitula Colloque, cu ocazia referirilor viitoare, semnalez de data aceasta două referate:
Primul aparține prof. Bela Varga, intitulat „Reacții la politica antievreiască a naziștilor, în Europa Orientală și în Balcani”, din care citez de la pagina 349: „Un ofițer S.S.-ist fusese trimis la București pentru a se ocupa de chestiunea evreiască și în cursul verii și toamnei 1942, planuri detaliate au fost elaborate de germani în scopul deportării de evrei români; trebuia să se înceapă cu Transilvania de Sud. Dar rezistența ieșită din comun și neprevăzută pe care a opus-o regimul Antonescu a împiedicat aceste proiecte. Dictatorul român era un om încăpățânat, cu spirit independent și, cu întreg sprijinul autorităților civile și militare, el s-a angajat într-o politică evreiască prudentă, opunându-se presiunilor germane pentru deportare și exterminare”.

Al doilea referat, intitulat „Condițiile evreiești, expunere sumară”, aparține lui Randoph L. Braham, profesor la City University of New York, care scrie în Colloque, la pag. 423: „În România, țară cunoscută pentru politica sa antisemită, regimul de extremă dreaptă al guvernului Ion Antonescu refuză să colaboreze la programul de exterminare și evreii din România proprie, adică din Muntenia (Valachia), Moldova și Transilvania Sudică supraviețuiseră aproape toți războiului. Ei nu au fost adunați în ghettouri și n-au purtat Steaua”. Breșa făcută de articolul meu publicat în Le Monde Juif, în frontul defăimătorilor națiunii române se lărgea fără încetare. Fostul director al Institutului de Studii istorice iudaice din Varșovia, dr. Hofman, mi-a declarat că era cunoscut faptul salvării evreilor din România de către mareșalul Ion Antonescu, iar prof. dr. Eisenbach m-a invitat la simpozionul organizat în 1983, la aniversarea a 40 de ani de la răscoala ghettoului din Varșovia, cu care ocazie am făcut în englezește comunicarea How romanian humanism prevented holocaustic acts in Romania, text aflat în arhiva Comisiei guvernamentale poloneze pentru lagărele hitleriste.

Cu prilejul primei sale călătorii în Polonia, după alegerea sa ca Papă, Ioan Paul II a vizitat muzeul fostului lagăr de la Auschwitz, unde se află niște inscripții cu numele țărilor de unde s-ar fi făcut deportări; suveranul pontif a citit acele nume, între care se afla pomenită și România. Am scris Sanctității Sale, demonstrând cu documentul de la Auschwitz, că inscripția referitoare la România era mincinoasă și că fusese indus în eroare. Am primit răspuns scris de la Vatican, cu mulțumiri și cu binecuvântarea papală, pentru succes în lupta pentru triumful adevărului. La cererea făcută de mine Muzeului din Auschwitz să îndepărteze inscripția calomnioasă, mi s-a răspuns că guvernul de la București fusese de acord cu ea și contribuise cu fonduri. Este vorba de guvernul Groza și de ministrul de externe al acestuia, Ana Pauker. Ce le păsa acestor ticăloși că România era defăimată, când ei dăduseră Uniunii Sovietice pământul românesc al Insulei Șerpilor în baza unui proces-verbal de predare-primire?

Fiind înștiințat de la cabinetul președintelui polonez Lech Walensa, în 1993, am distribuit An appeal to the participants on the 50th anniversary of the Warsaw Ghetto uprising, cerând să se facă dreptate națiunii române, prin condamnarea publică a calomniilor. La lucrările Conferinței s-a recunoscut public că în Transnistria aflată sub administrație civilă română nu fuseseră omoruri de evrei. Am scris președintelui Lech Walensa, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz, și i-am trimis domnului Ion Iliescu, prin ambasadorul României la Varșovia, o copie de pe acea scrisoare, pentru a fi informat de adevărul asupra României.

