ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "erou roman"

erou roman

,

Ion Grigore nu știa să citească,  dar ce ușor a citit în ochii semenilor  dorința  lor de libertate! Nu știa să scrie, dar ce frumos a scris istorie. Nu dorea război, dar gândul   că  doar  jugul ne lega  de turci nu i-a dat pace.

După un secol de altă pace, dacă eroul ar învia,  lucrările prahovenilor Paul D. Popescu ,  Ioan Georgescu Arvatu, dar și  documentele din colecția  domnului Vasile State, primarul  comunei Dumbrăvești,  i-ar folosi ca oglindă.

Grigore, primul copil al soților Ion Olteanu și Ilinca,  s-a născut la 5 iunie 1850  în Dumbrăvești, localitate care făcea parte din comuna Mălăiești.  În certificatul de naștere este trecut IOAN ( numele) și GRIGORIE (prenumele).  Localitatea, atestată documentar încă din anul 1421, este așezată la 25 km. de Ploiești, pe drumul vechi care se numea „Drumul Teleajenului” și  „Drumul Sării” și făcea legătura dintre Ploiești și cetatea Brașovului.

ION GRIGORE

ION GRIGORE

În  anul 1870, Grigore Ioan este recrutat la arma pedestră și  repartizat la Batalionul 2 Vânători, iar în primăvara anului 1871  este încorporat.

Primul battalion de vânători luase ființă în anul 1861 la Iași, pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.  În 1866 se înființează al doilea batalion  la București, cei mai mulți recruți provenind din județele  Prahova și Dâmbovița. În 1868 erau deja patru batalioane. În martie, 1877, în contextul reorganizării armatei române, Batalionul 2 Vânători a fost cuprins în Brigada 1 de infanterie – comandată de colonelul ploieștean  Grigore Cantilli, care făcea parte din divizia a IV-a.

La 4/16 aprilie 1877 se încheia Convenția româno-rusă. Ea urma să guverneze relațiile dintre cele două state pe perioada războiului ruso-turc.

În data de 6/18 aprilie s-a decretat mobilizarea generală. Grigore Ioan ajunge la Batalionul 2 Vânători, mutat între timp la Ploiești. Potrivit sistemului de recrutare de atunci, unitățile militare care aveau garnizoane în Ploiești erau formate în majoritate din prahoveni.

În ziua de 28 aprilie/10 mai, Batalionul 2 Vânători ajunge la Oltenița, având drept obiectiv apărarea acestui teritoriu din fața Turtucaiei în cazul  în care turcii ar fi încercat să pătrundă în țară .

La 9 și 10 mai 1877,  Adunarea Deputaților și Senatul proclamau, într-un cadru solemn, Independența României.

În noaptea de 9 mai 1877, armata rusă sosită la Dunăre preia pozițiile deținute până atunci de soldații români.

A doua zi, Divizia a IV-a  pornește  spre  București. Batalionul 2 Vânători  rămâne mai bine de o lună aici pentru serviciul de garnizoană. Vânătorii au fost preferați dorobanților  întrucât  aveau în dotare puști Peabody, mult mai performante, iar uniformele lor erau mai frumoase.  Grigore Ioan și ceilalți vânători dau onorurile și asigură paza la vizita țarului Alexandru  al  II-lea  la  București.

La 17/21 iunie, Batalionul 2 Vânători părăsește Capitala pentru a apăra din nou linia Dunării.

După cucerirea orașului Nicopole, rușii atacă Plevna, dar sunt învinși de turci în luptele purtate în zilele de 8/20 iulie și 18/30 iulie. Marele duce Nicolae trimite o telegramă domnitorului Carol cerându-i ajutor.

Între 21-24 iulie, stil vechi,  Divizia a IV-a trece Dunărea. O parte a acesteia a fost lăsată la Nicopole. Batalionul 2, împreună cu  alte unități, a fost amplasat peste Vid, formând avangarda, sub comanda colonelului Cantilli.

Principele Carol I, comandantul armatei de vest, hotărește atacul general asupra Plevnei pentru 30 august/11 septembrie 1877.

Alexandru Candiano - Popescu, erou al Războiului de Independență

Alexandru Candiano – Popescu, erou al Războiului de Independență

În ziua atacului redutei Grivița, la comanda Batalionului 2 Vânători vine Alexandru Candiano Popescu.

Trei  încercări de cucerire a redutei Grivița 1 lasă în urmă mari pierderi.

