ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "fondul bisericesc"

fondul bisericesc

,

Foto: ro.wikipedia.org

Publicația pressone.ro găzduiește un documentat articol despre relația dintre Biserică și Stat, din punct de vedere istoric și administrativ, sub titlul: Simfonia bizantină. Relațiile dintre Biserică și stat, de la Ștefan cel Mare până după Marea Unire.

În acest sens, este prezentat un interviu cu prof.Paul Brusanowski, conferențiar la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu (Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” și Facultatea de Științe politice, relații internaționale și studii europene). De asemenea a făcut stagii de documentare în Elveția, Austria, Germania, Iran, conform paginii Editurii Herald.

Redăm pasaje din acest interviu:

RDe ce au susținut domnitorii și voievozii români mănăstirile din Muntele Athos? Donațiile lor erau adesea adevărate comori…

PB – Nu doar mănăstirile din Sfântul Munte au primit danii. Primele danii au fost acordate mănăstirilor pământene, din Țara Românească, din Moldova. Cele mai multe danii le-au primit mănăstirile mari din țară.

În 1508, Mănăstirea Cozia avea deja 36 de hrisoave de danii. Tismana avea o situație materială și mai bună. În Moldova, mănăstirile Neamț și Putna beneficiau de privilegii și dețineau proprietăți. Mănăstirile cele mari, domnești, au primit imunitate.

Apoi au fost acordate daruri mănăstirilor de la Muntele Athos. De exemplu, domnii români Nicolae Alexandru și Vladislav I ai Țării Românești au refăcut din temelii Mănăstirea Cutlumuș din Sfântul Munte, care a devenit, practic, ctitorie românească și a primit și ulterior ajutoare.

Ștefan cel Mare a refăcut din temelii Zografu, mănăstirea bulgărească de la Muntele Athos. În secolul următor, al XVI-lea, Petru Rareș a reclădit Mănăstirea Karakalou și a zugrăvit biserica mare de la Dionisiou.

Mai târziu, către marea biserică din Karyes (centrul administrativ al Sfântului Munte) au fost închinate, chiar de ctitorii lor, Mănăstirea Cotroceni din București și Sfinții Trei Ierarhi din Iași.

Mănăstirii „Sfânta Ecaterina” din muntele Sinai i-au fost închinate bisericile Sfinții Arhangheli și Sfânta Parascheva din Iași, precum și mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din București.

Aceste daruri s-au făcut datorită legăturii strânse dintre poporul român și Biserică. Practic, dacă socotim suprafața țării, la sfârșitul Evului Mediu, Biserica Ortodoxă din vechea Românie a fost una dintre cele mai bogate biserici din spațiul european.

Unii consideră că Biserica din Ungaria a fost foarte bogată, dar, la începutul secolului XX, catolicii din Ungaria Mare, inclusiv Transilvania, aveau aproximativ 1 milion de hectare de pământ, la o suprafață de 280.000 de kilometri pătrați, în timp ce, în Țara Românească și Moldova, deci România Mică (fără Dobrogea), la aproximativ 100.000 de kilometri pătrați, în timpul lui Cuza era vorba despre mai mult de 3,5 milioane de hectare de pământ – averi ale mănăstirilor pământene și închinate, precum și ale mitropoliilor și eparhiilor.

Eu cred că și acum se manifestă această dragoste a poporului român față de Biserică. Poate și din dorința de-a-și ispăși păcatele, oamenii dau bani… În orice caz, Biserica Ortodoxă a fost foarte înzestrată.

R – Aceste investiții în bunăstarea Bisericii aveau și un rol politic?

PBRolul politic al investițiilor a apărut în vremea lui Ștefan cel Mare. În istoria relațiilor stat-Biserică din Moldova, se poate considera că doar odată cu Ștefan cel Mare s-a introdus simfonia bizantină. Iar cu Radu cel Mare, o jumătate de secol mai târziu, simfonia bizantină a fost introdusă și în Țara Românească.

Până atunci, dacă vedem hrisoavele domnești, vedem că acestea au fost întărite și contrasemnate de marii boieri, de marii latifundiari, dar nu de înalții clerici.

