ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "GRU"

GRU

,

Directorul-agentiei-militare-ruse-de-spionaj-GRU-a -murit subit-desi-era-sanatos.

Vladimir Putin în holul central al GRU la Moscova. Colaj grafic cu titlu de pamflet realizat de romaniabreakingnews.ro

Directorul agenției militare ruse de spionaj GRU (Main Intelligence Directorate / Гла́вное разве́дывательное управле́ние, Glavnoye razvedyvatel’noye upravleniye), general-colonelul Igor Sergun, a „murit subit” la vârsta de 58 de ani.
Kremlinul nu oferă, în comunicatul postat luni pe site, alte precizări cu privire la cauza, momentul decesului sau cu privire la alte circumstanțe. Potrivit agenției de stat Tass, Sergun a murit duminică.

Președintele rus Vladimir Putin, care este citat prezentând condoleanțe în acest comunicat, afirmă că șeful Direcției Generale de Informații (GRU) și-a dedicat „întreaga viață servirii patriei și forțelor armate”.

Sergun a preluat postul de la generalul Aleksandr Șliahturov, care a demisionat în 2011, la vârsta de 64 de ani. Succesorul lui Sergun nu a fost anunțat încă.

Igor Sergun_Игорь_Сергун

Igor Sergun_Игорь_Сергун

Decesul său are loc în contextul în care agențiile clandestine, paramilitare și de spionaj din Rusia joacă un rol esențial în punerea în aplicare a unor decizii-cheie ale politicii lui Putin, la rândul său un fost șef al agenției interne de spionaj – Serviciul federal pentru securitate (FSB, fost KGB).

„Sergun a fost o persoană extrem de importantă în relansarea GRU, o agenție care se confrunta cu probleme grave atunci când a preluat-o, la sfârșitul lui 2011”, a scris luni pe blog Mark Galeotti, un profesor de la New York University, o adevărată autoritate în domeniul aparatului rus de securitate.

GRU – aflat anterior în subordinea Statului Major General al Forțelor armate ruse – este suspectat că a jucat un rol central în cadrul operațiunii secrete de preluare a controlului asupra Peninsulei ucrainene Crimeea, la începutul lui 2014, când militari mascați, în ținute de camuflaj și înarmați au apărut brusc în întreaga peninsulă de la Marea Neagră.

Unii analiști și oficiali occidentali cred că agenția a contribuit, de asemenea, la coordonarea și supervizarea insurgenței în estul Ucrainei, unde un conflict între separatiști proruși și forțe guvernamentale s-a soldat cu peste 9.000 de morți de când a izbucnit, în aprilie 2014.

În pofida unor probe copleșitoare, Moscova a negat în mod repetat că este implicată în estul Ucrainei.

Un rus capturat în Ucraina anul trecut a declarat că el și camaradul său erau ofițeri activi din cadrul GRU atunci când au fost prinși, însă armata rusă a dezmințit acest lucru la vremea respectivă.

Funcția de director al GRU l-a plasat pe Sergun pe listele de sancțiuni impuse la începutul lui 2014 atât de către Statele Unite, cât și de Uniunea Europeană (UE), care citează în mod expres „activitatea unor ofițeri din cadrul GRU în estul Ucrainei”.

Sancțiunile impuse lui Sergun au reprezentat „o bună recunoaștere de către Occident a rolului GRU în acest conflict” armat, apreciază Michael Kofman, un analist specializat în Rusia de la Wilson Center’s Kennan Institute, cu sediul la Washington.

Operațiunile din Crimeea și estul Ucrainei au fost caracterizate de ceea ce experții numesc o resurgență a războiului „hibrid” sau „nonlinear” de tip sovietic, în care este folosit armament convențional, dar și desfășurări acoperite de trupe, campanii de dezinformare și războiul cibernetic, cu scopul de a împiedica un adversar să știe cum să răspundă.

Într-un discurs pe care l-a susținut în aprilie la Moscova, Sergun acuza Statele Unite și pe aliații lor de emergența Statului Islamic (SI), o mișcare islamistă radicală ai cărei luptători au cucerit bucăți vaste din teritoriile Irakului și Siriei și au recrutat mii de persoane din întreaga lume.

Sergun a citat decizia Washingtonului de a susține luptători mujahedini afgani în lupta împotriva forțelor armate sovietice, în anii ’80, drept una dintre cauzele emergenței Al-Qaida și altor grupări teroriste. (sursa: ziarulnational.md)

Moartea lui Igor Sergun – operațiune a președintelui Rusiei, Vladimir Putin, de a-și șterge urmele după anexarea peninsulei Crimeea

Un deputat naționalist ucrainean consideră că decesul subit al șefului agenției militare ruse de spionaj GRU, general-colonelul Igor Sergun, face parte dintr-o operațiune a președintelui Rusiei, Vladimir Putin, de a-și șterge urmele după anexarea peninsulei Crimeea și întreținerea conflictului armat în estul Ucrainei prin susținerea separatiștilor proruși, informează stiri pe surse citat de romanibreakingnews.ro.

Potrivit presei ucrainene, Sergun este al doilea oficial militar de rang înalt decedat subit în ultimele zile la Moscova. Pe 27 decembrie 2015, s-a stins din viață, la vârsta de doar 52 de ani, generalul Aleksandr Șușukin, nimeni altul decât comandantul trupelor de desant desfășurate de Rusia în Crimeea. Conform informațiilor oficiale, moartea lui Șușukin, anunțată abia pe 29 decembrie, a fost cauzată de un cheag de sânge în zona inimii.

În plus, fostul consilier prezidențial al lui Putin, Mihail Lesin, a fost găsit mort la începutul lui noiembrie 2015 pe podeaua camerei sale dintru-un hotel din Washington.

„Oare cine va fi următorul? Surkov (Vladislav, consilierul lui Putin), Lavrov (Serghei, ministrul rus de Externe), Zaharcenko (Aleksandr, lider separatist propus), Kiselev (Dmitri, un jurnalist apropiat Kremlinului), Ghirkin (Igor, implicat în conflictul din estul Ucrainei), Plotnițkii (Igor, un lider al republicii autoproclamate Lugansk), Bortnikov (Aleksandr, șeful serviciului intern de spionaj FSB) sau Șoigu (Serghei, ministrul rus al Apărării)?“, s-a întrebat pe pagina sa de Facebook deputatul Boris Bereza, după anunțarea decesului subit a lui Igor Sergun.

„Surse avizate atrag atenția că în viitorul apropiat va muri subit goblinul Aksionov (Serghei, așa-zisul președinte al Republicii Crimeea). E clar cine e ucigașul. El încearcă să-și șteargă urmele scăpând de cei deveniți inutili“, a adăugat el.

Publicat de romaniabreakingnews.ro

,

‪#‎SVR‬ ‪#‎KGB‬ ‪#‎FSB‬ ‪#‎Rusia‬ ‪#‎Russia‬ ‪#‎NKVD‬ ‪#‎CIA‬ ‪#‎VladimirPutin‬ ‪#‎A2AD‬‪#‎BarackObama‬ ‪#‎SACEUR‬ ‪#‎NATO‬ ‪#‎NRF‬ ‪#‎VJTF‬ ‪#‎USNavy‬ ‪#‎GRU‬ ‪#‎URSS‬‪#‎NIE‬ ‪#‎SNIE‬ ‪#‎istorie‬ ‪#‎geopolitica‬ ‪#‎analizegeopolitice‬ ‪#‎intelligence‬

Spectaculoasele evoluții din arena relațiilor internaționale, manifestate în această toamnă a anului 2015, au bulversat cancelarile diplomatice occidentale, respectiv ale țărilor membre NATO și UE, relevând faptul că „necunoscuta rusă” rămâne la fel de tainică și, de ce nu, imposibil de descifrat.

Intervenția militară a Federației Ruse în războiul civil din Siria, de partea forțelor guvernamentale și a președintelui Bashar al-Assad, într-o alianță militară de neimaginat până acum, cu Iranul, China și Irakul, a surprins opinia publică internațională și a născut valuri de comentarii.

„serviciile secrete americane sunt cele mai bune din lume”, însă, ele „nu știu totul și nici nu trebuie să știe” – Vladimir Putin

Președintele Vladimir Putin avea să declare că, totuși, „serviciile secrete americane sunt cele mai bune din lume”, însă, ele „nu știu totul și nici nu trebuie să știe”. O ironie fină legată de incapacitatea comunității de intelligence a SUA de-a percepe și anticipa, pe de-a întregul, planurile strategice ale Kremlinului și ale aliaților săi, precum și posibilele evoluții tactice din zona conflictului sirian, fără a mai vorbi despre secretele Kremlinului. Pe măsură ce evoluțiile militare din zonă și neînțelegerile ruso-americane se amplificau, comunitatea de intelligence americană a fost supusă criticilor, împreună cu administrația Obama, deși președintele Barack Obama a încercat să pareze acest eșec strategic, cu implicații geopolitice majore, și a afirmat că intervenția Rusiei în conflictul din Siria este o dovadă a faptului că Vladimir Putin este disperat pentru că pierde din mână puterea de la Moscova. Și totuși, Evelyn Farkas, oficial de rang înalt din cadrul Pentagonului, însărcinată cu

Dr. Evelyn N. Farkas-Deputy Assistant Secretary of Defense for Russia/Ukraine/Eurasia – defense.gov

monitorizarea relațiilor militare cu Rusia și Ucraina, și-a anunțat demisia și părăsirea postului de asistent adjunct al secretarului Apărării pentru Rusia, Ucraina și Eurasia, după ce a lucrat pentru Pentagon vreme de cinci ani. O demisie generatoare de numeroase întrebări: vinovat de serviciu, criză de comunicare și armonizare cu strategiile Casei Albe sau eșec major de analiză strategică? „Farkas a consiliat trei secretari ai apărării cu privire la politica Rusiei, oferind consultanță în ceea ce privește modul în care ar trebui să răspundă SUA la acțiunile agresive ale Rusiei; a fost implicată în asigurarea unui ajutor în valoare de 244 milioane de dolari pentru Ucraina”, a declarat un oficial al Pentagonului în legătură cu demisia și activitatea lui Evelyn Farkas. Reamintim faptul că președintele Barack Obama l-a forțat pe fostul secretar al Apărării Chuck Hagel să se retragă, după ce acesta a făcut apel ca SUA să dea un răspuns mai puternic în legătură cu acțiunile Federației Ruse în Ucraina.

Totodată, comandantul suprem al Forțelor Aliate ale NATO din Europa (SACEUR), generalul Philip M. Breedlove, a avertizat asupra faptului că prezența militară rusească în Siria reprezintă de fapt realizarea unei alte componente dintr-o rețea complexă de sisteme de apărare creată de către Federația Rusă din perspectiva jocurilor sale geopolitice și intereselor sale strategice. „În condițiile în care încep să apară în Siria sisteme de apărare aeriană foarte capabile, suntem puțin îngrijorați în privința unei alte zone A2/AD ce este creată în estul Mediteranei”, a declarat generalul Breedlove cu ocazia unui expozeu la German Marshall Fund. A2/AD (anti-access/area denial) este o combinație de sisteme, precum baterii de rachete sol-aer și rachete anti-navă, dislocate pentru a împiedica forțele inamice să pătrundă sau să traverseze o anumită zonă – pe uscat, aerian sau maritim. În conformitate cu cele afirmate de principalul lider militar al NATO, crearea unei așa zise „umbrele” de tip A2/AD în Siria ar ridica la trei numărul acestor tipuri de zone care există în jurul Europei: prima „umbrelă”, și cea mai veche, este în regiunea baltică, unde baza maritimă rusească din Kaliningrad are capabilități antiaeriene semnificative, în timp ce a doua „umbrelă” acoperă Marea Neagră.

„Rusia a dezvoltat o puternică capabilitate A2/AD în Marea Neagră. În esență, rachetele lor de croazieră [anti-navă] pot acoperi întreaga Mare Neagră, iar rachetele lor de apărare antiaeriană au raze de acțiune care acoperă între 40 și 50% din Marea Neagră”, a declarat generalul Philip M. Breedlove la sfârșitul lui septembrie 2015.

Realizarea de către Federația Rusă a acestor zone A2/AD (anti-access/area denial) în zona Mării Baltice, a Mării Negre și în Estul Mării Mediterane, ar putea provoca dificultăți majore pentru Forța de Reacție Rapidă a NATO (NRF) care ar fi obligată să se deplaseze în zonele respective. În septembrie 2014, la Summitul NATO din Țara Galilor s-a decis să se creeze Very High Readiness Joint Task Force (VJTF) în cadrul NFR și care va avea capacitatea de a fi dislocată în 48 de ore pentru a răspunde provocărilor care pot apărea pentru interesele strategice și de securitate ale NATO. VJTF va avea valoarea unei brigăzi din trupele terestre (circa 5.000 de militari), sprijinită de elemente corespunzătoare din forțele aeriene, cele de marină și speciale.

Conducerea și componența VJTF va fi asigurată prin rotație, pe baze anuale, de către Franța, Germania, Italia, Polonia, Spania și Marea Britanie, urmând ca această forță să devină complet operațională până la Summitul NATO de la Varșovia din 8 – 9 iunie 2016. Și, totuși…generalul Philip M. Breedlove insistă pentru stabilirea unor responsabilități clare privind activarea VJTF, respectiv existența posibilității de a avea autoritatea pentru a ordona o activare informală a VJTF, în anticiparea unei decizii a Consiliului Nord-Atlantic.

Experții militari apreciază că va fi destul de dificil să se ajungă la timpul de reacție dorit în cazul dislocării VJTF, respectiv două – trei zile, precum și faptul că prepoziționarea echipamentelor și sistemul de pregătire al trupelor NATO se vor confrunta cu limite practice. Totodată, NATO are nevoie să știe care este, în mod real, capacitatea de luptă a NFR. Dintr-o astfel de perspectivă, ar trebui să gândim și să înțelegem efortul politic și, cu precădere, cel militar al Federației Ruse de a crea cele trei zone A2/AD în condițiile în care se simte încercuită și trebuie să preîntâmpine orice posibilitate în acest sens.

John M. Richardson – admiral in the United States Navy and the current Chief of Naval Operations

Totodată, noul comandant-șef al US Navy, amiralul John M. Richardson, a declarat pentru Financial Times că US Navy reevaluează dacă își va întări prezența în Europa și în Oceanul Pacific, ca urmare a faptului că „forța submarinelor lor (ale rușilor – n. n.) și a navelor de război este mai mare ca niciodată în ultimele două decenii”. Amiralul Viktor V. Cirkov, comandantul Forțelor Navale ale Federației Ruse, a declarat recent că patrularea submarinelor ruse a crescut cu 50% din 2013, ceea ce a alarmat autoritățile americane care se tem de faptul că submarinele ruse supraveghează cablurile de telecomunicații instalate pe fundul marin al Atlanticului. O activitate pe care amiralul John M. Richardson o consideră ca fiind „foarte preocupantă”, „o amenințare contra altui sistem mondial, sistemul de informații, care este legat de prosperitate, legat de securitate”. Într-o intervenție la o reuniune militară de la Veneția, în fața staff-ului de rang înalt al forțelor navale europene, amiralul John M Richardson, șeful US Navy, a subliniat faptul că modernizarea marinei de război a Federației  Rusiei, precum și alte„amenințări” din partea Moscovei, constituie un motiv pentru revizuirea strategiei navale a NATO. În opinia înaltului lider militar american, Forțele Navale ale Federației Ruse au realizat progrese semnificative, rapiditatea operațională a atins niveluri fără precedent în ultimul deceniu, iar „competențele au crescut și Moscova nu va ezita să exercite o coerciție militară”. Amiralul John M. Richardson a punctat: „Multe lucruri s-au schimbat o dată cu amenințarea rusă, cu criza migrației și dezvoltarea sistemelor informatice și a venit vremea revizuirii strategiei navale a NATO și pentru a analiza dacă ea este adecvată problemelor actuale cu care suntem confruntați”.