În fine, în cartea Anatomy of the Auschwitz Death Camp [9], editată pentru Memorial Museum din Washington, autorii Yisrael Gutman și Michael Berenbaum recunosc cu sfială, la pagina 88, că România trebuie ștearsă de pe lista țărilor de unde s-au făcut deportări. Chiar dacă pentru defăimătorii de profesie recunoașterea României ca țară a refuzului de deportări în Polonia a devenit obligatorie, periodic sunt folosite anumite ocazii, mai ales în Statele Unite, pentru a se strecura aluzii la masacrarea de evrei, în România. Este adevărat că, tot mai rar, se pomenește despre evreii pe care i-ar fi masacrat legionarii, în timpul rebeliunii din ianuarie 1941. În acele evenimente sângeroase au pierit mai multe sute de persoane: legionari, militari și cetățeni aflați pe străzi. Printre victime au fost și evrei, din unele cartiere bucureștene, unde indivizi criminali s-au dedat la jafuri de magazine și locuințe, au asasinat pe proprietarii evrei. Curțile marțiale înființate după rebeliune au stabilit că aceste omoruri nu fuseseră organizate de Garda de Fier (legionarii), iar infractorii arestați au fost condamnați și executați. Câți evrei au fost victime ale rebeliunii se poate afla din arhivele Institutului medico-legal din București; s-a vorbit în România de câteva zeci, dar la televizoarele din New York am văzut, în ianuarie 1980, pe un bătrân care, într-o dezlănțuire halucinantă, striga că mii, zeci de mii, sute de mii de rude ale sale fuseseră ucise de legionari.

Pentru victimele din iunie 1941, de la Iași, se pot găsi date sigure în registrele de decese, fiindcă toți au fost înregistrați. Acele evenimente sângeroase erau imputabile unor unități militare germane, care trecuseră la represalii, deoarece s-ar fi tras din podul unei case asupra unei coloane de militari germani, în trecere prin oraș. Au fost victime evrei și români. Toți cercetătorii onești pot afla numărul exact al victimelor din înregistrările oficiale. Aceleași înregistrări pot fi folosite și în investigațiile referitoare la așa-zisul „tren al morții”. Represaliile săvârșite de germani au pricinuit stupoare la București. Temându-se că germanii ar putea să continue represaliile, guvernul român a dispus punerea la adăpost a evreilor din capitala Moldovei, prin evacuarea lor urgentă, cu trenul. Panica pricinuită de evacuarea intempestivă, ciocnirile cu unii evacuați, îmbulzeala în vagoane, zăpușeala zilelor de vară au fost cauzele mai multor decese, mai ales printre cardiaci. Aceste împrejurări au fost stabilite de tribunalele militare, sub regimul comunist, instalat la 6 martie 1945. A reieșit clar că evacuarea, ca măsură de urgență, a avut drept scop salvarea evreilor, fapt de altfel confirmat indirect, chiar de rabinul șef din acea vreme, Alexandru Șafran, care a declarat, în 1995, la București, că la cererea sa, Crucea Roșie din România se ocupase de evreii evacuați.

Rămâne încă un cal de bătaie, la care fac recurs, din când în când, urzitorii de afabulații: masacrele de evrei din Bucovina de Nord și Ținutul Herța, în 1941, după alungarea Armatei Roșii din aceste pământuri românești. Calomniatorii mai zeloși vorbesc chiar de exterminarea totală a evreimii, dar, în mod nedemn, ei trec sub tăcere faptul că la recensămintele sovietice efectuate după război, s-a înregistrat un important număr de evrei în acele regiuni și nici nu pomenesc de numeroșii evrei basarabeni, emigrați în Statele Unite, în Canada, în Israel, în Franța, unde au ajuns chiar miniștri etc. Reaua lor credință este învederată și de faptul că ei ignoră deliberat un fapt bine stabilit chiar de cercetători evrei, și anume, deportarea din Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța spre Asia Centrală, săvârșită de sovietici, în 1941, înainte de invazia germană, a sute de mii de persoane, între care se afla majoritatea burgheziei iudaice. În această privință, este edificator articolul ziaristului evreu sovietic David Bergelson, publicat în gazeta Die Einheit, de limbă idiș, din Moscova, la 5 decembrie 1942, citat în cartea scriitorului evreu Pierre Vidal-Naquet Les assassins de la memoire, Edition La Decouverte, la pagina 55. David Bergelson precizează că, în 1941, Armata Roșie a evacuat spre Asia Centrală între 2.000.000 și 2.200.000 evrei baltici, polonezi și români. În conferința evreului basarabean Idelman, imigrant în Franța, se vorbește pe larg despre aceste deportări. De asemenea, Bernard Wasserstein, de la Universitatea Brandeis, scrie în Colloque, la pagina 359: „Sute de mii de evrei care se refugiaseră în U.R.S.S., în 1939-1940, sau care s-au aflat brusc sub dominație sovietică, în țările baltice, în Polonia orientală sau în Nordul României, au fost deportați în lagărele de deținuți din Nordul și Răsăritul Uniunii Sovietice”.

