Cu foarte puțin timp în urmă, în parlamentul Republicii Moldova, un deputat, după un discurs dur îndreptat contra simpatizanților României din RM, a rupt în public harta României Mari. Poate că e dreptul său, dar aș dori să-i transmit acestui deputat unele date istorice care, dacă le-ar fi cunoscut, poate nu s-ar fi grăbit să facă acest gest. Să-i explic ce ar fi fost Basarabia dacă din 1918 nu ar fi făcut parte din România Mare, cea pe care o detestă în așa măsură încât să rupă această hartă ce reprezintă o bucată de istorie. Iar în această perioadă istorică de 22 de ani, între 1918 și 1940, Basarabia s-a aflat la adăpost de cel mai criminal regim pe care l-a cunoscut omenirea, regimul comunist.

Înainte să vă descriu, pe bază de documente, cum ar fi arătat Basarabia dacă în 1918 nu s-ar fi unit cu România, e necesară o foarte scurtă privire retrospectivă istorică.

Basarabia până la 1918

Până la 1812, Basarabia a fost parte integrată a voivodatului Moldovei. Nicăieri, niciunde, în niciun document sau cronică, în nicio scrisoare a domnilor moldoveni sau chiar a dușmanilor acestora, nu apare vreo referire că teritoriul dintre Prut și Nistru ar fi cumva deosebit cu ceva, teritorial sau al neamului ce-l stăpânea, ar fi fost cu ceva deosebit față de Moldova dintre Prut și Carpați. Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Ion Vodă cel Cumplit, și mulți alții, inclusiv domnii fanarioți, au stăpânit, au administrat și s-au luptat pe aceste teritorii comune, de la Nistru până la Carpați, și de multe ori dincolo de Nistru.

Prutul nu a fost niciodată hotar

Chiar și atunci, în scurte perioade, în care erau doi conducători, ca de exemplu în timpul fiilor lui Alexandru cel Bun, Ștefan și Iliaș, țara era oarecum împărțită nu pe Prut, ci între nord și sud, în Țara de Sus și Țara de Jos. Prutul nu a fost sub nicio formă și în nici un moment până la 1812, hotar de țară sau hotar intern, la fel cum nu a fost vreodată Siretul.

Nu același lucru se poate spune despre alte provincii medievale, care nu au avut unitatea teritorială a voivodatului Moldovei, ba chiar au fost împărțiți în provincii care de multe ori s-au luptat între ele. Să ne amintim cazurile Burgundiei și Franței, care acum fac parte din Franța, al regatelor și provinciilor italiene care sute de ani s-au luptat între ele și acum fac parte din Italia, de cazul landurilor germane care se unesc abia la 1870, în rest istoria lor medievală este plină de conflicte și războaie fratricide.

Puteți să-mi dați un exemplu de război între Basarabia și voivodatul Moldovei, sau și mai puțin, de vreo dispută teritorială, sau vreun act în care ar apărea vreo diferență între locuitorii din stânga și din dreapta Prutului?

Există cumva vreo scriere anterioară lui 1812 care să facă vreo diferență între locuitorii din stânga și din dreapta Prutului? Dacă da, publicați-o, dacă nu, toată teoria referitoare la un popor diferit la stânga Prutului e o tâmpenie, ca și cei ce o susțin și promovează. Se pot da multe nume de contemporani, majoritatea zdrobitoare în stânga acestui râu.

La 1812, lucrurile se schimbă. În urma războiului ruso-otoman din 1806-1812, Rusia ocupă ambele țări române, dar amenințați de invazia pregătită de Napoleon și declanșată în 1812, ei se mulțumesc cu Basarabia, deși ceruseră în tratatul de pace mult mai mult, respectiv ambele țări românești. Provincia de până la Prut e botezată Basarabia, fără vreo noimă sau logică istorică, din moment ce Basarabii stăpâniseră doar Bugeacul în secolul XIV, dar era doar o păcăleală rusească pentru tratatul de pace. Despre asta s-a scris destul de mult, nu vreau să insist, am făcut-o în alte articole.

Soarta Basarabiei e decisă, această provincie românească va trăi timp de mai bine de o sută de ani sub apăsarea unui imperiu crud, cel țarist. Românii, sau moldovenii, cum doriți să le spuneți, vor fi lăsați pradă celui mai cumplit experiment de deznaționalizare al timpului, depășit doar de experimentul comunist ce îi va urma. Spre comparație, ce nu au realizat ungurii în o mie de ani în Transilvania, erau pe cale să realizeze rușii în o sută de ani în Basarabia. Respectiv totala deznaționalizare a băștinașilor, locuitorii români. Situația românilor din Basarabia, a drepturilor lor, a fluctuat în funcție de situația imperiului țarist. La 1812 i s-a acordat o mare autonomie, pentru a ușura ideea integrării în marele imperiu, autonomie anulată la 1828, când Basarabia este transformată în simplă gubernie rusească. Drepturile românilor sunt anulate, și așa vor fi cu scurte pauze și excepții, în perioada în care Imperiul Țarist este în declin.

La 1856, în urma înfrângerii din războiul Crimeii, Bugeacul, respectiv sudul Basarabiei, revine la Moldova, fiind pierdut ulterior la 1878. Soarta basarabenilor a fost cruntă, ei fiind deznaționalizați prin toate mijloacele, inclusiv prin biserică, care făcea slujbele doar în limba rusă. Moldovenii aveau drepturi naționale doar atunci când imperiul trecea prin faze de criză, iar când era puternic, pumnul absolutismului țarist se strângea și mai tare, anulând iarăși  toate drepturile cu greu obținute. Din această perioadă provine ideea răspândită de propaganda rusă, preluată de comuniști și accentuată de Rusia postcomunistă, cea conform căreia moldovenii nu sunt români, ci orice altceva, numai români nu. Cu toate că până la 1812 nu a existat vreo frontieră statală, etnică sau culturală, sau de orice altă natură, pe râul Prut, propaganda rusă a reușit, după cum vedem și astăzi, să fie crezută de mulți locuitori a republicii Moldova, vorbitori de limbă română, dar care ei o consideră moldovenească, diferită de limba română. Propaganda rusă a reușit prin metoda aliatului de moment al URSS, al cărei exponent, Goebbels spunea: Mințiți, mințiți, mințiți, ceva tot va rămâne! Au mințit de atâtea ori, încât sunt mulți care cred.