Admiral James G. Stavridis

În contextul îngrijorărilor staff-ului US Navy, amiralul (r) James G. Stavridis, fost comandant al SACEUR, l-a criticat pe președintele Barack Obama pentru decizia de a retrage o navă de luptă americană din Golful Persic. Pe 30 iulie 2015, US Navy a anunțat că portavionul USS Theodore Roosevelt va părăsi Golful Persic în toamnă, pentru două luni, astfel încât va fi pentru prima dată din 2007 când Pentagonul nu va dispune de nicio navă de luptă în regiune. Portavionul USS Theodore Roosevelt a lansat lovituri aeriene împotriva pozițiilor grupului jihadist Statul Islamic în Irak și Siria începând cu 2014. „Avem 11 portavioane nucleare active în prezent în marina SUA. Îmi vine greu să înțeleg de ce nu poate o flotă de o asemenea dimensiune să păstreze în permanență un portavion în regiuni periculoase, precum Golful Persic. Deja am redus bugetul apărării…cu aproximativ 30% în ultimii 10 ani și încă ne aflăm în război. (…) Ne-am implicat activ pe mai multe continente în operațiuni de luptă reale. Nu ar trebui să reducem drastic nivelul trupelor noastre”, a susținut amiralul (r) James G. Stavridis. Referindu-se la criza din Ucraina, amiralul (r) James G. Stavridis a declarat: „Trebuie să…le arătăm (rușilor – n. n.) că acela nu este un comportament potrivit pentru secolul 21”.

Jean-Claude Juncker – the executive branch of the European Union, since 2014

Într-o astfel de atmosferă politică și militară, extrem de încordată, a survenit…surpriza lui Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene. „Știu din conversațiile mele cu (președintele rus Vladimir) Putin că el (nu acceptă) fraze ca cele de atunci când (președintele american) Barack Obama a spus că Rusia este o putere regională. Ce înseamnă acest lucru? Nu poți să vorbești despre Rusia așa. (…) Trebuie, o spun deschis, să tratăm Rusia decent. Rusia trebuie tratată ca un egal”, a declarat Jean-Claude Juncker într-o conferință de presă desfășurată în orașul german Passau, pe 8 octombrie 2015, citat fiind de site-ul TheLocal.se. Trebuie să facem eforturi către o relație practică cu Rusia. Nu este sexi, dar așa trebuie să facem, nu putem continua așa, a declarat, citat de BBC, șeful Comisiei Europene care a insistat asupra faptului că relația dintre UE și Federația Rusă nu poate să fie dictată, la Bruxelles, de către cei din Washington.

Evgheni M. Primakov și Vladimir Putin

O astfel de declarație ne-a readus în memorie cele declarate cândva, în 1996, de către academicianului Evgheni M. Primakov, directorul Serviciului de Informații Externe al Federației Ruse (SVR), respectiv: Mulți au prezis că dezideologizarea Serviciului de Informații Externe, în condițiile actuale, ne va priva de colaborarea unor surse străine de informații. S-a dovedit fals. Acum nu mai vorbim despre baza ideologică a obținerii colaborărilor străine. Dar continuă să acționeze interesarea politică a multor oameni în cooperarea cu serviciile noastre secrete, care sunt acum rusești, și nu sovietice. Au un cuvânt de spus și preocuparea de a nu se crea o lume «unipolară», și amenințarea unor revizuiri de granițe europene postbelice, și înțelegerea rolului Rusiei ca factor de stabilitate în Europa și în lume. Așa încât dezideologizarea serviciilor de informații  nici nu le-a lichidat, nici nu le-a afectat statutul de cel mai important instrument al politicii ruse”.

Adm. William Crowe Jr

În ceea ce privește comunitatea de intelligence a SUA și principalul ei adversar de ieri, din timpul Războiului Rece, și de azi, respectiv SVR&FSB&GRU, trebuie menționat faptul că istoricii și mass-media de peste Ocean au consemnat și eșecuri usturătoare, extrem de dureroase, atât la nivel operativ dar și în ceea ce privește analiza strategică, prognoza. Amiralul William James Crowe Jr., președintele Comitetului Întrunit al Șefilor de State-Majore (1985 – 1989), referindu-se la rapoartele CIA despre evenimentele din spațiul sovietic pentru perioada 1985 – 1989, declara:

„Vorbeau despre Uniunea Sovietică ca și cum nu ar fi citit niciodată ziarele, cu atât mai puțin rapoartele serviciilor de spionaj”.

Robert D. Blackwill

Ambasadorul Robert D. Blackwill, specialistul Consiliului Național de Securitate (NSC) al SUA pentru afacerile sovietice și europene între 1989 și 1990, mărturisea că disprețul pentru analizele CIA era cvasigeneral în acea perioadă. „Agenția încă producea grămezi de analize pe care nu le citeam niciodată. În cei doi ani, nu am citit nicio estimare națională. Nici măcar una. Iar cu excepția lui Gates (Robert – n. n.), nu cred că mai era cineva la NSC care să facă asta”, mărturisea Robert D. Blackwill. Milt Bearden, șeful Diviziei Sovietice a Serviciului Clandestin al CIA, avea să privească mut de uimire transmisia CNN ce înfățișa căderea Zidului Berlinului pe 9 noiembrie 1989. CIA a editat, în cooperare cu Center for the Study of Intelligence din Washington, în anii 1999 și 2001, două volume care conțineau documente declasificate ale CIA privind analizele despre URSS din ultima perioadă a Războiului Rece. Primul volum (At Cold War’s End) a fost editat de către istoricul Benjamin B. Fischer, iar cel de-al doilea (CIA’s Analysis of the Soviet Union 1947 – 1991) de către istoricii Gerald K. Haines și Robert E. Leggett. Volumele cuprind o serie de National Intelligence Estimates (NIE) și National and Special National Intelligence Estimates (SNIE) cu privire la evoluția URSS și sunt așezate, în ordine cronologică, însă „cu o logică demonstrativă – consemnează istoricul Catherine Durandin –, evident refăcută a posteriori, vizibilă în alegerea și organizarea documentelor”. Miza era obținerea calificativului „Good Job” pentru CIA din partea opiniei publice interne și internaționale.

Într-un recent interviu acordat revistei The National Interest, fostul secretar de stat Henry Kissinger menționa cu referire la politica externă a administrației Obama, implicit a SUA:

„Nu ar trebui să ne implicăm în conflicte internaționale, dacă la începutul lor nu putem să descriem o finalitate clară și dacă nu suntem dispuși să susținem efortul necesar pentru a atinge acel obiectiv.

Fostul înalt diplomat american consideră că SUA ar trebui să țină cont de faptul că ceea ce se întâmplă în Ucraina nu poate fi redus la o simplă formulă de aplicare a principiilor care au funcționat în Europa Occidentală, nu atât de aproape de Stalingrad și Moscova. Referindu-se la întâlnirea cu președintele Federației Ruse, din 2013, Henry Kissinger va declara că problema ucraineană era văzută, la Moscova, ca fiind una de natură economică și care urma să fie gestionată prin intermediul tarifelor și prin prețul petrolului.

Henry Kissinger

„Prima greșeală ține de comportamentul neglijent al Uniunii Europene. Ei nu au înțeles implicațiile propriilor condiționalități. Politica internă ucraineană a făcut imposibil pentru Ianukovici să accepte termenii UE și să fie reales sau pentru Rusia să îi perceapă exclusiv într-o cheie economică. Astfel că președintele ucrainean a respins termenii UE. Europenii s-au panicat și Putin a devenit mult prea încrezător. El a văzut blocajul ca pe o mare oportunitate de a implementa imediat ceea ce era obiectivul său cu bătaie lungă. Astfel, a oferit 15 miliarde de dolari pentru a atrage Ucraina în propria sa Uniune Eurasiatică. În toate acestea, America a rămas pasivă. Nu a existat o discuție politică semnificativă cu Rusia sau UE despre ceea ce era în desfășurare. Fiecare dintre părți a acționat rațional pe baza percepției eronate despre celălalt, în timp ce Ucraina a plonjat în revoluția Maidanului chiar în mijlocul proiectului pentru care Putin lucrase timp de 10 ani pentru a pune în valoare statutul Rusiei. Fără îndoială că Moscova a privit aceste evoluții ca și cum Vestul folosea ceea ce era considerat un festival rusesc pentru a muta Ucraina în afara orbitei rusești. În acel moment, Putin a început să se comporte ca un țar rus – exact ca țarul Nicolae I în urmă cu un secol. Nu îi scuz metodele, doar le plasez în context, mărturisește Henry Kissinger.

Consider că această percepție a evenimentelor este mai mult decât tulburătoare, însă și adevărată!

În timp ce generalul Philip M. Breedlove susține, în cadrul forumului Reagan National Defense, necesitatea ca Pentagonul să trimită mai multe brigăzi americane pe continentul european, prin rotație, și să amplifice exercițiile militare în mai multe țări europene, pregătindu-se să contracareze o potențială interferență rusească în cazul izbucnirii unui război între cele două părți, Henry Kissinger consideră că, totuși, „dacă tratăm Rusia în mod serios ca o putere globală, atunci dintr-o fază timpurie trebuie să determinăm dacă preocupările lor pot fi reconciliate cu necesitățile noastre. Reputatul analist al relațiilor internaționale susține ideea unei discuții, în spatele ușilor închise și nu numai, privind posibilitatea unei grupări cu statut nonmilitar pe teritoriul dintre Federația Rusă și frontierele existente ale NATO.

Henry Kissinger

„Vestul ezită să își asume recuperarea economică a Greciei; cu siguranță, nu își va asuma Ucraina ca pe un proiect unilateral. Așadar, în acest context ar trebui să examinăm cel puțin posibilitatea unei cooperări între Vest și Ucraina într-o Ucraină nealiniată militar. Criza din Ucraina se transformă într-o tragedie, pentru că se confundă interesul pe termen lung al ordinii globale cu necesitatea imediată a restaurării identității ucrainene. Sunt pentru o Ucraină independentă în frontierele sale actuale. Am pledat pentru acest lucru încă de la începutul perioadei postsovietice. Dar când unități musulmane luptă în numele Ucrainei, atunci sensul proporțiilor s-a pierdut. (…) Înseamnă că obiectivul a devenit acela de a rupe Rusia; obiectivul pe termen lung ar trebui să fie acela de a o integra”, concluzionează Henry Kissinger.

Și, totuși…comandantul SACEUR, generalul Philip M. Breedlove consideră că o cooperare cu Federația Rusă în privința Siriei înseamnă că Occidentul a acceptat, ca un fapt împlinit, operațiunea de anexare a Peninsulei Crimeea de către Moscova, precum și suportul acordat de către Moscova pentru forțele separatiste din Donețk și Lugansk. În cursul lunii octombrie 2015, SUA a trimis la o bază NATO din Estonia câteva zeci de piese de echipament militar, inclusiv patru tancuri M1A2 Abrams, zece vehicule blindate Bradley și aparatură pentru suport operațional. Echipamentele au fost livrate pe cale ferată din Letonia și sunt destinate soldaților din Divizia 3 Infanterie a SUA.

În perioada Războiului Rece, liniile de bază ale strategiei NATO (concepția „stăvilirii” este identică cu concepția strategică și geopolitică a „anacondei”), dar și ale altor blocuri politico-economice îndreptate spre stăvilirea URSS, respectiv ASEAN, ANZUS, CENTO, au reprezentat dezvoltarea directă a tezelor principale ale amiralului Alfred Mahan. Victoria de la 9 mai 1945, de pe fronturile europene, urmată de capitularea Japoniei, la 2 septembrie 1945, au permis Statelor Unite să-și pună în aplicare ideile privind cucerirea și dominarea celui de-al treilea cerc geopolitic, prin intermediul „Planului Marshall” și al NATO. Zbigniew Brzezinski aprecia, în lucrarea Marea tablă de șah (1997) că scopul geopolitic central al SUA îl reprezintă consolidarea, printr-un parteneriat transatlantic veritabil, a capului de pod stabilit pe continentul eurasiatic, respectiv Europa unită, astfel încât această Europă, în curs de lărgire, să poată deveni o trambulină mai viabilă pentru proiectarea în Eurasia a noii ordini internaționale concepute în Biroul Oval de la Casa Albă. Extinderea NATO, de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum și eforturile care se fac pentru securizarea „Rimland”-ului, respectiv regiunea de margine sau „bordura maritimă” a Eurasiei, relevă faptul că bătălia pentru cucerirea celui de-al patrulea cerc geopolitic al lumii se află în plină desfășurare. Liderii de la Moscova au depus și depun, la acest început de secol XXI, eforturi teribile pentru păstrarea, cu orice preț, a potențialului strategic al Federației Ruse, la nivel intercontinental, respectiv să rămână „o superputere”, chiar dacă într-o variantă redusă, micșorată, acceptând o serie de compromisuri politice, geopolitice, economice și teritoriale, și fiind convinși că orice concesie teritorială făcută astăzi va fi revizuită mâine în folosul rușilor.

În contextul evenimentelor petrecute în spațiul URSS în toamna anului 1991, respectiv pregătirile pentru referendumul din 1 decembrie 1991 privind aprobarea independenței Ucrainei, Mihail S. Gorbaciov avertiza:

„Dacă Ucraina părăsește Uniunea, Crimeea va insista asupra anulării alipirii sale la Ucraina, din 1954, și va cere întoarcerea la Rusia. Dar dacă Ucraina rămâne în noua Uniune a statelor suverane, atunci Crimeea nu va avea obiecții în privința apartenenței sale la Ucraina”.

În perioada campaniei electorale din 1996 din Federația Rusă, candidatul Mihail S. Gorbaciov va fi însoțit pe parcursul vizitei electorale din Sankt-Petersburg de către Vladimir V. Putin, președinte al Comitetului pentru Relații Externe și consilier al primarului din Sankt-Petersburg, care va dovedi „mult tact, o ospitalitate sinceră, o înțelegere subtilă a problemelor orașului și nu numai ale orașului…”.

Atentatul terorist de la Paris din 13 noiembrie 2015 a relevat fragilitatea unei mari puteri europene, precum și a comunității sale de intelligence, faptul că UE se clatină sub loviturile unui adversar extrem de crud și nemilos, în speță terorismul internațional de factură islamică, precum și a valului de imigranți, și a evidențiat necesitatea unei noi solidarități euro-atlantice…căreia Federația Rusă i-a „oferit” o mână de ajutor în Orientul Mijlociu. Un Orient Mijlociu în care planurile conservatorilor de la „Project for the New American Century” au eșuat. Concluzionând asupra evoluției relațiilor internaționale din acest început de secol XXI, precum și al vulnerabilităților anumitor construcții geopolitice, Henry Kissinger mărturisea:

„Istoria ne arată acest ciudat fenomen că o țară care a avut enorme probleme de-a lungul frontierelor sale a reprezentat totodată și salvarea ultimă a echilibrului – împotriva mongolilor, împotriva francezilor, împotriva germanilor. Așadar, putem să urmărim simultan obiectivul de a conserva o Ucraină liberă, dar și o Rusie suficient de puternică pentru conservarea echilibrului?.

„Necunoscuta rusă” și surprizele sale…pe care le poate oferi comunității internaționale rămân la fel de nepătruns pentru această comunitate extrem de divizată și, uneori, extrem de superficială în a înțelege semnificația unor atitudini și fapte, precum și de-a prevedea consecința anumitor decizii politico-militare și economice. În ciuda situației extrem de grele din toamna anului 1941, când armatele Reich-ului german asaltau Moscova, Stalin l-a chemat la ordin, în cursul zilei de 12 octombrie 1941, pe viitorul rezident al NKVD la Washington, Vasili Zarubin, alias Zubilin, înainte de plecarea acestuia în Statele Unite, pentru a-i cere să pună la punct un sistem eficient „nu numai pentru monitorizarea evenimentelor, ci și pentru a fi în stare să le influențeze prin intermediul prietenilor URSS”.

ISTORIA are constantele și…(ne) surprizele sale!