La Simpozionul Memorialului de la Sighet, în iunie 1995, cunoscutul istoric basarabean din Chișinău, Anatol Petrencu, vorbind despre cetățeni români deportați de sovietici în 1941, dădea ca exemplu orașul Hotin, cu o populație evreiască de 8.600 de persoane înainte de deportare, care, după exilarea spre Asia Centrală, fusese redusă la câteva sute. La eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța, în 1941, aceste teritorii au primit o administrație civilă română, dar, din punct de vedere militar, depindeau de Comandamentul german. Conducătorii comunităților evreiești din România l-au rugat pe Iuliu Maniu să intervină la generalul Ion Antonescu, fiindcă aveau informații despre înființarea de lagăre pentru evreii din regiunile susmenționate. A mers pentru demersuri în favoarea acestor evrei Ion Mihalache (Partidul Național Țărănesc), care era în bune relații cu generalul și cu ministrul Mihai Antonescu, mai ales după ce participase ca voluntar în campania din Răsărit, până când Armata Română a ajuns la hotarele din 1939. Din dispoziția ministrului Mihai Antonescu, generalul subsecretar de stat la Interne, Piki Vasiliu, a prezentat liderului național țărănist o dare de seamă. Noua administrație civilă făcuse o cartografie în teritoriile eliberate și astfel se stabilise că, dintre evreii care se aflau în 1940 la invazia sovietică, 30.000 fuseseră înrolați în Armata Roșie și alți 13.000 fuseseră deportați de sovietici, în 1941. Cei rămași, dacă aveau cetățenie română, nu au fost cu nimic deranjați de noua administrație civilă română. Între altele, cartografia stabilise că exista un mare număr de locuitori, cetățeni străini, care fie că veniseră în 1940 și 1941 din Uniunea Sovietică, Polonia, Ungaria, Cehia, Germania etc., fie că se aflau în România în 1940, la invazia sovietică, dar nu aveau cetățenie română. Marea majoritate a acestor străini era de origine evreiască.

Prin tratatul de pace de la sfârșitul Primului Război Mondial, guvernul român se obliga să acorde cetățenia română evreilor născuți în teritoriile reunite la România. Bineînțeles că cei interesați trebuiau să ceară acordarea acestui drept, făcând dovada nașterii, cu orice probă, chiar cu doi martori. Mulți locuitori evrei, din categoria amintită, fie din neglijență, fie pentru că în aprecierea lor cetățenia deja posedată era mai interesantă decât cetățenia română, n-au făcut formalitățile necesare. Între cele două războaie, se spunea despre un evreu, în mod oarecum peiorativ, că era un tărtan, expresia derivând din afirmația ausländische Untertan, adică cetățean străin.

Calitatea de cetățean român a devenit valoroasă și pentru această categorie de locuitori, după aplicarea legilor rasiale în Germania și după Anschluss, în 1938, fiindcă foarte mulți aveau pașapoarte germane și austriece. Atunci administrația română a fost asaltată cu mii de cereri pentru pașapoarte române, deoarece calitatea de cetățean român apăra de incidența legilor segregaționiste ale regimurilor antisemite, din Germania și Austria. Comandamentul german îi învinuia pe evreii din această categorie, fără cetățenie română, că colaborează cu sovieticii și cerea trimiterea lor în țările de origine, adică la moarte sigură. Pentru a tergiversa luarea unei măsuri, guvernul român înființase niște centre de trier, așa-zisele lagăre, care alarmaseră pe fruntașii evrei din România.