Cu toate că încă din secolul XIX, au fost mari autori ruși, oameni de stat, persoane importante în politica rusă care au recunoscut deschis că acești moldoveni sunt români. Am făcut o mică listă aici, doar o parte dintre ei, aici: Românitatea Basarabiei după autorii ruși. Minciună dejucată chiar de autorii ei.

O Basarabie independentă la 1918?   

Nu insist aici asupra circumstanțelor în care s-a produs actul de la 27 martie 1918, când Basarabia s-a unit cu România. Am făcut-o în alte articole, Curățirea Basarabiei I și II. Dar trebuie amintit în ce circumstanțe groaznice România a găsit resurse ca să aducă liniștea între Prut și Nistru, prin forța armelor, deși situația ei era dintre cele mai cumplite. Deși România e învingătoare la Mărășești și Oituz în vara lui 1917, armata rusă se desființează și cere pace, iar românii, rămași singuri pe imensul front de est, va trebui să ceară și ea armistițiu și să înceapă tratativele ce vor duce la pacea grea de la Buftea-București, pace care nu a fost ratificată niciodată de regele Ferdinand. Rămași singuri, într-o treime din țară, respectiv centrul și nordul Moldovei dintre Prut și Carpați, armata română a trebuit să îndrepte armele spre foștii aliați, un milion de soldați ruși bolșevizați și cuprinși de anarhie ce jefuiau, violau și omorau toată suflarea din spatele frontului. Au plănuit să-l răpească pe rege la Iași și să asasineze întreg guvernul pentru a proclama Republica Bolșevică Română, plan eșuat în urma reacției armatei române ce reinstaurează ordinea și trece la dezarmarea rușilor, de multe ori folosind forța armată. (vezi Primele lupte cu bolșevicii și Bătălia Moldovei în războiul român antibolșevic). Dar rușii alungați din România își fac de cap și se dedau la atrocități în Basarabia, unde se manifesta un puternic curent de renaștere națională, devenind autonomă în decembrie 1917. Basarabia cere ajutorul României. Pentru a-și asigura spatele și depozitele de subzistență din Basarabia, armata română intervine în ianuarie 1918 și duce lupte grele contra rușilor bolșevizați la Tighina și în sudul Basarabiei. La 24 ianuarie 1918 Basarabia devine independentă, iar la 27 martie 1918 decide unirea cu România.

Acest gest este contestat, disprețuit, detestat de adepții moldovenismului. Dar, ca orice teorie falsă, ca și acea a moldovenismului, raționamentul lor nu stă în picioare oricum l-ai privi. Adepții statalității republicii Moldova sunt de asemenea pierduți în spațiu, nu visători. Realitatea geopolitică dură de atunci și de mai târziu nu admitea pentru teritoriul dintre Prut și Nistru decât trei posibilități, care se vor reduce rapid la două.

Una ar fi fost unirea cu Ucraina, din moment ce rada ucraineană a exprimat pretenții teritoriale în acest sens încă din 1917. Dar evoluția evenimentelor, cu desființarea Ucrainei independente în urma acțiunilor bolșevice puțini ani mai târziu au redus această posibilitate. În sensul că în cazul în care Basarabia ar fi fost încorporată Ucrainei, ajungea tot în cadrul URSS la puțină vreme.

A mai fost posibilitatea aleasă de reprezentanții moldoveni, cea a unirii cu România, ceea ce s-a întâmplat și așa a fost istoria, oricât de mult urăsc asta nu numai rușii, dar și moldoveniștii. Și s-a dovedit cea mai bună opțiune, după cum veți vedea mai departe.

A treia posibilitate ar fi fost unirea cu Rusia, devenită mai apoi sovietică și luând ulterior numele de URSS. La asta se reduce și ideea unirii cu Ucraina, care și ea devine parte a statului sovietic, deci în cazul în care Basarabia ar fi mers cu Ucraina, tot în URSS ar fi ajuns.

Posibilitatea unei Basarabii independente la 1918 este total exclusă, practic și istoric, oricât s-ar legăna moldoveniștii în iluzia unui astfel de vis. Autoritățile statale basarabene nu au avut cum să facă față bandelor bolșevice fără căpătâi de pe teritoriu lor, cohortele moldovene organizate de Sfatul Țării erau total depășite de situație, de aceea au cerut ajutor statului român care și-a trimis armata, trupe regulate, disciplinate și călite în focul războiului mondial. Vă faceți cumva iluzia, moldoveniștilor, că armata moldoveană, chiar dacă ar fi fost cât de cât încropită, ar fi putut face față unui atac bolșevic peste Nistru? Sau că bolșevicii lui Lenin v-ar fi lăsat în pace dacă v-ați fi declarat independenți și neutri? O astfel de prostie, de a susține o astfel de idee, denotă o totală necunoaștere a istoriei.

Să facem câteva comparații. Georgia, devenită independentă tot atunci, a fost cotropită de bolșevici în 1921. La ce le-a folosit independența? Chiar nu știți că țelul lui Lenin era Revoluția Mondială, că nu mai trebuiau să existe alte state, ci doar un mare stat mondial bolșevic?