Publicat de autor dr. Constantin Corneanuromaniabreakingnews.ro
Asociația Europeană de Studuii Geopolitice și Strategice „Gh. I. Brătianu”

,

Cazul de spionaj al generalului Ioan Șerb, prezentat în presa americană (februarie 1972)

În luna septembrie 1971, generalul-locotenent Ioan Șerb a fost prins în flagrant delict de către ofițerii Direcției a IV-a (contrainformații militare) a Departamentului Securității Statului. Acesta a fost condamnat la șapte ani de închisoare de către un tribunal militar deoarece a deținut ilegal, la domiciliul său, mai multe documente (printre care s-au aflat două hărți cu însemnări) și a divulgat secrete de stat (spionaj în favoarea Uniunii Sovietice). Din condamnarea respectivă, generalul Ion Șerb a efectuat doar patru ani de închisoare – probabil datorită dorinței lui Nicolae Ceaușescu de a nu tensiona și mai mult relațiile dintre București și Moscova.[1] Prima știre de presă despre cazul generalului Ion Șerb a apărut la 28 februarie 1972 în revista americană „Time” și a avut următorul conținut: „Povești ciudate au circulat săptămâna trecută despre evenimente misterioase care au avut loc la București. Una dintre acestea s-a axat pe o presupusă executare a unui general român, pe nume Ion Șerb, despre care s-a spus că a fost împușcat de un pluton de execuție deoarece a înmânat rușilor secrete militare. De asemenea, au fost rapoarte despre retrogradări bruște. Unul dintre cei mai puternici lideri ai țării, Vasile Patilineț, și-a pierdut importantul post de secretar al Comitetului Central însărcinat cu apărarea și securitatea internă și a fost numit pe o poziție minoră, de ministru al Pădurilor (sic!). Alți doi oficiali, inclusiv șeful propagandei țării, au fost, de asemenea, înlocuiți din funcții. Ce s-a întâmplat? Mulți experți străini cred că președintele român și liderul partidului, Nicolae Ceaușescu a pedepsit un grup de opozanți care, în vara trecută, au participat la un complot eșuat de înlăturare a sa. După ce Ceaușescu s-a întors dintr-un turneu mai lung efectuat în China și Extremul Orient în luna iunie [1971], au existat zvonuri despre o tentativă de lovitură de stat la București. În cadrul unei ședințe de o zi cu liderii locali de partid, Ceaușescu a fost criticat – s-a spus că a fost și huiduit – pentru faptul că a făcut declarații emoționante pro-chineze în timpul călătoriei sale, care au iritat în mod inutil pe ruși. Pentru moment, Ceaușescu rămâne la putere. Însă lipsa de succes a experimentelor sale economice orientate spre Occident, combinată cu neplăcerile de durată create de Moscova asupra politicii sale independente, par cu siguranță să-l țină într-o poziție relativ tulbure”[2].

Trei ani mai târziu, după semnarea Acordurilor de la Helsinki (1 august 1975), cazul generalului Ioan Șerb a fost menționat din nou în paginile aceleași publicații – într-un articol dedicat analizei politicilor promovate de Erich Honecker, Iosip Broz Tito și Nicolae Ceaușescu față de Uniunea Sovietică, precum și față de Occident – astfel: „Sovieticii au încercat cel puțin o dată să penetreze armata română și să încurajeze elemente anti-Ceaușescu, însă efortul respectiv s-a sfârșit cu un eșec și neplăceri în anul 1972, când un om aparent al Moscovei din armata română, generalul Ion Șerb, a fost prins și judecat de curtea marțială”[3]. În același articol s-a menționat faptul că Strobe Talbott a informat opinia publică despre încercările autorităților române de a achiziționa în secret armament din Occident, inclusiv avioane americane de vânătoare „Northrop F-5″. Corespondentul revistei „Time” afirmase că discuția despre acel subiect a fost deschisă de generalul Ion Coman, șef al Marelui Stat Major, cu prilejul vizitei pe care a efectuat-o la Washington în luna martie 1975, iar partenerul său de discuție ar fi fost omologul său american, generalul Frederick Carlton Weyand. Reprezentantul S.U.A. s-a arătat interesat de a încheia un protocol de colaborare militară limitată cu România, care să nu includă livrări de armament modern ce putea să ajungă ulterior în mâna sovieticilor și astfel să fie dezvăluite o serie de secrete tehnologice americane.

Despre cazul de spionaj în care Ioan Șerb a fost implicat, generalul Nicolae Pleșiță – fost șef al Direcției a V-a Securitate și Gardă – a declarat în anul 1999 astfel: „Generalul Șerb a fost demascat ca agent al rușilor. [Românii] l-au închis la Aiud. Când l-am arestat, era reprezentantul nostru în cadrul comandamentului Tratatului de la Varșovia. [Șerb] A fost pus să sustragă documente, hărți și să le dea rușilor. L-am prins în flagrant. [Nicolae] Ceaușescu s-a explicat cu Brejnev, iar la proces i s-a reproșat lui Șerb doar încălcarea regulilor de folosire a documentelor secrete. Era o măsluire ca să nu se cunoască adevărata cauză. Rușilor le-a convenit să nu-i demascăm printr-un proces, dar n-au încetat activitățile contra noastră (subl.n.)”[4]. După cum se poate observa, informațiile din publicația americană și declarația generalului Nicolae Pleșiță conțin o serie de inadvertențe. De exemplu, Direcția a V-a de Securitate și Gardă (U.M. 0666 București) nu s-a ocupat niciodată de urmărirea spionilor străini sau de prinderea lor în flagrant delict. Aceste operațiuni erau executate de către ofițerii Direcției a IV-a de Contrainformații Militare (U.M. 0644 București), în colaborare cu procurorii militari. Totodată, generalul Ion Șerb nu a fost nici pe departe un dizident al regimului comunist din România. După eliberarea din penitenciar, acesta a fost numit în funcția de director al Întreprinderii de mecanizare a lucrărilor din cadrul Combinatului Minier Rovinari (județul Gorj). Informația respectivă este confirmată într-o notă nesemnată („albă”) din 31 august 1979, astfel: „În Gorj, la Combinatul minier de cărbune – Întreprinderea de transporturi auto[,] tovarășul Vasile Patilineț a numit ca director pe Șerb Ion, fost general, în prezent soldat”[5]. Și putem presupune faptul că desemnarea sa în acea funcție nu a avut loc fără acordul lui Nicolae Ceaușescu.

La rândul său, analistul american Larry L. Watts s-a străduit să descrie cazul de spionaj al generalului Ioan Șerb, menționând printre altele faptul că a fost recrutat de generalul Gheorghi Pavlovici Romanov, reprezentantul pe lângă armata română al comandantului suprem al Forțelor Armate Unite ale Organizației Tratatului de la Varșovia. După patru luni de la arestarea lui Ion Șerb, comandantul Forțelor Armate Unite ale Organizației Tratatului de la Varșovia a efectuat o vizită oficială la București. Cu acel prilej, mareșalul Ivan Iakubovski a propus lui Nicolae Ceaușescu înlocuirea din funcție a generalului Gheorghi Pavlovici Romanov (19 ianuarie 1972). În opinia noastră, este posibil ca propunerea comandantului suprem al Forțelor Armate Unite să fi avut legătură cu implicarea lui Romanov în cazul de spionaj al lui Ion Șerb. Noul reprezentant al comandantului Forțelor Armate Unite pe lângă armata română, generalul-colonel A. A. Dementiev, a preluat funcția respectivă în luna martie 1972 și a avut, ca personal ajutător, un locțiitor cu gradul de general, un ofițer translator, un ofițer cu cifrul, un subofițer (care se ocupa de problemele administrative) și o dactilografă. Revocarea din funcție a generalului-colonel A. A. Dementiev s-a produs în luna august 1976 „datorită încheierii termenului de serviciu în afara graniței”, în locul său fiind numit generalul-locotenent Vasili Karpovici Diatlenko – prim-locțiitor al comandantului trupelor Regiunii Militare Moscova și, apoi, locțiitor al șefului apărării civile a Uniunii Sovietice.[6]
————————————————————————————
[1] Ionel Gal, Rațiune și represiune în Ministerul de Interne, 1965-1989, vol. I, Editura Do-minoR, Iași, 2001, p. 231-232; Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Editura RAO, București, 2011, p. 523.
[2] Intrigue in Bucharest [Intrigă la București], în „Time”, 28 februarie 1972, p. 3. Pentru a evita două erori din articolul nesemnat apărut în revista americană, menționăm că Vasile Patilineț a devenit ministru al Economiei Forestiere și Materialelor de Construcții la 24 ianuarie 1972, pierzând postul de șef al Secției C.C. al P.C.R. pentru controlul muncii la M.F.A., M.A.I. și Justiție.
[3] After Helsinki: Balkan Jitters [După Helsinki. Demoni balcanici], în „Time”, 18 august 1975, p. 3.
[4] Marian Oprea, Viorel Patrichi, În culisele Securității cu și fără generalul Pleșiță, Editura Lumea Magazin, București, 2004, p. 86-87.
[5] Nota respectivă a fost întocmită în cadrul anchetei efectuate de către comisia specială care a analizat cauzele și consecințele „defectării” generalului Ion Mihai Pacepa în luna iulie 1978. Vezi Ion Mihai Pacepa în dosarele Securității: 1978-1980, studiu introductiv, selecția documentelor și indice de nume de Liviu Țăranu, Editura Enciclopedică, București, 2009, p. 379.
[6] Pentru detalii, vezi Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Secția Administrativ-Politică, dosar nr. 3/1976, f. 163-167.

*republicat de RBN Press din  13 Ian 2012 @ 0:07

Publicat de romaniabreakingnews.ro / Un articol de Dr. Petre Opriș în Revista Artemis (2012)

,

Falși diplomați, pseudo-ziariști, aventurieri. Nouvel Observateur dezvăluie că spionii ruși au lansat o ofensivă în Europa, în special în Franța, și sunt de două ori mai activi decât cei din epoca Războiului Rece. Șeful lor, fostul colonel KGB devenit președintele Rusiei, a devenit „inamicul numărul 1“ pentru presa occidentală. Și The Independent oferă „o zi din viața lui Vladimir Putin – dictatorul în labirintul său“.

Serviciile secrete franceze semnalează interesul crescând al spionilor lui Putin de a se implanta în Franța și Nouvel Observateur relatează povestea unui tânăr spion rus. Omul se prezenta drept diplomat la ambasada Rusiei în Franța, mai precis „adjunct al atașatului aerului”.

Desigur o acoperire, misiunea sa fiind de a se apropia de înalți ofițeri, de cercetători, de ziariști, dar mai ales de a implanta o cârtiță în inima puterii franceze. În realitate colonelul Iliușin lucra pentru GRU, serviciul de spionaj militar rus, și a sfârșit prin a reveni la Moscova după ce a fost depistat de contraspionajul francez. Era prea indiscret. Căuta informații intime despre un apropiat al lui François Hollande, întreba despre viața sa privată, despre amici, despre rețelele sale. Povestea lui nu este decât vârful icebergului, agenții ruși încercând să recruteze persoane atât în întreprinderi, dar mai ales în Adunarea Națională și Elysée. Iliușin era supravegheat. Agenții contraspionajului francez, DCRI, i-au urmărit acțiunile, gesturile luni de zile și s-au îngrijorat.

În vârstă de 30 de ani, colonelul nu era unul din acești spioni post-sovietici obosiți și alcoolici, pe care îi depistau în anii 1990, ci un ofițer de informații din tânăra generație, cea a Rusiei lui Putin, rece și eficace, asemenea stăpânului de la Kremlin. La Paris, Iliușin încerca „tamponarea” înalților ofițeri, cercetători sau ziariști de vârf, se interesa de unii reporteri specializați în afaceri militare și totul mergea periculos de bine.Înainte de a-i aborda, afla totul despre ei. Familiile, gusturile, slăbiciunile, relata un bărbat din domeniul artei. Pentru a-i învălui, îi invita la masă la fiecare 15 zile, o regulă în serviciile secrete ruse. Și în jurul unei mese copioase le oferea informații inedite despre armata rusă sau relațiile militare dintre Paris și Moscova.

Cu unul dintre acești ziariști, care îi putea furniza informații intime despre unul din apropiații colaboratori ai președintelui francez, apropierea a mers până la faza 2 – recrutarea. Numai că atunci când ­reporterul a înțeles că urma să devină agent rus plătit, activitate pasibilă de mulți ani de închisoare, el a mers la sediul DCRI. A povestit totul echipei H4 – numele de cod al serviciului însărcinat cu Rusia – care deja știa esențialul. Și pretinsul „atașat al aerului adjunct” a fost convocat de contraspionaj. După mai multe avertismente și somat să se oprească, Iliușin și-a făcut bagajele și a luat direcția Moscovei. Unde a fost promovat general.

Cine este adevăratul Putin?

Stăpân absolut al Rusiei de 25 de ani, fostul colonel KGB Vladimir Putin este încă o enigmă pentru occidentali. După anexarea Crimeii, care a urmat după incontestabila reușită a Jocurilor Olimpice de la Soci, lumea a început să se întrebe cine este adevăratul Vladimir Putin – un lider clarvăzător, un țar autoritar, un lider naționalist sau un James Bond ajuns la vârful puterii? În ultima sa carte „Putin, itinerarul secret”, Vladimir Fedorovski, jumătate rus, jumătate ucrainean prin părinți, a alcătuit un portret fără concesii al dictatorului de la Kremlin.

Agent KGB fără calități deosebite, el a ieșit cu greu în evidență. Superiorii săi îl descriau deja ca asocial și nu i-au oferit decât misiuni minore la Leningrad și apoi la Dresda. În momentul dezintegrării URSS, spionii nu l-au mai vrut și l-au cantonat în rolul de adjunct al directorului Universității din „Veneția Nordului”, Leningradului care a redevenit Sankt Petersburg. Anatoli Sobciak, primarul orașului l-a remarcat și l-a făcut șeful lui de cabinet. Edilul și colaboratorul său au știut să se mențină la distanță egală între reformatori și conservatori într-o perioadă în care fiecare tabără marca puncte, înainte ca, după câteva luni, să piardă terenul cucerit. Un război pentru câștigarea de poziții a durat un deceniu, sute de oameni s-au discreditat și în urma lor a apărut o nouă generație, desigur nu cea mai competentă, dar ruptă de intrigile de curte și aptă să țină piept mediilor ostile.

Putin aparține acestei generații. A intrat în cârdășie cu o familie ­mafiotă, dar nu prea mult, a profitat de tropismul german pentru a favoriza instalarea băncilor germane la Sankt Petersburg. Anatoli Sobciak ­visa la un destin național și călătorea mult. În aceste absențe lăsa totul pe mâna colaboratorului său. Putin a profitat, și-a făcut rapid un nume, a integrat curând cabinetul și s-a apropiat de administrația lui Boris Elțin. Alcoolic, bolnav, obosit, primul președinte al statului post-sovietic era folosit de favoriți așa cum unele femei se folosesc de amanți. În 1999, roata s-a oprit asupra lui Vladimir Putin, omul aproape ideal care a știut să se împace la momentul oportun cu diferitele clanuri care se înfruntau în spatele lui Elțin.

Bani pentru oligarhi, puterea pentru Putin

A fost ultimul premier al țarului Boris și drumul era drept. Nu a trebuit decât să aștepte ca acesta să se retragă. Rămânea să acorde o retragere decentă pentru apropiații lui Elțin și în special fiicei acestuia, Tatiana. S-a rezolvat în câteva săptămâni. Oligarhii care deja adunaseră averi solide puteau ­să-și multiplice tezaurele. Cu o singură condiție – să nu facă umbră noului șef de la Kremlin și să-i lase integralitatea puterii. Boris Berezovski (mort la Londra, în exil, în martie 2013) și Mihail Hodorkovski (închis zece ani în Siberia) au încălcat regula și au plătit, dar majoritatea miliardarilor s-au supus. Putin a devenit stăpânul țării, a fost ales de două ori președinte, în 2000 și 2004, l-a numit în locul său pe docilul Dmitri Medvedev în 2008, înainte de a-și recupera fotoliul în 2012. Putin nu dă înapoi în fața dificultăților nici în fața adversităților, nu detestă brutalitatea și a știut întotdeauna să inflameze sufletul rus, aflat multă vreme sub comunism și deriva sistemului sovietic. Putin a făcut din naționalism o armă politică și economică, dar mai ales un ferment al uniunii naționale.

