Hitler

Legendara rețea Lucy

(„A MAN CALLED LUCY” 1939-1945 (Un bărbat numit Lucy), de Pierre Accoce și Pierre Quet, Editura Coward-McCann din New York, 192 pagini )

Despre Lucy

„Lucy a avut în mâinile sale firele care duceau la trei mari Comandamente ale Forțelor Armate Germane… Efectul comunicațiilor sale asupra strategiei Armatei Roșii și asupra înfrângerii Wehrmacht-ului a fost incalculabil” (Alexander Foote, în Handbook for Spies)

„Sovieticii au exploatat o sursă fantastică în Elveția, unul Rudolf Roessler (nume de cod «Lucy»). Prin mijloace neidentificate până azi, Roessler din Elveția a fost capabil de a obține informații de la înaltul Comandament German din Berlin pe o bază continuă, adesea în mai puțin de 24 de ore de la emiterea deciziilor zilnice privind Frontul Răsăritean” (Allen Dulles, directorul general al CIA în perioada 1953-1961, în The Craft of Intelligence)

Dintre toate rețelele de spionaj active în Al Doilea Război Mondial, cea care a primit admirația cea mai respectuoasă din partea profesioniștilor a fost cea condusă din Lucerna, între anii 1939-1943, de către Rudolf Roessler, sub numele de cod „Lucy”. Nici Sorge, nici Cicero, pentru a menționa cele mai bune exemple, nu au putut egala realizările sale.

Cartea de față, A man called Lucy (Un bărbat numit Lucy), apărută la editura americană Coward-McCann din New York, este rezultatul unor ani de cercetări intense și interviuri cu 150 de persoane, precum și de călătorii care însumează peste 50.000 de km, în urmărirea unui bărbat numit Lucy. Acest bărbat este cel care i-a făcut lui Stalin un cadou neașteptat de Crăciunul anului 1940: dosarul complet al Planului Otto (rebotezat „Barbarossa”) de invadare a URSS.

Numai nouă copii ale planului existau atunci și i-au trebuit lui Roessler peste 12 ore de muncă pentru descifrarea codului și încă 48 de ore pentru a radiotelegrafia Kremlinului toate paginile planului. Stalin a reținut în secret, la biroul său din Kremlin, acest dosar și nu l-a discutat decât cu Lavrenti Beria, ministrul poliției politice secrete cunoscute sub numele de N.K.V.D. Șeful Marelui Stat Major al Armatei Roșii era atunci Gheorghi Jukov, care scrie în cartea sa de memorii că nici el, nici ministrul Apărării, Timoșenko, n-au știut că Stalin primise planul Barbarossa cu 6 luni înainte de invazia nazistă.

În favoarea faptului că Stalin avea de ceva vreme acest document stă înregistrarea în care îi spune șefului spionajului extern al Armatei Roșii (GRU): „Nu-mi spune mie ce crezi. Mie dă-mi faptele și sursa!” În cazul lui Rudolf Roessler nu se știa sursa pentru că asta era precondiția pusă de el celor care primeau rapoartele sale (guvernul Elveției, Angliei și URSS) – nedivulgarea sursei. Roessler a dus cu el în mormânt numele surselor sale de la înaltul Comandament al Wehrmacht-ului (OKW). La început însă, Stalin n-a crezut autencitatea informațiilor lui Roessler, pe care îl bănuia un agent provocator al naziștilor.

Cine e Rudolf Roessler, cunoscut drept Lucy

Rudolf Roessler s-a născut în anul 1897, în orășelul Kaufbeuren din Bavaria. Tatăl său era un demnitar în Guvernul Bavariei, la Ministerul Apelor și Pădurilor. Pe frontul Primului Război Mondial, Roessler și-a cunoscut camarazii care vor deveni prietenii și sursele de bază din spionajul lui de mai târziu. Acești camarazi erau absolvenți ai academiilor militare, unde tinerii cadeți erau educați să devină ofițeri loiali Germaniei imperiale. Roessler va deveni liderul lor intelectual. După terminarea Primului Război Mondial, Germania era o țară proscrisă în Europa, fără permisiunea de a avea o armată și obligată să plătească învingătorilor despăgubiri înrobitoare. La 17 aprilie 1922, Germania restabilește relațiile diplomatice cu Rusia Sovietică și semnează la Rapallo un tratat de colaborare prin care își acordă reciproc prioritate în toate tranzacțiile lor de comerț exterior. URSS va cumpăra mașini și utilaje de la firme germane. Tehnicieni germani vor primi slujbe bune în minele sovietice și la marile lor centrale electrice. Dar peste aceste convenții comerciale, Tratatul de la Rapallo a permis Germaniei și URSS-ului să spargă carantina impusă asupra lor de către celelelte națiuni europene, mai concret, blocada militară asupra URSS și restricțiile impuse Germaniei de Tratatul de la Versailles.