Abia pe timpul lui Ștefan cel Mare începe Biserica să dobândească un rol mai important. În perioada domniei sale avem ani întregi în care s-au făcut danii doar Bisericii. Din cele 465 de documente redactate de Ștefan cel Mare care sunt cuprinse în culegerile lui Bogdan și Costăchescu, 110 privesc Biserica. Sunt ani în care chestiunile bisericești au stat în prim-planul preocupărilor lui Ștefan cel Mare.

Primul act emis de el în 8 septembrie 1457 este confirmarea tuturor daniilor Mănăstirii Bistrița. Dintre primele 23 de acte emise de Ștefan până în 1460, 16 privesc Mitropolia și mănăstirile. Cele 5 documente păstrate în 1470 privesc tot Biserica.

Practic, în timpul lui Ștefan cel Mare, Biserica a dobândit un rol mult mai important. Ștefan cel Mare și-a bazat puterea nu pe marea boierime, ci pe mica boierime și pe Biserică.

Același lucru s-a întâmplat în Țara Românească sub Radu cel Mare, care în 1503 l-a chemat pe Nifon, fost patriarh de Constantinopol, să reorganizeze Biserica din Mitropolia Ungrovlahiei.

– Ce însemna acea „simfonie bizantină”?

– Termenul „simfonie” apare pe timpul lui Iustinian (527-565), împăratul roman de Răsărit. El a emis mai multe legi numite Novellae, printre care și Novella a 6-a, în care se spune, parafrazez un pic, că „preoțimea și regalitatea sunt cele mai mari daruri pe care Dumnezeu, în nemărginita Sa milostivire, le-a dăruit oamenilor”.

Acest sistem a dăinuit în Imperiul Bizantin până la sfârșit și a fost preluat de statele din așa-numitul Commonwealth bizantin, inclusiv în Țările Române.

Și domnii români, după căderea Imperiului, s-au considerat urmașii basileilor bizantini. Asta se poate vedea clar și în modul de învestire a domnilor români.

Țările Române erau teritorii autonome sub Imperiul Otoman, iar domnii români erau, practic, funcționari de rang înalt.

În Imperiul Otoman, însemnele lor erau două cozi de cal, în timp ce Marele Vizir avea cinci, iar ceilalți miniștri otomani, trei cozi. La învestire, domnii români erau conduși de Marele Vizir la Catedrala Patriarhală din Constantinopol, unde erau unși după tipicul ungerii împăraților bizantini. La întoarcere, erau din nou unși în fața poporului, în Catedrala Mitropolitană din București sau din Iași.

Această simfonie bizantină a continuat la noi până la Regulamentele Organice (1831-1832), iar în Rusia, până la Petru cel Mare, care a pus Biserica sub controlul statului, prin desființarea patriarhatului și înființarea Sfântului Sinod ca minister al guvernării.

Foarte multe dintre daniile pe care domnitorii Țărilor Române le-au făcut mănăstirilor aveau modelul bizantin. Practic, se acorda imunitate și episcopiilor, și mănăstirilor.

R – Ce presupunea imunitatea la vremea respectivă?

PB – Era de mai multe feluri. Exista o imunitate administrativă, care consta în libertatea obștii monahale de a se administra autonom, fără vreo imixtiune din afară. Țăranii din satele care erau menționate în astfel de ctitorii sau de danii intrau în sfera de administrație a acelei mănăstiri, trebuind să lucreze pentru aceasta.

Mănăstirea devenea un proprietar feudal, astfel că locuitorii satelor dependente trebuiau să plătească mănăstirii birurile sau taxele.

Populația dependentă din satele mănăstirești era de mai multe categorii. Erau șerbi, oameni liberi cu învoială și țigani. Primii care au dezrobit țiganii au fost Biserica și mănăstirile, în 1844. Iar eliberarea lor totală a avut loc în 1856.

Exista și o imunitate fiscală. Asta însemna că domnia renunțase să mai încaseze dările de pe moșiile donate sau închinate. Din cele 514 sate atestate documentar în Țara Românească în jurul anului 1500, 313 sate se bucurau de imunitate fiscală. Domnia nu primea nicio taxă de pe aceste sate.

Aceste sate plăteau taxe doar mănăstirilor cărora le erau închinate sau boierilor care făcuseră dania. La cumpăna secolelor XVI-XVII, existau în Țara Românească aproximativ 3000 de sate, iar pe aproximativ 10% din ele, domnia a renunțat la atribuțiile sale privind încasarea taxelor.

