ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Eugen Cristescu"

Eugen Cristescu

,

100 de ani de la nașterea marii noastre românce Maria Tănase.

„Niciodată n-am cântat altceva decât cântece populare românești. Veniți de prin împrejurimi și din îndepărtări la oraș, țăranii aciuiți prin mahalaua noastră, după ce-și lăsau lucrul, cu voci când înflăcărate, când domoale, cântau cântecele de acasă. De la ei știu cânta, de la ei, de la taica și de la mama. Multă vreme mi-au rămas în suflet cântecele acelea triste, tărăganate, cu alean, de blestem, de răzbunare, de revoltă, bocete, cântece de leagăn, cântece de nuntă” – Maria Tănase (25 septembrie 1913 – 22 iunie 1963)

MARIA TĂNASE s-a născut la 25 septembrie 1913, la București. A urmat timp de un semestru cursurile Liceului ‘Spiru Haret”, apoi pe cele ale Liceului de fete ‘Ion Heliade Rădulescu”. A debutat la Teatrul de revistă „Cărăbuș” (1934).
MARIA TANASE, în 1934, a imprimat ‘Mansarda’, o romanță de Nello Manzatti, la casa de discuri ‘Lifa Record’, aceasta fiind prima imprimare a artistei. Doi ani mai târziu, a mai imprimat alte două cântece populare intitulate ‘Cine iubește și lasă’ și ‘M-am jurat de mii de ori’, sub supravegherea etnomuzicologilor Constantin Brăiloiu și Harry Brauner.

MARIA TANASE a debutat la postul de Radio București, la 20 februarie 1938, unde a fost acompaniată de taraful Ion Matache din Argeș, și a susținut, în direct, un program de cântece românești la emisiunea ‘Ora satului’: ‘M-am jurat de mii de ori’, ‘Șapte săptămâni din post’, ‘Ce-i mai dulce ca alvița’, ‘Cine iubește și lasă’, ‘Geaba mă mai duc acasă’‘Mărie și Mărioară’, ‘Țigăneasca‘, ‘Când o fi la moartea mea’.

Și-a făcut debutul și la Teatrul Alhambra (septembrie 1938). În noiembrie 1938, a încheiat un contract cu restaurantul „Dory-Parc’, devenit, apoi, „Neptun”, cântând și pe estradele restaurantelor „Luxandra” și „Parcul Luther”.
MARIA TANASE a susținut concerte de muzică românească în folosul Crucii Roșii. A fost desemnată să reprezinte cântecul popular românesc la Expoziția universală de la New York (mai 1939).

MARIA TANASE A  făcut turnee în Italia, la Roma și Milano, apoi în martie 1941, în Turcia, unde a cântat la teatrul de revistă ‘Melody Revue’ de la Istanbul.

A avut roluri pe scena Teatrului Național, în ‘Cadavrul viu’ de Lev Nikolaevici Tolstoi (1945) și ‘Horia’ de Mihail Davidoglu (1956), și a cântat în filmele ‘Se aprind făcliile’ (1939, film care nu mai există), ‘România’ (1947), ‘Ciulinii Bărăganului’ (1958) și în scurt-metrajul ‘Amintiri din București’ (filmat în 1958). De asemenea, a cântat în opereta ‘Mascota’ de Edmond Audran (1944) și a avut rolul principal în comedia muzicală ‘Sfinxul de la Hollywood’ de Ralph Benatzky (1946).

MARIA TANASE ȘI CONSTANTIN BRÂNCUȘI au format un cuplu în 1938. Cei doi s-au îndrăgostit la o expoziție la Paris, relația însă a fost de scurtă durată.

În volumul “Brâncuși – Amintiri și exegeze”, semnat de Petre Pandrea, este povestită pe larg aventura trăită de cei doi, autorul publicând chiar și amănunte picante. “Brâncuși a cunoscut-o intim pe Maria Tănase. S-au întâlnit pe linia folclorului muzical, a inteligenței și a mondenității… S-au văzut prima dată la Paris. Era fatal ca să se întâlnească la o expoziție din 1938, pe care o serveau sub diriguirea lui Dimitrie Gusti, să se împrietenească fulgerător, să se iubească, să se despartă cu invective din partea neichii Costache (n.r. – cum era alintat sculptorul de apropiați)”, spune Pandrea.

Brâncuși a mai avut de-a lungul timpului relații cu femei din înalta societate, printre care Léonie Ricouy, Eugène Meyer, baroneasa Renée Irana Frachon (toate cunoscute colecționare de artă), Nancy Cunard (scriitoare) și Peggy Guggenheim.

Maria Tănase – una dintre cele mai mari românce. O personalitate dincolo de pragul scenei pe care i se învolbura cântul. O poveste de viață atât de adevărată, încât dacă ar fi să fie ecranizată, acest lucru ar trebui făcut cu mare grijă, pentru a nu cădea în păcatul „telenovelizării”. Amanții, dosarul de la Securitate sau faptul că a apărut într-un pictorial jucând șah nu-i pot știrbi imaginea.

MARIA TANASE: “Mărie și Mărioară”

Avea părul bălai și ochi verzi. Florarul Ion Tănase din mahalaua Cărămidari, iubitor de teatru și de operetă, era tare mândru de fata lui: când se punea pe cântat  trezea la viață mahalaua. Documentele amintesc cum, în 1928, la numai 15 ani, i se propune să participe la ediția din acel an a concursului „Miss România“. Maria  îmbracă o rochie imprimată cu flori de măr (croită de sora ei mai mare), și ajunge în fața comisiei. Totul la superlativ, până când trece la proba costumului de baie. Verdictul este rapid: are picioare prea groase! Măria și Mărioara noastră se mânie, și se duce direct la Balul Presei de la Cercul Militar. Acolo cânta o orechestră renumită, cea ”a lui Iduardo Bianco”. La un moment dat, dansează numai fata florarului, care plutește de fapt, orchestra ține ritmul după pașii ei, acordeoanele aproape că se rup. Să nu uitați niciodată această ”scenă”, deoarece aici este cu adevărat Ea.

A doua zi presa bucureșteană vuia, încercând să afle cine este „dansatoarea de la Balul Presei“. În cartea „Maria cea fără de moarte” (2003), Gaby Michailescu-omul care a fost impresarul artistei, povestește că frumusețea ei a fost atunci apreciată de un tânăr medic de la Spitalul Central, care o cucerește și îi “dăruiește” un copil. Medicul îi propune Mariei să avorteze, iar ea nu mai putea avea niciodată copii.