În paralel și în secret a construit un imperiu economic și o rețea de conturi offshore în folosul propriu. Oamenii săi de încredere, bănci și întreprinderi sunt ținta sancțiunilor occidentale. Americanii suspectează că a ascuns în Elveția peste 40 miliarde dolari și amenință că îi vor bloca. Iar Marea Britanie a anunțat deschiderea unei anchete publice privind moartea, în 2006, a lui Alexandre Litvinenko, fost agent rus al KGB ucis prin otrăvire cu poloniu. El l-a acuzat pe Putin că a ordonat otrăvirea sa, fiind un cunoscut opozant al liderului rus. În urmă cu un an, guvernul de la Londra a refuzat ancheta pentru a nu afecta relațiile cu Kremlinul.

Fobii și rutină

Președintele rus, fost colonel KGB, își regizează perfect aparițiile sale publice, oferind imaginea unui „mascul alfa”, a unui stăpân necontestat al Rusiei. Prezentând o zi din viața lui Putin, cotidianul britanic Independent descrie mediul perfect controlat al liderului de la Kremlin, rutina, absența spontaneității, transformarea în ceremonie a oricărui contact. Un fel de închisoare în care s-a izolat. Putin se trezește târziu și ia micul dejun puțin după amiază, dejun din care nu lipsește niciodată brânza de țară. La fel de importantă este și omleta. Îi plac ouăle fierte tari, bea suc de fructe, hrana este întotdeauna proaspătă – coșuri cu produsele lui favorite sunt expediate regulat de șeful religios al Rusiei. După aceea își bea cafeaua. Primele două ore le petrece la piscină unde politicienii susțin că se gândește la Rusia. Președintelui îi place să petreacă timpul în sala de gimnastică, iubește hocheiul pe gheață și joacă de câte ori poate. Își convoacă oamenii la ore neobișnuite. Cărțile favorite sunt cele de istorie – Ivan cel Groaznic, Ecaterina cea Mare, Petru cel Mare. Câteodată sunt zvonuri că citește un roman. Se îmbracă sobru, costume austere în culori conservatoare. Și începe ziua de lucru.

După-amiaza citește notele informative trimise de serviciile secrete, activitate care se derulează la biroul său din lemn masiv.

Un birou fără televizor sau monitoare. Președintele folosește doar tehnologiile cele mai sigure – dosare roșii cu documente pe hârtie și telefoane fixe. Ziua sa de lucru începe cu citirea a trei dosare legate în piele. Primul – raportul privind situația internă, alcătuit de FSB, serviciul de informații interne. Al doilea – raportul privind afacerile internaționale, alcătuit de serviciul de informații externe, SVR. Al treilea – raportul armatei sale de protecție. Putin este obsedat de informație, dosarele cele mai voluminoase fiind cele cu tăieturi din presă și cele mai importante sunt din tabloidele naționale. Cele care contează cel mai mult având milioane de cititori. După aceea trece la presa de calitate din Rusia – ziarele format mare, cenzurate. La curtea Kremlinului se dă atenție cronicarilor lor, analizelor, zvonurilor. Urmează dosarele mai puțin importante – presa străină. Tăieturi adunate de Administrația prezidențială și de ministerul de Externe. Ministerele nu ascund de el veștile proaste – președintele trebuie să știe în ce măsură aceste ziare străine îl diabolizează.

Putin utilizează rar Internetul dar din timp în timp consilierii îi prezintă videouri online satirice – trebuie să știe cum îl ridiculizează.Viața președintelui a devenit o procesiune fără sfârșit de rutine și urmează orarul cotidian care îi este remis.

Președintele nu trăiește la Moscova, nu îi place orașul, traficul, poluarea și aglomerația oamenilor. El a ales ca reședință palatul de la Novo Ogariovo, cu parcul aferent, situat la vest de capitală și de unde face 25 de minute până la Kremlin. Șoseaua este închisă și debarasată de trafic când președintele alege să facă naveta. Nu îi place să vină la Kremlin și din 2012 a redus reuniunile la Moscova la un minim strict. El este ocupat chiar și în week-end, când își folosește timpul aleator iar după-amiezele le petrece studiind, în special limba engleză, profesorul său insistând pe cuvintele dificile. Uneori, duminica se spune că se roagă sau se spovedește. Dar cei familiarizați cu biroul patriarhului declară că deși nu este un ateu, președintele nu duce viața unui creștin.

La interval de câteva săptămâni, Putin organizează partide de hockei și trimite invitații prețioase pentru societatea oligarhică de a participa la unul din aceste meciuri. Invitații trimise celor intimi, majoritatea, asemenea lui, din Sankt-Petersburg, foști asociați, celor în care are încredere. Oameni de afaceri aflați pe lista sancțiunilor SUA, ca frații Arkadi și Boris Rotenberg sau Ghenadi Timcenko. Joacă și pierd. Echipele sunt pline cu gărzi de corp. Cele prezidențiale poartă uniforma lui. Cele ale premierului Dmitri Medvedev sunt în echipa adversă, dar premierul este prezent foarte rar.

Putin iubește animalele și zâmbește la vederea creaturilor care refuză să îl asculte. Îi place compania unui labrador negru care nu se teme de el. Reprezentantul „curții” afirmă că viața președintelui este monotonă. Cortegiul său merge în două direcții – fie la Kremlin, fie la aeroport. Avioanele sale pleacă de la borna prezidențială: Vnukovo 2 și flotila părăsește Vnukovo 2 de cel puțin de cinci ori pe lună, Putin dorind să fie peste tot.

Spaima de a fi otrăvit…

Vizitele în străinătate se derulează diferit – serviciile secrete fac planurile, grupurile de piloți sunt alese cu o lună înaintea plecării președintelui din capitală iar hotelul de lux pe care îl va ocupa administrația sa este inspectat, o afacere delicată în care cooperează FSB și SVR. Membrii echipei speciale de securitate se stabilesc pe solul străin cu o săptămână înaintea sosirii președintelui, rezervă și închid 200 de camere, un ascensor este pregătit special doar pentru folosirea prezidențială. Camera sa este sigilată, accesul nefiind permis nimănui. Draperiile și articolele de toaletă ale hotelului sunt înlocuite. Sunt puse sigilii speciale anticontaminare și ­între timp avioanele aduc bucătari ruși, servitori ruși, oameni de curățenie ruși și încep negocieri alimentare cu gazda. Președintele nu poate fi servit cu produse lactate dacă decid serviciile de securitate ruse. Președintelui nu i se poate servi hrană de către gazdă – chiar dacă este vorba de un șef de stat sau de guvern. Și nu poate consuma produse alimentare străine dacă nu au fost avizate de Kremlin. Președintele are în secret o intoleranță la lactate? Mai probabil este o paranoia privind otrăvirea. Produse rusești sunt expediate înainte pentru platoul prezidențial sau bucătăriile locale sunt supervizate de FSB, SVR, FOS și echipele lor de degustători. La banchetele străine, Putin a refuzat chiar și atingerea alimentelor.

Președintele se comportă ca și cum ar fi din bronz. „Nu vorbește”, spune interpretul. „Nu simte nevoia să zâmbească… în orice moment, în jurul lui sunt zece persoane… Nu puteți să vă apropiați la mai puțin de trei metri de el pentru că spațiul este păzit cu strășnicie. Este înconjurat fără încetare de ajutoare, cameramani, gărzi de corp”.

Jocuri. Inamicul public nr. 1

O dată cu criza din Ucraina și doborârea zborului MH17 al Malayesian Airlines cu 298 persoane la bord, presa îi pune pe Putin și politica Kremlinului în centrul preocupărilor, dar analizele sunt divergente. „Erorile lui Putin în Ucraina au făcut din el un paria”, titrează Newsweek, precizând că, refuzând să coopereze cu Occidentul în ancheta doborârii zborului MH17, președintele rus și-a antagonizat opinia publică din lume și pe șefii statelor occidentale, asemenea ex-președintelui Libiei, Muammar Gadhafi, și ­ex-președintelui Irakului, Saddam Hussein. Time subliniază mai curând o victorie a președintelui rus în fața europenilor.

„Occidentul este pe cale să piardă în periculosul joc al lui Putin”. Publicația consideră că practic „liderii lumii încearcă să evite crizele, în timp ce Putin se hrănește cu ele”, având în vedere că „țarul secolului XXI are arta de a ­degenera situații pe care doar el le poate regla”.

Pentru The Economist dublul discurs al lui Putin amintește de ­Uniunea Sovietică și îl acuză direct pe omul forte al Kremlinului. „Putin este autorul distrugerii zborului MH17” și „trebuie ca occidentalii să accepte acest adevăr inconfortabil – Rusia lui Putin are interese fundamental antagoniste cu Occidentul”.

Publicat și editat de Gabriel Negru – romaniabreakingnews.ro  sursa: RomaniaLibera

,

G-ral.(r.) Nicolae Militaru

Adevărul scrie despre fostul general (r) Nicolae Militaru, primul ministru postdecembrist al Apărării Naționale. 

Militaru ar fi fost agent al GRU. 

Inexistența în circuitul istoriografic a unor documente din dosarele Direcției a IV-a Contrainformații militare a DSS, cu referire la Nicolae Militaru, amplifică misterul asupra acestui ofițer și a rolului său în confruntarea dintre comunitatea de intelligence a României socialiste, susținătoare a politicii interne și externe a lui Nicolae Ceaușescu, și KGB&GRU, ca instrumente de putere ale Uniunii Sovietice, notează Adevărul.

Publicat de romaniabreakingnews.ro

,

Potrivit publicației Foreign Policy, unitatea militară specială și secretă a Rusiei ar fi plină de asasini, traficanți de arme și bandiți iar ce se petrece în Ucraina este doar începutul. Apariția batalionului Vostok în estul ucrainean nu este destinată doar combaterii forțelor armate ucrainene, ci mai degrabă pentru a fi un executant calificat și disciplinat al autorității Moscovei asupra separatiștilor înarmați în caz de nevoie.

Batalionul Vostok, legat de GRU, serviciile secrete ale armatei ruse, pune în lumină strategia Kremlinului – Putin nu dorește un conflict militar deschis cu fosta republică sovietică și pentru a menține controlul folosește în loc un „război ne-liniar”, care aliază forța brută, dezinformarea, presiunea politică și economică și operațiunile clandestine. Și analiștii occidentali consideră că acestea vor fi mijloacele la care va recurge în viitor. Un gen de operațiuni în care a excelat celebra GRU, agenția centrală a serviciilor de informații ale Statului Major al armatei ruse, care dispune de forțe speciale, „spetsnaz”, iar batalioanele Vostok și Zapad au devenit cunoscute pentru operațiunile din cel de-al doilea război în Cecenia. După declanșarea crizei din Ucraina, Putin a reevaluat importanța GRU, agenția fiind folosită de Kremlin drept unealtă a politicii externe, destabilizând o țară cu o mână de agenți și cu multe arme. GRU a demonstrat lumii cum intenționează Rusia să lupte în războaiele sale viitoare cu un amestec de invizibilitate, dezmințiri – vezi minciuni –, subversiune și violență. Chiar dacă grupurile rebele susținute de GRU în estul Ucrainei pierd teren în fața forțelor Kievului, peisajul geopolitic s-a schimbat. GRU s-a întors în jocul mondial cu noi metode și strategii care vor reprezenta o sfidare pentru Occident în anii ce vin.

Video: Batalionul special Vostok in Ucraina orasul Makiivka

Scopul scuză mijloacele

Dacă Vladimir Putin a sfârșit prin a recunoaște prezența militarilor ruși în Crimeea, Rusia a negat întotdeauna prezența agenților GRU în estul și sudul Ucrainei. În est, separatiștii pro-ruși se plângeau la început de lipsuri și acum dispun de arme moderne, venite clandestin peste frontieră alături de combatanți special antrenați. Atâta vreme cât Moscova nu abandonează pretențiile de a fi o mare putere mondială, în viitorul imediat în politica externă a Rusiei accentul va fi pus pe construirea și menținerea hegemoniei sale în Eurasia. Regiuni unde GRU s-a dovedit foarte puternică. De exemplu, în Kazakhstan, unde regiunile sudice sunt o țintă potențială pentru viitoare presiuni politice din partea minorităților locale, GRU este un furnizor de informații, ca omologul său civil, SVR. Acestuia îi este tehnic interzis să opereze în Kazakhstan sau în țările Comunității Statelor Independente, potrivit Declarației de la Alma-Ata din 1992.

Combinarea acestor factori înseamnă că GRU este în acest moment mai încrezătoare decât acum un an. Kievul a demascat și expulzat un atașat naval al Ambasadei Rusiei ca fiind agent GRU, iar Sergun, în fruntea acestor servicii, se află pe lista funcționarilor supuși sancțiunilor occidentale. Dar nici una din aceste sancțiuni nu a provocat daune GRU, iar statutul său în politica Moscovei a devenit mai puternic, ca jucător în războaiele intestine în sânul comunității serviciilor ruse de informații. GRU a fost o perioadă trecută în plan secund de către Putin, dar noua sa concepție de „război ne-liniar” a readus agenția în centrul atenției. Mai important este că operațiunile GRU în lume sunt susceptibile de a fi extinse din nou, agenția regăsind vechea ei agresiune.

Puterea măsurilor nemilitare

Renașterea GRU demonstrează că doctrina „războiului ne-liniar” nu este doar un răspuns ad-hoc la situa-ția din Ucraina, arată modul în care Moscova are în vedere să-și promoveze interesele în lume. Un mod descris de șeful Statului Major General Valeri Gherasimov anul trecut într-o obscură revistă militară rusă. El preciza că noul model de război implică „recurgerea pe larg la măsuri ne-militare, politice, economice, informaționale, umanitare și altele…completate de mijloace militare cu caracter secret”, între care și folosirea forțelor speciale. Acest gen de conflict va fi dus de spioni, de comandouri, de pirați, de trădători și de mercenari, exact genul de „cooperative” la dispoziția GRU. Chiar după transferul majorității spetsnaz de sub comanda directă a GRU, agenția dispune încă de forțe speciale de elită antrenate pentru asasinate, sabotaj,dezinformare, care s-au evidențiat în Ucraina. GRU și-a demonstrat voința de a lucra cu un larg evantai de bandiți. În Cecenia, nu numai Vostok, ci și alte unități au folosit dezertori, rebeli și bandiți. Chiar și celebrul negustor de arme Viktor Bout a recunoscut că a fost o perioadă ofițer activ al GRU. Agenția rusă este foarte secretă în ce privește cooperarea, încât este imposibil să fi sigur asupra celor care lucrează pentru ea.

Anexarea fulgerătoare a Crimeii s-a bazat pe un plan stabilit de Direcția operațiunilor principale a Statului Major General, care s-a bazat pe serviciile de informații GRU ce au analizat regiunea, bazele armatei ucrainene și le-a ascultat comunicațiile. GRU a furnizat o acoperire pentru „omuleții verzi” care au ocupat rapid puncte strategice din peninsula ucraineană înainte de a dezvălui că este vorba de trupe rusești.

Există numeroase dovezi că așa-zisul ministru al Apărării al „Republicii Separatiste Donețk”, Igor Strelkov, al cărui nume real este Igor Girkin, este ofițer GRU în rezervă, care acționa după ordinele primite de la sediul agenției. UE l-a identificat ca „personal” GRU și l-a plasat pe lista sancțiunilor. Deși majoritatea insurgenților din estul Ucrainei par a fi ucraineni sau ruși „turiști de război” – încurajați, înarmați și dotați de Moscova, pare, de asemenea, că operatorii GRU în teren ajută la trecerea peste frontieră de tunuri, armament și persoane.

Revenirea în forță a GRU a devenit clară odată cu apariția în estul Ucrainei a batalionului Vostok, la finele lunii mai. În războiul din Cecenia a fost o unitate dominată de ceceni, dizolvată în 2008. Acum, noua brigadă, compusă în mare parte din aceiași combatanți din Cecenia, pare să fi apărut de nicăieri, cu uniforme noi de armată și patrulând în blindate. Primul său act a fost să ocupe clădirea administrației din Donețk, unde insurgenții pro-ruși își făcuseră cartierul general. Apoi, Vostok a început recrutarea de voluntari ucraineni pentru a umple locul cecenilor întorși acasă. Alexandre Hodakovski, un transfug din serviciile de securitate ale Ucrainei, a anunțat că este comandantul batalionului.