Bolșevicii au atacat Polonia, un stat mult mai puternic, și au fost cu greu înfrânți în 1920, pe Vistula, bătălia care a salvat Polonia independentă. Credeți că Lenin v-ar fi cruțat și iertat, pe ideea că v-ați fi declarat neutri? Numai să vă gândiți a amploarea atacurilor bolșevicilor peste Nistru între 1918 și 1924, ca să vă dați seama cu ce inamic ar fi avut de-a face o Moldovă independentă dintre Nistru și Prut! Am dat câteva exemple despre aceste lupte aici: Lupte antibolșevice după Unire și în Românii și anticomunismul.

Posibilitatea existenței unei Basarabii independente la 1918 sau mai târziu este total exclusă. Chiar dacă regimul comunist ar fi fost răsturnat de ofensivele rușilor albi Vranghel, Denikin sau Kolceak, și la conducerea Rusiei ar fi venit aceștia, soarta Basarabiei independente ar fi fost aceeași. Fiindcă în toate declarațiile lor, în tată corespondența lor cu guvernele Antantei de la care cereau ajutor și susținere, peste tot ei subliniau intenția lor de refacere a Imperiului Țarist între granițele sale, așa cum erau ele la 1914, deci inclusiv Basarabia. Dacă atunci, când erau la strâmtoare, acești lideri ruși albi nu acceptau ideea renunțării la pretențiile lor, credeți că odată ajunși la putere ar fi făcut o excepție pentru Basarabia independentă? Vă îmbătați cu apă rece, tovarăși moldoveniști. Vă mai reamintesc faptul că românii din Corpul Voluntarilor Români din Siberia, constituit din prizonierii români ardeleni și bucovineni luați de armata rusă de la armata austro-ungară și duși în Siberia, unde s-au constituit în unități luptătoare, au refuzat să lupte alături de Kolceak tocmai din cauza faptului că acesta nu dorea să recunoască unirea Basarabiei cu România. Acești români au intrat în luptă și s-au bătut cu mult curaj abia când au fost amenințați direct de bolșevici prin acțiunea lor de partizani și când ofensiva roșie a ajuns la pozițiile lor, vezi Luptătorii români din Siberia.

Deci, moldoveniștilor, Basarabia nu avea cum să supraviețuiască independentă, vă place sau nu această realitate, dar acesta este adevărul crud. La fel și astăzi, se vede pentru oricine, mai puțin pentru adepții statalității Republicii Moldova, țara de la stânga Prutului nu are cum să funcționeze ca un stat viabil. Fără ieșire la mare, fără resurse, bogății naturale sau rezerve ale subsolului, cu o economie agrară dependentă de capriciile vremii, îndatorată peste măsură, Republica Moldova este în pragul intrării în incapacitate de plată.

România îi mai dă ajutor, gaze, curent, ajutoare bănești, dar RM nu are cum să reziste și să susțină un stat de durată.

Mai devreme sau mai târziu, poate foarte devreme, liderii și populația vor trebui să ia o decizie: ori cu România, ori cu Uniunea Euroasiatică, nu există cale de mijloc, oricât ar încerca moldoveniștii să propage această idee absurdă. Mai trebuie să amintesc că 11% din teritoriu este ocupat militar de o putere străină, pe acest teritoriu recunoscut de ONU ca parte a RM Chișinăul nu are nicio autoritate?

Dar, revenind la 1918, o dată detestată de adepții moldovenismului, să facem o comparație și să vedem ce ar fi fost Basarabia dacă nu ar fi existat unirea de la 27 martie 1918, dacă nu ar fi existat protecția statului și armatei române care să țină timp de 22 de ani bolșevismul la est de Nistru.

Ce-ar fi fost dacă?

Chiar așa, ce s-ar fi petrecut în Basarabia dacă din 1918 nu ar fi fost între granițele statului român și nu ar fi beneficiat de protecția acestuia și a armatei sale?

Cred că am lămurit mai sus faptul că Basarabia nu ar fi avut cum să fie independentă, că în cazul în care armata română ar fi decis să rămână pe malul drept al Prutului, Basarabia ar fi ajuns, la fel ca și Georgia, între granițele URSS, cel târziu în 1920. Și ar fi pătimit la fel ca și Ucraina, ca parte a ei. Nu mă refer numai la Holodomor, marea foamete din Ucraina din 1932-1933, ci la evenimentele mult mai apropiate de 1918, și chiar necunoscute, respectiv anii 1919-1922.

A fost un cumplit război civil în întreaga Rusie, război care a făcut victime cât jumătate din totalul celor din războiul mondial abia încheiat. Iar foametea a fost un fenomen endemic pe întreg cuprinsul Rusiei, așa cum a rămas ea după 1917. Dacă Basarabia ar fi rămas în cuprinsul Rusiei, și ea ar fi suferit aceeași dramă, aceleași atrocități.

Pentru a ilustra despre ce e vorba, voi publica aici câteva rapoarte străine, ca să nu fiu acuzat că dau documente românești, care ar putea fi subiective, după părerea moldoveniștilor care, în discuțiile avute până acum, au dat dovadă de o crasă necunoaștere a istoriei în general, ca să nu mai vorbim de istoria considerată a lor proprie, a Basarabiei.

Am avut parte doar de sloganuri și nimic mai mult, din păcate. Încă mai aștept un moldovenist care să vină cu argumente clare, istorice, și cu care să se poată discuta. Până atunci, citiți ce soartă ar fi avut Basarabia dacă nu s-ar fi unit cu România în 1918.

Pentru asta, e suficient să vedem ce s-a întâmplat în imediata vecinătate, imediat dincolo de Nistru, pe malul stâng al acestuia. Putem, prin extensie, să ajungem la concluzia că aceeași soartă ar fi avut și locuitorii Basarabiei în anii 1919-1922 dacă nu ar fi făcut parte din România Mare, atât de urâtă și detestată de unii de la Chișinău, încât să treacă la ruperea hărții acesteia.

