Hagii Curda

Români în fața bisericii românești din Hagi Curda – Sudul Istoric al Basarabiei
sursa foto : www.hagi-curda.blogspot.com

De șaptezeci de ani, imediat după a doua ocupație sovietică, din partea de sud a provinciei basarabene ne parvin vești numai și numai proaste. De douăzeci de ani, mai exact, după proclamarea independenței Ucrainei, știrile de acolo sunt și mai triste. Puținele școli cu predare în limba română ce au mai rămas în județele noastre de la sud, sunt închise, sunt ucrainizate sau rusificate. Preoții sunt opriți să oficieze serviciul divin în limba băștinașilor, și cel mai des, stilul ucrainean de a împiedica efectuarea ritualurilor creștine constă în a intimida, a zvânta în bătăi, a izgoni preoții din satele moldovenești; a amenința și a tulbura mințile enoriașilor; în fine, a pângări odoarele bisericești și înseși sfintele lăcașe. Absolvenții de licee românești și licențiații universităților din România sunt respinși cu grosolănie, chiar dacă, de ochii lumii, li se permite să depună dosare pentru o candida la vreun loc de muncă potrivit specialității obținute. De altminteri, nici tinerii care fac studii la colegii sau universități din Cahul, Chișinău sau Bălți nu se bucură de un tratament mai civilizat.

Nu mai e cazul să amintim câte înjosiri și nedreptăți îndură, cum sunt terorizați cei care au redobândit cetățenia română… Ca și cei care au curajul de a se declara români, respectiv, vorbitori de limbă română. În condițiile în care cărțile, ziarele și revistele de la București, Galați sau Chișinău nu mai au nicio șansă de a ajunge la destinatarii din satele și orașele sud-basarabene, aceste nefericite localități sunt inundate de tone de maculatură „moldovenistă“, mai simplu spus – antiromânească. S-a ajuns până într-acolo încât se reduce drastic, consecvent, metodic (și cu totul nejustificat) numărul de curse de autobuze sau microbuze cu destinația Cahul sau Chișinău sau oricare altă localitate din R. Moldova, numai ca să se limiteze, până la o eventuală suspendare, a oricăror legături între frații de neam, limbă și credință din actuala regiune Odesa a actualei Ucraine cu cei din Republica Moldova și chiar din… actuala regiune Cernăuți a aceleiași actuale Ucraine!… De barierele care se pun pentru a zădărnici legăturile dintre sud-basarabeni și frații lor din dreapta Prutului, cu regret, nici nu face să vorbim: se pare că sârma ghimpată ridicată pe Prut de către sovietici a fost transformată într-un nou Zid al Berlinului, de către „bravii” fii ai Ucrainei independente, stat a cărui conducere pretinde a avea aspirații europene.

De fapt, avem deja toate motivele să numim această nouă frontieră de pe Prut „Zid al plângerii”, căci lista nelegiuirilor la care se dedau autoritățile ucrainene în județele de sud ale Basarabiei istorice poate fi continuată la infinit. Dincolo de interdicții, presiuni, intimidări – care, firește, nu au nimic bun încât nu le dorim nici dușmanilor noștri – poate cea mai mare tristețe o provoacă dezbinarea oamenilor de același sânge și „stricarea” unora, poate chiar a multora, prin asmuțare împotriva conaționalilor, prin falsificări și minciuni predicate non-stop, încât, uneori, se creează impresia că conducerea de la Kiev nu mai are niciun fel de probleme decât să-i deznaționalizeze, să-i terorizeze, să-i înjosească zi de zi pe moldovenii / românii din aceste raioane. Cu regret, unii conaționali de-ai noștri de la sud (dar și de la nord) cad în capcana pe care le-o întinde monstruoasa „Bezpieka” (Securitate) ucraineană; alții, din lașitate sau din comoditate acceptă a fi – nu cetățeni loiali ai statului ucrainean, cum sunt majoritatea absolută a moldovenilor / românilor din sudul Basarabiei –, ci de a se face slugi ascultătoare și credincioase ale unor autorități cu comportament criminal și / sau complici, părtași ai unor ticăloși „lideri” de pretinse organizații chipurile reprezentative, „moldovenești” (ghilimelele aici sunt absolut necesare).