Exista și o imunitate judecătorească acordată instituțiilor bisericești. Se acorda stareților mănăstirilor dreptul de a judeca pricinile de pe moșiile aparținătoare, fără niciun amestec din exterior. Există un document de pe vremea lui Mircea cel Bătrân în care i se acorda acest drept egumenului de la Cozia.

R – Reprezentanții clerului răspundeau în fața instanțelor?

PB – Clerul inferior răspundea în fața episcopului sau protopopului. Protopopul era prima instanță de judecată a preoților. În ceea ce-i privește pe episcopi, aceștia erau judecați de un sobor episcopesc alcătuit din 12 persoane (toți episcopi).

Cele mai multe dintre aceste persoane erau episcopi care veneau în Țările Române ca să ceară ajutoare, fiindcă fuseseră hirotoniți ca arhierei pentru episcopii titulare din Orient (titulare, adică doar cu titlul, deoarece nu mai aveau credincioși ortodocși). Mulți dintre acești așa-ziși arhierei titulari stăteau prin Țările Române.

R – După secularizarea averilor mănăstirilor care erau închinate Sfântului Munte, aproximativ un sfert din teritoriul Țării Românești și Moldovei a fost recuperat. Ce statut avusese înainte?

– Trebuie să ținem cont că, atunci când a avut loc secularizarea, Țările Române nu erau independente. Principatele Române Unite erau un stat supus Imperiului Otoman.

Averea bisericească era împărțită în trei categorii: averea episcopiilor sau mitropoliilor, averea mănăstirilor pământene și averea mănăstirilor închinate, care ocupau cam 10-12% din teritoriul țării.

Statutul mănăstirilor închinate era destul de incert. Locurile Sfinte – cărora le erau închinate – se aflau pe teritoriu otoman, iar emisarii lor veneau și încasau dările de pe moșiile situate în Țările Române, teritorii neadministrate direct de Poarta Otomană.

Imperiul Otoman n-a avut niciun interes ca aceste mănăstiri închinate să fie secularizate, pentru că Locurile Sfinte pierdeau o sursă de venit.

În momentul secularizării, situația nu era chiar cum pretindeau mănăstirile de la Locurile Sfinte, pentru că, practic, ele nu beneficiau de proprietate asupra mănăstirilor închinate, ci doar de dreptul de uzufruct. Prin secularizare s-a reușit ca veniturile acestor mănăstiri să rămână în țară.

Și tot apropo de secularizare, se vede încă de pe atunci rolul pe care l-au avut băncile asupra politicului, ca și acum, cu criza grecească. România s-a oferit atunci să despăgubească Locurile Sfinte pentru mănăstirile secularizate și a stabilit o sumă de vreo 80 de milioane de piaștri, din care a scăzut datoriile vechi ale acestor mănăstiri către stat, vreo 29 de milioane, astfel că au rămas peste 50 de milioane care trebuiau să fie acordate ca despăgubire.

Ca să le arate celor 7 Puteri europene Garante că are bunăvoință în problema secularizării, guvernul român a luat un credit, aproximativ 38,4 milioane lei. Ulterior, Puterile Garante n-au mai fost interesate de evoluția situației.

România a propus înființarea unei comisii, în fața căreia să vină grecii de la Locurile Sfinte cu actele de proprietate, dacă existau, și pe baza lor să fie despăgubiți. Neavând decât puține acte de proprietate, grecii s-au supărat și au refuzat să recunoască acea comisie.

R – Practic, despăgubirile n-au mai fost plătite?

PB – Nu s-au mai plătit niciodată, doar s-a ales România cu un credit de 38 de milioane de lei. Dar numai jumătate din acel teritoriu de 25% era al mănăstirilor închinate, restul era al mănăstirilor pământene, deci veniturile tot în țară rămâneau.

– Kogălniceanu spune, într-o justificare a normelor de secularizare, că mănăstirile închinate duceau o „politică antinațională”. La ce se referea?

– Se referea la acest fapt, că mănăstirile închinate nu își plătiseră dările care s-ar fi cuvenit, iar veniturile lor mergeau în străinătate. Chestiunea grecească a fost o problemă destul de mare și veche în România.