Armata Roșie nu avea trupe și metode de instruire a acestora și nicio școală militară europeană nu a acceptat să le dea instrucția necesară. De cealaltă parte, armata germană era limitată la 100.000 de infanteriști, incapabilă de a-i instrui pentru război, fără tancuri, aviație sau marină militară. Tratatul de la Rapallo a permis acestor două țări să dezvolte relații strânse, care ar fi îngrozit Europa acelor vremuri, dacă s-ar fi cunoscut în profunzime. Avioane Junkers vor fi fabricate în Rusia, la Samara, obuze la Tula, gaze de luptă la Krasnogvardeisk, submarine și crucișătoare la Leningrad. În plus, mari baze de instrucție militară vor fi pregătite de sovietici pentrul uzul armatei germane. La Lipetsk și Voronej bazele erau echipate pentru aviația germană. La Kazan, pe Volga, pentru tancuri. A fost o întreprindere gigantică cu zeci de mii de militari germani dintre cei mai talentați combatanți ai Primului Război Mondial, care au fost radiați de pe listele armatei germane înainte de a pleca în URSS și reîncorporați la întoarcerea în țară. Așa au ajuns prietenii militari ai lui Rudolf Roessler din tranșeele Primului Război Mondial printre cei selectați să plece în URSS pentru a deveni mai târziu generalii de la înaltul Comandament al Wehrmacht-ului (OKW). Pentru acești generali, invazia lui Hitler contra URSS echivala cu un război fratricid! Ei au cerut „civilului” Roessler, emigrat din 1933 în Elveția, să găsească contacte la englezi, care să primească informații strategice de la Marele Stat Major al armatei germane, unde lucrau cei zece amici ai lui Roessler.

Un om cât 12 bombe atomice

Cele mai multe cazuri de spionaj se bazează pe un incident singular, adesea crucial, dar scurt ca durată. De exemplu, măiestria lui Richard Sorge a constat în obținerea informației că Japonia nu va ataca URSS. Enorma valoare a lui Rudolf Roessler și a celor zece generali germani din rețeaua Lucy s-a bazat pe un munte de informații echivalente ca mărime cu 40 de volume, la fel de senzaționale, ca informația lui Richard Sorge, dar care a durat timp de cinci ani!

Nu întâmplător, un general britanic a declarat că valoarea lui Roessler este egală cu cea a 12 bombe atomice! Una dintre problemele lui Roessler era că întreaga clasă avută a Elveției era pro-germană. Așa a ajuns la colonelul Karel Sedlacek, care era ceh și care s-a oferit voluntar să acționeze ca o curea de transmisie a informațiilor lui Roessler către guvernul britanic. Acest ceh a intrat în istoria artei militare mondiale pentru alertarea guvernelor europene privind iminenta lor invazie de către Hitler: Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda și Franța. Primii contactați de Sedlacek au fost britanicii, pentru că sursele lui Roessler indicau prioritatea absolută acordată de germani lichidării Angliei ca principal risc de război pe două fronturi. Pare de necrezut azi, dar niciuna dintre țările menționate mai sus n-a luat măsurile necesare și a ignorat informațiile transmise din Elveția, spre consternarea celor care-și riscau viața și avutul lor: Sedlacek, Roessler și generalii germani de la OKW, care reprezentau sursele lui Lucy. Se oferă o singură explicație aplicabilă tuturor acestor țări: o trufie incredibilă în forțele proprii și un dispreț pentru spionajul elvețian.