Dar basarabenii au avut șansa să nu trăiască pe pielea proprie ceea ce au pătimit cei din stânga Nistrului, în marea majoritate români, dar care au fost exterminați sub regimul sovietic. Ne amintim de discursul lui Toma Jalbă, român de dincolo de Nistru, care striga la Congresul ostașilor moldoveni în octombrie 1917:

Cui ne lăsați pe noi, moldovenii? De ce suntem rupți din coasta Moldovei și trăim pe celălalt mal al Nistrului? Frații noștri! Nu ne lăsați, nu ne lepădați și nu ne uitați! Și dacă ne veți uita, noi malul Nistrului îl vom săpa și vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!

Da, Toma Jalbă și românii de dincolo de Nistru au fost lăsați în afara granițelor României Mari, și au fost exterminați în mare parte, vezi Zdrobiți și uitați, românii transnistreni. Iar acest fenomen a început mult mai devreme față de cele prezentate în articol, în anii 1919-1922. Să vedem cum s-au petrecut lucrurile.

Basarabia fără Unirea cu România

Fără interbelicul românesc, Basarabia ar fi fost doar o anexă a Transnistriei, spunea cineva pe bună dreptate. Citind cele ce urmează, chiar vă puteți întreba dacă ar mai fi existat Basarabia, fără interbelicul românesc.

Situația tragică a provinciilor rusești la aceea vreme nu se datora numai urmărilor războiului mondial sau ale războiului civil în desfășurare, ci chiar directivelor conducerii bolșevice în frunte cu Lenin. Acesta, pentru a diminua criza din orașe, apărută și în urma naționalizării tutror intreprinderilor cu mai mult de cinci angajați (fapt care va duce la prăbușirea producției și a economiei, 90% din marile întreprinderi deveniseră de stat în 1919 în orașele controlate de bolșevici), ordonă rechiziționarea cerealelor și produselor agricole din zonele rurale. În acest scop se organizează detașamente de rechiziție, formate din gărzi roșii, miliții populare, armată, muncitori de la orașe etc. Aceștia luau toate alimentele găsite la țară, fără a lăsa ceva pentru hrana proprie a țăranului.

Să fie trimise imediat, cu cu rapiditate maximă, în județul Elețk, toate detașamentele alimentare, de recoltare și rechiziționare, cu maximum de batoze și utilaje pentru uscarea rapidă a pâinii. Să se dea sarcina ca județul să fie curățat de tot surplusul de pâine. Asta, probabil, va da câteva milioane de puduri de pâine.

Vladimir Ilici Lenin, către Comisarul Aprovizionării A.D. Țiuriupa, 5 august 1918

Rechiziția cerealelor și mijloacelor alimentare bineînțeles că nu s-a limitat la surplusuri, ci a fost luat tot ce a fost găsit, cei ce s-au opus au fost executați ca și dușmani ai poporului. A fost luată și hrana necesară țăranului, dar și cerealele de sămânță, astfel că recoltele viitoare au fost total compromise, adâncind fenomenul de foamete și în anii următori. Adevărul e că foametea din 1919-1923 a fost mult mai cumplită și mai întinsă decât cea din anii 30 din Ucraina, Holodomorul, localizată mai mult pe teritoriul ucrainean, dar mai puțin mediatizată.

Referitor la această foamete, ca să puteți afla amplitudinea ei, vă recomand cartea lui Vadim Guzun intitulatăRusia înfometată (1919-1923) Acțiunea umanitară europeană. Documente din arhivele românești. În cele peste 660 de pagini sunt cuprinse 284 de documente oficiale ale vremii, precum și imagini. De această carte, respectiv de documentele prezentate, m-am folosit în unele descrieri și citate de mai jos.

Țăranii se opuneau cum puteau, ascundeau sau îngropau cerealele, uneori le dădeau foc, numai să nu le ia bolșevicii. Alteori se opuneau cu forța, având loc adevărate lupte, iar ulterior au izbucnit mari răscoale înăbușite în sânge de Armata Roșie. Doar în iulie-august 1918 au fost înregistrate peste 200 de revolte împotriva comandourilor de rechiziție ce scotoceau și confiscau toate alimentele ascunse. Într-un sat din regiunea Samara, unde detașamentul a jefuit și a executat sumar câțiva țărani, locuitorii i-au decapitat în somn pe cei 12 membri ai brigăzii de rechiziție și le-au înfipt capetele în pari la intrarea în sat, ca averisment. Trei săptămâni mai târziu, satul este bombardat și ras de pe fața pământului de Armata Roșie.

În 1918 au fost asasinați 200 de membri ai detașamentelor alimentare, în 1919 aproape 5000, iar în 1920 peste 8000. Dar a intervenit armata, alături de organizațiile paramilitare, care la rândul lor au făcut noi rechiziții. Răscoale extinse au loc în întreaga Rusie bolșevică, reprimate dur de Armata Roșie, care beneficia de rații speciale, prin grija liderilor comuniști.

Câteva exemple din satele locuite de români în stânga Nistrului, în Transnistria. Dacă nu era Unirea, am fi vorbit de stânga Prutului. În satul Ploti, județul Balta, a fost asasinat comisarul militar județean Ciorbă, în satul Pesciana, un grup de “bandiți” s-a răfuit cu 10 militari, în volostea Liubormirovski a fost ucis secretarul Coimtetului de Partid Baidacenko, în volostea Gandrabur activistul Iulin, în satul Pujaikovo, județul Balta, o bandă a pătruns în sediul școlii unde își desfășura activitatea comisia pentru impozite, l-a răpit și ucis pe președinte.