NATO și Occidentul nu au avut răspunsuri la această evoluție a situației și refacerea forței GRU promite un viitor în care amenințarea războiului rece este înlocuită de un nou tip de război ce combină subterfugiile, o cultivare atentă a aliaților locali și acțiuni secrete ale spetsnaz pentru a se atinge obiectivele politice ale Kremlinului. NATO poate fi mai puternică în termeni militari, dar dacă rușii pot provoca diviziuni politice în Occident, pot efectua operațiuni clandestine folosind combatanți aliați și pot viza persoane și instalații strategice, atunci nu are nici o importanță cine are mai multe tancuri sau cele mai bune avioane de luptă. (Sursa:RL foreignpolicy.com)

Video: Așteptând ordinul lui Putin pentru a-i termina pe fasciștii ucraineni -Они ждут приказ Путина, чтобы разнести фашистов Украины! )(Voluntari ceceni în GRU)

,

Ghennadii Moskali,, deputat al Radei Supreme din partea partidului „Batikivșcina”,  a publicat pe site-ul personal un document de 11 pagini care conține planul detaliat de acțiuni pentru contracararea protestelor din Piața Independenței de la Kiev.

Sub numele “Bumerang” și “Unda” (Volna) sunt prezentate operațiile speciale de dispersare cu forța a acțiunilor de protest din capitala ucraineană. Documentul face trimitere în clar la numele tutror celor care au dat ordine dar și al celor care le-au îndeplinit nemijlocit, informează Cenzor.NET.

The_Russian_Federation_General_staff_GRU_big_emblem“Unda” este numele de cod al operațiunii de dispersare a manifestanților și urma să fie executată de trupele ministerului de Interne, iar “Bumerang” este operațiunea antiteroristă care urma să fie executată de SBU (securitatea ucrainiană) .

Potrivit lui Moskali, suportul în pregătirea operațiunilor speciale ale MAI-ului și Serviciului de securitate ucrainean a fost oferit de un fost prim-adjunct al GRU al Federației Ruse. Acesta ar fi fost cazat la hotelul „Kiev”, pe cheltuiala SBU. GRU este serviciul de informații și contraspionaj al armatei ruse.

La una din ședințele de evaluare, care a avut loc la administrația prezidențială, consultantul GRU a catalogat ca neprofesioniste cele 2 planuri și l-a avertizat pe Ianukovici că aplicarea planului Bumerang va provoca victime masive de ambele părți, ceea ce va conduce la un dezastru.

Moskali nu a dezvăluit numele fostului ofițer GRU.

Toate datele cetățeanului rus vor fi transmise Procuraturii generale, iar gravitatea vinovăției sale s-o stabilească ancheta. În afară de asta, sunt gata să transmit Procuraturii generale și materiale care demonstrează clar că, în acțiunea de dispersare cu forța a protestelor , trupele MAI-ului și colaboratorii Serviciului ucrainean de securitate au acționat ca o grupare criminală organizată. Provoacă îngrijorare și indignare faptul că, la momentul de față nici un funcționar nu e suspectat, reținut sau arestat, susține Moskali

Document

Planul operațiunilor de neutralizare a protestelor extremiștilor


Publicat de romaniabreakingnews.ro / Sursa: deschide.md

,

În continuarea volumului “Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România”,  reputatul istoric și analist american LARRY L. WATTS,  a lansat cel de-al doilea volum  “CEI DINTÂI VOR FI CEI DIN URMĂ – România și sfărșitul razboiului rece”, prilej cu care domnia sa a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări inedite .

Interviu Larry Watts:

Volumul  “CEI DINTÂI VOR FI CEI DIN URMĂ”, încearcă să restabilească adevărul istoric și să corecteze percepția occidentală vis-a-vis de rolului jucat de România în plan internațional în perioada Războiului Rece.Acest Volum , ajunge cu dezvăluirile până în prima săptămână din decembrie 1989, oprindu-se chiar înainte de revoluție.

Astfel se pot desprinde concluzii mai mult decât surprinzătoare pentru noi românii, învațați  în ultimii zeci de ani de către vectori obscuri ai neamului românesc să fim mereu puși la zid și aratați cu degetul:

*România prin politica externă a contribuit într-o mare măsură la sfârșitul „Războiului Rece” !

*România a fost cel mai de încredere partener pentru occident și SUA dintre toate țările  blocului comunist, fiind  deschizătoare de drumuri înconstruirea acestor relații !

*România nu a mimat independența față de Uniunea Sovietică, ci a chiar mai mult, a devenit un partener strategic important al SUA pe plan militar și informațional,  sfidând amenințarea tot mai mare din partea blocului comunist dirijat de Moscova care a trecut România la CATEGORIA INAMICI, devenind în acest sens o țintă majoră a unui uriaș, abil și perfid angrenaj pus în mișcare pentru distrugerea sa.

Sursele cărții  sunt documentele descoperite după 1989 în arhivele fostelor țări socialiste, fiind tratat în mod detaliat și susținut pe baza documentelor în cauză

 Modul eronat în care au fost percepute în Occident, România și atitudinea ei față de URSS și de ceilalți membri ai Pactului de la Varșovia, precum și cauzele acestor percepții eronate: tendințe cognitive care se manifestă în mod obișnuit în comunitățile analitice și de inteligence, precum și campaniile de dezinformare concepute și puse în practică de „aliații“ României din Blocul Sovietic sub comanda Moscovei.

Larry Watts, autor: ”Romania a devenit un partener de incredere al Occidentului, in special al Statelor Unite, pentru peste de 20 de ani. Oamenii au fost foarte preocupati dupa ’89 sa explice problemele interne, despre ce fel de abuz au facut niste romani asupra altor romani; povestea aceasta este despre cum a actionat Romania ca un actor international”.

Ziaristi Online:

Trilogia sa istorică, în elaborare, este o cascadă de revelații, însă fiecare riguros argumentată. Și toate converg, într-un final, în același punct esențial: România postbelică a fost, după înlăturarea de la putere a cominterniștilor de tipul Pauker, Luca etc., oponentul real și cel mai redutabil din interiorul Tratatului de la Varșovia al politicii imperiale a URSS. Oponent real și nu prefăcut, cum s-a tot bătut moneda falsă după 1989 (ceea ce nu-i împiedică nici acum, după noianul de mărturii produse de Larry Watts, pe detractorii de serviciu ai istoriei contemporane a României să-și emită răstălmăcirile.) Iar oponent redutabil, pentru că a reușit, prima din „lagărul socialist“, să obțină retragerea din țară a trupelor Armatei Roșii, și a a aplicat un demers consecvent de politică externă în folos național, care nu putea să nu intre în opoziție – uneori deosebit de critică – cu linia stabilită de Moscova comunistă. Confruntarea aprigă între București și Moscova și capitalele satelite ei din lagăr n-a fost circ de ochii lumii. Altfel, s-ar fi exprimat între ei cu atâta „sinceritate“, (citește: cu atâta ură și bădărănie), lideri sovietici, despre România? Brejnev, în 1979: Ceaușescu, „în esență, este un trădător“. Mareșalul Kulikov, în 1982: „Practic, el trădează interesele lagărului socialist“.

Întemeiat pe dovezi istorice, Larry Watts afirmă: „În conformitate cu documente ale Pactului de la Varșovia, disponibile acum, de la prima reunire, la începutul anilor 1960, niciun summit al Pactului de la Varșovia nu a fost doar o simplă curea de transmisie a opțiunilor sovietice. Iar principalul motiv în acest sens a fost acela ca aproape de fiecare dată România a contestat pozițiile sovietice, le-a apărat pe ale sale și a înaintat propuneri și inițiative neaprobate anterior, cu care Moscova s-a văzut nevoită să facă anumite compromisuri“. Compromisuri au făcut „aliații“ socialiști, dar în același timp au conceput și desfășurat o campanie amplă de discreditare a României în fața Occidentului și, în general, în lume. O campanie din păcate reușită și cu efecte dezastruoase până astăzi. România fost pusă la zid, înainte de 1989, de propriii săi tovarăși de lagăr, iar Occidentul, credul sau inconștient dezinteresat, a căzut în capcană.

Descoperirile din arhivele Pactului de la Varșovia după 1989 și investigațiile conduse de organisme de monitorizare americane și internaționale (…) au relevat faptul că Bucureștiul a continuat să sfideze Moscova pe „aproape toate punctele de pe agendă“, în interiorul Pactului de la Varșovia.

În vreme ce toate aspectele politicii externe și de securitate a României erau sistematic reatribuite regimurilor loiale sovieticilor, cu ajutorul aparatului de măsuri active al URSS și al Pactului de la Varșovia, țara și conducerea ei erau cu minuțiozitate înfățișate ca susținând exact opusul măsurilor promovate în ultimul sfert de secol. De la statutul de unic membru al Pactului care refuzase să blameze și să condamne SUA, RFG și NATO, România devenise țara care detesta cel mai profund autoritățile de la Washington, Bonn și Bruxelles. De la țara cu activitate

de pionierat în domeniul relațiilor cu Europa de Vest și mai ales cu CEE, devenise cea mai antieuropeană dintre toate. De la singurul membru al alianței care condamnase invaziile militare conduse de sovietici și respinsese doctrina Brejnev, devenise susținătoare a invaziilor militare în Europa și împotriva propriilor aliați. Desigur însă, România nu devenise în realitate așa, dar acestea erau imaginile proiectate în Occident de aparatul sovietic de dezinformare, cu un remarcabil succes.

Asupra acestor acțiuni antiromânești de minimalizare, ridiculi­zare, exorcizare etc. a demersului Româ­niei în lume, pentru a căror concretizre s-a lucrat din greu și foarte subtil și care continuă cu acelaș iureș și astăzi – cercetătorul american stăruie cu tenacitate și mereu documentat.

România pusă la zid este de fapt laitmotivul tulburător al acestei istorii adevărate a României ne rată  istoricul american Larry Watts.

Din cuprins cărții – „CEI DINTÂI VOR FI CEI DIN URMĂ” :

PREFAȚA AUTORULUI / 9

ABREVIERI ȘI ACRONIME / 12

I. PERCEPEREA GREȘITĂ A ROMÂNIEI / 19

Capitolul 1: Perceperea greșită a României / 21

România ca problemă analitică: moștenirea unei înțelegeri eronate / 28
Prejudecata cognitivă de bază: România, „cea mai puțin capabilă“ să înfrunte Moscova / 35
Erori acumulate: nu pune niciodată sub semnul întrebării apartenența la Pactul de la Varșovia / 46
Erori auxiliare: opoziția ascunsă a altor membri ai Pactului / 53
Patologiile organizaționale, criza rachetelor din Cuba și imaginea dușmanului / 63
Secretizare, compartimentare și războiul din Vietnam / 68
Inducere în eroare și dezinformare: intoleranța și genocidul cultural / 82
Inducere în eroare și dezinformare: România, cal troian sovietic / 92
Operațiunile sovietice de disuadare și blocare / 103
Tendința alarmantă a relațiilor româno-americane / 110

II. CONFLICTUL DIN 1978 / 119

Capitolul 2: Fuga lui Pacepa, iulie 1978 / 121

România distribuită în rolul de „prinț al hoților“ / 121
Pretinde că este oficină sovietică, discreditează-i prietenii! / 132
DSS în degringoladă / 136
Dezmembrarea spionajului militar românesc / 143
Mitul Pacepa / 148

Capitolul 3: Conflictul clandestin devine public / 153

Dezacordul pe tema terorismului internațional / 154
Percepția asupra axei Beijing-București / 159
Axa Beijing-București sub asediu / 166
Confruntare decisivă pe tema Statutului Forțelor Armate Unite (FAU) pe timp de război la summitul din 1978 al Pactului de la Varșovia / 172
Lupta cu „isteria războiului“ lansată de Kremlin / 178
Pregătirea pentru contramăsurile sovietice / 181
Recurgerea la transparență / 184
Dezvăluirea direcțiilor de subordonare în cadrul Pactului / 192

III MĂSURILE ACTIVE SOVIETICE LA SFÂRȘITUL ANILOR 1970 / 199

Capitolul 4: Tiparul operațiunilor ostile ale blocului / 201

Bătălia cu conspirația în Occident / 204
Contracararea României pe direcții ascunse de influență Est-Vest / 207
România abordată dintr-un alt unghi / 210
Reinterpretarea Coșului III ca o armă anti-românească / 216
Izolarea RSS Moldovenești de activitatea subversivă a României / 219
Conspirația sovieto-cehoslovacă din 1978–1979 / 223
Misivele lui Király și „politica secretă de asimilare“ urmată de România / 226
Mistificarea privind abuzul asupra minorităților / 231
Provocarea românească la adresa unității Blocului / 233
Scenarii privind o intervenție sovietică: conflict etnic, secesiune și destabilizare / 241
Pretinsul abuz ca justificare pentru rectificarea granițelor / 247
Capitolul 5: Invazia societică în Afganistan / 251
Furtul Afganistanului/ 252
Disimularea unui protest extraordinar / 257
Destrămarea „alianței“ între Belgrad și București / 261
Mobilizarea loialiștilor în favoarea invaziei în Afganistan / 264
Campania împotriva Pakistanului / 266

IV. ȚINTA: DENIGRAREA INSTITUȚIILOR ȘI A POLITICII DE APĂRARE A ROMÂNIEI / 273

Capitolul 6: Rescrierea rolurilor în criza poloneză, 1980–1981 / 275

Exploatarea contradicțiilor dintre Polonia și România / 276
Antagonismul polono-român pe tema integrării Pactului de la Varșovia / 281
Măsurile active sovietice și principiul românesc al neintervenției / 287
Opoziția României față de intervenția în Polonia, în 1980 / 294
Întrunirea miniștrilor Apărării din Pactul de la Varșovia, în decembrie 1981 / 299
Fabricarea unei Ungarii „sfidătoare“ / 303
Îngroparea sfidării românești / 306

Capitolul 7: Discreditarea armatei române / 309

Relația specială româno-americană înainte de 1980 / 311
Disecarea autonomiei militare a României: Studiile Alexiev-RAND / 318
Istorie versus ideologie / 322
Demonizarea și denigrarea armatei române: studiul Volgyes / 325
Imaginea privind inamicul a forțelor armate române / 331
Impactul studiului Volgyes / 335
Deosebirea dintre realitate și aparențe / 340
Capitolul 8: Ținta: „Grupul consultativ“ al armatei / 344
Bătălia pe tema istoriei militare / 349
Eforturile de a închide Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară / 355
Influența sovietică asupra accesului la informații al regimului / 360
Percepția privind disponibilitatea României pentru operații sovietice ofensive / 362
Obstacole în calea evaluării americane la începutul anilor 1980 / 367

V. DETURNAREA POLITICII EXTERNE A ROMÂNIEI / 373

Capitolul 9: Politica blocului sovietic față de România în mandatul lui Andropov / 375

Manipulările sovietice ale liderilor supuși din cadrul Pactului de la Varșovia / 377
Trage România înapoi, împinge Ungaria înainte / 379
Distorsionarea politicii românești în Balcani / 386
Personalități și instituții maghiare / 392
Precedența maghiară în organizațiile „de fațadă“ sovietice / 395
Distorsionarea intențiilor și a comportamentului României / 401
România în derivă / 406
Ambalarea motoarelor operaționale asupra României / 408
Capitolul 10: Eurorachetele și „independența“ Ungariei / 412
Negarea RYAN / 413
România, Ungaria și politica de „diferențiere“ / 419
Consolidarea Ungariei, distrugerea României / 424
Ofensiva serviciilor de informații în 1983 / 426
Politică externă extinsă, paranoia și declinul capacităților administrative / 430
Realitatea și percepția asupra „disidenței“ Ungariei / 432
În culisele „disputei“ eurorachetelor / 437
Inițiativele Szürös și disputa mediatică în privința eurorachetelor / 444
Originile românești ale „noii“ politici externe a Ungariei / 450
Opoziție fățișă și complicitate mascată / 453