În acest context sumbru, apăsător, jalnic, deplorabil, ni se pare și mai demnă de laudă și admirație îndărătnicia, forța, rezistența, dorința nestrămutată a unor oameni din sudul Basarabiei de a rămâne ceea ce sunt de la Dumnezeu – români într-o țară străină. Unii, pe deasupra, încearcă a-i dumeri și pe alți conaționali de acolo de dreptatea lor, de necesitatea de a-și păstra integritatea și demnitatea națională și pur umană. Printre acești adevărați eroi ai acelor locuri, în timpurile noastre, se află și dl Tudor Iordăchescu, cunoscut și apreciat departe de satul natal după lansarea monografiei Hagi Curda (Camâșovca). Un sat românesc din Basarabia istorică (Chișinău, Editura „Prometeu”, 2011. Autorul proiectului, coordonator și imagini dr. Vasile Șoimaru). Cartea la a cărei elaborare dânsul a muncit mai mulți ani, în scurtul răstimp de la apariție s-a bucurat de un frumos succes, interesul față de acest volum monografic fiind în continuă creștere. Lucru firesc, doar hagicurdenii nu au mai avut așa ceva, mai mult încă: dacă la noi, în R. Moldova, elaborarea monografiilor consacrate diferitelor localități e un fenomen frecvent, aproape că general, apoi acolo, unde conaționalii noștri au devenit minoritari, străinii au grijă de a-și ticlui cât mai multe istorii proprii, pentru a-și justifica prezența pe aceste pământuri, neglijând intenționat sau chiar împiedicând scrierea și a unor istorii ale locuitorilor ce dețin adevăratul statut de băștinași. Om simțitor și iubitor al baștinei străbune, dl Tudor Iordăchescu nu vrea ca ai săi consăteni și compatrioții din localitățile megieșe, risipite în raioanele de la sudul Basarabiei, să-și uite obârșia și nici să se lase speriați și descurajați de agresorii de la conducerea regiunii. Tocmai de aceea, în pofida intimidărilor la care a fost supus el însuși și familia sa, Tudor Iordăchescu ține, cu tot dinadinsul, să ofere în continuare un exemplu cum nu trebuie să te lași bătut, nici să faci pe plac răuvoitorilor neamului.

…Lecturând textul monografiei ți se umple sufletul de tristețe și durere de ce se întâmplă în sudul Basarabiei, de nenorocirile continui pe care le este dat să le îndure conaționalii noștri de pe această palmă de pământ românesc. Pe de altă parte, sufletul mi s-a luminat, totuși, văzând admirabila îndărătnicie a autorului nostru, curajul cu care înfruntă el durerile personale și pe cele ale consătenilor; când mi-am dat seama că visul ucrainenilor de a-i corupe, de a-i face trădători și vânzători de neam pe hagicurdeni și pe alți băștinași din partea locului este departe, poate chiar foarte departe de a se realiza!… Dovadă e și faptul că T. Iordăchescu nu a completat manuscrisul cu laude aduse autorităților pentru nenumăratele lor isprăvi cu totul urâte, reprobabile, fără pic de omenie. Nici cu justificări ale cedărilor comise de unii conaționali mai slabi de caracter, care se schimbă după cum le cer liderii din centrul raional sau din capitala regiunii. Astfel, cititorii cărții vor afla amănunte privind venirea ocupanților, realități neștiute din anii celui de-al Doilea Război Mondial, precizări despre grozăviile prin care au trecut oamenii noștri în timpul foametei și al deportărilor, un subcompartiment al cărei s-ar putea intitula Ucrainizarea (rusificarea) continuă ori, poate și mai potrivit pentru situația de acolo – Tragedia (terorizarea) băștinașilor în sudul Basarabiei nu mai are capăt.

…Cu doi ani în urmă, în prefața cărții, îmi exprimam speranța că apariția monografiei îi va uni pe hagicurdeni, le va consolida rândurile cam risipite de noua stăpânire și rărite de exodul masiv al basarabenilor spre alte limanuri, cu nădejdea că vor găsi măcar acolo o viață mai bună, mai liniștită, mai demnă. Rămân la aceeași idee și acum, când scriu aceste rânduri cu următoarea precizare: am o mare dorință ca adevărul și dragostea ce străbat din filele adunate de Tudor Iordăchescu să lumineze mințile și sufletele la cât mai mulți consăteni și, în general, basarabeni. Numai în acest caz, autorul nostru, ca și celelalte persoane implicate în editarea monografiei, s-ar putea considera împliniți ca fii ai unui neam care, deocamdată, n-a putut fi doborât de nenorocirile ce s-au abătut continuu peste plaiurile noastre binecuvântate de Sus.

Vlad POHILĂ

Martie 2013

Un post-scriptum ce se impune

Am mai scris și cu alte ocazii despre cartea satului Hagi Curda, despre importanța ei pentru sătenii și fii satului, pentru alți consângeni aflați într-o situație similară. Parcă am spus destule, în aceste rânduri și totuși ceva a rămas „în afara paginii”. Și cele nespuse se cer a fi înșirate aici, pentru a împlini un crez, un ideal, un rost. Voi încerca să punctez absolut telegrafic gândurile restante.