Pe la 17 ani se angajează casieriță la Herdan, un restaurant unde se mânca pe săturate cu numai șapte lei. Apoi, într-o zi, Constantin Tănase a dat sfoară-n țară că Teatrul Cărăbuș caută tineri talentați pentru muzica ușoară. Astfel, în 1934, la Grădina Cărăbuș putea fi văzut un afiș pe care apărea numele Mary Atanasiu… Maria reușise…Ce a urmat este istorie. S-a încetățenit chiar ideea că nu mai este aproape nimic de spus despre ea. Dar cum istoria cedează în zilele noastre locul aspectelor picante din viața unui om, să spunem că vom scoate în evidență nu picanterii, ci…aproape cum a fost cu adevărat o femeie de neuitat atât în viață, cât și ”în moarte”.

MARIA TANASE a susținut concerte de muzică românească în folosul Crucii Roșii. A fost desemnată să reprezinte cântecul popular românesc la Expoziția universală de la New York (mai 1939).

MARIA TANASE A  făcut turnee în Italia, la Roma și Milano, apoi în martie 1941, în Turcia, unde a cântat la teatrul de revistă ‘Melody Revue’ de la Istanbul.

 A avut roluri pe scena Teatrului Național, în ‘Cadavrul viu’ de Lev Nikolaevici Tolstoi (1945) și ‘Horia’ de Mihail Davidoglu (1956), și a cântat în filmele ‘Se aprind făcliile’ (1939, film care nu mai există), ‘România’ (1947), ‘Ciulinii Bărăganului’ (1958) și în scurt-metrajul ‘Amintiri din București’ (filmat în 1958). De asemenea, a cântat în opereta ‘Mascota’ de Edmond Audran (1944) și a avut rolul principal în comedia muzicală ‘Sfinxul de la Hollywood’ de Ralph Benatzky (1946).

De asemenea, a interpretat o serie de cântece românești de mare popularitate la inaugurarea noii fundații a Societății Române de Radiodifuziune din 28 octombrie 1946.

În 1952, MARIA TANASE a fost solicitată să profeseze la Școala medie de muzică nr. 1 din București, în cadrul unei catedre de cânt popular nou creată, unde le-a avut eleve pe Victoria Darvai, Ileana Constantinescu, Natalia Șerbănescu.

În 1953, MARIA TANASE lansează cântecele „Dragi mi-s cântecele mele” (aranjament revuistic de Henry Mălineanu) și „Aseară vântul bătea” (cântec popular din Ardeal) cu prilejul celui de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților, desfășurat la București.

Începând cu 1954 a imprimat la Radio și la casa de discuri Electrecord (în 1958), patru cântece populare românești traduse și adaptate în franceză de Nicole Sachelarie, cumnata artistei ‘Doina de Dolj’, ‘La malédiction d’amour‘ (‘Cine iubește și lasă’), ‘Danse montagnarde’ (‘Uhăi, bade’), ‘Tiens, tiens, tiens et na’ (‘Iac-așa’). Acestea au fost editate pe un disc mic Electrecord (EPC 138), iar apoi au fost incluse, împreună cu alte cântece ale artistei în limba română, pe un disc editat în colaborare cu casa franceză ‘Le Chant du Monde’, disc distins în 1965 cu ‘Grand prix du disque’ decernat de Academia ‘Charles Cros’ din Paris.

În 1955 a fost laureată a Premiului de Stat pe 1954, distincție acordată pentru interpretarea cântecelor populare și decorată cu Ordinul Muncii. În 1958 a primit titlul de „Artistă emerită”.

MARIA TANASE a întreprins un nou turneu, în Bulgaria (1959), pentru o lună de zile.

În 1963 i-a apărut o culegere de melodii populare sub titlul: ‘Cântecele mele’. A fost prezentatoare, în cadrul turneului pe care l-a făcut împreună cu orchestra „Taraful Gorjului”, dar în același timp și interpretă, cântând piese din repertoriul ei și pe texte proprii.

A fost însă nevoită să-și întrerupă turneul din cauza bolii (cancer pulmonar), medicii sfătuind-o să se interneze la Spitalul oncologic bucureștean. Și-a pregătit testamentul, odată cu care lasă posterității, sub titlul „Femeia dacă”, versuri imortalizate în pagina-manuscris. A murit la 22 iunie 1963. Redăm un mic pasaj:

Cu limba de moarte ii rog sa nu aduca la cunostinta moartea mea, cu exceptia oficialitatilor si in orice caz inmormantarea mea sa fie anuntata cu o zi mai tarziu celor care m-au cunoscut. Nu vreau mascarada si panorama. Dupa disparitia mea as dori ca pe un drum secetos sa se scobeasca  danc o fantana pentru cei insetati, iar dupa moarte sa-mi care cineva apa cu cofa la cimitir timp de sase saptamani. Tot ce am hartii, scrisori, culegeri, ce sint in sacul de panza alba sa-mi fie puse in sicriu – asa as dori daca as putea- sa nu jignesc pe nimeni din familie sau din conducerea tarii.

Adora luxul, Maria avea o croitoreasă care îi făcea cele mai frumoase rochii. „Avea o croitoreasă care îi făcea rochii frumoase. Purta pe scenă rochii frumoase. Nu pregeta să cheltuiască o bună parte din câștig în mîndria ei de interpretă a celui mai pur cântec popular. În viața de toate zilele rămînea însă aceeași modest înveșmântată fată a moșului Tănase”, notează undeva Harry Brauner, cel care i-a stat alături în vremurile de început ale carierei sale. Vicioasă din fire, Maria Tănase se stinge din viață la 22 iunie 1963 din cuza cancerului la plămâni. Înainte să moară, aceasta dictase unui notar ultimele dorințe. Maria a dorit să fie înmormântată cu hainele alese de ea, și cortegiul funerar să nu fie motiv de „mascaradă și panoramă”. Și-a dorit ca după moartea ei să se facă o fântână „pe un drum secetos, dornic de apă”, pentru ca drumeții să își potolească setea. În cele din urmă, a lăsat câteva rânduri speciale dedicate soțului ei, Clery Sachelarie cu care se măritase în anul 1950. „Culege-mi visele pe care le-am croit lângă tine și împarte-le oamenilor”. Istoricul Dan Falcan povestește că la înmormântarea artistei au venit aproape un milion de oameni, iar în România a fost declarată zi de doliu național.

 realitatea.net

Maria Tănase a fost în principal agentă deplin conspirată a S.S.I-ului ( S.S.I.A.R. Serviciul Special de Informații al Armatei Române) Cu aprobarea  directorului de atunci al SSI, Eugen Cristescu, Maria Tănase  a colaborat cu Șefii Rezidențelor Serviciilor de Informații Externe ale Franței și Marii Britanii din București până în anul 1945. Din 1945, cei doi Șefi de rezidență au parasit România, dar Maria Tănase a continuat să furnizeze materiale informative despre sovietici până în anul 1947, pentru aceasta ea deplasându-se personal în afara României.