Această închinare a mănăstirilor către Locurile Sfinte nu a fost bine văzută de toată lumea. Primele închinări au avut loc la sfârșitul secolului al XVI-lea. O jumătate de secol mai târziu, mitropolitul moldovean și ctitorul Mănăstirii Dragomirna din Bucovina, Anastasie Crimca, a dat un hristov cu blestem ca, niciodată, nimeni să nu îndrăznească să închine această mănăstire.

La începutul secolului al XVII-lea, din cauza acestor închinări, a prezenței în Țările Române a acelor episcopi titulari greci, dar și a numeroșilor creditori greci și levantini, care îi împrumutau pe domnitorii români astfel ca aceștia să cumpere tronul, urmându-i mai apoi pe aceștia în Țările Române, a apărut printre români o mișcare xenofobă foarte puternică, antigrecească.

Puțini știu că, în urma acestei mișcări, limba română a început să fie introdusă treptat în cult. Cărțile de cult au fost traduse în limba română în mai multe etape, între 1640 și 1780.

Piciorul în prag l-a pus Cuza, în 1863, când a dat o lege potrivit căreia doar în trei biserici din țară se mai putea sluji în limba greacă.

R – În opinia dumneavoastră, de ce a recurs, totuși, conducerea Principatelor la secularizarea averilor mănăstirești?

PB – A existat și un context internațional favorabil secularizării. Situația din mănăstirile românești și din cele occidentale a fost cam asemănătoare. Și în Austria, și în Țările Române, că erau călugări austrieci, că erau călugări români, ei erau supuși feudali ai abațiilor, respectiv ai egumenilor.

În secolul al XVIII-lea a avut loc o mișcare de secularizare a averilor în Imperiul Habsburgic, în urma căreia s-au desființat aproape două treimi din mănăstiri. Averile acelor mănăstiri au fost organizate ca fond religionar, care era în proprietatea Bisericii, dar Biserica nu mai dispunea de el.

Din acești bani au fost înființate școli noi, iar veniturile școlare au crescut de la câteva mii de florini la sute de mii de florini, în decurs de câțiva ani, în timpul lui Iosif al II-lea.

În Rusia, țarul Petru III a secularizat în anul 1762 aproximativ 600 de mănăstiri, dintre cele aproximativ 1.000 existente. Astfel că peste un milion de țărani care înainte erau șerbi ai Bisericii au devenit șerbi ai statului. Șerbia a fost desființată în Rusia abia după 1860.

În Grecia, devenită independentă de sub Imperiul Otoman, din cele 524 de mănăstiri existente au fost desființate 394. Exista, deci, și pe plan internațional concepția asupra necesității de a controla averile bisericești.

Chiar și în Imperiul Otoman a fost introdus, în anul 1826, un Minister al Fundațiilor religioase, care a preluat de la ulemale (clericii musulmani) administrarea tuturor domeniilor clericale, mare parte din veniturile acestora fiind direcționate înspre cheltuieli publice.

În Țările Române s-au înființat (în 1831 și 1844) o așa-numită Casă Centrală, o a doua vistierie a statului, care îngloba veniturile mănăstirilor pământene, ale eparhiilor și mitropoliilor.

Aceste Case Centrale, deși proprietate a Bisericii, se aflau sub dublu control – guvernamental și bisericesc. Prin urmare, a fost fondul sau bugetul cel mai bine chivernisit din Țările Române.

Deficitul din bugetul de stat a fost acoperit prin împrumut de la Casa Centrală. Acumulând statul an de an datorii la Casele Centrale, pe timpul lui Cuza s-a înfăptuit prima etapă a secularizării: practic, contopirea Casei Centrale cu bugetul statului.

Așa a dispărut și transparența în modul de administrare a banilor. Din bugetul Caselor Centrale, înainte de contopire, era asigurat bugetul de salarii al preoților, erau finanțate școlile, spitalele și construirea de biserici noi.

R – La sfârșitul perioadei interbelice, încet și prin acte succesive, o parte din ceea ce fusese luat de stat se întorsese deja în proprietatea Bisericii…

PBÎn România Mare s-au întâlnit, practic, două concepții diferite în ceea ce privește relația Stat-Biserică: într-un fel era organizată Biserica din Vechiul Regat, unde Biserica era considerată „de stat”, dar de fapt era la dispoziția statului, și cu totul altfel a fost situația în Transilvania.