Prea puține date avem despre românii transnistreni morți de foame, nu ca rezultat al deportărilor sau execuțiilor în acea perioadă. Am sintetizat niște date cu imagini în articolul Zdrobiți și uitați, românii transnistreni. Cercetările din 1941, pe baza datelor luate de la locuitori, dacă în localitățile de pe malul Nistrului procentele par destul de reduse comparativ cu restul Rusiei (Tărnăuca 3,8%, Sukleia 4,25%, Kragași 3.08%) datorită apropierii de România de unde veneau alimente, în satul Batur, conform datelor medicului satului, Andrei Bărcuță, procentul celor morți de foame este de 51,3% (500 de morți în 1922 și 200 în 1932-3 în timpul Holodomorului). Asta se întâmpla într-o regiune, Ucraina, care în 1917 avea o cotă de exporturi de cereale pe piața europeană mai mare decât a restului Rusiei și a României luate la un loc (17,7% față de 8,85% și 7,98%).

Sunt imposibil de cuantificat victimele foametei din Rusia anilor 1919-1923. Oficiosul Pravda în 1921 admitea că foametea ar afecta în jur de 25 de milioane de suflete. Scopul a fost pentru a sensibiliza opinia publică occidentală pentru a oferi ajutor, fapt care ne spune despre gravitatea situației, din moment ce regimul sovietic își susținea permanent superioritatea. Un apel disperat, dar a cărui difuzare a fost interzisă de Lenin, face și Patriarhul Tihon al Bisericii Ortodoxe Ruse:

Hoiturile au devenit o delicatesă pentru populația lihnită de foame, dar nici acestea nu se găsesc. Peste tot se aud strigăte și gemete. S-a ajuns chiar la antropofagie. Din cele 13 milioane de oameni care mor de foame, numai 2 milioane au primit ajutor. Întindeți mâna și ajutați-i pe frații aflați în suferință!

În regiunea Samara, circa 700000 de persoane pieriseră de foame până în 1921, s-au înmulțit cazurile de canibalism și necrofagie.

Estimările de la 1 aprilie 1922, în al treilea an de foamete, dădeau următoarele cifre pentru Ucraina sovietică, număr de persoane afectate de foamete, pe gubernii:

Zaporojie 902900, Ekaterinoislav 708800, Donetsk 654700, Odessa 400000. La 1 iunie 1922: Zaporojie 948000, Ekaterinoislav 766000, Donetsk 1228700, Odessa 555000. La 1 august 1922: Zaporojie 948000 (74,6% din poulație), Ekaterinoislav 766000 (43,4%), Donetsk 756000 (22,8%), Odessa 555000 (28,6%).

Sunt date din arhivele sovietice. Să vedem ce zic datele OGPU, precursorul NKVD. În februarie 1923, în orașul Ekaterinoslav 47500 de înfometați, iar în orașul Odessa, 90000.

Mai trebuie să repet că, dacă nu exista 27 martie 1918, am fi avut astfel de statistici și pentru Chișinău, Cernăuți, Balta, Tighina sau Comrat?

 

 

Despre Odessa, o notă Poliției și Siguranței generale din 5 octombrie 1922 include o notă a comisarului special Udrea Constantin, aflat pe vasul Athanasie Theofanis ce a stat o vreme sechestrat în portul Odessa:

„Pe 15 aprilie a sosit în Odessa și s-a descărcat în magazii un vapor american cu alimente destinate pentru populația din interior. Cum populația din oraș aflase despre acest lucru, vreo 2500 de bărbați, femei și copii au atacat această magazie pentru a-și procura măcar ceva alimente, n-au putut fi opriți decât când autoritățile, servindu-se de două mitraliere, au omorât peste 600 de persoane și au rănit o mulțime.(…) Cât timp am stat acolo, am auzit salve de pușcă, aceasta mi-a atras atenția deoarece ele se auzeau regulat în aceeași direcție, în apropiere de niște fabrici ce erau lângă port. În mod indirect am aflat, prin marinarul basarabean, de la un soldat ce făcea santinelăpe vasul ce fusese capturat, că acolo este locul unde se execută prin împușcare cei judecați și condamnați de bolșevici.”

În lucrările sovietice apărute înainte de 1991, victimele foametei din anii 1919-1923 sunt estimate între 5 și 8 milioane, reprezentând circa 5-6% din populație, dar cauzele acestui flagel sunt puse exclusiv pe seama factorilor meteorologici, externi și a războiului, nefiind pusă nicio clipă problema politicii dezastruoase a conducerii sovietice. Totuși, extrapolând cifrele parțiale, din unele regiuni, citate mai sus, credem că cifra a fost intenționat micșorată, regimul comunist nu putea admite o cifră mai aproape de adevăr.

Din 1923 situația s-a mai ameliorat, deși în Ucraina va mai exista o răbufnire în 1925, în primul rând în urma măsurilor luate de guvern, care anulează rechizițiile forțate, instituind un sistem de impozit în produse, lăsând o parte din recoltă țăranului care capătă dreptul de a-și vinde partea lui. La asta se adaugă și ajutorul internațional care reușește să salveze o parte din populația care altfel ar fi fost condamnată. Lenin a înțeles că a greșit și a pus în aplicare planul NEP, noua politică economică, dar care va fi anulată de Stalin câțiva ani mai târziu, când începe colectivizarea agriculturii, cu rezultatele nefaste din anii următori. Lenin a înțeles prea târziu că a greșit, rezultatul fiind milioane de morți de foame. Stalin a făcut-o premeditat, rezultatul fiind alte milioane de morți, de foame, în Gulag sau în fața plutoanelor de execuție.