VI. SCHIMBAREA ARHITECTURII DE SECURITATE ÎN RĂZBOIUL RECE /459

Capitolul 11: Transformarea securității ca mijloc de supraviețuire / 461

Strategiile românești de combatere a controlului militar sovietic / 462
Creionarea imaginii de inamic a SUA și NATO / 465
Influențarea strategiei sovietice prin intermediul Pactului de la Varșovia / 470
Moștenirea Cubei în politica românească de control al armamentelor / 472
România susține MSI și verificările obligatorii / 476
Opiniile sovieticilor și ale Pactului asupra poziției române referitoare la MSI / 480
Instituționalizarea CSCE / 484
Protejarea procesului CSCE la Madrid / 489
Capitolul 12: Impunerea prin șantaj a încheierii Războiului Rece / 493
Amenințare iminentă și disciplină în alianță versus dezarmare / 493
„Isteria războiului“ versus rațiune, la întrunirea CPC din 1983 / 496
Trecerea la dezarmare, reformarea Pactului și Comisia Specială / 499
O „atitudine distructivă, dictatorială, care ignoră rațiunile de clasă“ / 502
Crearea discuțiilor virtuale pe tema FNRm / 505
O aniversare nedemnă de celebrare / 511
În căutarea unui profit: reînnoirea Tratatului de la Varșovia, ianuarie 1985 / 517
Inițiativa pentru trecerea la dezarmare „reîncărcată“, martie 1985 / 523
Transformarea sfidării românești în opoziție maghiară / 526
Condițiile militare impuse de România pentru semnarea unui nou Tratat de la Varșovia / 529

Capitolul 13: Artiștii mărunți împrumută, marii artiști fură / 533

Experiența României în domeniul controlului armamentelor și agenda de
securitate a lui Gorbaciov / 535
Trecerea la „Noua Gândire“ / 537
Problema militară a lui Gorbaciov / 539
Recuperarea agendei de securitate sovietice / 541
Coliziunea frontală dintre România și armata sovietică / 542
Moscova sub continuă presiune: summitul de la Sofia, în 1985 / 545
Întâlnirea miniștrilor de Externe și summitul de la Reykjavik din 1986 / 550
La summitul din mai 1987 / 554
Politica de apărare a cui? / 557
Ascunderea rolului deținut de România în chestiunea FNRm / 561

VII. CU ASEMENEA PRIETENI, CINE MAI ARE NEVOIE DE DUȘMANI?

1988–1989 / 567

Capitolul 14: Reformarea pactului de la Varșovia / 569

Transformarea alianței: „integrare“ versus democratizare / 569
Propunerea de reformă din 1988: dizolvarea Pactului de la Varșovia / 574
Răstălmăcirea unei amenințări militare românești / 577
Temeri sovietice privind retragerea României / 584
România „antireformistă“: eliberare sau liberalizare / 590
Temerile stârnite de fascism și Pactul Ribbentrop-Molotov / 593
Distragere, doctrina Brejnev și drepturile minorităților / 599
Cele trei niveluri ale confruntării sovieto-române / 603
Capitolul 15: De la partener la paria / 609
Pregătirea terenului pentru violențe / 609
Ungaria și „agresiva amenințare militară românească“ / 617
Amenințarea nucleară românească / 623
„Bomba“ lui Ceaușescu / 628
Cine face pregătiri militare împotriva cui? / 639
Comunicatul emis la consfătuirea Pactului de la Varșovia de la București, în iulie 1989 / 647
Polonia și „amenințarea militară agresivă românească“: august-decembrie 1989 / 651
Condamnarea intervenției și solicitarea de retragere a trupelor: decembrie 1989 / 659

TRECUTUL CA PROLOG: ROMÂNIA ÎNȚELEASĂ GREȘIT ÎN AJUNUL REVOLUȚIEI / 665

MULȚUMIRI / 675

INDICE / 677

 

Surse text: Rao BooksLarryLWatts , Ziaristi Online, Curentul, R.B.N.Press

 

Citiți și

Eveniment de excepție la Biblioteca Centrală Universitară – lansarea celui de al doi-lea volum al reputatului istoric și analist american, LARRY L. WATTS, “CEI DINTÂI VOR FI CEI DIN URMĂ”, în continuarea volumului “Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România”

,

Introducere in sfanta simplitate a logicii: Larry Watts, in cartea  sa, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni”, cu trimitere la mii de documente clasificate , dezvaluie identitatea mai multor agenti sovietici din Romania, activi atat inainte cat si dupa 1989.
Drept urmare, din intreaga Romanie, istoricul american Larry Watts este atacat doar de Vladimir Tismaneanu – pe un portal infiintat cu sprijinul material al Retelei Soros – si de revista “22″,         organul de presa al GDS, organizatie infiintata – cu sprijinul financiar al aceluiasi George Soros – de catre Andrei Plesu si Ion Iliescu impreuna cu Silviu Brucan, acasa la Ascanio Damian(*), cumnatul si vecinul lui Plesu din strada Paris, locatie unde s-au refugiat          “revolutionarii” numiti in zilele loviturii de stat din         
decembrie 1989.

Larry Watts, pe langa faptul ca este doctor in istorie, este si un expert in securitate, care in perioada anilor ’90 a avut mandat oficial din partea Statelor Unite ale Americii pentru a contribui la reformare       principalelor servicii de informatii ale Romaniei. Un studiu al lui  Larry Watts pe acesta tema este cuprins in revista CIA Studies in Intelligence: VOL. 48,NO. 1, 2004 Unclassified Edition: Conflicting Paradigms, Dissimilar Contexts Intelligence Reform in Europe’s Emerging Democracies by Larry L.Watts.

Sa recapitulam: un specialist american in intelligence publica prima parte a unei carti-monument in care deconspira agenti sovietici pe banda si demanteleaza mecanismele KGB si GRU anti-Romania de dinainte de caderea lui Ceausescu, pregatind terenul  stiintific pentru perioada 1989 si cea post-sovietica.         

Singurii care il ataca din intreaga Romanie sunt Tismaneanu si scribii GDS. Mai e nevoie de vreo explicatie?

Larry Watts  despre primul si ultimul razboi al URSS: cu aceeasi Romanie. De la Lenin la Gorbaciov: In 1989 Puterea a fost acaparată de vechii agenti KGB si GRU 23        Decembrie 2011        

Karadeniz  Press, o tanara agentie de stiri si analize specializata pe problematicile geopolitice ale zonei Marii Negre si istmului ponto-baltic, a publicat ieri, in exclusivitate, un foarte incitant dialog dintre Larry Watts si Irina Airinei, extras din cea mai recenta carte a autoarei, “Anamnesis”, tocmai lansata in Israel impreuna cu lucrarea “Tezaurul BNR la Moscova”. Interviul este fascinant prin aspectele complexe pe care le ridica specialistul american privind continuitatea atacurilor (corect, cred, este atacului, fiind de fapt unul si acelasi intins pe o perioada de aproape 100 de ani) la adresa Romaniei venite din partea “marelui frate” de la Rasarit. Cum va suna asta: primul razboi al URSS a fost cu Romania. Asa se explica si anticomunismul autentic romanesc care a dus si la eliberarea Budapestei pentru despaducherea ei de acest parazit al sufletului uman. Si asa se explica, probabil, si ura unor unguri la adresa romanilor, pe care Larry Watts o observa punctual si o subliniaza transant: “Dar șovinismul antiromânesc e evident – poporul  român rămânând un popor-paria multi ani după căderea lui Ceaușescu”. Larry Watts arata de unde vine acest sovinism ungro-rus. De la ocupantii Transilvaniei la Engels, care cerea explicit uciderea in masa a romanilor si eliminarea “popoarelor-gunoaie”, si de la Lenin, care a declansat primul razboi al  URSS cu Romania pana la, adaug eu, Gorbaciov si ultimul razboi al URSS, dus tot cu Romania, in 1989, politica agresiva sovieto-ruseasca se prelinge ca o dara de sange in istoria Romaniei.

 

Larry Watts este unul dintre acei istorici care nu se ascunde dupa cuvinte. Spune adevarurile verde-n fata. Despre Romania lui 1989 si cea de dupa, ce ne doare cel mai tare acum, afirma:

 

“În România de după ‘89 a  existat linia gorbaciovistă care nu a vrut interventie militară, a fost linia GRU care a fost pregătită pentru interventia militară și paramilitară și a fost linia KGB-istă, de asemenea, pregătită pentru interventia militară sau paramilitară. Puterea a fost acaparată de vechii agenti sovietici înlăturati de Ceaușescu. Și a apărut, Nicolae Militaru, de unde? Un tânăr ofiter (Mihai Lupoi – nota mea) a anuntat, pur și simplu, la Televiziune, numirea lui Militaru drept comandant al armatei. De către cine?! Și Militaru a reactivat o multime de oameni care au fost pregătiti în Uniunea Sovietică. De zece ani de zile nu mai fusese nimeni la vârful armatei pregătit în Uniunea       Sovietică. Fuseseră înlăturati. Si acum ei au apărut din nou, șeful de stat major, la informatii militare, la Interne și multi altii, toti pregătiti de sovietici. Și tot atunci au fost aduși și Doicaru și Caraman”.

Doicaru fusese seful lui Pacepa, un personaj malefic, care uraste visceral Romania, asemenea epigonilor lui, si despre care Larry Watts sustine avizat si fara menajamente ca a fost agent sovietic pe deplin conspirat.

Ca o veste proasta pentru dusmanii Romaniei si ai lui Larry Watts, istoricul american deja intrat in colimatorul conservelor si cartitelor post-sovietice pretutindenare, anunta ca “Fereste-ma, Doamne, de prieteni” este doar un preambul al intrarii in         problema:

“După ‘89, vălul „legendei negre” a continuat să se îndesească, scopul fiind însă altul, rivalitatea lor cu România în relatia cu occidentul. Foștii „prieteni”din Pactul de la Varșovia au scos România din joc. Ei sunt, astăzi, “bunii europeni”… Și în Orientul apropiat, România e lipsită  azi, de orice șanse din cauză că ei au reușit să o izoleze. Am conceput  cartea aceasta ca o introducere pentru o nouă carte despre perioada de         după ‘89, dar am ajuns numai la nivelul anului 1978 din cauza faptului că, dacă aproape 800 pagini sunt cam mult, aceste 1.500 pagini care au         fost deja scrise atunci ar fi fost mult prea voluminoase. Astfel, am publicat o primă jumătate. Continutul celei de‐a doua cărti, care sper că va aduce noi lămuriri, va ajunge până în decembrie  1989.”

In tot cazul,  interviul exceptional realizat de Irina Airinei si lansat pe piata, in premiera, la Ierusalim si Tel Aviv, in volumul “Anamnesis”, trebuie citit integral, la Karadeniz Press, un portal care vad ca ma urmareste si pe mine si care promite o dezvoltare         spectaculoasa:

Larry Watts: In 1989  Puterea a fost acaparată de vechii agenti KGB si GRU

23 Decembrie 2011        

Dezvaluirile cunoscutului autor american Larry Watts „au socat” Romania        post-decembrista
Ferește‐mă, Doamne, de prieteni…
LARRY L. WATTS a absolvit cu master Universitătile din Washington, Seattle și UCLA, având și un doctorat la Umea University din Suedia. Între 1990 și 1991, a  condus Biroul IREX din București, iar pînă în 1997, a fost Senior Consultant al Project on Ethnic Relation și director al Biroului PER din România. Din 1990, a fost consilier în probleme de reformă democrată și  control asupra institutiilor statului și s-a ocupat de înfiintarea  Colegiului National de Apărare și a Consiliului pentru Minorităti  Nationale. Articolele și studiile sale au apărut în “Studies in Intelligence”, “Problems of Post‐Communism”, “Armed Forces & Society”, “World Policy Journal”, “ European Security”. co‐editor la “Globalization of Civil‐Military Relations: Democratization, Reform and Security” etc. Publică „Reforma militară românească și integrarea în  NATO”,  „O Casandră a României. Ion Antonescu și lupta pentru reformă 1918‐1941” – volum considerat drept cea mai bună biografie politică a Mareșalului Antonescu. Cea mai recentă carte a sa, „Ferește‐mă, Doamne, de prieteni”, tratează un subiect incendiar: războiul secret al         sovieticilor și aliatilor loiali acestora din Pactul de la Varșovia împotriva României. Volumul monumental – 795 de pagini cu aproape 3000 de note de subsol și o bibliografie de peste 800 de titluri – a produs un veritabil cutremur în conștiinta publicului avizat. În el, Larry L. Watts analizează războiul rece clandestin dus de tările din Pactul de la         Varșovia cu România. O Românie pe care, în cartea sa, americanul nostru o plasează la înăltimea și în lumina adevărului istoric. Un gest atât de așteptat… Mai jos         interviul :
Cartea dumneavoastră „Ferește‐mă, Doamne, de prieteni” (București, RAO, 2011) începe cu un citat șocant din Engels: „[Românii sunt] un popor fără istorie… destinati să piară în furtuna revolutiei mondiale… [Ei sunt] suporteri fanatici ai contrarevolutiei și [vor] rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor national […] Disparitia [lor] de pe  fata pământului va fi un pas înainte.” Cum poate fi explicată această teribilă „sentintă”?
Engels  a încercat să identifice „popoarele‐gunoaie”  pe care el le considera contrarevolutionare și trebuiau, în opinia lui, să dispară, pentru realizarea unei revolutii globale, iar scotienii, din care mă trag eu și care au luptat și ei pentru libertate, au fost la fel de desconsiderati de către el. Timp de un secol după întemeiere, Statele Unite au fost cam singura republică democratică din lume, Europa fiind  dominată de imperii. Dar, până atunci, democratia, încă de la aparitia ei, în Grecia antică, a fost clădită pe spatele sclavilor. Toată lumea știa că Statele Unite sunt o democratie, dar, în același timp, noi –  americanii și europenii – nu am considerat că indienii sau negrii sunt egali în drepturi cu noi. Noi, americanii, nu am știut prea multe despre  situatia României, românii fiind nerecunoscuti ca nationalitate și  religie în Imperiul austro-ungar. El i-a catalogat foarte  urât pe români și a făcut un apel la uciderea lor în masă. Ceea ce s-a  și întâmplat, în Transilvania, în 1849. [Ca și în Basarabia în  acea perioadă. Politica justificativă a Imperiului Tarist, aceeași cu   cea a Imperiului Habsburgic, apoi austro-ungar, a functionat și în  Statele Unite, unde băștinașii cuceriti prin expansiune imperialistă au  fost etichetati ca inferiori, ca un pericol pentru toată lumea.] Marx a  fost de acord cu Engels, și ce au scris ei a devenit Biblie pentru Lenin si Stalin. Războiul  secret din interiorul Pactului de la Varșovia împotriva  României are  rădăcini mai adânci, românii constituind o insulă de latinitate  între cele trei imperii înconjurătoare – rus, habsburgic și otoman și  urmașele acestora.
Poate fi dorinta de expansiune a puterilor înconjurătoare explicatia războaielor de imagine duse împotriva românilor începând cu Evul Mediu, continuând cu 1848, Unirea Principatelor, războiul de independentă, înfiintarea României Mari, perioada inter – și  postbelică?
A existat o declaratie de război a lui Lenin. Nimeni nu scrie despre asta. De fapt, primul război sovietic cu o altă tară [după Pacea de la Brest‐Litovsk], a fost cu România, la         începutul lui 1918. Pornind de la o armată distrusă total, România și‐a creat o armată adevărată care a avut posibilitatea să dezarmeze și să alunge peste granită trupele bolșevice. Au fost mai  putin de patru sute de mii de oameni în armata română, ba mai mult, pentru misiunea aceasta au fost utilizati doar o sută și ceva de mii deoameni, dar ei au fost foarte bine organizati cu ajutorul francezilor și  astfel au indus o mare teamă și un resentiment extraordinar, o ură teribilă printre soldatii bolșevici. Sovieticii, ca și rușii înainte, au avut o atitudine de total dispret fată de români  și, în consecintă, această abordare a fost înrădăcinată în sistemul de învătământ. Au practicat un șovinism         care justifica expansiunea lor în zona Moldovei, ei pretinzând despre români că sunt barbari, sălbatici și lipsiti de orice competentă și nu merită nici un fel de drepturi. Rusul să vină să bată un cui în casa ta din care să te alunge fără drept de apel, este o abordare   caracteristică imperiilor! Noi, americanii, ne-am purtat la fel cu indienii. Și la fel s-au comportat austro-ungarii și, în special, partea ungară unde a fost înrădăcinată aceeași conceptie. Nu știu dacă austriecii au redresat astăzi lucrurile, dar cred că da, conformându-se noilor conditii europene. Dar, în Ungaria, nu au fost reevaluate         lucrurile și, din cauza aceasta, acest șovinism este, încă, foarte  puternic, afectând, chiar, politica de stat. Acum, o dată introdus în  învătământ, devine o teorie acceptată, pe care este foarte dificil să o mai schimbi. În Ungaria de azi, în loc să aibă loc o reevaluare a sistemului de învătământ, cum, de exemplu, s-a făcut în Germania prin procesul de         denazificare, este  răspândită fără rușine politica șovină antiromânească, iar         fenomenul se extinde și în Franta, pe posturile TV de stat în care se vorbește într-un mod extremist care nu poate să fie acceptat, astăzi, într-o Europă liberală.
Suntem, azi, mai  civilizati?
Șovinismul este împotriva spiritului Uniunii Europene, este scandalos și pune un mare semn de întrebare asupra tuturor abordărilor politice ale ungurilor privitoare la România. De exemplu, până recent, reprezentatul UE în Moldova a fost un ungur. Dacă această persoană a fost născută și crescută în Ungaria,  ar fi fost foarte dificil pentru ea să rămână neafectată de aceeași bază de șovinism antiromânesc. Și ce înseamnă asta pentru orice fel de  abordare normală și constructivă? Marile puteri trebuie să ajungă la un acord între ele. E clar că, în prezent, Germania și Franta sunt foarte interesate să aibă o relatie bună cu Rusia. E normal, între puterile mari, chiar și numai în interesul păcii. Dar de aici și până la a exclude România, până în 2007, din convorbirile cu Moldova, cu care are granite comune și a cărei populatie e majoritar românească, și, apoi, să se mai și pretindă că România e deja reprezentată de un oficial al UE, originar din Ungaria, în aceste convorbiri, e o glumă proastă. Acest  lucru trebuie subliniat, discutat, lămurit. Autoritătile europene tac  mâlc. Situatia în sine este întoarsă împotriva României, ungurii  spun că România e antimaghiară! Dar  șovinismul antiromânesc e evident – poporul român rămânând un popor paria multi ani după căderea lui Ceaușescu – e un fenomen foarte nociv care trebuie combătut pe plan european.
Cum poate fi combătut?
Există două lucruri, aici, care au un impact puternic. Unul este acest șovinism ca politică imperială în Rusia Taristă și Austro-Ungaria care a fost preluată de Uniunea Sovietică și respectiv de Ungaria și n-a fost schimbată nici  după ‘89. Aceasta este o mentalitate, nu un complot, din cauză că oamenii nu creează această imagine, nu falsifică lucrurile intentionat, ei cred asta. Aceste idei le sunt inculcate prin școală. Și Kossuth este         prezentat, de exemplu, ca un erou democrat, dar nu se scrie în cărtile         lor de istorie despre șovinismul lui. Kossuth care a aruncat asupra românilor anatema de a fi niște ucigași care au luptat împotriva revolutiei, cu Avram Iancu și cu toti ceilalti. E foarte greu să înlături asemenea mentalităti. Vreau să împărtășesc o experientă personală. Eram la liceu, în anii ‘70, când în școala primară și secundară ni se spunea că numai noi, americanii, proveniti din europenii colonizatori, noi am civilizat continentul America de Nord. De fapt,multi coloniști au ucis indieni. Am crescut cu aceste idei denaturate,         în școală erau jocuri cu cowboy și cu indieni și toată lumea voia să fie cowboy. Acum istoria este prezentată în școală mai aproape de adevăr. La început, am avut un mare resentiment fată de cei care credeam că vor  să-mi distrugă aceste icoane ale copilăriei mele. Nu e ușor să schimbi o mentalitate. Îmi imaginez cât de dificil ar fi pentru unguri să gândească despre Kossuth ca despre un criminal, din cauză că el este o icoană pentru ei. Este un erou și pentru ei și pentru diaspora din Statele Unite, multe organizatii primind numele lui, iar mentalitătile, repet, nu se schimbă ușor. Șovinismul trebuie eradicat din sistemul de învătământ de oriunde. Asta nu este istorie, ci politică europeană. E o  chestiune care trebuie abordată deschis. Adevărul este că tările din Pactul de la Varșovia au conlucrat împotriva României, încă din anii ‘60 și în anii ‘70-’80, au continuat într-un mod foarte nociv, prin serviciile lor de informatii până în ‘91, singura schimbare a fost în ceea ce privește Cehoslovacia în ‘90.
Dedicati în cartea dumneavoastră o amplă analiză faptului că Gheorghe Gheorghiu-Dej a reușit scoaterea trupelor sovietice de pe teritoriul tării și a dus o politică natională, contracarând și strategia revizionistă a Budapestei. Dar, pe vremea lui, „lupta de clasă” a provocat multe victime. Care e imaginea corectă a lui Gheorghiu‐Dej în istoria         României?
Perioada Dej poate fi împărtită în partea de dinaintea și de după sfârșitul lui Stalin. Prima perioadă nu a fost sub controlul românilor. Asta nu este o scuză. Nu numai că au fost 700 000 de militari sovietici postati în România în 1946 și nu numai că a dominat echipa cominternistă, Pauker, Luca, Georgescu, dar au lucrat aici multi ofiteri sovietici, Bodnarenko,  Pintilie, Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov) Nicolski, etc. – Nikonov, de         exemplu, a fost șeful informatiilor externe pus de sovietici și sotia lui care a fost secretara lui Gheorghiu‐Dej, șeful gărzii de corp și  șeful de cabinet, chiar și șoferul lui Dej, toti erau NKVD‐iști. Se poate conchide că el nu a avut prea mult spatiu de manevră. Asupra lui Dej au avut loc mai multe atentate. Nu se știe dacă întâmplarea din noiembrie         1957, a fost sau nu un atentat, când un avion IL 14, având la bord o delegatie a PMR ce zbura la Moscova pentru a participa la aniversarea Marii Revolutii Socialiste din Octombrie, s-a prăbușit la aterizare pe Aeroportul Vnukovo, la ora 17.48, din cauza unei „erori de pilotaj”. Au murit ministrul de externe Grigore Preoteasa și trei membri ai         echipajului. Ceilalti pasageri au suferit răni grave. Nicolae Ceaușescu,  secretar al CC al PMR, a fost mai norocos. Dej s-a retras în ultima clipă, ne mai îmbarcându-se în avionul rusesc cu care trebuia să ajungă la Moscova. Situatia era foarte proastă, aviatia și flota erau sub control sovietic total. Altădată, din ordinul lui Hrusciov avionul sovietic în care se afla Dej, a fost deviat deasupra Chinei, fără aprobarea acestei tări. China a fost cât pe ce să doboare avionul. Hrusciov urmărea să scoată România din joc pentru că          România avea relatii bune cu Mao și, în același timp să arate lumii cât de barbar era liderul chinez.
A fost, Dej, un personaj atât de complex?
Ca și vremurile. În prima parte a conducerii lui, erau foarte putine școli, analfabetismul era în floare, sistemul de sănătate era precar, sărăcia era mare și el a devenit un fel de erou muncitoresc. Specialist în provocări, a petrecut ani de zile în închisori. Dar, pentru supravietuirea în Comintern, mai trebuia îndeplinită o conditie: să fii mereu gata de trădare, dacă  Stalin a spus altceva, fată de ce spusese ieri sau chiar cu 5 minute         înainte, să adopti noua directivă, lichelismul fiind instrumentul puterii. Problema cu Dej a fost că, deși el nu dădea înapoi de la  abordarea fără milă a realitătii, lichea nu a fost. Și el și Ceaușescu erau să-și piardă viata în atentatele puse la cale de sovietici din cauza asta. Dej a fost fortat să îl denunte pe Tito ca ucigaș. El a fost omul care a declarat că vrea să fie mediator între Tito și Stalin. Apoi, cam la un an de zile, era cât pe ce să fie eliminat. A avut abilităti diplomatice în medierea dintre China și Uniunea Sovietică. El, și alti români, au avut abilitatea să facă abstractie de interesul lui, de interesul românesc, când era angajat în mediere, acesta fiind unul din secretele reușitei. Gheorghiu Dej a avut o orientare românească, natională, fără îndoială. El s-a gândit la România ca la tara lui și la poporul român ca la poporul lui. Altii, cei din Comintern, Pauker, Luca, Chișinevski au fost orientati spre proletariatul internationalist, spre Uniunea Sovietică și, de aceea, ei nu au reprezentat România. Și dacă acest lucru merită să fie recompensat cu admiratie sau recunoaștere, Dej a câștigat, cu toate enormitătile care au fost comise în perioada         nationalizării și colectivizării fortate. Grigore Preoteasa a fost cel   care, în sesiunea plenară a Natiunilor Unite din 3 Decembrie 1956, declara: „Guvernul român acordă dreptul de azil politic președintelui de consiliu Imre Nagy și grupului său”. Imre Nagy a fost prizonier privilegiat la Snagov, fiind detinut într-o vilă frumoasă. Avea conditii         bune și chiar costume făcute la comandă, iar românii au încercat să-i  asigure o viată foarte acceptabilă, chiar sub control sovietic. Preoteasa ajunsese la un acord cu ONU ca Crucea Roșie să-l viziteze pe Nagy, dar sovieticii s-au opus. Preoteasa a intrat în dizgratia lor.  Deci, faptul că și-a pierdut viata poate să fi fost mai mult decât un accident. După ‘62, România a încetat să mai depindă de sovietici pe  linie de aviatie și echipaje și a construit sau cumpărat avioane și a pregătit piloti cu ajutorul englezilor și al altor tări  occidentale. În  1971, Brejnev declara: „Ceaușescu a mers prea departe. El conduce         lupta împotriva noastră și reprezintă obstructia fundamentală în calea liniei noastre. (…) Tot în 1971, la Conferinta de la Crimeea, Kadar acuza: „Ceaușescu ne‐a abandonat întotdeauna (…), a trădat pozitia comună“.
Opozitia României la invadarea Pragăi, în ‘68, tratativele cu China, cu America, apoi         politica fată de Israel și de tările arabe au fost ele considerate la justa lor valoare?
Toate aceste performante pozitive ale României au fost sistematic subminate de „prieteni”. Politica exceptională a României în Orientul Apropiat, de pildă.          Ceaușescu a fost convins până în măduva oaselor că, de fapt, el poate să aducă o contributie importantă în problema aceasta. Yossif Govrin a scris despre această politică pro-israeliană. El a cunoscut foarte clar situatia din România, fiind director al Departamentului Europa de Est din Ministerul de Externe al Israelului din ‘79 până în ‘85, după care a fost ambasadorul Israelului în România până în ‘89. Unul dintre         lucrurile cele mai importante care trebuie luate în considerare despre Ceaușescu este faptul că, România a fost singurul stat din blocul  comunist care a întretinut relatii diplomatice și economice cu Israelul  și singurul din acest bloc care nu le-a întrerupt niciodată, fapt care  i-a conferit lui Nicolae Ceaușescu o pondere deosebită în politica         externă a Israelului și, în genere, a occidentului. Pe plan strategic, acest aspect este foarte important. Din cauza politicii lui Ceaușescu, „prietenii” din est au denigrat total România. Dar, exact în mijlocul revolutiei din 1989, la 24 decembrie, în paginile ziarului „The Washington Post” în care toti șefii de stat se refereau la tiranul sângeros și monstrul Ceaușescu, Shimon Peres a scris că, pentru Israel, nu este așa de ușor să facă astfel de consideratii din cauză că, chiar  dacă omul a fost un tiran pe plan intern, pe plan international el a fost omul păcii. Acest lucru e interesant din două motive. Nu atât prin ceea ce a spus despre Ceaușescu, ci prin ceea ce a spus despre relatiile dintre Israel și România. Relatia româno-israeliană a fost puternică, decenii de-a rândul. Nu numai datorită rolului de mediator jucat de România, ci și din cauza sprijinului pe care Israelul l-a oferit tării dumneavoastră. Pe la începutul anilor ‘80, Ceaușescu a pierdut         sprijinul americano-evreiesc, dar nu a pierdut sprijinul  Israelului.
Mentionati în carte că războiul contra României a fost dus de KGB până târziu, prin 1995. Așa cum în secolul al XVI-lea „legenda neagră” propagată de inamicii Spaniei  a învăluit această tară, creându-i imaginea de simbol al represiunii,  obscurantismului intolerantei religioase și înapoierii intelectuale și  artistice (!), tot așa o legendă neagră învăluie, astăzi, România. Sunt semne vizibile că acest război de imagine contra tării noastre este dus și în prezent. Ne întrebăm, retoric, de ce și de către cine?
În 1989, noi americanii, am realizat primele legături cu serviciile de informatii din Europa de est, noi având foarte putini oameni în zonă și în special în Balcani, primul contact fiind cu serviciile ungare. Ei ne-au oferit informatii  deloc favorabile românilor. Și apoi, în ‘90 și ‘91, am creat aceleași  legături cu Polonia, cu Cehia, cu Bulgaria dar nu și cu România care era văzută în continuare ca un inamic. Partial, cel putin. De ce? Din cauză că noi am primit informatii de la ei că România ne este inamic, iar noi n-am avut  sursele noastre, singura sursă pe care am avut-o din 1989 până la  sfârșitul lui ‘92 fiind reprezentantul CIA la București, Harold James  Nicholson, care a fost depistat, mai târziu, ca agent sovietic! În aprilie ‘92, când a fost numit director la SIE, Ioan Talpeș, primul șef  de servicii care n-a avut legătură cu fosta Securitate, a deschis relatiile cu americanii și prima sa vizită în Statele Unite a fost în martie ‘93. Atunci, directorul FBI a ridicat problema: De ce ai sute de agenti aici împotriva noastră? Și Talpeș a fost surprins fiindcă el a  știa foarte bine că  România nu a avut mai mult de 12 agenti sub acoperire în Statele Unite în ultimii 25 de ani. O tară ca România nu poate avea sute de  agenti sub acoperire, este enorm. Nici Statele Unite nu au avut atât de multi agenti în Uniunea Sovietică, în timpul războiului rece! Sovieticii  și alti membri ai Pactului de la Varșovia au folosit pretextul agentilor  români acoperiti ca să compromită România în Statele Unite. Și lucrurile au mers așa pe mai departe, iar acest lucru apărea și într-un manual         pentru Departamentul de Apărare al SUA în 1996 unde se mentiona că România și China au rămas inamici ai intereselor economice americane. În ‘96! Iar după ‘91, după prăbușirea Uniunii Sovietice, când serviciile de informatii au fost reformate partial, toti au intrat într-un fel de competitie între egali pentru sursele de asistentă din occident. Și ei au conlucrat, în toată perioada războiului rece, pentru excluderea  României. Dar, de data asta, nu le mai dicta Moscova, ci doar interesul  lor propriu, lucru foarte nociv pentru România, lucru necunoscut și  neînteles de occident.
Care a fost rolul serviciilor secrete străine, al agentilor KGB și urmașilor lor în         ratarea „revolutiei” române din 1989?
În România de după ‘89 a  existat linia gorbaciovistă care nu a vrut intervente militară, a fost linia GRU care a fost pregătită pentru interventia militară și  paramilitară și a fost linia KGB-istă, de asemenea, pregătită pentru interventia militară sau paramilitară. Puterea a fost acaparată de vechii agenti sovietici înlăturati de Ceaușescu. Și a apărut, Nicolae Militaru, de unde? Un tânăr ofiter anuntat, pur și simplu, la Televiziune, numirea lui  Militaru drept comandant al armatei. De către cine?! Și Militaru a         reactivat o multime de oameni care au fost pregătiti în Uniunea  Sovietică. De zece ani de zile nu mai fusese nimeni la vârful armatei  pregătit în Uniunea Sovietică. Fuseseră înlăturati. Si acum ei au apărut din nou, șeful de stat major, la informatii militare, la Interne și  multi altii, toti pregătiti de sovietici. Și tot atunci au fost aduși și  Doicaru și Caraman. Securitatea a fost desfiintată, ceea ce a fost o  mare greșeală. Aceeași greșeală am făcut-o noi, americanii, în Irak.  Dacă procedezi așa, pierzi controlul evenimentelor. În Polonia, în Ungaria, în Cehia, în Bulgaria s-a negociat cu „cei vechi” și nu a fost         nici o problemă. Ei au rămas în serviciu, nu a fost nici un proces, procese au fost numai aici, în România, și totuși unii au spus că nu au fost destul de multe procese. Dar dacă fac o comparatie cu alte tari, România a fost singura tară în care au avut loc astfel de procese și în care manipularea mediatică a functionat masiv.
Este o ipoteză conform căreia Karoly Kiraly ar fi putut fi agent sovietic. Se spune că el ar fi unul din păpușarii evenimentelor de la Târgu-Mureș din martie 1990. Dar         fenomenul Piata Universitătii, multiplele mineriade au fost manipulări  rusești?
Karoly Kiraly e plauzibil să fi fost agent sovietic. A fost, nu o dată, în URSS. A fost la         studii acolo. Și, mai mult decât atât, când Gorbaciov a venit aici în ‘87 și Karoly         Kiraly era consemnat la domiciliu, Gorbaciov a trimis o mașină de  la Ambasada sovietică la Târgu-Mureș, l-a luat la receptia la care a fost și Ceaușescu și, în timpul acestei receptii, a stat de vorbă cu  Kiraly vreo   zece minute. Și după asta Kiraly a fost dus         cu o mașină sovietică din nou la Târgu-Mureș. Nu mai este nici o îndoială, el a fost omul sovieticilor. Ar fi foarte folositoare o  abordare istorică și nu polemică despre ce s-a întâmplat în martie 1990.  Toate acestea au putut fi date pe fată abia după 2000, din ceea ce s-a  putut recupera din arhivele ultrasecrete ale RDG, apoi din arhivele URSS, gratie lui Boris Eltîn  care a permis accesul la documente, o vreme. Un volum uriaș de         documente rămâne, însă, sub aceeași lespede grea a traditionalei conspirativităti și ipocrizii. Care arhive rămân ferecate în continuare? De ce?
Arhivele foste sovietice au rămas blocate. Rușii au deschis temporar accesul la ele între ‘91-”92. Și chiar și atunci, accesul la documentele românești a fost dificil. Este o poveste, aici,  foarte interesantă care sugerează cât de importantă a fost România pentru ei. Au fost create trei arhive pentru depunerea documentelor luate de sovietici de la guvernele și statele inamice în perioada celui de-al doilea război mondial: polonez, francez și român. Aceste arhive au fost   închise. După câtiva ani, arhivele românești au fost împărtite, o  parte la Ministerul de Interne al Uniunii Sovietice, o alta la Ministerul de Externe, o parte a fost predată Moldovei Sovietice, Ucrainei, o altă parte a fost închisă în arhivele KGB, fenomenul e foarte interesant. Nu așa s-a întâmplat cu arhivele poloneze sau         franceze care au rămas într‐un bloc. Această împărtire a îngreunat orice  fel de reconstituire. Consider că asta au intentionat. În plus, există  arhive ale Ungariei, Poloniei, Cehoslovaciei care nu au fost declasificate. Sovieticii au mers prin toate arhivele tărilor fostului Pact de la Varșovia, cu acordul guvernelor lor, pentru a extrage orice document care apartinea serviciilor sovietice. Partial, ne-am folosit de arhivele Mitrohin și Gordievski și mai putin de ceea ce a fost spus de Kalughin. Am  folosit arhivele STASI pe care rușii nu au reușit să pună mâna și  Statele Unite au găsit acolo dosarul de agenti, cam 13.000 de agenti,  dar și mii de saci de documente tăiate care au rămas în Germania și sunt pe cale să fie reconstituite în Comisia Federală. Cel mai bine ar fi dacă s-ar publica pe internet. Mai există, despre România, o multime de documente în Moldova și în Ucraina, dar care nu sunt încă declasificate.
Este această carte o  reparatie morală la loviturile de imagine date României? Ce         urmează?
Chiar dacă, după președintele Johnson, pozitia extrem de curajoasă a României în criza rachetelor din Cuba nu a mai fost făcută cunoscută, serviciile nu  obișnuiesc să își revizuiască pozitia din trecut. Acest lucru tine de așa-zisa patologie organizatională. Este vorba despre cunoștintele deficitare referitoare la adevărata politică externă a României, despre efectul campaniei  intense de dezinformare duse de tările Pactului de la Varșovia împotriva  tării dumneavoastră. După ‘89, vălul „legendei negre” a continuat să se         îndesească, scopul fiind însă altul, rivalitatea lor cu România în relatia cu occidentul. Foștii „prieteni” din  Pactul de la Varșovia au scos România din joc. Ei sunt, astăzi, bunii  europeni…  Și în Orientul apropiat, România e lipsită azi, de orice șanse din cauză că ei au reușit să o izoleze. Am conceput cartea aceasta ca o  introducere pentru o nouă carte despre perioada de după ‘89, dar am  ajuns numai la nivelul anului 1978 din cauza faptului că, dacă aproape 800 pagini sunt cam mult, aceste 1.500 pagini care au fost deja scrise  atunci ar fi fost mult prea voluminoase. Astfel, am publicat o primă          jumătate. Continutul celei de‐a doua cărti, care sper că va aduce noi         lămuriri, va ajunge până în decembrie 1989.
Ne dorim numai prieteni         ca dumneavoastră!
(  Fragment din cartea „Anamnesis” a autoarei Irina Airinei         )
FAPTE SI INTAMPLARI CUTREMURATOARE DIN ISTORIA ROMANIEI         DEZVALUITE ACUM PENTRU PRIMA DATA O CARTE CARE VA SCHIMBA SPECTACULOS INTREAGA VIZIUNE ASUPRA         ISTORIEI NATIUNII ROMANE
„Fereste-ma, Doamne, de         prieteni” dezvaluie amanunte senzationale din culisele         spionajului si politicii internationale, care au precedat revolutia din         decembrie 1989 si manevrele care i-au urmat, precum si strategiile si         tacticile adoptate de serviciile secrete din Blocul Comunist pentru a         tine in frau aspiratiile de independenta ale Romaniei.
„Fereste-ma, Doamne, de         prieteni” examineaza interesele strategice aflate in spatele         relatiilor antagoniste ale Romaniei cu „aliatii“ din Rasarit,         motivatiile incredibilei sfidari a tarii noastre la adresa Moscovei,         metodele de „eliberare“ militara si de securitate din jugul sovietic,         scopurile opozitiei fata de politicile de la Kremlin si, mai ales,         reactia sovieticilor si a loialistilor din randul membrilor Pactului de         la Varsovia in cele mai inalte consilii ale acestora, asa cum au fost         acestea consemnate de lideri ai Partidului Comunist, de comandanti         militari si de organe ale securitatii statului.
Adevaruri dureroase rostite acum pentru prima data         despre relatiile sovieto-romane, ce conduc la o intrebare         importanta: Cum de mai         existam ca natiune in ciuda tuturor vicisitudinilor         istoriei?
Consultant al Corporatiei RAND la momentul         revolutiei, Larry         Watts a calatorit deseori in Europa de Est si in URSS inainte de 1989.         Ulterior a asistat oficiali din Romania la infiintarea Colegiului National de Aparare          si a conlucrat cu mai multi ministri romani ai Apararii si sefi         de stat major privind reforma in domeniul armatei, cooperarea cu         Parteneriatul pentru Pace si integrarea in NATO. In 1990 si 1991         a fost seful Biroului IREX din Bucuresti, iar pana in 1997 a fost senior         consultant al Project on Ethnic Relation si director al Biroului PER din         Romania. Intre 2001–2004 a activat drept consultant pentru reforma         sectorului de securitate pe langa consilierul prezindential pentru         securitate nationala din Romania.
O CARTE-DOCUMENT CARE TREBUIE SA EXISTE IN BIBLIOTECA FIECARUI         ROMAN!      
,