În Vechea Românie, timp de 25 de ani după secularizarea lui Cuza s-a acceptat salarizarea de la buget a preoților. Dar dintre cele peste 6000 de biserici, au fost recunoscute doar 3000 de parohii, astfel că, la începutul războiului, se mai slujea în aproximativ 56% din bisericile din România. Celelalte biserici erau închise. Existau cazuri ca, într-un parcurs de 30 de kilometri, să nu fie nicio biserică deschisă.

În Transilvania, Biserica Ortodoxă românească (mai exista alături de ea și cea sârbească) a primit autonomie de la stat, cu mitropolie la Sibiu și episcopii sufragane la Caransebeș și Arad.

Având o largă autonomie, s-a putut chivernisi așa cum a vrut ea. A putut în mod autonom să-și cumpere proprietăți, astfel că, la începutul primului război mondial, Biserica ortodoxă românească din Ungaria avea în proprietate 44.000 de hectare de pământ.

Chiar dacă românii au fost mai săraci, au putut strânge averi pentru Biserica lor. În același timp, Biserica din Regat era, practic, fără niciun ban. În 1912 s-a înființat în Vechea Românie o instituție nouă, numită Casa Bisericii, ca un fel de sucursală a bugetului pentru problemele bisericești, însă acei bani n-au intrat în proprietatea Bisericii.

După 1918, când s-au unit provinciile în România Mare, s-au unit și patru Biserici Ortodoxe românești provinciale: Biserica din Vechea Românie, cu mitropolie primațială la București, Biserica din Transilvania autocefală, Biserica din Bucovina, de la Cernăuți, autocefală și ea, precum și Biserica din Basarabia, care era o episcopie din Biserica rusă.

A fost nevoie să se găsească o organizare unitară. Ardelenii au spus clar că nu sunt de acord ca situația din Vechea Românie să se extindă și în Transilvania. Biserica românească din Transilvania a vrut să rămână cu autonomie față de stat și mai departe. Ba a impus conducerii politice de la București ca întreaga Biserica Românească (unificată abia în 1925, după 6 ani de tratative dure) să primească autonomie.

Or, în cazul în care întregii Biserici Ortodoxe Române i s-a oferit autonomia, a trebuit să i se dea și bani. Pentru că principiul liberal maghiar de pe timpul lui Andrei Șaguna a fost acesta: fondurile bisericești existente în Ungaria pentru culte erau administrate de stat.

Prin acordarea autonomiei bisericești, Biserica trebuia să preia acele fonduri.

Fondurile nu erau date de către stat decât cu condiția ca Biserica să se reorganizeze în așa fel încât să existe un audit intern, ca să existe siguranța că episcopii nu folosesc banii cum vor ei.

Mitropolitul Șaguna a stabilit atunci ca episcopii să nu aibă dreptul să administreze singuri banii, iar rezultatul a fost introducerea în Transilvania a unei constituții bisericești (cu separație a puterilor executivă și legislativă, și control al legislativului bisericesc asupra executivului bisericesc).

În momentul în care Biserica din Vechea Românie (unificată cu celelalte Biserici ortodoxe românești provinciale) a primit autonomia, ar fi trebuit să primească și averile înapoi. Însă aici a avut loc un pact între Miron Cristea și Guvernul liberal. Cristea avea relații de colaborare cu liberalii din Regat încă înainte de Unire.

În Parlament, când s-a discutat Legea de unificare a Bisericii și s-a aprobat autonomia bisericească, Patriarhul Miron Cristea a afirmat: „Ministrul Cultelor știe cam cât ar trebui să returneze Bisericii, aproximativ 301 milioane, dar noi nu vrem să primim acei bani”. Miron Cristea a refuzat să primească banii cuveniți.

În schimb, Biserica Ortodoxă din Vechiul Regat a primit doar aproximativ 17.000 hectare de pământ, aflate în administrarea Ministerului Cultelor, cu o valoare de aproape 10 milioane de lei.

Tot prin Legea de unificare bisericească din 6 mai 1925, centrele mitropolitane și eparhiale au primit sesii de 200/100 de hectare de pământ arabil și câte 500/300 de hectare de pădure.

În anii 1937 și 1938, prin decrete regale, cele 87 de mănăstiri existente au primit spre folosință 18.800 de hectare de pădure și 600 de hectare de pământ arabil. Tot atunci, Biserica Ortodoxă din Transilvania a primit trei sferturi din „vechile averi ale sașilor”.