O mărturie mai presus de orice bănuială

Spuneam că de nevoie, autoritățile sovietice au acceptat, ba chiar au căutat, ajutorul internațional, în momentul în care le-a devenit clar că nu au cum să facă față situației și, mai mult, ar fi riscat să fie răsturnate de masa înfometaților. Sovieticii s-au folosit de personalitățile ruse, ca scriitorul Maxim Gorki, pentru a sensibiliza Occidentul fără a se implica în solicitarea de asistență, altfel gestul lor ar fi echivalat cu recunoașterea eșecului. Totuși, și reprezentanți ai guvernului încep să ceară ajutor străin, Cicerin, comisarul sovietic al Afacerilor Externe, în august 1921 trimite un expozeu al situației vorbind de 18 milioane de înfometați și spunând că va primi orice ajutor, din orice sursă.

Situația din Rusia sovietică nu avea cum să nu sensibilizeze opinia publică din țările imperialiste. La nivelul guvernelor, al Crucii Roșii internaționale se decide intervenția. Liga Națiunilor, precursorul ONU de mai târziu, ia atitudine prin Înaltul Comitet pentru Refugiați, aflat sub președinția unei mari personalități, exploratorul arctic Fridjof Nansen, conducătorul expediției Fram spre Polul Nord, iar ulterior acesteia un pasionat cercetător în biologie și oceanografie. Acest comitet împreună cu președintele său își făcuse un renume prin munca asiduă de repatriere a prizonierilor de război și a refugiaților dislocați în sângerosul conflict dintre 1914-1918, dar și din războiul greco-turc din 1919-1922, contribuind la schimbul de populație care a rezolvat problema refugiaților din ambele tabere. S-a implicat și în rezolvarea problemei refugiaților armeni victime ale genocidului din 1915, pentru înteaga sa activitate fiind laureat cu Premiul Nobel pentru Pace în 1922. Ei bine, acesta era omul care a preluat problema salvării a cât mai mulți oameni înfometați de pe cuprinsul Rusiei.

Pe lângă călătoriile prin țările europene pentru a solicita sprijin și ajutor, dar și pentru a strânge fonduri, el a întreprins studii la fața locului pentru a cunoaște situația și a lua măsurile necesare, a întreprins călătorii de documentare ]n mai multe regiuni, inclusiv sudul Ucrainei. Dau aici câteva spicuiri din rapoartele sale sau ale emisarilor săi asupra celor văzute la fața locului, unele traduse din limba franceză:

Samara, decembrie 1921:

„Mizeria depășește orice imaginație. În regiunea Dunaekului, care numără 915000 locuitori, 537000 nu au ce să mănânce. În timpul lunilor septembrie, octombrie și noiembrie au avut loc 30405 decese. Mortalitatea crește încontinuu și, până la primăvară, cele 2/3 ale populației vor fi pierit, dacă nu se trimit ajutoare imediate. În oraș, la fiecare pas, se găsesc numeroase cadavre pe străzi. Am văzut eu însumi, pe drum, un cadavru sfâșiat de câini. Am văzut, într-un cimitir, un morman de aproape 45 de cadavre fără haine, acestea fiindu-le luate de oameni…”  

Transmis din Moscova în noiembrie și decembrie 1921:

„Între 20 și 30 de milioane de ființe umane suferă de foame și 10 milioane dintre ei sunt amenințați de perspectiva morții prin inaniție. Populații întregi din Rusia centrală sunt pe punctul dispariției. (…) Rapoartele ce le primesc în acest moment din Saratov, Samara, Simbirsk, Kazan și mai ales Ufa, Oremburg sau Republica Kirghiză, fac un tablou groaznic al ravagiilor foametei. În cele mai multe cazuri, ajutorul trebuie dus în satele depărtate de stațiile de cale ferată, locuitorii acestora nefiind capabili să facă efortul de a se deplasa. (…) Este absolut necesar să fie trimis grâul pentru semănăturile de primăvară, pentru care câmpurile sunt pregătite, dar nu mai există semințe.”

31 ianuarie 1922, Oremburg, Republica Bașchiră:

„Foametea a atins un asemenea grad încât a dus la crime, părinți devorându-și copii. Pot cita cazuri a căror autenticitate e sigură. În satul Tuliakova, comuna Ardolanovski, cantonul Iarmatenski, un bărbat pe nume Tuvhatulla Hallin a mâncat cadavrul fratelui său Halibulla, în vârstă de 28 de ani. O femeie din același sat, Housna, și-a mâncat doi dintre copii, un băiat Dom Mariam și o fată Mennah Meta. Un bărbat pe nume Ahsam, din același sat, și-a devorat fiica, Shamsiamalla. Foametea a atins punctul culminant și se poate vorbi despre cazuri oribile de canibalism zilnice în tot districtul Gorny ce ține de biroul din Orenburg.”

Discurs Fr. Nansen la Liga Națiunilor, februarie 1922:

„Foametea din Rusia este foametea cea mai cumplită înregistrată în istoria lumii. Au mai fost mari fenomene de acest gen în regiunile cele mai sărace din India și China. Dar aceasta a izbucnit în regiunile cele mai prospere și mai bogate în cereale din Europa. Este cumplită, incomparabil mai groaznică decât tot ce aș fi putut crede până acum. Situația depășeșete previziunile mele cele mai pesimiste.

Zona afectată este mult mai întinsă decât am prevăzut, și nu este locuită de 15 milioane de suflete, cum am crezut, ci de mai bine de 33 de milioane, dintre care minim 19 milioane sunt direct și serios amenințați de a muri de foame, și din care mai multe milioane sunt deja condamnați. Dar, ar fi mai puțin de 10 milioane de vieți care ar mai putea fi salvate…

Raport al d-lui Gorovin, reprezentant al d-lui Nansen, în urma anchetei efectuate la sfârșitul lui ianuarie 1922 în regiunile Samara, Saratov și Buluzuk. A fost însoțit de Sir Benjamin Robertson, comisar britanic, și de dr. Pardo, care va muri de tifos.