Una dintre prioritățile premierului rus este reforma serviciului secret ale armatei, GRU, a cărui operativitate este îngreunată de structurile învechite și eterne certuri pe competență cu celelalte agenții de spionaj ale Rusiei. Forma și misiunea GRU au fost modificate pentru a reflecta noile priorități ale elitelor politice și militare, iar Europa de Est și țările din Asia Centrală vor fi printre obiectivele sale principale.

Directoratul Principal de Spionaj al Statului Major al Armatei (GRU) este cea mai mare agenție de spionaj extern a Rusiei: în 1997, GRU avea de șase ori mai mulți spioni în afara granițelor țării decât succesorul KGBului, Serviciul Străin de Informații (SVR). Creat în 1918 de către Leon Trotsky, primul comandant al Armatei Roșii, GRU a fost însărcinat cu colectarea de informații importante din punct de vedere economic sau militar din surse din afara Uniunii Sovietice. GRU și-a păstrat importanța și după anii ’90, nu în ultimul rând din cauză că, spre deosebire de KGB, nu a fost niciodată divizat.

Cu toate acestea, numirea lui Aleksandr Șliahturov în 2009 în fruntea GRU a adus cu sine o serie de schimbări – percepute drept negative de „veteranii” agenției de spionaj. Astfel, personalul a fost redus cu circa 1.000 de oameni prin trasferul angajaților către comandamente militare teritoriale și prin impunerea pensionării celor care au atins vârsta potrivită; totodată, numărul generalilor din cadrul GRU a fost redus de la 100 la 20, iar trei dintre cele opt brigăzi ale forțelor speciale Spetsnaz au fost desființate, membii acestora fiind transferați sub alte comenzi. De asemenea, Șliahturov a redus dramatic numărul operațiunilor de spionaj din afara zonei de influență a Rusiei – și anume statele învecinate care au făcut parte din fosta Uniune Sovietică.

Totuși, zilele lui Șliahturov la conducerea serviciilor secrete militare par să fie numărate; conform agenției de știri AFP, restructurările au dus la controverse majore în interiorul GRU, iar din luna august, Șliahturov (a cărui identitate este atât de secretă încât nici o fotografie a sa nu a fost vreodată făcută publică) este internat în spital – o practică obișnuită în cazurile înalților oficiali aflați în pragul pensionării, conform cotidianului guvernamental Rossiiskaya Gazeta. Pe de altă parte, analiștii firmei de consultanță și analiză strategică Oxford Analytica sunt de părere că misiunea lui Șliahturov – și anume reforma agenției împotriva tuturor rezistențelor interne – a fost încheiată, și că schimbările din cadrul GRU reflectă o „raționalizare” a activităților de spionaj care se va extinde probabil și asupra celorlalte agenții după reîntoarcerea, în 2012, a lui Vladimir Putin la Kremlin.

Raționalizarea spionajului rus

Conform Oxford Analytica, ale trei procese au fost deja demarate. Primul dintre ele este rezolvarea problemelor existente dintre Serviciul Federal de Securitate (FSB) și Serviciul Străin de Informații (SVR) – ambele create după divizarea KGBului. Aceste două agenții sunt antrenate într-o dispută veche în centrul căreia se află încercările FSB de a domina SVR. Premierul Putin a lăsat să se înțeleagă că SVR își va păstra independența, dar că va trebui să susțină misiunile FSB de urmărire a suspecților în străinătate.

O altă prioritate este, pentru Putin, îmbunătățirea coordonării și vitezei de răspuns a serviciilor. O plângere mai veche a veteranilor din GRU este că repartizarea adunării de informații – mai ales cele obținute din interceptări electronice și prin satelit – este efectuată de către comandamentele militare teritoriale din afara agenției. Acest lucru reflectă însă încercarea de a face ca analizele să aibă loc mai rapid – și de a se ține cont de nevoile „consumatorilor”. Ca și rezolvarea certurilor dintre SVR și FSB, și această problemă împiedică fluiditatea schimbului de informații între agenții.

De asemenea, Vladimir Putin dorește accelerarea schimbării de generație la vârful tuturor serviciilor secrete. Liderii tineri, care nu au fost marcați de luptele interne rezultate din divizarea KGBului, își așteaptă cu nerăbdare promovarea – care implică nu numai o mai mare posibilitate de a decide modul de operare din cadrul instituțiilor, dar și, adeseori, un avantaj financiar. Actualii conducători ai serviciilor secrete fie se apropie de vârsta pensionării – fie au depășit-o deja. Șeful FSB, Aleksandr Bortnikov, are 60 de ani, cel al SVR, Mihail Fradkov, 61, iar directorul Serviciilor Federale de Protecție, Evgheni Murov, 66.

Însă Putin se confruntă nu numai rezolvarea unor probleme interne mai vechi, ci și cu schimbarea strategiei generale a serviciilor secrete ale Rusiei – a căror muncă s-ar putea concentra în viitor pe un număr mult mai restrâns de operațiuni.

Contraspionajul revine în forță

Analiștii de la Oxford Analytica sunt de părere că asasinarea a trei rebeli ceceni la Istanbul în 16 septembrie de către un presupus ofițer de informații rus a scos în evidență rolul agențiilor de securitate în urmărirea unor presupuși dușmani în afara granițelor țării. Deși „munca murdară” reprezintă doar o mică fracțiune a acestei activități, serviciile secrete vestice sunt de părere că FSB și SVR au început să coopereze atât în privința monitorizării numeroșilor emigranți ruși (de la simpatizanții cauzei cecene la oameni de afaceri), cât și, ocazional, în exercitarea anumitor presiuni asupra acestora – și în perturbarea activităților lor dacă acestea sunt considerate dăunătoare interesului național.

Însă mult mai îngrijorătoare pentru Rusia au devenit în ultimii ani activitățile politice, economie și militare ale Chinei și Statelor Unite în Asia Centrală; „primăvara arabă” a arătat că regimurile autoritare pot fi mult mai instabile decât par, iar agențiile de spionaj rusești au început deja să monitorizeze atât grupurile de opoziție cât și potențialii lideri din statele asiatice care fac parte din zona de influență a Moscovei.

Totodată, deși serviciile secrete ale Rusiei au observat o reducere majoră a operațiunilor vestice de spionaj din țara lor, China pare să devină o amenințare din acest punct de vedere. Recenta dezvăluire a arestării unui spion chinez care a avut loc anul trecut, precum și punerea sub acuzare a doi oameni de știință de la o facultate din St. Petersburg, care ar fi vândut Beijingului documente confidențiale, reflectă o activitate crescută a noii puteri economice și militare în Rusia. Drept rezultat, SVR și GRU au fost însărcinate să susțină misiunile de contraspionaj ale FSB.

Perspective neclare pentru GRU

Plecarea lui Șliahturov pune agenția acestuia într-o poziție complicată; conform siteului The Moscow Times, încă nu a fost găsit un succesor pentru acesta, deși Ministerul Apărării a început de multă vreme căutarea. În absența unui conducător puternic – Șliahturov era considerat drept un protejat al ministrului Apărării, Anatoli Serdiukov – agenția și-ar putea pierde poziția privilegiată și oarecum independentă. Analiștii de la Oxford Analytica sunt de părere că GRU a trecut deja parțial în subordinea șefului Statului Major Nikolai Makarov – iar o posibilă relocare a personalului agenției în clădirea Statului Major ar sublinia și mai clar dependența GRU de conducătorii militari.

La toate aceste probleme ale serviciilor secrete ale armatei se adaugă, conform unei analize a siteului EurasiaReview, și relațiile reci cu FSB, care a fost acuzat în repetate rânduri de către Serdiukov și apropiați ai acestuia că s-ar amesteca în treburile interne ale armatei. Vladimir Putin va avea, așadar, mult de lucru pentru  descurca ițele comunității spionilor ruși – însă el este totodată parțial responsabil pentru încurcarea acestora. Cu câțiva ani în urmă, Putin a încurajat competiția dintre diferitele agenții, permițându-le acestora să își suprapună competențele, însă rezultatele nu au fost cele scontate. Acum, crearea unor structuri clare și a unor unități operaționale care să acționeze rapid și cu precizie are din nou prioritate.

romanialibera.ro

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press