În anul 1876, Parlamentul maghiar înființase o fundație culturală, Universitatea Națiunii Săsești, care acumula vechile averi ale națiunii săsești autonome din Ardeal. Această fundație a fost desființată prin decret al regelui Carol al II-lea, iar patrimoniul s-a împărțit între Biserica Ortodoxă și Biserica Lutherană (aceasta din urmă a primit un sfert).

Se poate constata faptul că finanțarea Bisericilor din România Mare a fost diferită. Acest lucru se poate vedea dintr-o interpelare făcută în Senatul României de episcopul Vartolomeu Stănescu de la Râmnicu Vâlcea, în decembrie 1923.

El îl întreba atunci pe Ministrul Cultelor cum era posibil ca 8 episcopii din Vechiul Regat să primească 1,6 milioane de lei (1,3 milioane pentru personal și 0,3 milioane pentru cheltuieli materiale), în timp ce 5 episcopii din Transilvania să primească de la buget 2,9 milioane de lei (jumătate pentru cheltuieli salariale și cealaltă jumătate pentru cheltuieli materiale).

Practic, Biserica Ortodoxă ardeleană din România Mare primea dublu față de cât primea Biserica din fostul Regat. Ministrul Cultelor, Alexandru Lapedatu, a recunoscut că, practic, bugetul este defalcat, iar ceea ce dăduse înainte Guvernul de la Budapesta trebuia să dea acum Guvernul de la București.

De aici se poate constata că, înainte de Marea Unire, Guvernul român din Vechea Românie acorda Bisericii Ortodoxe „de stat” mai puțini bani decât acordase Guvernul maghiar Bisericii Ortodoxe românești.

Situația aceasta s-a păstrat până la începutul epocii comuniste.

R – Jurnalistul Vlad Petreanu face următoarea afirmație: „Salariile date de stat și pământurile acordate compensează constant, deja de 150 de ani încoace, secularizarea”. Puteți comenta pe marginea ei?

PB – Să le luăm pe rând. Pe de o parte, „pământurile acordate”. Am arătat mai sus cum Biserica din Vechiul Regat a primit în 1925 aproximativ 17.000 de hectare de pământ, iar eparhiilor, 1000 de hectare pământ arabil și 4000 de hectare de păduri.

În 1938, mănăstirile au primit aproape 25.000 de hectare, majoritar pădure. Prin secularizare însă, fuseseră luate din proprietatea Bisericii aproximativ 3,5 milioane de hectare.

În ceea ce privește salarizarea… Practic, nu știu dacă se poate vorbi despre compensații. Statul român a dat salarii în compensație cu secularizarea? Dar statul maghiar, când a suplimentat după 1898 veniturile preoților ortodocși români, în compensație la ce a făcut aceasta?

Prin așa-zisa Lege a Congruei din 1898, fiecare preot din Transilvania avea cu siguranță venituri care însemnau dublul salariului mediu pe economie din Ungaria acelor vremi (iar în Bucovina primeau triplu salariului mediu pentru acea vreme din Bucovina).

Legea Congruei prevedea că fiecare preot (ortodox român sau sârb, ba chiar și greco-catolic sau pastor protestant) să dețină aceleași venituri (fie că locuia la oraș sau la sat).

În cazul în care un preot se afla într-o parohie săracă și nu putea primi decât doar 10% din „veniturile garantate prin lege”, Guvernul suplimenta de la bugetul de stat restul de 90%.

Desigur, au fost introduse chitanțiere în toate parohiile, iar dacă Fiscul descoperea că un anumit preot săvârșea ilegalități, nu doar el, ci și parohia nu mai puteau primi acea suplimentare la buget.

În acest fel, organele bisericești parohiale (Consiliul și Adunarea parohială) au devenit direct interesate să controleze situația financiară a parohiei. În compensație la ce anume a decis guvernul maghiar suplimentarea veniturilor preoțești?

Întrebarea este justă, deoarece nu doar că nu existase nici o secularizare a averilor Bisericii Ortodoxe românești, ci, dimpotrivă, Guvernul maghiar a returnat Bisericii fondurile care le administrase înainte de 1868.

Material preluat de la:

http://pressone.ro/simfonia-bizantina-relatiile-dintre-biserica-si-stat-de-la-stefan-cel-mare-pana-dupa-marea-unire/

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press