În a patra încercare, soldații Batalionului 2 Vânători  pătrund în redută.  Iureșul lor părea de neoprit. Turcii încearcă să scape, retrăgându-se spre Plevnița. Sprea nu fi recunoscut de români,  steagul redutei  fusese înfășurat. În fuga lui, stegarul se  împiedică și, în cădere, nu poate opri desfacerea steagului. Soldatul din Dumbrăvești îl ajunge din urmă, se luptă cu turcul,  îl străpunge  cu baioneta  și îi ia steagul. Când  doi  turci, răsăriți ca din pământ, încearcă să recupereze drapelul, lui  Grigore Ioan îi sar în ajutor sergentul Stan Gheorghe și caporalul Nica Vasile…

Cu pălăria de vânător  străpunsă de trei gloanțe, cu steagul românesc în inimă și cu cel turcesc în mână, eroul răsuflă ușurat.  Își făcuse datoria…

Batalionul 2 Vânători din Ploiești și regimental 14 Dorobanți Roman au reușit să captureze la Grivița și trei tunuri otomane. După război, două dintre ele au fost dispuse de o parte și de alta a statuii lui Mihai Viteazul din Piața Universității București, iar al treilea în fața marelui corp de gardă de la Palatul domnesc.

La  1 septembrie 1877, Candiano Popescu și cei trei vânători , Grigore Ioan, Stan Gheorghe și caporalul Nica Vasile s-au prezentat cu steagul capturat la cartierul general al armatei române și au fost decorați de domnitorul Carol I și de comandantul armatei ruse, marele duce Nicolae. Din descrierea lui George Coșbuc, steagul capturat era de mătase verde, cu margini și ciucuri de aur. În mijloc se afla semiluna, cusută cu fir de aur. Împrejurul ei erau slove turcești și învățături din Coran, toate de aur.

A doua zi, cei patru au prezent drapelul lui Alexandru al II-lea. Țarul, văzând că pălăria lui Ion Grigore este pătrunsă de gloanțe, i-a zis domnitorului Carol I : ”Monseniore, această pălărie prețuiește cât steagul”.  Cei patru eroi au fost decorați cu Crucea Sfântului Gheorghe .

La 8 septembrie 1877, Grigore Ioan este avansat sergent. Se afirmă și în luptele care urmează până la capitularea Smârdanului și Vidinului.

Declanșarea  războiului de independență a determinat apariția unor noi gazete cu titluri sugestive: România Liberă, Steaua României, Războiul , Dorobanțul.

Valoarea armatei române este remarcată de presa română, dar și de cea străină. Ziarul Italian La Guerra D’Oriente din 18 noiembrie 1877 scria:  „Armata română a fost crud încercată, dar ea a arătat curaj  și o constanță mai presus de orice elogiu. […] Toate ziarele sunt de accord că România poate fi mândră de armata sa”.

Ziarul englez The Times apreciază că  „domnitorul Carol, el însuși un Hohenzollern și din neam de războinici, poate fi pe drept cuvânt mândru de tinerele sale trupe”.

În anul 1878, la începutul verii, autoritățile române hotărăsc demobilizarea.  Grigore Ioan se întoarce acasă cu pieptul plin de decorații: Virtutea Militară, Crucea Sfântul Gheorghe, Crucea Trecerii Dunării, Marea Cruce a Ordinului Steaua României, Steaua României în grad de cavaler.

A trăit până la 19 septembrie 1915. În ziua de 24 septembrie/7 octombrieI a fost înmormântat cu onoruri militare la Dumbrăvești.

Reprezentanți ai autorităților județene, veterani de război și mulți locuitori din localitatea natală și din comunele vecine l-au însoțit pe ultimul drum.

Moartea eroului a fost anunțată în ziarele vremii:

ALBINA, 27 septembrie, 1915:   „ A încetat din vieață veteranul Grigore Ioan care în luptele pentru neatârnare s-a deosebit prin vitejia sa, luând un steag turcesc.

Înmormântarea s-a făcut în comuna Mălăiești, județul Prahova”.

UNIREA, 12 octombrie, 1915: „L’ Independence Roumaine aduce următoarea veste emoționantă:  Se anunță din Ploiești, că în comuna Mălăiești a încetat din vieață veteranul Grigore Ioan, unul dintre eroii războiului de independență și el a fost cel ce la asaltul Griviței a prins întâiul steag turcesc și l-a depus la picioarele prințului Carol. După războiul din 1878, Grigore Ioan a trăit în mizerie și n-a încetat să lucreze pentru susținerea unei familii foarte numeroase.

Ne înduioșăm în fața modestului mormânt al acestui brav care a lăsat în urmă-I  un nume scump românilor, un nume nemuritor înscris pe glorioasa pagină a țării sale”.