Servicile de informatii sovietice din Romania au aflat despre aceste activitati speciale ale  Mariei Tanase si initial au intentionat sa o pedepseasca la fel ca si pe ceilalti agenti ai occidentului. Dar in final s-au razgândit datorită popularității uriașe a Mariei Tănase, considerată „Regina Cantecului Popular Românesc” s-au o  „Edith Piaf a României ”.

Deși Maria Tănase a dus o viața luxoasă, avea o vilă multe bijuterii blănuri, etc, și avea posibilitatea să își cumpere mai multe automobile,  Maria Tănase a preferat să-și cumpere o singură trăsură cu care se deplasa oriunde  pentru nevoile zilnice.

În anul 1957, o delagație oficială franceză s-a deplasat la București (deși România era ocupată de trupele sovietice care au rămas până în 1958) a avut întâlniri cu oficialitățile române de partid și de stat. Francezii au propus să fie turnată prima co-producție  de film româno-franceză în care sî joace și Maria Tănase . Astfel a apărut în 1957 prima coproducție româno-franceză „Ciulinii Bărăganului” cu doi regizori un francez și un român și cu Maria Tănase în rolul principal.

Prin testament a cerut construirea unei fântâni in cartierul natal din bucurești, Cărămidari, dorință care nu s-a materializat nici până azi.

Este demn de subliniat faptul că toți marii artiști ai României Mari: George Enescu, Constantin Brâncuși, Maria Tănase, Mia Braia, Ioana Radu, Jean Moscopol, etc erau cu toții total împotriva comunismului.

Redacția R.B.N.Press

 

,

Schimbul de informații și cooperarea S.S.I. – Abwher

Imediat după actul de la 23 august 1944, comentatorii de presă, fie din interese politice, fie din neștiință, au confundat Serviciul Secret Român (S.S.I.) cu S.S.-ul german, iar Eugen Cristescu – considerat șeful „Gestapo-ului românesc” – era prezentat ca un „personaj odios”, „total devotat intereselor germane”. Documentele întocmite de „Tribunalul poporului” (atât rechizitoriul cât și actul de acuzare) pentru procesul din mai 1946, au insistat pe colaborarea între S.S.I. și Serviciile de Informații germane, pentru a se justifica probabil acuzația de „trădare națională”. Numeroase documente păstrate în arhiva S.S.I., precum și declarațiile făcute ulterior de Eugen Cristescu și colaboratorii săi mai apropiați din Serviciu, sau de unii foști înalți demni¬tari ai regi¬mului antonescian, au adus o serie de clarificări asupra problemei. Era vorba de colaborarea S.S.I. cu Abwehr (Serviciul de Informații al Armatei Germane) ce nu reprezenta o invenție a lui Cristescu, ci fusese preluată ca practică a muncii de informații din vre¬mea predecesorului său. Se cuvine o scurtă incursiune în această problemă, nu din dorința de a spori gradul de credibilitate asupra declarațiilor lăsate de fostul șef al S.S.I., sau de a-i co¬recta unele afirmații în ce privește detaliile, ci mai degrabă de a explica stadiul real al raporturilor româno germane în domeniul informațiilor. E bine știut că încă de la numirea sa în funcția de șef al Abwehrului – la 1 ianuarie 1935 -, legendarul amiral Wilhelm Frantz Canaris a reorganizat și reorientat întreaga activitate informativă cu caracter militar strategic, în beneficiul Wehrmachtului. În scurt timp, Abwehrul reușise să-și organizeze o vastă rețea de agenți și colaboratori, atât pe teritoriul marilor puteri, care într un viitor război se puteau confrunta cu armata germană, cât și în țările mai mici, care, din interese economice sau geopolitice, puteau juca un rol important în contextul în care Germania reușea să le atragă în sfera ei de influență. Canaris se conducea după doctrina potrivit căreia Serviciile Secrete trebuie să fie întotdeauna cu un pas înaintea oamenilor politici și a diplomației oficiale. Tot el a aplicat și principiul: „vând ce știu pentru a cumpăra ce nu știu despre inamic”, adică schimbul de informații cu Serviciile Secrete similare Abwehrului. Scopul era unul singur: lărgirea mozaicului informațional de care Reichul avea atâta nevoie în confrunta¬rea cu cei ce i se puteau opune planului de cucerire a „spațiului vital”.