„Situația e de un tragism indescriptibil, este dificil de înțeles imensitatea problemelor fără a fi acolo. (…) Sute de sate pierdute în nămeți, fără niciun fel de hrană. (…) Războiul civil a avut ca efect grele rechiziții ale guvernului, din recolta precedentă dispărând totul. Țăranii au ajuns în pragul iernii fără nicio rezervă. (…) Multe sate sunt total abandonate, iar în cele care le-am vizitat, am constatat o diminuare a populației cu 20% față de septembrie 1921. Locuitorii rămași în viață trăiesc exclusiv din ajutoarele guvernului sau din asistența străină. Împinși de foame, ei consumă iarbă și materii improprii alimentației. Rațiile guvernamentale au salvat de la moarte cam o zecime din populație, ajutorul străin se concentrează spre salvarea copiilor, dar și în acest domeniu, nu reușesc la mai mult de o treime din necesar. 70% din populația de șase milioane de locuitori ai acestor două provincii este condamnată la moarte în cazul în care ajutoare suplimentare nu sunt imediat trimise. În toate satele prin care am trecut, am văzut familii întreg stingându-se puțin câte puțin, majoritatea locuitorilor sunt extrem de slăbiți.(…) Am văzut noi înșine, în orașul Buzuluk, cadavrele oamenilor morți de foame întinse pe străzi, copii agonizând. Agravarea situației este foarte probabilă dacă nu se sporesc ajutoarele și nu se rezolvă problemele de transport.”

M. Kogan, reprezentant al Crucii Roșii ucrainene, scrisoare din Odessa, 4 decembrie 1921, despre situația copiilor orfani ai foametei din oraș:

„Toți copii din oraș suferă. Mulți din acești nefericiți sunt abrutizați de foame până în pragul sinuciderii. Se găsesc peste tot atât de mulți orfani, cărora părinții le-au dat ultimele rezerve înainte de a muri. Foarte curând, moartea de foame a părinților i-a lăsat pe acești copii fără niciun sprijin. Aceștia sunt internați în orfelinate despre care reprezentanții Crucii Roșii internaționale spun că sunt într-o stare deplorabilă. Dar ce se poate face când hrana, încălzirea și hainele lipsesc cu desăvârșire? La cei 12632 copii internați în orfelinatele din Odessa urmează să li se adauge în scurt timp încă 15000 porniți din regiunile învecinate afectate de foamete. Cei porniți de pe Volga sunt într-o stare deplorabilă, trenurile opresc în fiecare stație pentru a descărca copii morți pe drum de foame și frig.”

Raport al deplasarii în anchetă economică în Ucraina a dl. Jean de Lubersac, expert economic al dr. Nansen, iunie 1922. Acesta trece frontiera polono-ucraineană pe la Zdolbounovo, unde se îngrămădiseră o mulțime de refugiați ce susțineau că sunt polonezi pentru a fi lăsați să treacă în Polonia. Am văzut în gară mulți morți, femei și copii, și multe persoane contaminate fără îndoială de tifos exantematic. Acești bolnavi, acoperiți de paraziți, propagă boala mai cu seamă la cei ce trec prin gară. Relatarea continuă cu călătoria spre Odessa.

„Toate gările între Harkov și Odessa prezintă același spectacol înspăimântător. Pretutindeni bolile, foametea și moartea. Totuși, gara din Kremenciug merită o mențiune specială, ce depășește ororile tuturor scenelor de văzute până atunci. Oamenii întinși în gară au picioarele atât de umflate încât se pune întrebarea dacă aparțin cu adevărat unor ființe umane. Brațele descărnate ale acestor nenorociți nu mai au decât piele și os. Linia albă a dinților taie pe la mijloc figurile de muribunzi. Un copil m-a impresionat deosebit. De vreo cinci ani, părea un bătrân ce se târa pe genunchi, nu putea umbla, deoarece picioarele sale nu erau altceva decât răni acoperite de sânge închegat. Toți acești  toate gunoaiele abandonate în gară.

În Odessa, situația era mai bună în zona centrală, unde își desfășurau activitatea comisiile internaționale de ajutor. Dar spre periferii, curțile bisericilor sunt pline de oameni întinși la pământ, muribunzi în așteptarea sfârșitului. Suferințele le sunt groaznice, iar gemetele lor înspăimântătoare umplu orașul. Le trebuie cinci zile mașinilor ce cară morții să-și îndeplinească misiunea în tot orașul. Fiecare dintre aceste transporturi duce între 400 și 450 de cadavre. Una din consecințele nefaste din punct de vedere al igienei este faptul că morții ajung să rămână pe străzi și 4-5 zile, înainte de a fi adunați și transportați la gropile comune în care sunt aruncați după ce sunt dezbrăcați de haine. Se pot vedea cadavre parțial mâncate de șobolani. Altele sunt devorate de nenorociții torturați de foame și care nu ezită să mănânce aceste corpuri umane în descompunere.”

Situația generală în Ucraina:

„Toată partea meridională a Ucrainei, la sud de Harkov, este într-o stare de foamete înspăimântătoare. Multe sate au pierdut și 85% din populație. În aceste întregi regiuni, copii nu pot ieși pe stradă de frică să nu fie mâncați. Cazurile de antropofagie sunt nenumărate și s-a renunțat a mai fi menționate. Se citează un caz de troc monstruos, un copil în schimbul a patru kilograme de pâine. Părinții, împinși de mizerie, sacrifică unul dintre copii pentru a le putea da ceva să mănânce celorlalți. Aceste cazuri sunt cunoscute, verificate și controlate de persoane demne de crezare. Crimeea este într-o stare de mizerie indescriptibilă. Din cei 800000 de locuitori, 500000 suferă de foame și 300000 vor muri înainte de noua recoltă.”