UNIVERSUL , 23 septembrie/ 6 octombrie 1915:    […]  „Fapta vitejească a lui Grigore Ioan i-a atras admirația  și iubirea întregului neam românesc”.

Din inițiativa profesorului Ion Gergescu Arvatu, arhitectul Toma T. Socolescu  a realizat în anul 1937 prima troiță închinată lui Grigore Ioan . Făcută din lemn de stejar, ea avea o înălțime de șase metri  și un soclu de beton.

În 1971, sculptorul Nicolae Kruch îi ridică eroului din Dumbrăvești un monument, amplasat chiar în centrul comunei.

Cine trece prin orașul Ploiești are prilejul să viziteze  „Monumentul Vânătorilor”, cel mai important monument din țară dedicat soldaților din Războiul de Independență. A fost înălțat de  Georgio Vasilescu în anul 1897.

La  „Muzeul Ceasului”, vizitatorul are prilejul să admire „Ceasul celor trei voinici”. Pe capacu-i de aur apar figurile legendare ale vânătorilor care au capturat steagul otoman…

L a   c  l i p e   d e    a u r ,  c e a s   d e   a u r !

SURSE DOCUMENTARE:

Georgescu- Arvatu, Ioan,  Sergentul Grigore Ion, Lucrare prefațată de D.D. Munteanu-Râmnic, Ploiești, Biblioteca Școalei secundare,Tipografia Românească, 1937.

Paul D. Popescu, Grigore Ion, Editura Noel Computers, Ploiești, 1988.

Direcția Generală a Arhivelor Statului din România, filiala Arhivelor Statului, județul Prahova, Prahovenii în lupta pentru  unitate și independență națională , vol. 1, 1848 -1914, București, 1992.

Paul D. Popescu, Ploieștii și Prahova în vremea dobândirii independenței de stat a Romaniei,  Editura Ploiești – Mileniul III, Ploiești, 2002.

Vasile Pasailă, Presa în istoria modernă a românilor, Editura Fundației Pro, București, 2004.

Constantin Ucrain,, Constantin Chiper, Personalități militare prahovene, Editura PRINTEURO, Ploiești, 2004, p.6

Marian Chirulescu, Paul D. Popescu, Gabriel Stoian, Personalități prahovene, dicționar bio-bibliografic,Editura Premier, Ploiești, f.a.

Interviu cu  Valentin State, primarul comunei Dumbrăvești.

Documente, colecția domnului Valentin State.

Pentru sprijinul acordat adresăm mulțumiri doamnilor Valentin State, Cornel Grigore și doamnei Mihaela Tudose (comuna Dumbrăvești).

FOTO:
Grigore Ioan (Muzeul Județean de Istorie și Arheologie, Prahova).
Mormîntul eroului Grigore Ioan(foto: N.P Redi)
Monumentul Grigore Ioan (foto: N. P. Redi)
Atacul de la Grivița (altorelief -Monumentul Vânătorilor)
Icoană din anul 1877 (colecția Mihaela Tudose.)
Colecția de documente Valentin State
 Ziarul Albina- colecția Valentin State
Monumentul vânătorilor-foto: N. Petrescu Redi
Comuna Dumbrăvești azi- foto N. P. Redi
Alexandru Candiano Popescu(Muzeul de Istorie și ARHEOLOGIE, Prahova)
Grigore Cantilli (Muzeul de Istorie, Prahova)
Biserica P1050943 Foto130-Monumentul V+ón¦âtorilor MORMANTUL P1050952

 

CAPTURAREA STEAG P1060171  MONUMENTUL EROULUI P1050959
în ALBINA, Revistă Enciclopedică Populară, 27 septembrie 1915, este anunțată moartea lui Grigore Ioan.
UNIVERSUL LITERAR , 19 DECEMBRIE 1911. Sărbătorirea eroului Grigore Ioan
icoana - 1877, Dumbravesti

Alexandru Candiano - Popescu, erou al Războiului de Independență

Alexandru Candiano – Popescu, erou al Războiului de Independență (Muzeul de Istorie și ARHEOLOGIE, Prahova)
Grigore Cantilli- erou al Razboiului de Independenta -document ext
Grigore Cantilli (Muzeul de Istorie, Prahova)

Publicat de autor:  Nicolae Petrescu Redi – romaniabreakingnews.ro

,

Avram_Iancu

La 2 septembrie 1848, în Adunarea de la Blaj, 60.000 de moți refuză „uniunea” cu Ungaria și îl aleg comandant pe Avram Iancu.