Încă din sep­tem­brie 1935, Canaris se în­tâl­nise cu ge­ne­ra­lul Mario Roatta, șe­ful Ser­vi­ci­ului de In­for­ma­ții Mi­litar Ita­lian, cu care a per­fectat o ali­anță în­tre cele două ser­vicii, deci cu mult îna­inte ca Hitler și Mussolini să pună ba­zele Axei. Tot atunci a sta­bilit ali­anța de ace­eași na­tură și cu Ser­vi­ciul Se­cret Un­gar, pre­cum și cu cel ja­po­nez, deci cu 5 ani îna­inte de in­tra­rea Ja­po­niei în Axă[1]. Începînd cu fe­bru­a­rie 1937, în sfera de in­te­rese a lui Canaris a in­trat și Ser­vi­ciul Se­cret de In­for­ma­ții al Ar­matei Ro­mâne, con­dus de Mihail Moruzov. Din fe­bru­a­rie 1937 și până la 6 sep­tem­brie 1940, cu unele mici în­tre­ru­peri, di­rect sau prin in­terpuși, Moruzov a rea­li­zat mai multe con­tacte in­for­ma­tive cu Abwehr[2]. Această co­la­bo­rare a fost ca­racte­ri­zată de Eu­gen Cristescu ca fiind „pe baze strict se­crete și neautorizate de or­ga­nele com­pe­tente de con­du­cere ale sta­tu­lui ro­mân. De ase­me­nea, Cristescu își mai amin­tea că această co­la­bo­rare din vre­mea lui Moruzov „ar fi fost tăi­nuită lui Armand Călinescu, în acel mo­ment prim‑mi­nis­trul țării, dar s‑ar fi fă­cut cu ști­rea lui Ernest Urdăreanu, ma­re­șa­lul Pa­la­tu­lui”. Va tre­bui să co­rec­tăm această afir­ma­ție, în­tru­cât, așa cum re­zultă din Ra­portul asu­pra Ro­mâ­niei” în­toc­mit la 28 iu­nie 1940 de von Killinger – pentru a in­forma Ber­li­nul de re­zul­ta­tele în­tre­ve­de­ri­lor pe care le avu­sese cu Moruzov și re­gele Carol al II‑lea -, se men­țio­nează la un mo­ment dat afir­ma­ția su­ve­ra­nu­lui ro­mân: „Eu am ajutat ca or­ga­ni­zația Canaris să lu­creze în bune con­diții, aici în România”[3], ceea ce do­ve­dește fără pu­tință de tă­gadă că re­lați­ile S.S.I. – Abwehr fu­se­seră au­to­ri­zate la cel mai înalt ni­vel. Din stu­diul altor do­cu­mente de ar­hivă re­zultă că, încă de la sfâr­șitul anului 1939, se crease în Ser­vi­ciul Se­cret de In­for­ma­ții al Ar­matei Ro­mâne o „secție spe­ci­ală de le­gă­turi ex­terne”. Aceasta avea ca prin­ci­pală mi­si­une co­la­bo­ra­rea cu Serviciile de Informații si­mi­lare ale altor țări care in­trau în zona de in­te­res strate­gic a Ro­mâ­niei, în sco­pul ne­u­tra­li­zării agen­ților ce des­fă­șu­rau ac­ți­uni po­triv­nice sta­tu­lui ro­mân. Pre­ci­zări în acest sens în­tâl­nim într‑o de­cla­rație a lui Ionescu‑Micandru: „Mi­siu­nea Sec­ției de Le­gă­turi Ex­terne din SSI era de a face le­gă­tura di­rect sau in­di­rect cu Serviciile de Informații ale sta­telor ali­ate, sau pri­e­tene, in­di­cate de gu­ver­nul ro­mân. Până în 1940 această le­gă­tură s‑a fă­cut în sco­pul de a ob­ține un schimb de in­for­ma­ții cu Serviciile de Informații: po­lo­nez (di­rect), ce­hoslo­vac (di­rect), en­glez (prin de­le­gat), fran­cez (prin de­le­gat) și în ul­ti­mul rând și cu cel ger­man (prin de­le­gat).

Din 1940, o dată cu schim­ba­rea po­liti­cii ex­terne a Ro­mâ­niei și cu sosi­rea în țară a mi­siu­ni­lor mi­li­tare ger­mană și itali­ană, le­gă­tura in­for­ma­tivă s‑a fă­cut nu­mai cu or­ga­nele de re­sort ale aces­tor mi­si­uni, prin câte un ofi­țer de le­gă­tură”[4]. Cu toate aces­tea, Eu­gen Cristescu stă­ruie în afir­ma­țiile sale că o co­la­bo­rare ofi­ci­ală și au­to­ri­zată în­tre Serviciile Secrete ro­mâ­nești și cele ger­mane s‑a rea­li­zat după ve­ni­rea la pu­tere a ge­ne­ra­lu­lui Ion Antonescu. Pentru a resta­bili ade­vă­rul, chiar în cele mai mici de­talii, se cu­vine să ape­lăm din nou la do­cu­mente. După cum re­zultă din ra­portul în­toc­mit la 6 sep­tem­brie 1940 de lo­co­te­nent‑colo­ne­lul Ionescu‑Micandru, ul­tima în­tre­ve­dere în­tre Canaris și Moruzov a avut loc din ini­ți­a­tiva șe­fu­lui Abwehrului, ime­diat după ar­bi­trajul de la Viena (30 au­gust 1940). Ple­ca­rea din București s‑a fă­cut la 1 sep­tem­brie ora 9,30, iar în ziua de 3 sep­tem­brie, în­soțit de Ionescu‑Micandru, „ca ex­pert teh­nic”, Moruzov a avut două runde de con­vor­biri cu ami­ra­lul Canaris, la Ve­neția – în ho­lul Ho­te­lu­lui Da­nieli. S‑au dis­cutat pro­bleme le­gate de for­țele mi­li­tare so­vie­tice des­fă­șu­rate în Ba­sa­ra­bia și Bu­co­vina, ac­țiu­nea co­mu­nistă în Ro­mâ­nia și în Bal­cani, pre­cum și si­gu­ranța zo­ne­lor pe­troli­fere și a transpor­tu­rilor pe căile fe­rate și pe Du­năre. De ase­me­nea, s‑au sta­bilit noi mă­suri con­crete de coo­pe­rare în vi­itor a ce­lor două ser­vicii de in­for­ma­ții. Având în ve­dere că la una din în­tre­ve­deri a par­ti­ci­pat și ge­ne­ra­lul Carboni – șe­ful Ser­vi­ci­ului de In­for­ma­ții al Ar­matei Ita­li­ene -, pu­tem con­chide că în­tâl­ni­rea de la Ve­neția a pus ba­zele coo­pe­rării in­for­ma­tive a Ser­vi­cii­lor de In­for­ma­ții ale ță­rilor Axei în ve­de­rea apă­rării și pro­mo­vării in­te­re­se­lor aces­tora în zo­nele strate­gice de in­te­res. Do­cu­men­tele ne mai spun că Micandru și Moruzov au pă­răsit Ve­ne­ția la ora 17,17, iar în ziua de 5 sep­tem­brie, ora 23 au sosit la București[5]. Aici eve­ni­men­tele po­li­tice se pre­ci­pi­tau. Miș­ca­rea Le­gio­nară ațâ­țase ma­sele îm­po­triva lui Carol al II‑lea, făcându‑l răs­pun­ză­tor de pră­buși­rea gra­ni­țelor. Câ­teva zeci de mii de le­gio­nari și sim­pati­zanți ocu­pa­seră pi­ața din fața Pa­la­tului Re­gal, ce­rând „ca­pul lui Vodă și al me­tre­sei sale”. Se des­fă­șura ceea ce isto­ri­cii și me­mo­ria­liștii le­gio­nari nu­mesc „re­vo­luția le­gio­nară”[6]. La 6 sep­tem­brie Re­gele Carol al II‑lea a ab­di­cat în fa­voa­rea fi­ului său Mihai, iar ge­ne­ra­lul Ion Antonescu a pre­luat în­treaga pu­tere în stat. Moruzov a fost arestat de Poli­ția le­gio­nară și in­ternat la Ji­lava, fiind fă­cut răs­pun­ză­tor de „unele atro­ci­tăți co­mise de re­gi­mul carlist asu­pra le­gio­na­rilor”.