Intervenția domnului Ion Mihalache a avut un rezultat salvator pentru acești evrei străini, fiindcă niciunul nu a fost expulzat spre țara de proveniență. Evreii din această categorie, garantați de comunitățile evreiești din România, au putut trece la apus de Prut și foarte mulți au părăsit țara, via Sofia-Istanbul, grație intervențiilor făcute, între alții, de Mihai Popovici, prieten cu ambasadorul Tannior (?) al Turciei, și cererii făcute șefului agranianilor bulgari, de domnul I. Mihalache, pentru procurarea vizelor de tranzit, necesare acestor emigranți. Evreii străini care nu au avut parte de aceste împrejurări favorabile, precum și ceilalți locuitori neevrei, dar cetățeni străini au fost considerați că proveneau din Uniunea Sovietică și trecuți la răsărit de Nistru, în teritoriul Transnistriei, aflat cu o administrație civilă românească. Nimeni nu poate pretinde că situația de deportat în Transnistria a fost fericită, dar este o datorie imperioasă pentru istorici să facă tuturor cunoscut adevărul că, nici din teritoriile românești eliberate la răsărit de Prut, și nici din teritoriul Transnistriei, nimeni nu a fost deportat în lagărele hitleriste din Polonia. Edificatoare asupra condițiilor de viață a evreilor trecuți în Transnistria este cartea Turnătoria Jagendorf, publicată în Statele Unite de un inginer evreu, originar din Austria, în care nu se pomenește de masacre, așa cum s-a pretins de unii agitatori evrei, în ultimele decenii, pentru a realiza câștiguri fabuloase.

În vremea când guvernul Antonescu deporta pe evreii străini în Transnistria, unde viața le-a fost salvată, în țările occidentale soarta „evreilor străini” a fost tragică, așa cum reiese din referatul lui Randoph Braham, publicat în Colloque, din care citez, de la pagina 434: «În Bulgaria, de exemplu, singuri „evreii străini” din Macedonia și Tracia au fost deportați; România i-a deportat pe „evreii străini” din Basarabia și Bucovina de Nord în Transnistria; francezii nu doreau decât să se debaraseze de „evrei străini” în Belgia, aproape toți deportații erau evrei apatrizi de origine cehă, poloneză sau rusă; în Ungaria, cei 18.000 de evrei deportați la Kamentz-Podolsk, în vara 1941, erau considerați ca străini; în fine, în Țările de Jos, persecuția a vizat pe evreii germani și alți „evrei străini”. Tot în Colloque, la pagina 425, Randoph L. Braham menționează că cei 18.000 de „evrei străini” deportați de guvernul ungar la Kameneț-Podolsk au fost aproape toți masacrați.

Nu trebuie uitat că salvarea de către români a „evreilor străini” deportați în Transnistria avea loc într-o vreme când Consiliile evreiești de conducere a diverse comunități evreiești din Țările Baltice, Polonia, Ungaria, Cehia, Olanda etc., așa-numitele Judenrat, întocmeau, la cererea naziștilor, listele cu consângenii lor care trebuiau să fie trimiși la Auschwitz și în alte lagăre naziste.