În preajma izbucnirii revoluției pașoptiste maghiare din Ungaria și Transilvania, în luna martie 1848, Avram Iancu se găsea cancelist laTârgu Mureș, alături alte câteva zeci de tineri români.

Avram Iancu s-a născut în Țara Moților, în satul Vidra de Sus, actualmente denumită Avram Iancu, județul Alba. Cel dintâi despre care se mai pomenește din familia lui Avram Iancu este bunicul său, Gheorghe Iancu, care ar fi fost preot ortodox și ar fi luat parte la răscoala lui Horea din anul 1784. Unele surse afirmă că Gheorghe Iancu ar fi fost rudă cu Horea. Bunicul său a trecut la cele veșnice probabil înainte de anul 1812.

Gheorghe Iancu a avut șapte copii, pe Sântioana, Maria, Zamfira, Ana, Alisandru, Avram și Ioan. Alisandru Iancu va fi tatăl legendarului erou Avram Iancu.

Alisandru s-a născut în anul 1787, s-a căsătorit cu Maria Gligor și va moșteni casa bătrânească a familiei. Alisandru Iancu era iobag, la fel ca și toți străbunii săi, însă fiind la fel de bun gospodar ca și aceștia, ajunge să fie „pădurar”, fiind astfel un fel de „om al stăpânirii” pentru că datorită atribuțiilor sale venea în contact cu autoritățile vremii. Alisandru Iancu va avea doi copii, pe Ioan și pe Avram.

Primul copil, Ioan, s-a născut în anul 1822 și va ajunge preot ortodox.

Avram Iancu, viitorul erou național, s-a născut în anul 1824. Data exactă la care s-a născut Avram nu a rămas menționată exact, dar după mărturisirile eroului el s-ar fi născut „la vremea cireșelor”. Ținând cont că în munți cireșele se coc mai târziu datorită climei mai aspre, e posibil ca el să se fi născut în luna iulie sau august.

Avram Iancu nu a fost căsătorit niciodată și nu a avut urmași direcți. Unele surse de informare spun că al ar fi avut în tinerețe, în timpul revoluției pașoptiste, câteva legături amoroase (dintre care cel puțin una cu o unguroaică), însă nici una nu este bazată pe dovezi, nici măcar slabe de tot. Toate acestea sunt până în ziua de azi speculații, făcute de diverși autori din varii motive.

Primele informații despre revoluția de la Viena

…au ajuns în Transilvania la 21 martie 1848 prin intermediul ziarelor din Pesta. La 22 martie, canceliștii din Târgu Mureș (200 de tineri de toate naționalitățile) au adresat împăratului austriac un memoriu, care, acoperit cu semnături, a fost prezentat la 24 martie primarului orașului Târgu Mureș. La 25 martie, tineretul maghiar din Târgu Mureș a organizat o manifestație patriotică, invitați fiind și canceliștii români Obiectivul principal al tineretului maghiar era „uniunea cu patria soră” și abia după aceea eliberarea maselor largi din jugul șerbiei. Cu toate că inițial și tinerii români au fost de acord cu principiile libertăților proclamate de revoluția ungară, ei au ținut să precizeze următoarele, prin glasul lui Alexandru Papiu-Ilarian:

„Ca român, semnez petiția cu condiția ca, în cazul când s-ar realiza drepturile poporului și egalitatea sa, să se asigure tuturor națiunilor de limbă felurită din Transilvania și Ungaria existența națională și limba maternă, iar eliberarea din iobăgie să se îndeplinească fără nici o despăgubire bănească, deoarece țăranii au plătit destul, chiar prea mult, timp de mai multe secole, de când nobilii le uzurpă nu numai drepturile civile, ci și pe cele sacre umane.”

— Dragomir, op. cit.

iar Samuil Poruțiu, cerând să vorbească în întrunirea canceliștilor, a cerut

„să nu li se pretindă a fi toate numai ungurește… Pentru ce să fie chiar și Dumnezeu ungur? Să jurăm pe Dumnezeul popoarelor!”, dar a fost întrerupt de canceliștii maghiari, care au cerut „Uniune sau moarte! Să ne unim cu Țara Ungurească, pentru că altminteri pierim!”.

Tinerimea maghiară nu admite concesii. Replica primită de Poruțiu din partea scriitorului maghiar Urházy, reprezentant de seamă al generației tinere este sugestivă:

„Domnia-ta ai semnat doar uniunea! Domnia-ta, concetățene Poruțiu, ești de-acum ungur!”