În lipsa lui Moruzov, din or­di­nul ge­ne­ra­lu­lui Ale­xan­dru Ioanițiu – de­ve­nit șe­ful Ma­re­lui Stat Major al ar­matei ro­mâne -, co­lo­ne­lul N. Vlădescu urma să gi­reze func­ția de șef al Ser­vi­ci­ului Se­cret, până la o nouă nu­mire prin de­cret re­gal. Colo­ne­lul Vlădescu pri­mește un ra­port în ziua de 7 sep­tem­brie din partea lo­co­te­nent‑colo­ne­lu­lui Ionescu‑Micandru, prin care era anunțat că în ziua ur­mă­toare „va sosi la București ami­ra­lul Canaris, care va ră­mâne trei zile”[7]. „Am ra­portat dom­nu­lui Prim‑mi­nis­tru (ge­ne­ra­lu­lui Ion Antonescu) – spune co­lo­ne­lul Vlădescu în ra­portul său adre­sat M.St.M. – des­pre aceasta, și mi‑a or­do­nat ca dom­nul ami­ral Canaris să nu ia con­tact cu ni­meni de­cât cu Dom­nia Sa”[8]. În nota de con­vor­biri în­tre ami­ra­lul Canaris și ge­ne­ra­lul Ion Antonescu, în­toc­mită la 11 sep­tem­brie 1940 se con­sem­nează ur­mă­toa­rele: „Dom­nul ge­ne­ral Antonescu a ac­cen­tuat că dom­nul lo­co­te­nent‑colo­nel Ionescu (Micandru – n.n.) va primi toate ce­re­rile ofi­țe­ru­lui ger­man de le­gă­tură – von Stransky – și că le va sa­tis­face spre de­plina noas­tră mul­țu­mire. În tim­pul dis­cu­ții­lor, dom­nul ge­ne­ral Antonescu a ac­cen­tuat de mai multe ori că, din partea or­ga­ne­lor ro­mâ­nești, se va face to­tul pen­tru a sa­tis­face sută la sută in­te­re­sele ger­mane. Noul re­gim din Ro­mâ­nia s‑a alătu­rat Axei Ber­lin‑Roma și va conti­nua această cale, fără a se lăsa abă­tută de la ea. Mai de­parte, Pri­mul‑mi­nis­tru a spus tex­tual: «Ge­ne­ra­lul Antonescu este sol­dat și merge drept îna­inte, fără a privi la dreapta sau la stânga. Este de la sine în­țeles că noua con­du­cere a Ser­vi­ci­ului de In­for­ma­ții ia asu­pra sa toate obli­ga­țiile pentru care s‑a fă­cut în­țele­ge­rea de la Ve­neția.»”[9].

Deci ge­ne­ra­lul Ion Antonescu nu a fă­cut al­tceva de­cât să au­to­ri­zeze co­la­bo­ra­rea in­for­ma­tivă în­tre Ser­vi­ciile Se­crete de in­for­ma­ții ale ar­ma­telor ro­mână și ger­mană, așa cum fă­cuse și Carol al II‑lea. În ce‑l pri­vește pe Eu­gen Cristescu, după in­stala­rea sa ca di­rector ge­ne­ral al SSI la 15 no­iem­brie 1940, a re­or­ga­ni­zat Sec­ția de le­gă­turi ex­terne, că­reia, mai întâi i‑a dat o nouă ti­tu­la­tură: „Secția III – „G”. Amă­nunte in­te­re­sante în acest sens ne oferă fra­tele său, Gheorghe Cristescu: „Secția spe­ci­ală «G» a fost în­fi­in­țată în ca­drul SSI la in­tervenția pu­ter­nică fă­cută de Ma­rele Car­tier Ge­ne­ral al lui Hitler, prin Mi­siu­nea Mi­li­tară Ger­mană din Ro­mâ­nia, di­rect pe lângă Antonescu, indicându‑se to­to­dată atât ofi­țe­rul care va con­duce le­gă­tura dintre «Abwehrstelle» (secția din Ro­mâ­nia a Ser­vi­ci­ului de In­for­ma­ții al ar­matei ger­mane) în per­soana maio­ru­lui Stransky Ale­xan­dru – ofi­țer ac­tiv din ar­mata ger­mană -, dar și a ofi­țe­ru­lui ro­mân, în per­soana lo­co­te­nent-co­lo­ne­lu­lui de stat major Ionescu‑Micandru. (…) Ber­li­nul, res­pec­tiv Carti­e­rul Ge­ne­ral de la Berchesgarden, a in­sistat spe­cial pentru nu­mi­rea aces­tui ofi­țer la con­du­ce­rea Sec­ției spe­ci­ale «G», scoțându‑se de la con­du­ce­rea ve­che un ofi­țer de stat major foarte ca­pa­bil – co­lo­ne­lul Con­stan­tin Antonescu –, că­ruia i s‑a dat co­mandă de uni­tate ac­tivă”[10].