…Aveam impresia că patrioții ucraineni luptă pentru stoparea rusificării populației țării lor, care a suferit nu mai puțin decât noi, românii basarabeni în perioada de ocupație sovietică. Dar, de unde!… Acești patrioți ucraineni – și nu am nicio îndoială că printre politicienii de la Kiev, Odesa, Cernăuți, Ujhorod etc. sunt și veritabili iubitori ai neamului lor – însă acești patrioți, zic, preferă ca cele câteva sute de mii de români să fie rusificați, numai să nu învețe limba lor strămoșească, română.

…S-ar părea că ierarhii ucraineni, ortodocși ca și noi fiind, sunt extrem de îngrijorați de năvala tot mai agresivă a numeroaselor secte care nu știu de astâmpăr nici zi, nici noapte. Iată însă că și ierarhii ucraineni preferă ca românii din sudul Basarabiei, ca și cei din actualele regiuni Cernăuți și Transcarpatică, mai bine să înmulțească numărul sectarilor (numiți, nu întâmplător, de un teolog grec „cel mai mare pericol al ortodoxiei”) decât să-și manifeste iubirea de Dumnezeu în limba unei Biserici-surori, la urma urmei – în limba mamei, cum, printre altele, preconiza și Fiul Domnului, Iisus Hristos.

…Trăiam cu iluzia că politicienii ucraineni, făuritori ai statului lor independent, militează pentru consolidarea poporului lor, extrem de dispersat: în „apuseni” și „răsăriteni”, „pro-occidentali” și „pro-orientali”; filoruși înflăcărați din zona industrială Doneț și adepți înverșunați ai separării Crimeii prin alipirea ei la Rusia; ortodocși, greco-catolici (uniți) și catolici etc., etc. În realitate, însă, liderii de la Kiev, în complicitatea cu tot soiul de liderași de la Odesa și de la Cernăuți îi dezbină pe românii din Ucraina în români și „moldoveni”, scuipând pe adevărul istoric, științific, lingvistic; sfidând opiniile unor somități ca M. Eminescu sau N. Iorga, părerile unor savanți de talie mondială, dar făcând pe plac unor secături de teapa lui V. Stati ori A. Fetescu. Acesta să fie oare adevăratul nivel al liderilor politici ai Ucrainei independente?

Sunt doar trei aspecte ale prigoanei la care-s expuși mereu conaționalii noștri din Hagi Curda și din alte localități românești ale actualei Ucraine. Ce alta poate demonstra asemenea atitudine decât o ură zoologică a ucrainenilor față de concetățenii lor de etnie românească? Însă nu numai aceasta scoate la iveală agresivitatea ucrainenilor față de moldovenii / românii ajunși, printr-o tristă ironie a sorții, cetățeni ai Ucrainei. Desigur, ies la suprafață și niște penibile complexe ale noilor autorități ucrainene: modestia vocației de a guverna normal, dar și aceasta înăbușită de dorința arzătoare de a-și manifesta apucăturile de „stăpân”, de „șef”, de „patrician”. Este la mijloc un oribil sindrom microimperialist și / sau neoimperialist, în care mulți lideri ucraineni se complac ca într-o unică, poate și ultimă șansă de a fi și ei mai mari peste cineva. Nu au învățat nimic politicienii șovini de la Kiev de la frații lor de pe butoiul de praf de pușcă din Balcani, nicio concluzie nu au tras din „lecția iugoslavă”. Sau poate pur și simplu nu le place să admită adevărul elementar că cine prigonește ca sârbul, ca sârbul își va frânge și gâtul, și țara cârpită nu numai din teritorii, dar și din dureri străine. În ultimă instanță însă, cruzimea nestăvilită cu care ucrainenii îi apasă, îi prigonesc, îi umilesc pe românii sud-basarabeni și nord-bucovineni trădează și o mare teamă, o frică obsesivă… Vom menționa că de asemenea sentimente sunt dominați nu numai ucrainenii, ci și alții, ba chiar toți străinii ce devin peste noapte stăpâni pe pământuri, oameni și destine care nu au cum să le aparțină de drept.

A-i apăra pe conaționalii noștri de ura și cruzimea autorităților ucrainene este o datorie de onoare, dar și una pur omenească și a Bucureștiului, și a Chișinăului. A-i sprijini acum, când se află la grea restriște, înseamnă a proceda cum au făcut, în situații poate și mai dificile, marii noștri înaintași: Eminescu, Hasdeu, Maiorescu, Kogălniceanu, N. Iorga, câți alții!… Tipărirea și difuzarea unor cărți ce povestesc adevărul despre noi, ce pledează pentru dreptatea și drepturile băștinașilor este, la ora actuală, cel mai sincer și cel mai sigur mod de a întinde o mână de ajutor fraților noștri de la miază-zi și de la miază-noapte, ajunși, mai mult decât noi, pe culmile disperării despre care vorbea Emil Cioran cu exact opt decenii în urmă.

Vlad Pohilă