În Colloque, la pag. 349, Bela Vago recunoaște că ministrul român Mihai Antonescu, reprezentând pe mareșal, s-a ocupat personal de organizarea emigrării evreilor deportați în Transnistria. În 1980, la cea de-a doua întrevedere cu fostul diplomat Brutus Coste, pe când mă aflam la New York, acesta mi-a spus că ministrul de externe Mihai Antonescu ceruse mai multor diplomați acreditați în țări neutre – precum erau Cretzianu, Nanu, Mircea Eliade, Brutus Coste ș.a. – să intervină, mai ales după crearea lui War Refuge Board, în Statele Unite, pentru ca marea finanță evreiască de acolo să subvenționeze închirierea de vapoare, pentru transportul emigranților „evrei străini” aflați în România și Transnistria. Nepăsarea organizațiilor evreiești americane și avariția multimiliardarilor explică pentru ce această acțiune n-a avut amploarea cuvenită. Mai mult încă, delegații organizațiilor evreiești din America erau uneori indivizi corupți, care pentru a realiza profituri personale angajau pentru transport adevărate epave, ceea ce a pricinuit naufragii fatale, pentru sute de emigranți evrei, și de aceea autoritățile maritime române au trebuit să interzică unele transporturi, din cauza stării de insecuritate a vaselor. Fostul diplomat român Brutus Coste mi-a mai spus că, din dispoziția ministrului Mihai Antonescu, el a dat din fondurile legației sale bani pentru plata transporturilor de evrei emigranți.

Ar fi fără rost să acord atenție aritmeticii „de uz personal” cu care Raoul Hilberg, prin adunări și scăderi de cifre, fără nici o dovadă a realității, ajunge să facă afirmații despre imense cantități de victime evreiești. Pentru mine și o singură victimă constituie o mare tragedie umană, dar subliniez că încercările nesăbuite, prin trucuri de bazar, de a falsifica istoria este o jignire condamnabilă pentru victimele reale. Se pune întrebarea: ce a putut determina această oribilă campanie de defăimare a națiunii române? Trebuie evidențiat că toate aceste acțiuni au fost inițiate și sponsorizate de guvernul comunist, instalat de sovietici în România, la 6 martie 1945. Calomnierea regimului Antonescu era un mijloc folosit pentru ca Occidentul să treacă cu vederea că Holocaustul roșu a dezolat România vreme de decenii. Aceasta era o metodă folosită curent de sovietici. La Tribunalul internațional de la Nurenberg, în 1945, procurorul general al Uniunii Sovietice, Rudenko, membru al comitetului de judecată, declara, între altele, că armata germană asasinase circa 25.000 de militari polonezi captivi, în pădurea de la Katyn, lângă Smolensk; dar, în ultimii ani, după deschiderea unor arhive sovietice, s-au găsit documentele care dovedesc că masacrul fusese săvârșit de sovietici, în executarea unei decizii luate și cu răspunderea procurorului general.

A doua explicație a campaniei de calomnii ne este oferită chiar de vestitul Simon Wiesenthal, supranumit „vânătorul de naziști”, în cartea Wiesenthal’s File [10], la pag. 80, de unde citez: „Simon Wiesenthal socotește că cea mai mare greșeală după război a evreilor a fost că ei s-au decis pentru un profit material, mai degrabă decât pentru o compensare morală”. Tot la aceeași pagină se arată că Germania Federală a plătit organizațiilor evreiești, de la sine înțeles că nu victimelor (observația îmi aparține), mai mult de 37 de miliarde de dolari U.S.A. În pofida marilor posibilități materiale de care dispun calomniatorii și în disprețul execrabilei conspirații a tăcerii, credința mea în triumful adevărului rămâne neclintită. Nu este departe ziua când omenirea va recunoaște că, în teritoriile controlate în timpul războiului de guvernul român, nu a fost holocaust.

În luna mai 1946, mareșalul Ion Antonescu și membrii guvernului său au fost traduși în judecată pentru campania militară din Răsărit, în fața unui așa-zis „Tribunal al poporului”. În acest scop, se promulga o lege penală, specială, de către guvernul comunist Groza, dar Partidul Național Țărănesc a denunțat-o ca neconstituțională, deoarece prevedea pedeapsa cu moartea, deși Constituția din 1923 repusă în vigoare admitea această pedeapsă numai în timp de război. Or, prin capitularea Germaniei în 1945, starea de război încetase. Totodată, Partidul Național Țărănesc care nu mai avea reprezentanți în guvern după 6 martie 1945, declarase publică că nu participa în nici un mod la activitățile așa-zisului „Tribunal al poporului”.