Cred că sunt suficiente exemple, dacă doriți  mai multe, consultați cartea citată mai sus, a lui Vadim Guzun.

Recunoștință

Comisarii, soldații Armatei Roșii aveau parte de tratament preferențial pentru a li se asigura loialitatea, iar permanent comunicatele oficiale dădeau vina pentru situația grea pe imperialiștii lacomi, asupra cărora soldații clasei muncitoare trebuiau să năvălească pentru a le lua alimentele necesare sovieticilor. Primele vizate sunt, desigur, România și Polonia. Majoritatea rapoartelor Poliției și Siguranței din Basarabia spun despre concentrările de trupe și pregătirile de atac ale bolșevicilor peste Nistru, singura cale de a-și procura cereale fiind ideea de a fi luate cu forța din Basarabia și România. La sosirea lui Troțki la Odessa, în vara lui 1921, se pune în circulație zvonul că foametea va determina pe bolșevici să declare război României și să intre în Basarabia.

Cum se pot explica atacurile permanente, luptele pe graniță, incursiunile bandelor bolșevice peste Nistru, în Basarabia între 1919 și 1924, culminând cu Tatar-Bunar?

Regiunea de frontieră cu România declarată zonă de război, concentrări de trupe, uneori chiar și 50000 de soldați masați pe frontieră (15 divizii de infanterie și 4 de cavalerie). Dar acțiunile teroriste prin agenți infiltrați ce atacau populația, provocau deraieri de trenuri, împușcau oficiali români în întreaga Basarabie? Concentrările de trupe pe Nistru, permanentele încălcări ale frontierei, persecuția populației românești care se refugiază cu miile în Basarabia, numai în iulie 1920 fiind vorba de peste o mie de români, bărbați, femei și copii trecuți peste Nistru. Mai multe în Zdrobiți și uitați, românii transnistreni.

Chiar cu situația internă gravă, Rusia sovietică continuă atacurile și provocările  peste Nistru, culminând cu Tatar-Bunar,  vezi mai multe în Lupte antibolșevice după Unire. Cu toate acestea, la solicitarea Crucii Roșii de la Berna și a Înaltului Comitet pentru Refugiați al Ligii Națiunilor, a președintelui acestui comitet, exploratorul norvegian Fridjof Nansen, laureat al premiului Nobel pentru pace în 1922, pentru activitatea sa de repatriere a refugiaților și prizonierilor de război precum și pentru activitatea de strângere și trimitere de ajutoare pentru înfometații din patria Sovietelor, România se implică trimițând alimente, cereale, susținând cantine pe teritoriul transnistrean, permițând folosirea porturilor și căilor sale ferate pentru transportul ajutoarelor destinate înfometaților sovietici. Spre exemplu, adresa Ministerului de Interne nr 27735/1922:Comisia însărcinată cu ajutorarea populației din Rusia a luat inițiativa înființării de cantine în mai multe puncte de pe malul stâng al Nistrului pentru hrănirea copiilor înfometați, și anume: o cantină pentru 500 de copii la Tiraspol, alta la fel la Moghilev, alta la fel în Dubăsari, și două sau trei în regiunea Râbnița-Kamenca pentru un număr total de 1000 de copii. Urmează în amănunt cantitățile de alimente necesare săptămânal pentru funcționarea acestor cantine.

Telegrama care anunță decizia guvernului român de a participa la acțiunea umanitară în favoarea Rusiei sovietice, 19 august 1921

În acel an au fost sute de acțiuni teroriste bolșevice în Basarabia, susținute de guvernul sovietic

Asta cu toate că statul român avea de întreținut mii de refugiați fugiți din Rusia sovietică, inclusiv hatmanul Mahno s-a refugiat în România. Totuși, România s-a implicat și a trimis ajutor alimentar pentru a salva oamenii amenințați cu pieirea prin înfomatare.

O dovedesc documentele, dar și scrisorile de mulțumire, inclusiv din partea Înaltului Comisar Fridjof Nansen.

Scrisoarea de mulțumire a Înaltului Comisar F. Nansen către guvernul român pentru implicarea în ajutorarea victimelor foametei din Rusia sovietică 

Răsplata și recunoștința sovietelor?

Tezaurul românesc depus la Moscova jefuit, atacuri militare în continuare, dușmănie pe față, terorism, apoi raptul din 1940. Iar printre soldații Armatei Roșii ce au intrat în Basarabia și în nordul Bucovinei în 1940 s-au aflat și cei a căror viață, copii find, le-a fost salvată și de ajutoarele alimentare românești în anii foametei 1919-1923.

Naivi moldoveniști, încă mai credeți că Rusia sovietică ar fi lăsat liberă și independentă mica Basarabie, dacă ea nu s-ar fi unit cu România? Ați uitat oare faptul că, după înghițirea voastră în Uniunea Sovietică în 1945, comuniștii v-au și fericit cu o foamete în 1946-1947, poate tocmai fiindcă le-ați pierdut pe cele din 1919-1923 și 1931-1933? Și nu ați avut parte de ororile primelor două tocmai fiindcă ați fost în cadrul statului român, care v-a ocrotit și apărat! Și drept mulțumire, un deputat al vostru rupe harta țării care i-a ocrotit bunicii și părinții să nu moară de foame, să nu treacă prin cumplitele clipe în care, înnebuniți de foame, să decidă să-și devoreze copii! Altfel, poate nici el, acel individ, nu ar fi existat astăzi, să poată să facă un astfel de gest!  – Cristian Negrea

Vezi articol Video: Gest extrem antiromânesc! Harta României Mari ruptă în Parlamentul R. Moldova de antiromânul Vlad Bătrîncea – deputat socialist

 

Publicat de Cristian Negrea – romaniabreakingnews.ro