În ca­drul schim­bu­lui de in­for­ma­ții și a coo­pe­rării dintre S.S.I. și Abwher un rol im­por­tant l‑au ju­cat con­fe­rin­țele pe care ofi­țerii de in­for­ma­ții ger­mani le ți­neau la se­diul SSI ori al MStM în pre­zența ofi­țe­ri­lor ro­mâni cu sar­cini in­for­ma­tive pe Fron­tul de Est. În urma aces­tor con­fe­rințe, Eu­gen Cristescu în­toc­mea am­ple ra­poarte pe care le îna­inta di­rect la Ca­bi­ne­tul Mi­litar al ma­re­șa­lu­lui Ion Antonescu. Din conți­nu­tul lor aflăm că erau ana­li­zate: con­fi­gu­rația fron­tu­rilor, in­tenți­ile de ma­ne­vră ale co­man­da­men­telor ar­ma­telor bri­ta­nice, ame­ri­cane și so­vie­tice, ne­ce­si­tatea mă­su­rilor de pro­tec­ție contrainformativă etc. În urma aces­tor ac­ți­uni de in­for­mare se sta­bi­leau de re­gulă sar­ci­nile in­for­ma­tive pentru struc­tu­rile celor două ser­vicii, S.S.I. și Abwher. De exem­plu, la con­fe­rința din 10 aprilie 1942, co­lo­ne­lul Kintzel, din Sec­ția a II‑a a Sta­tu­lui Major al Ar­matei de Us­cat, șe­ful Fron­tu­lui de Est s‑a re­ferit la faptul că, până în acel mo­ment, Co­man­da­men­tul ger­man a subes­ti­mat va­loa­rea Ar­matei So­vie­tice. Prin­tre cau­zele acestei erori, ofi­țe­rul ger­man a men­țio­nat: „Con­clu­zii­lor trase de că­tre Ser­vi­ciul de In­for­ma­ții ger­man în urma răz­bo­iu­lui ruso‑fin­lan­dez, răz­boi în care Ar­mata So­vie­tică s‑a pre­zentat slab din punct de ve­dere al con­du­cerii ope­ra­țiu­ni­lor, in­struc­ției, dis­ci­pli­nei, mo­ra­lu­lui, do­tării și ser­vi­cii­lor de apro­vi­zio­nare. Aceste con­sta­tări le‑a fă­cut și Co­man­da­men­tul So­vie­tic care, drept con­se­cință, a în­lo­cuit pe ma­re­șa­lul Voroșilov de la con­du­ce­rea ar­matei prin ma­re­șa­lul Timoșenko. Acesta din urmă, în baza mi­siu­ni­lor pri­mite, a luat mă­suri de re­dre­sa­rea lip­su­rilor con­sta­tate în toate do­me­niile și în spe­cial pentru com­plec­ta­rea dis­ci­pli­nei, do­ta­rea ar­matei și re­fa­ce­rea mo­ra­lu­lui sol­da­tu­lui so­vie­tic”. In­te­re­santă este și o altă ca­uză a ero­rilor de evalu­are fă­cute de ger­mani: „Prin mă­su­rile de or­din contrainformativ lu­ate de că­tre or­ga­nele so­vie­tice, agenții Ser­vi­ci­ului de In­for­ma­ții ger­man nu au pu­tut pă­trunde în in­terio­rul U.R.S.S. pentru a cu­lege in­for­ma­ții într‑o zonă mai adâncă de 100-150 km de la fronti­eră. În această zonă s‑au pu­tut ob­ține date pre­cise de or­din in­for­ma­tiv, însă nu s‑au pu­tut ști ce se pe­trece în in­terio­rul U.R.S.S.. Dato­rită aces­tui fapt, nu s‑a pu­tut cu­noaște care sunt po­si­bi­li­tă­țile in­dus­tri­ale ale U.R.S.S., cu atât mai mult că majo­ri­tatea sta­telor ca­pi­ta­liste erau dis­puse să subes­ti­meze dez­vol­ta­rea in­dus­triei so­vie­tice, con­si­de­rând‑o nu­mai ca o crea­ție a pro­pa­gan­dei so­vie­tice, ea neexistând în rea­li­tate”[11].

Pen­tru exem­pli­fi­care se men­țio­nează că îna­inte de în­ce­pe­rea răz­bo­iu­lui contra URSS, Co­man­da­men­tul ger­man apre­cia că ar­mata so­vie­tică dis­pu­nea de circa 10 000 care de luptă. În rea­li­tate însă s‑a vă­zut mai apoi că, de la în­ce­pu­tul răz­bo­iu­lui și până în aprilie 1942 au fost dis­truse 26 000 care de luptă și to­tuși So­vi­e­tele mai dis­pun de 80 Bri­găzi care de luptă[12]. De ase­me­nea, ofi­țe­rul ger­man, că­ruia se pare nu‑i scăpa nici un amă­nunt din ana­liză, mai men­ționa că: „So­vi­e­tele au în­tre­bu­ințat mij­loace de in­du­cere în eroare a in­for­mato­rilor ofi­ciali cu oca­zia di­fe­ri­telor parăzi și fes­ti­vi­tăți mi­li­tare, fă­când să de­fi­leze ace­leași uni­tăți de mai multe ori și păs­trând un de­să­vâr­șit se­cret asu­pra no­ilor mij­loace de luptă, ca­mu­flajul și con­spi­ra­ti­vi­tatea fiind un spe­ci­fic al So­vi­e­telor. Abia după în­ce­pe­rea răz­bo­iu­lui ac­tual, s‑a pu­tut cu­noaște gra­dul de pre­gă­tire al Ar­matei Ro­șii”[13].

Un alt as­pect ex­trem de in­te­re­sat pre­zentat în ca­drul con­sfă­tui­rilor se re­feră la multe din ne­cu­nos­cu­tele Ar­matei Ro­șii, care au sur­prins Co­man­da­men­tul Ar­matei Ger­mane, ceea ce a dus în cele din urmă la eșe­cul cu­ceri­rii Mos­co­vei. Iată cum este pre­zentat de ana­liștii ger­mani: „În ceea ce pri­vește ar­mata so­vie­tică, Co­man­da­men­tul ger­man a fost sur­prins de apa­riția: ca­ru­lui de luptă de 52 de tone; tu­nu­lui ra­chetă; cum și de te­na­ci­tatea în luptă a sol­da­tu­lui roșu care, chiar în­cer­cuit, a re­zistat fără apro­vi­zio­nări, mâncându‑și ca­ma­razii morți, fiind în cele din urmă ca­pa­bili să atace și să scape de în­cer­cu­ire. De ase­me­nea, Co­man­da­men­tul ger­man a mai fost sur­prins la data de 4 de­cem­brie 1941, de apa­riția pe front în re­giu­nea Mos­co­vei, a ur­mă­toa­re­lor noi MU: 80 Di­vizii In­fante­rie; 80 Bri­găzii In­fante­rie; 10 Bri­găzi care de luptă; 25 Di­vizii Ca­va­le­rie. Toate aceste MU au apă­rut pe front în mo­men­tul când ger­ma­nii erau în plină ofen­sivă pentru cu­ceri­rea Mos­co­vei. Această ac­ți­une a fost în­tre­prinsă da­to­rită fap­tu­lui că tru­pele so­vie­tice din li­nia I‑a erau com­plet epui­zate și efec­ti­vele com­pletate cu ci­vili și co­pii. Exis­tența MU sem­na­late mai sus, nu a fost cu­nos­cută ger­ma­ni­lor prin nici un mijloc”[14]. Iată și con­clu­zia for­mu­lată de co­lo­ne­lul Kintzel: „Tre­buie să nu mai că­dem în gre­șeala de a subes­tima forța com­ba­tivă a ar­matei so­vie­tice și po­tenți­alul de răz­boi al URSS. Tre­buie să ne aș­tep­tăm că vom mai în­tâlni încă re­zis­tențe se­rioase în ofen­siva din pri­mă­vara aces­tui an. Nu tre­buie să con­tăm pe fră­mân­tări de or­din in­tern în URSS și nici pe o dezagre­gare a ar­matei so­vie­tice”[15].