Președintele Iuliu Maniu a trimis două scrisori primului ministru comunist Petru Groza, cerându-i să nu uite că evreii și comuniștii din România au fost salvați de mareșalul Ion Antonescu și colaboratorii săi. Prima scrisoare a fost dusă de mine domnului N. Lupu care a înmânat-o lui Groza; a doua scrisoare a fost dusă de avocatul I. Leon la domnul N. Lupu, pentru a fi dată șefului comunist. Rezultatul a fost o campanie de injurii, dezlănțuită de presa comunistă contra președintelui Iuliu Maniu. Fostul guvernator civil al Transnistriei, profesorul George Alexianu era în lotul acuzaților. Am vrut să apar ca martor la proces, în favoarea sa, dar el nu era de acord, fiindcă se temea că orice apărare legată de numele lui Maniu putea să înfurie acea instanță politică de judecată. Totuși, mareșalul a propus ca martor în apărare pe Iuliu Maniu, iar la dezbateri a vrut răspuns la două întrebări:
– dacă domnul Maniu a știut, în ziua de 23 august 1944, că el, mareșalul, fusese arestat în acea zi, la palatul regal din București;
– dacă președintele Iuliu Maniu considera pe mareșal un trădător al României.
Iuliu Maniu a declarat că el aflase de arestarea mareșalului, efectuată în ziua de 23 august 1944, abia a doua zi, adică în dimineața zilei de 24 august 1944, când se înapoiase în capitală, fiindcă în ajun lipsise din București și sublinia că niciun om de bună credință nu-l putea considera pe domnul mareșal Ion Antonescu trădător al Țării Sale. Am fost prezent în sală la audierea lui Iuliu Maniu. Individul care conducea dezbaterile și-a închipuit că ar putea întinde o cursă lui Maniu, întrebându-l dacă fusese de acord cu trecerea Armatei Române la răsărit de Prut. Iuliu Maniu a răspuns că Basarabia a fost și rămâne românească. În sală se aflau agitatori comuniști, aduși special pentru atmosferă, și aceia au început să murmure. Atunci, cu voce puternică, președintele Maniu a repetat: „Basarabia a fost românească și rămâne românească”. Au urmat clipe de tăcere desăvârșită. […]
27 martie 1996, Varșovia
Iosif Toma Popescu,
Polonia, Varșovia, 03-922 ul Miedzynarodowa 58 M 35 tel. 6176791[11]
Prima ediție, 7 august 2007:

Addenda
Centrul de Documentare Evreiască Contemporană, din Paris, la care face referire d-l Iosif Toma Popescu, este filiala centrului omonim din Viena, care fusese înființat și condus, la acea vreme, de către odiosul Simon Wiesenthal (despre care am publicat studiul „Simon Wiesenthal: impostorul nr. 2)[12], republicat în mai multe reviste on line. Acest studiu – asupra căruia voi reveni, comentînd răspunsurile autorităților cărora l-am adresat – are ca argument de bază și suplimentar studiul „Simon Wiesenthal: Fraudulent „Nazi Hunter”[13], al lui Marc Weber, publicat în iarna 1989-1990, studiu pe care, fără îndoială, d-l Iosif Toma Popescu nu l-a cunoscut, altfel l-ar fi menționat. Despre cartea Eichmann’s Trial a Lordului Russell of Liverpool, d-l Iosif Toma Popescu face două mențiuni asupra cărora trebuie să atrag atenția: „textul care-i purta numele fusese” și „publicată sub numele Lordului Russell”. Chiar dacă admitem că, la 90 de ani, Lordul Russell nu era senil, putem accepta că, prin această exprimare prudentă, autorul are serioase rezerve științifice că lucrarea respectivă ar fi fost scrisă chiar de Lordul Russell și nu de altcineva, care s-a folosit de numele său prestigios. Cît despre „reputatul” Paul Johnson și balivernele sale din O istorie a lumii moderne 1920-2000, cum că „în România fuseseră masacrați 750.000 de evrei”, este cu atât mai mult de condamnat cu cât, între timp, apăruseră multe studii riguros documentate în literatura zisă „revizionistă”, literatură în care se contestă fabulațiile propagandei holocaustice: anume, contestă existența „Holocaustului” – fie el unic și cu H mare – și pretinsa exterminare a 6 milioane de evrei în Al Doilea Război Mondial.