Țările vizate nu au reacționat: nu aveau încredere în spionajul elvețian

Roessler avea permisiunea guvernului elvețian pentru activitatea sa secretă, sub condiția ca Elveția să aibă prima dreptul de acces la informațiile primite din Germania. Ca urmare, serviciile elvețiene de informații au notificat atașaților militari acreditați în Elveția de țările amenințate (mai puțin URSS) că sunt în posesia unor secrete militare alarmante culese de elvețieni în Germania. Niciuna dintre țările menționate mai sus nu punea mare preț pe spionajul elvețian. Edificator în acest context este uluitoarea dezvăluire a acestei cărți, cum că Rudolf Roessler a impresionat așa de puternic guvernul elvețian, încât el a fost angajat cu normă întreagă și cu salariu pe măsură pentru a sorta, evalua și analiza noianul de informații private, strânse de contraspionajul Elveției de la sursele avute de-a lungul și de-a latul Europei. Asta l-a pus pe Roessler într-o situație neobișnuită pentru un spion, de a nu pretinde bani pentru rapoartele sale de la ceilalți beneficiari (Anglia, URSS, etc). În același timp, acest lucru l-a făcut imediat suspect în ochii beneficiarilor săi, ca având informații fără bona fide. În plus, Roessler refuza orice indicații privind sursele sale din Germania, fapt care-l punea implicit în postura de posibil agent provocator.

În ochii lui Stalin, Lucy era un agent provocator plantat în Elveția de către naziști

Nici cu sovieticii n-a avut Roessler o viață mai ușoară la început. Șandor Rado (nume de cod „Dora”), șeful rețelei de spionaj a GRU în Elveția, rețea cunoscută ca „Orchestra Roșie”, primise de la Moscova drept „răsplată” pentru trimiterea Planului Barbarossa, furnizat de Roessler, următorul ordin: „Încetați orice contact cu Lucy și oamenii lui!”. În ochii lui Stalin, Lucy era un agent provocator plantat în Elveția de către naziști. Asta l-a pus pe Șandor Rado și pe telegrafistul său, Alexander Foote, într-o situație disperată, neștiind dacă să expedieze sau nu raportul ce îl avea de la Lucy, în care scria că: „În zorii zilei de duminică, 22 iunie 1941, ora 3:15 dimineața, Germania va ataca URSS-ul pe un front lung de 1600 km, de la Marea Baltică la Marea Neagră cu 3 milioane de soldați, 750.000 de cai, 600.000 de camioane, 7.200 de tunuri, 3.000 de tancuri și 1.800 de avioane” (pag. 71). Rado șovăia dacă să trimită sau nu Kremlinului acest document, din cauza ordinului de a înceta orice contact cu Lucy. Îl convocase la Lucerna pe Alexander Foote de la Geneva, dar tremura cu dosarul lui Roessler în mână și nu se putea hotărî să încalce ordinul primit, deși totul era descris în cele mai mici detalii.

„Understood. Over”

Printre detalii apare și informația că, în România, erau masați la granița cu URSS 650.000 de militari germani (pag. 67). Foote era furios pe Rado că l-a chemat de la Geneva ca să plângă pe umărul lui. „Este treaba celor de la Moscova de a accepta responsabilitatea acestei situații. Cine știe, mai târziu ai putea fi acuzat de neglijență criminală. Și n-aș vrea să fiu în pielea ta atunci. Imaginează-ți situația ta când Moscova va afla că ai avut acest dosar și nu l-ai transmis!” (pag. 73). Aceste cuvinte l-au făcut pe Rado să-i dea dosarul telegrafistului pentru transmitere imediată. Din ziua de 14 iunie 1941 până pe 18 iunie Foote a fost neîntrerupt în contact radio cu Moscova. „Singurul răspuns venit de acolo după terminarea transmisiei dosarului au fost două cuvinte: «Understood. Over.» (Înțeles. Terminat.) După ce a terminat de ars toate paginile dosarului și codurile utilizate, Foote s-a prăbușit în pat epuizat și a dormit 24 de ore. Ar fi vrut să păstreze o copie a acestei excepționale lovituri de spionaj pentru utilizare mai târziu, dar ordinele NKVD erau că totul trebuia distrus” (pag. 73).

Alexandre Foote

Se cunoaște faptul că data invaziei germane a URSS fusese comunicată Kremlinului de către cel mai bun agent sovietic, Richard Sorge, infiltrat în ambasada Germaniei la Tokio. În plus, Cordell Hull, ministrul de externe american, îl avertizase pe Umanski, ambasadorul sovietic în SUA, că toate misiunile diplomatice americane din Europa telegrafiau la Washington despre iminenta invazie a URSS de către germani. Iar în final, Churchill a confirmat și el data invaziei obținută de la spionii lui din Reich.

Dar toate aceste nume n-au făcut altceva decât să trimită Moscovei semnale de alarmă. Roessler și sursele sale de la O.K.W. au trimis lui Stalin un întreg dosar ale cărui detalii uimesc pe istoricii militari.