Am citat în extenso din aceste do­cu­mente pentru a subli­nia că ofi­țerii ger­mani ofereu co­le­gi­lor lor din SSI și Sec­ției a II‑a a M.St.M. nu nu­mai o in­for­ma­ție des­pre va­loa­rea și tă­ria for­țelor ina­mi­cu­lui co­mun, dar mai ales mo­de­lul unei ana­lize reci, obi­ec­tive și cri­tice, fără cosmetizări și ex­pli­ca­ții po­li­tice, în care nu era omisă evi­denți­e­rea pro­pri­ilor slă­bi­ci­uni și li­mite în cu­noaș­tere. Me­sa­jul era foarte clar: ne­cu­noaș­te­rea ina­mi­cu­lui poate duce la sur­prin­dere, erori de co­man­da­ment și, prin ur­mare, la ine­vi­ta­bile eșecuri. De aici, ro­lul ex­trem de im­por­tant al in­for­ma­ții­lor în timp de cam­pa­nie. La fel de in­struc­tive pen­tru ofi­țerii SSI s‑au do­ve­dit in­for­ma­țiile fur­ni­zate de co­lo­ne­lul Rödler cu oca­zia consfăturirii din 23 iulie 1942. Prin­tre al­tele, ofi­țe­rul ger­man atră­gea atenția – la 41 de zile după pri­mul bom­bar­da­ment al avi­a­ției ame­ri­cane supra Ro­mâ­niei[16] -, că: „În Ori­en­tul Apro­piat se gă­sesc circa 150 de avioane ame­ri­cane, care, pro­ba­bil, vor fi uti­li­zate pentru ata­cul zo­nei pe­troli­fere din Ro­mâ­nia”. As­tăzi știm că ata­cul s‑a pro­dus peste mai bine de un an, la 1 au­gust 1943. Dato­rită mă­su­rilor lu­ate din timp, res­pec­tiv în­tări­rea ar­tile­riei anti­a­e­ri­ene ger­mane și ro­mâne din zonă și su­pli­men­ta­rea sis­te­mului de pro­tec­ție contrainformativă, re­zul­ta­tele ata­cu­lui au fost li­mi­tate. Pro­duc­ția de pe­trol nu a fost afec­tată în mod ho­tă­râ­tor, iar pa­gu­bele de par­tea avi­a­ției ame­ri­cane au fost în­sem­nate. Din 177 de bom­bar­di­ere care au ata­cat Valea Pra­ho­vei, 162 au ajuns în zona pe­troli­feră, 41 au fost do­bo­râte, 88 s‑au îna­poiat la bază, din care 55 cu ava­rii (unele au ate­ri­zat pe parcurs), iar 147 avi­a­tori au mu­rit în ac­ți­une, 116 fiind luați pri­zo­ni­eri[17]. Și tot cu oca­zia con­fe­rin­ței din 23 iulie 1942, ace­lași co­lo­nel Rödler atră­gea atenția că ar­mata ame­ri­cană este destul de pu­ter­nică „pen­tru a în­tre­prinde o ac­ți­une, fie în Ves­tul Eu­ro­pei (în Ir­landa se află as­tăzi circa 100 000 ame­ri­cani), fie în Ori­en­tul Apro­piat”[18]. Eva­lu­are co­rectă, în­tru­cât ac­țiu­nea se va pro­duce peste doi ani, la 6 iu­nie 1944, cu­nos­cută sub nu­mele de „Ope­ra­țiu­nea Overlord” sau „Ma­rea de­bar­care”.

Se pare că spe­cia­liștii S.S.I. au de­prins re­pede sis­te­mul de ana­liză și acri­bia ofi­țe­rilor ger­mani, așa în­cât în evalu­a­rea pre­zen­tată Pre­șe­dinției Con­sili­ului de Miniștri, la sfâr­șitul lu­nii martie 1943, des­pre situa­ția și po­si­bi­lită­țile Ar­matei So­vie­tice, se for­mu­lează ur­mă­toa­rea con­clu­zie: „Ar­mata So­vie­tică în urma ofen­si­vei de iarnă a su­ferit pier­deri foarte mari în efec­tive și mate­ri­ale. Gu­ver­nul și co­man­da­men­tul so­vie­tic, ju­de­când po­si­bi­lită­țile sale în per­so­na­lul de co­mandă, forțe vii și mate­ri­ale, a ajuns la ho­tă­râ­rea de a lupta cu mase de uni­tăți blin­date și me­ca­ni­zate, prin care speră a da lo­vi­tura de­ci­sivă tru­pe­lor ali­ate. Pentru aceasta face toate efor­tu­rile în ve­de­rea fa­bri­cării în masă de tancuri și or­ga­ni­za­rea nu­me­roa­se­lor uni­tăți blin­date și mo­to­me­ca­ni­zate, pe care le an­ga­jează în luptă până la com­pleta lor ni­mi­cire, for­mând însă me­reu uni­tăți noi. Sursa prin­ci­pală de fa­bri­cație a mij­loa­ce­lor și or­ga­ni­za­rea uni­tă­ților blin­date o for­mează re­giu­nea Urali. Des­fă­șu­ra­rea ac­tu­ală a ofen­si­vei de iarnă a So­vi­e­telor dusă cu un im­por­tant nu­măr de M.U. și în spe­cial de blin­date se pare că a mar­cat din partea Axei o ten­dință de a su­praes­tima po­si­bi­lită­țile so­vie­tice, fe­no­men cu to­tul con­trar ce­lui de la în­ce­pu­tul răz­bo­iu­lui, când forța Ar­matei Ro­șii a fost subes­ti­mată”[19]. Pro­ba­bil că la aceste as­pecte se re­fe­rea Eu­gen Cristescu atunci când a afir­mat că „în fapt, această co­la­bo­rare (din­tre S.S.I. și Abwher – n.n.), s‑a sol­dat cu reale câș­ti­guri pentru Ser­vi­ciul de In­for­ma­ții Ro­mân”. Fie și prin aceste ates­tări do­cu­men­tare, se conturază pentru isto­rio­gra­fia do­me­ni­ului teza con­form că­reia schim­bul de in­for­ma­ții și coo­pe­ra­rea dintre ofi­țerii S.S.I. cu pro­fe­sio­niș­tii ger­mani ai fron­tu­lui se­cret a fost o ex­pe­ri­ență ex­trem de utilă. Din ne­fe­ri­cire, acesta nu a pu­tut fi va­lori­fi­cată în pe­rioada care a ur­mat, da­to­rită pier­de­rilor dezastruoase pe Fron­tul de Est, iar în do­me­niul in­for­ma­ți­i­lor ast­fel de eșecuri se plă­tesc une­ori foarte scump.