De altfel, chiar mincinoasa Hannah Arendt, incriminată în mod întemeiat de Iosif Toma Popescu, afirmă cu nonșalanță și contrazicându-și, ca „tâmpita” (Băsescu dixit) – deși e lăudată că ar fi „filosof” -, întreaga pledoarie pro domo din cartea sa mizerabilă [14], des citată de detractorii jidani și/sau jidăniți ai României: „Astfel, numărul total al victimelor Soluției Finale este o simplă presupunere – între patru milioane și jumătate și șase milioane – și nu a fost niciodată confirmat, la fel și numărul total al victimelor din fiecare dintre țările implicate (sic)” [15]. În mod îndreptățit, prof. dr. Gică Manole relevă: „Când scrie despre soarta evreilor sub guvernarea Ion Antonescu, Hannah Arendt minte cu nerușinare și dezinformează” [16].

Mai trebuie să fac precizarea suplimentară și necesară că însuși conceptul „holocaust” și cifra de „șase milioane” nu sunt „simple presupuneri”, ci veritabile escrocherii intens propagate de către unii evrei: laconic zis, constituie, cum demonstrează imbatabil inclusiv Arthur Butz, The Hoax of the Twentieth Century: The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry: „Minciuna Secolului XX” [17]! Escrocheria cu „holocaustul” și cu cifra de „șase milioane de evrei uciși” nu datează din 1945-1946, cum se știe îndeobște de opinia publică dezinformată abil, ci începuse cel puțin din 1900 [18], de când, până în 1945, se vocifera în toată presa controlată de ashkenazi că „vor fi maltratați, prigoniți, înfometați, degradați și, în final, vor fi uciși șase milioane de evrei” – motiv pentru care organizațiile sioniste colectau bani [19] ca să îi ajute pe „amărâții” de evrei să se salveze, dar sumele uriașe adunate nu aveau să ajungă niciodată la acei „evrei maltratați”! Profitorii trebuie să restituie banii încasați pentru holocash [20], iar cei care mai continuă propaganda pro-holocaust (denunțată de Norman Finkelstein în „Industria Holocaustului”, [21], de Benjamin Freedman [22], de Noam Chomsky [23] și de mulți alți evrei cinstiți), precum Elie Wiesel, Radu Ioanid, Lya Benjamin, Marco K. Katz și ciracii lor din Institutul Antinațional Wiesel, trebuie judecați și condamnați pentru difuzare de informații false și însușire de bani necuveniți.

Este un pas înainte, în problema contestării holocaustului, faptul că prof. Vladimir Iliescu a avut curajul să nege existența holocaustului în România [24]. Dar, printre altele, a spus și că „Holocaustul este o minciună cosmică” – ceea ce revine la a spune, împreună cu Arthur R. Butz [25], Germar Rudolf, Robert Faurisson [26], Paul Rassinier [27], Jürgen Graf [28], Don Heddesheimer [29], Ernst Zündel [30] și mulți alții, că nu a existat holocaust nici în alte părți! Evenimentul are o și mai mare semnificație morală, intelectuală și civică întrucît a avut loc sub cupola Academiei Române [31]. Firește că denigratorii de serviciu nu puteau să nu guițe contra atitudinii profesorului Vladimir Iliescu [32]: Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” – al cărui director este g-ralul (r.) Mihail E. Ionescu [33], care ar trebui degradat la gradul de soldat -, MCA România-Centrul de Monitorizare și Combatere a Antisemitismului, condus de delapidatorul [34] Marco K. Katz [35] și acoliții lor țigani de la „Romani CRISS-Centrul Romilor pentru Intervenție Socială și Studii”. Adică organizațiile antiromânești pentru care am cerut instituțiilor abilitate să le interzică, iar liderii acestora să fie declarați persona non grata, deoarece activitatea lor constituie un atentat la siguranța națională!