O declarație de război făcută pe genunchi

Cartea A man called Lucy publică și declarația de război concepută de ministrul de externe von Ribbentrop și trimisă ambasadorului german la Moscova, pentru a o prezenta lui Molotov. „Informații recente primite zilele trecute de către guvernul Reich-ului nu lasă nicio îndoială asupra naturii agresive a mișcărilor de trupe sovietice. Mai mult, informații de la o sursă britanică au confirmat existența negocierilor conduse de ambasadorul britanic, sir Stafford Cripps, pentru stabilirea unei strânse colaborări militare între Marea Britanie și Uniunea Sovietică. Guvernul Reich-ului declară că în violarea angajamentelor sale solemne guvernul sovietic se face vinovat de: a. Continuarea și intensificarea manevrelor sale în vederea subminării Germaniei și a restului Europei; b. Concentrarea la frontiera germană a tuturor forțelor sale armate în stare de război; c. Efectuarea de pregătiri evidente de atacare a Germaniei și cu violarea Pactului de Neagresiune Germano-Rus. Ca urmare, Fuhrerul a ordonat forțelor armate ale Reich-ului să răspundă acestei amenințări cu toate mijloacele avute la dispoziție” (pag. 75).

Acest mesaj cinic a fost înmânat lui Molotov în noaptea de 22 spre 23 iunie 1941, la ora 4:45 a.m., de către contele Friederich Werner von Schulenburg, ambasadorul Germaniei. Stenograma întâlnirii acestor doi demnitari menționează că Molotov l-a întrebat pe ambasador: „«Asta trebuie interpretată ca o declarație de război?» Von Schulenburg era fără grai. A ridicat trist din umeri. Furia lui Molotov a învins starea sa de șoc: «Acest mesaj pe care tocmai l-am primit nu poate semnifica altceva decât o declarație de război întrucât trupele germane au trecut deja granița și orașe sovietice ca Odessa, Kiev și Minsk sunt bombardate de aviația germană de o oră și jumătate». Molotov țipa acum: «Asta este o încălcare a încrederii fără precedent în istorie. În mod sigur noi n-am meritat asta». Contele von der Schulenburg, care va fi spânzurat de Hitler pentru participarea lui la complotul din iulie 1944, a strâns mâna lui Molotov și a plecat. Molotov a dat buzna în biroul lui Stalin unde a anunțat: «Germania ne-a declarat război»”.

„De azi, orice informații comunicate de Lucy vor fi… transmise imediat”

În aceeași noapte de 22 spre 23 iunie 1941, Alexander Foote și-a pornit radio-emițătorul pe lungimea de undă folosită de obicei de Ministerul Securității Statului din Moscova. Nu era o zi desemnată lui Foote pentru transmisiuni și se temea că nu va primi vreun răspuns la apelul lui. Foote ca și alți spioni ca el simțeau nevoia de a fi în contact cu Moscova în acele ore grele. „Deodată, Foote a fost speriat de un fluierat ascuțit și prelung în căștile de pe urechile sale. Era centrala de la Moscova a cărei semnătură-radio o recunoscuse instantaneu. O avalanșă de cifre și litere a urmat ca de obicei. Apoi liniște. Foote a profitat de răgaz ca să decifreze radiograma: «Către toate rețelele. Apel către toate rețelele. Bestiile fasciste au invadat patria muncitorilor. A sosit momentul să facem totul în puterea noastră de a ajuta URSS în lupta sa cu Germania. Semnat: Directorul».

După o scurtă pauză transmisia Centralei a continuat: «NDA… NDA… NDA… Mesaj special.» NDA însemna Foote. «NDA… Centrala a decis ca de acum încolo mesajele tale vor fi împărțite în trei categorii: MSG va desemna comunicații obișnuite, RDO mesaje urgent, iar VYRDO va prefața orice mesaj de maximă importanță. De azi, orice informații comunicate de Lucy vor fi clasificate ca VYRDO și transmise imediat. Centrala va fi în alertă pentru comunicații 24 de ore zilnic. Numai NDA singur va transmite comunicările lui Lucy». Foote se gândi că lucrurile iau o întorsătură serioasă. Avea să se convingă imediat. I s-a ordonat să-l contacteze imediat pe Lucy. «Moscova așteaptă cu înfrigurare toate comunicările lui. Lucy va primi un salariu lunar de 7.000 de franci elvețieni (cca 1.600 de dolari), la care se adaugă plățile adiționale pentru informații excepționale». În 1941, un salariu de 7.000 de franci elvețieni echivala cu o mică avere”.(pag. 76).