După ac­tul de la 23 au­gust, din or­di­nul Co­man­da­men­tu­lui Ar­matei So­vie­tice de ocu­pație, struc­tu­rile in­for­ma­tive ale S.S.I. care ac­ti­va­seră pe Fron­tul de Est au fost des­fi­in­țate, iar asu­pra ofi­țe­rilor și a do­cu­men­telor in­for­ma­tive în­toc­mite de ei, s‑a de­clan­șat o ade­vă­rată „vâ­nă­tore de vră­ji­toare”. Do­cu­men­tele din ar­hiva Fron­tu­lui de Est au fost fie dis­truse, fie au luat ma­siv dru­mul Mos­co­vei. În tim­pul re­gi­mului co­mu­nist, majo­ri­tatea ofi­țe­rilor S.S.I. au fost con­dam­nați la ani grei de tem­niță, fiind acu­zați de „ac­ti­vi­tate in­tensă contra cla­sei muncitoare”. O ast­fel de abe­rație ve­nea să aco­pere ade­vă­rul, și anume ex­pe­ri­ența co­ple­și­toare acu­mu­lată în tim­pul cam­pa­niei de re­în­tre­gire na­țio­nal‑sta­tală din cel de‑Al Doi­lea Răz­boi Mon­dial. În schimb, după cum se cu­noaște foarte bine, ofi­țe­rii Abwherului din struc­tu­rile Fron­tu­lui de Est – în frunte cu Reinhard Gehlen[20] și în­treaga sa ar­hivă -, au avut o altă soartă[21]. Au fost re­cu­pe­rați de ame­ri­cani și puși ime­diat la lu­cru, ex­pe­ri­ența lor in­for­ma­tivă contra so­vie­ti­cilor fiind fo­lo­sită, nu nu­mai la fun­da­men­ta­rea struc­tu­rilor in­for­ma­tive ale re­gi­mului de­mo­cra­tic din Ger­ma­nia Fe­de­rală ci mai ales la con­frun­ta­rea Est‑Vest din tim­pul răz­bo­iu­lui rece, al că­rui dez­no­dă­mânt, de ase­me­nea, îl cu­noaș­tem acum foarte bine. Con­ti­nui­tatea și dis­conti­nui­tatea în ac­ti­vi­tatea de in­for­ma­ții par să de­vină ast­fel ele­mente fun­da­men­tale în sta­bili­rea coe­fi­ci­en­ților de va­loare și a efi­ci­enței în do­me­niul ac­ti­vi­tă­ții de in­for­ma­ții, iar Eu­gen Cristescu are me­ritul de a fi in­tuit acest as­pect. În fi­na­lul ra­por­tu­lui său des­pre Or­ga­ni­za­rea și acti­vi­ta­tea S.S.I, amin­tește des­pre „fi­rul de conti­nui­tate și tra­diție in­for­ma­tivă”, care în con­cepția sa ar tre­bui să se spri­jine „pe spi­ritul de so­li­da­ri­tate și de în­țele­gere, ca și pe suc­ce­siu­nea ge­ne­ra­ți­i­lor”. Fără în­do­ială că este un me­saj peste timp transmis de Eu­gen Cristescu no­ilor ge­ne­rații de pro­fe­sio­niști ai do­me­ni­ului. ————————————————————————————- [1] Vladimir Alexe, Abwehr contra FBI. Secrete bine păzite, Editura Românul, Bucu­rești, 1992, p. 25. [2]Vezi pe larg la Cristian Troncotă, Din istoria unei colaborări SS1‑Abwehr 1937‑1940, în „Magazin istoric”, iulie‑septembrie 1994. [3] Arh. NIC., fond. PCM –SSI, Politica externă a României, dosar nr. 2/1.037, f. 286. [4] Arh. SRI, fond „p”, dosar nr. 80 536, fila 9. [5] Ibidem, fond „d”, dosar nr. 3.717, f. 23‑27. [6] Vezi pe larg la Horia Sima, Sfârșitul unei domnii sângeroase (10 decembrie 1939‑6 septembrie 1940), Ediția a 11‑a, Colecția „Omul nou”, Madrid, 1990, p. 439 și urm. [7] Arh.SRI, fond „d”, dosar nr. 3 717, f. 28. [8] Ibidem, f. 30. [9] Ibidem, f. 31. [10] Ibidem, dosar nr. 88 438, f. 43‑44. [11] Arh. NIC, fond PCM‑Cabinet Militar Ion Antonescu, dosar 383/1942, f. 3. [12] Ibidem. [13] Ibidem, f. 5. [14] Ibidem, f. 6. [15] Ibidem, f. 8. [16] Primul atac aerian american asupra României (și Europei), având ca obiectiv zona Ploiești s‑a petrecut la 12 iunie 1942. La raid au participat 13 bombardiere B‑24 (utilizate prima dată în operații militare) care au aruncat bombe la întâmplare, de la Constanța la Ploiești. În­che­iat cu un eșec total, bombardamentul nu a fost anunțat oficial de SUA, dar nici de autoritățile germane și române, care nu erau interesate să se afle că aviația americană era capabilă să efec­tueze bombardamente asupra unor obiective din Europa. (Vezi Istoria României în date, coor­do­nator Dinu C. Giurescu, Editura enciclopedică, București, 2003, p. 455). [17] Ibidem, p. 457‑458. [18] Arh. NIC, fond PCM‑Cabinet Militar Ion Antonescu, dosar 94/1941, f. 61‑62. [19] Arh. SRI, fond „d”, dosar nr. 6456, f. 1‑16. [20] Născut în 1902, la Erfurt, după absolvirea școlii de ofițeri, în 1921, Gehlen a fost repartizat la arma artilerie. Numit la comanda Serviciului de Informații al forțelor germane de pe frontul de Est, în 1942, Gehlen a dovedit calități profesionale de excepție, reușind să pună bazele unei vaste rețele de agenți pe teritoriul URSS. Evaluarea acestor informații, alături de cele provenite de la agenții SSI, erau făcute, după cum atestă documentele, de către ofițeri germani specialiști, în cadrul consfătuirilor periodice cu ofițerii români. [22] Vezi pe larg mai nou, cu referințe bibliografice Cristian Troncotă, Ioan Bidu Horațiu Blidaru, Serviciile Secrete ale Franței, Germaniei, Italiei, Spaniei și Portugaliei înainte și după Războiul Rece, Editura Elion, București, 2004, p.83‑84.

Prof. Univ. Dr. Cristian Troncotă

Prof. Univ. Dr. Cristian Troncotă

sursa : Art-Emis

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press