Grafica – Ion Măldărescu

———————————————————
[1]http://paulgoma.free.fr/paulgoma_pdf/pdf/FRP_Iosif_Popescu_in_Romania_nu_a_fost_holocaust.pdf Cf.
[2] http://robertfaurisson.blogspot.ro/2004/11/la-roumanie-cede-au-chantage-des.html
[3] http://www.lemondejuif.info/
[4]http://www.worldcat.org/title/record-the-holocaust-in-history-1933 1945/oclc/17794866?referer=di&ht=edition
[5] http://www.amazon.com/Trial-Adolf-Eichmann-Russell-Liverpool/dp/0712645926
[6] Cf. ediția română: Paul Johnson, O istorie a lumii moderne 1920-2000, Editura Humanitas, București, ed. a 2-a, 2005, pag. 405.
[7] Cf. ediția română: Hannah Arendt, Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității răului. Editura Humanitas, București, 2007, pag. 231.
[8] http://en.wikipedia.org/wiki/Wannsee_Conference
[9] http://www.amazon.com/Anatomy-Auschwitz-Death-Yisrael-Gutman/dp/025320884X
[10] http://www.amazon.com/Wiesenthal-File-The-Alan-Levy/dp/0802837727
[11]http://www.ioncoja.ro/holocaust-in-romania/iosif-toma-popescu/; http://paulgoma.free.fr/paulgoma_pdf/pdf/FRP_Iosif_Popescu_in_Romania_nu_a_fost_holocaust.pdf;
republicat, la 22 februarie 2013, aici: http://www.ioncoja.ro/amestecate/iosif-toma-popescu-un-apropiat-al-lui-iuliu-maniu-despre-holocaust/
[12] http://www.art-emis.ro/analize/1385-simon-wiesenthal-impostorul-numarul-doi.html
[13] http://www.ihr.org/leaflets/wiesenthal.shtml
[14]
[15] Cf. infra, nota 7, pag. 5
[16] Prof. dr. Gică Manole, „Eichmann la Ierusalim” – Minciuna ca profesie, pe http://www.art-emis.ro/analize/845-eichman-la-ierusalim-minciuna-ca-profesie.html
[17] http://holocausthandbooks.com/index.php?page_id=7
[18]http://balder.org/judea/Six-Million-140-Occurrences-Of-The-Word-Holocaust-And-The-Number-6,000,000-Before-The-Nuremberg-Trials-Began.php
[19] http://www.amazon.com/The-First-Holocaust-Raising-Campaigns/dp/1591480035
[20] http://www.youtube.com/watch?v=a7H3wgfjXFw
[21]
[22] http://www.sweetliberty.org/issues/israel/freedman.htm
[23] http://en.wikipedia.org/wiki/Noam_Chomsky
[24]http://www.dailymotion.com/video/xxk9pl_prof-vladimir-iliescu-despre-holocaustul-inexistent-din-romania-la-academia-romana_news
[25] http://en.wikipedia.org/wiki/Arthur_Butz
[26] http://en.wikipedia.org/wiki/Germar_Rudolf
[27] http://en.wikipedia.org/wiki/Faurisson_affair
[28] http://en.wikipedia.org/wiki/Paul_Rassinier
[29] http://en.wikipedia.org/wiki/J%C3%BCrgen_Graf
[30]
[31] http://en.wikipedia.org/wiki/Ernst_Z%C3%BCndel
[32]http://www.ziaristionline.ro/2013/02/22/scandalul-holocaustului-de-la-academie-se-intoarce-ionel-haiduc-regreta-si-se-disociaza-de-afirmatiile-istoricului-vladimir-iliescu-video/
[33] http://www.ioncoja.ro/holocaust-in-romania/vivat-academia/
[34]
[35] http://www.ziaristionline.ro/2011/02/21/cine-este-acuzatorul-parintelui-justin-parvu-marco-maximilian-katz-implicat-intr-o-spaga-de-25-milioane-euro-pentru-guvernul-nastase/
[35]http://www.civicmedia.ro/plangere-penala-la-adresa-lui-marco-maximilian-katz-pentru-denunt-calomnios-si-incitare-la-ura/

Sursa: art-emis.ro

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press