Românii și ungurii, gata să se încaiere între ei la Cotul Donului

Pe 18 aprilie 1942, Roessler a primit de la Berlin detaliile suplimentare cerute de Stalin pentru luptele grele de la Cotul Donului. Radiograma trimisă imediat lui Stalin includea și aceste secrete militare: „Linia lungă a frontului care va fi cucerită de Wehrmacht va fi încredințată pentru apărare unor trupe ne-germane. Vor fi 52 de divizii străine: 27 divizii românești, 13 ungurești, 9 italiene, 2 cehoslovace și o divizie spaniolă. Pentru că românii și ungurii se urau unii pe alții și erau în stare să se bată între ei, vor fi separați prin 9 divizii italiene și una spaniolă. Înaltul Comandament German nu se baza prea mult pe aceste întăriri ne-germane, fiind îndoielnică valoarea lor militară” (pag. 99).

Divulgarea acestor puncte slabe de pe frontul Donului îl va determina pe mareșalul Jukov să aleagă direcția loviturii principale exact în sectorul de front apărat de diviziile ne-germane, reușind spargerea frontului printr-o contra-ofensivă puternică. Întreaga operațiune de încercuire a Armatei a VI-a germane de sub comanda feldmareșalului von Paulus n-ar fi reușit fără detaliile trimise zilnic de Roessler. OKW a trimis în ajutorul lui von Paulus armatele blindate conduse de von Manstein și a deturnat de la acțiunile lor de front alte mari unități pentru salvarea Armatei a VI-a. Fiecare din aceste ordine de luptă noi și urgente erau trimise Moscovei prin radio de Roessler într-un interval de 6-10 ore de la emiterea lor la Berlin. Era ceva nemaiauzit deoarece s-a calculat de către specialiști militari că, în multe împrejurări, ordinele de luptă ale lui Hitler ajungeau la Stalin înaintea primirii lor de către comandanții germani din linia întâia!

Roessler a divulgat Armatei Roșii slăbiciunea capitală a Wehrmacht-ului

Rețeaua „Lucy” s-a mândrit cu aportul ei la victoriile de la Stalingrad și Kursk, unde detaliile furnizate Armatei Roșii sunt considerate fără precedent în istoria artei militare! Totul era inclus în radiogramele lui Roessler: sectoarele frontului care vor suferi lovitura principală a Wehrmarcht-ului, numărul soldaților și tehnica de luptă folosită, poziția exactă a centrelor de comandă germane și a marilor depozite de muniții, carburanți, alimente etc. Doar grupul de armate „Centru” consuma zilnic 18.000 de tone de astfel de furnituri logistice necesare frontului, adică echivalentul a 36 de trenuri de marfă! Roessler a divulgat Armatei Roșii care era slăbiciunea capitală a Wehrmacht-ului: logistica de aprovizionare a fronturilor din URSS, adică asigurarea neîntreruptă a 3 milioane de soldați germani cu muniții, carburanți și hrană în cantități de zeci de mii de tone zilnic. Pentru înaltul Comandament (OKW) era un coșmar constituirea și apărarea acelor depozite gigantice, în condițiile de acces ale Rusiei acelor vremuri, cu drumuri desfundate, magistrale feroviare sistematic distruse de partizani, dar mai ales cu bombardamentele aviației sovietice care erau cu prioritate dirijate spre acele depozite. Rămase fără carburanți, fie și câteva zile, armatele de tancuri germane erau ținte ușoare pentru artileria sovietică.

Elveția i-a protejat pe Foote și pe Roessler: i-a arestat, ca să nu ajungă la ei SS-ul

Contraspionajul militar german a sesizat că inamicul primește informații militare din interiorul Wehrmacht-ului, atunci când a descoperit cu stupoare în orașe cucerite de germani în URSS copii ale ordinelor de luptă ale OKW traduse în rusește! Centrele de depistare a undelor radio de la Dresda au descoperit și arestat în Germania pe toți telegrafiștii „Orchestrei Roșii”. Rețeaua „Lucy” transmitea zilnic din Elveția și germanii au putut identifica zona geografică. Șeful spionajului extern al Germaniei, generalul Walther Schellenberg, s-a dus de mai multe ori în Elveția, unde s-a întâlnit de fiecare dată cu omologul său elvețian, generalul de brigadă Roger Masson. Sunt fascinante detaliile acestor întâlniri secrete descrise în cartea de față grație interviurilor luate de autori lui Roger Masson și, mai ales, stenogramelor anchetării de către englezi a lui Schellenberg, luat prizonier la sfârșitul războiului. (El a decedat în anul 1954, iar cheltuielile înmormântării sale au fost plătite de Coco Chanel).

Deși Elveția era neutră, ea a trimis pe Frontul de Est un numar mare de medici elvețieni pentru a trata germanii răniți, ca să nu mai insistăm asupra aurului furat de naziști de la evrei, care a ajuns tot în băncile acestei țări…

Cu toate acestea, conducătorii Elveției erau preocupați de faptul că spionajul lui Roessler putea servi germanilor drept un „casus belli”, aceștia putând să-i invadeze. Dar, în același timp, Roessler era finanțat de statul elvețian și păzit de serviciile de informații ale acestuia. Generalul Schellenberg ordonase lui Otto Skorzeny să-l răpească din Elveția pe Alexander Foote, al cărui radio-emițător fusese identificat de spionii SS . Servitoarea lui Foote era plătită de agenții SS și urma să le descuie ușa în ziua de 23 noiembrie 1943.

Cu trei zile înainte, la ora 1:15 noaptea, Foote era arestat de poliția elvețiană și închis împreună cu Roessler la aceeași închisoare, în celule confortabile, cu tot ce aveau nevoie. Acolo nu mai putea ajunge SS-ul lui Schellenberg. O lună mai târziu, „Armata Roșie trecea granițele Poloniei și României, practic încheind eliberarea țării lor” (pag. 164).

Generalii trădători din OKW au rupt legăturile cu Roessler

După patru ani de război, guvernul elvețian a ridicat restricțiile de camuflaj pe timpul nopții. După eliberarea Parisului au fost eliberați și Roessler cu toți oamenii lui. Șandor Rado și Alexander Foote au plecat împreună la Paris, unde s-au dus direct la ambasada sovietică. Acolo au fost luați drept agenți provocatori de către diplomații sovietici. S-a telefonat la Kremlin de unde s-a primit ordinul ca amândoi să se întoarcă la Moscova, așa că au plecat cu primul avion. Rado s-a confesat lui Foote că îi este teamă de soarta care-l aștepta pentru că erau sume mari de bani pe care le primise ca director al „Orchestrei Roșii”, sume pe care nu le putea deconta. Nu știuse să facă diferența dintre banii cuveniți lui și sumele destinate activității rețelei sale… La prima escală făcută de avion la Cairo, Șandor Rado a dispărut. Foote s-a întors singur la Moscova, unde a fost promovat maior în Armata Roșie și trimis la Segodnia (o școală de perfecționare a spionilor sovietici). I s-a spus, ca să-l sperie, că Rado a fost capturat, judecat și executat în Egipt. Nu era adevărat, fusese capturat, dar în loc de pedeapsa capitală, Rado a făcut 11 ani într-un lagăr de muncă din Siberia împreună cu Rachel „Sissi” Duebendorfer, un alt nume legendar al „Orchestrei Roșii”.

La data apariției cărții de față, Șandor Rado era profesor de geografie la Universitatea din Budapesta, iar Rachel Duebendorfer trăia cu fiica ei, Tamara, în Germania. Alexander Foote a fost trimis în Mexic, unde urma să-i spioneze pe americani. A preferat să dezerteze la britanici, unde a scris cartea Handbook for Spies și a trăit confortabil până la moartea sa din august 1957.

Rudolf Roessler a încercat de mai multe ori să-i contacteze în Germania pe generalii germani care i-au fost surse. Aparatul său de radio emisie-recepție era intact, dar n-a primit niciun răspuns. Concluzia era evidentă pentru el: generalii au putut vedea cu ochii lor că venirea Armatei Roșii n-a însemnat renașterea Germaniei anterioare venirii lui Hitler la putere. Țara lor era dezmembrată de învingători. În plus, viața lor și a familiilor lor era în constant pericol pentru că ei erau în bună parte răspunzători pentru milioanele de germani căzuți în pe Frontul de Est. Neonaziștii din Europa încearcă și azi să afle numele generalilor trădători de la OKW, chiar dacă sunt morți. Ei au copii și urmași, nu? Rudolf Roessler, sărac și deznădăjduit, a decedat la 61 de ani în anul 1958. Cheltuielile înmormântării sale la Lucerna au fost plătite de un necunoscut.

Autor: Michael Nicholas Blaga