La această manifestare a fost prezent și Avram Iancu. Jigniți de insistența cu care tinerii români își apără opiniile, tinerii maghiari îi vor supraveghea cu mare atenție pe Iancu și pe colegii săi.

La 26 martie 1848, în casa în care locuia Avram Iancu la Târgu Mureș, a avut loc o întrunire a tinerilor români, pentru a-l asculta pe Nicolae Bârle care sosise de la Blaj, unde avusese loc o întrunire a intelectualilor români. Sfatul tinerilor a decis ca în duminica Tomii să țină o adunare națională la Blaj, cu scopul „de a se face pașii necesari în cauza națională”.

La 1 aprilie 1848, Iancu, alături de alți tineri români printre care Alexandru Papiu-Ilarian, Samuil Poruțiu și Florian Micaș, a sosit la Blaj, luând parte la consfătuirea politică.

De la Blaj, Avram Iancu a plecat în munți, la moții săi, unde a ajuns la 6 aprilie. La această dată s-a desfășurat adunarea românilor de la Câmpeni, iar în zilele următoare a luat parte la întrunirile convocate de Simion Balint și Ioan Buteanu.

Au fost convocate întruniri ale poporului la Abrud, Câmpeni și Bistra, pentru a se dezbate punctele unui memoriu care urma să fie remis guvernuluiIancu a contribuit la aceste adunări prin informațiile aduse de la Blaj, iar Buteanu prin cele aduse de la Cluj.

Avram Iancu, împreună cu Simion Balint, au pornit prin satele de mai sus de Câmpeni, pe Râul Mare și Râul Mic, pentru a sta de vorbă și a mobiliza oamenii pentru acțiune politică.În această perioadă, în urma informărilor venite din partea unor funcționari unguri din zonă, Iancu a fost catalogat de către guvern drept „primejdios” și s-a ordonat arestarea lui.

Invitat la Târgu Mureș de președintele Tablei regești, Iancu a plecat spre acest oraș. Scapă de arestare deoarece guvernul nu emisese ordinul de arestare. Nu același lucru se va întâmpla cu tânărul avocat din Cluj, Florian Micaș, care va fi arestat câteva zile mai târziu. După discuția cu președintele Curții de Apel, Iancu s-a întors urgent spre casă, făcând pe drum un singur popas, la Blaj, unde s-a pus la curent cu deciziile politice ale fruntașilor români.. În scurt timp, el a adresat moților săi următorul apel:

„Cereți vârtos să se șteargă iobăgia, pentru că, lucrând pe nimica de vreo zece sute de ani în brazdele domnilor, ați plătit și de o sută de ori pământul care vă dădea hrana vieții de pe o zi pe alta, cu atât mai mult că l-ați plătit degeaba, pentru că acela a fost al vostru și pentru el s-a vărsat sângele strămoșilor voștri…

Să caute de aceea cu toții a se uni cu poporul, declarând fără sfială ungurilor că nu se odihnesc până ce nu se va recunoaște prin lege națiunea română și până ce nu va fi reprezentată în dietă, pentru a putea judeca în ce chip și sub ce condiții să se unească cu Țara Ungurească”

— Dragomir, op. cit.

Tot la Blaj, Iancu a aflat că guvernatorul Transilvaniei, contele ungur Teleki, a interzis ținerea adunării naționale românești programată pentru data de 30 aprilie 1848, la Blaj. I s-a cerut episcopului român să întrunească la o altă dată un număr mic de clerici și pe conducătorii laici pentru redactarea unui memoriu către dietă. Măsura aceasta urmărea diminuarea forței politice a românilor, motiv pentru care se ia hotărârea de a se continua demersurile pentru adunare.[23]. Episcopul român greco-catolic Lemeny, cunoscut ca adept al unirii Transilvaniei cu Ungaria, a primit din partea guvernatorului solicitatea de a pleca în munți pentru a-i liniști pe moți și pentru a pune capăt adunărilor de popor.

În același timp, după Paști, autoritățile ungare din Transilvania au declarat starea de asediu și au început să ridice spânzurători prin satele românești, pentru a-i intimida pe români și a-i determina să nu participe la Adunarea Națională de la Blaj din 30 aprilie.

Episcopul greco-catolic Lemeny a interzis preoților români greco-catolici să se prezinte la adunare, iar coloanele de țărani români au încercat să fie oprite prin diferite metode: amplasarea de trupe pe traseul acestora, interdicția de a trece podurile, confiscarea tuturor ambarcațiunilor cu care se puteau trece râurile, etc. Întrunirea românilor din duminica Tomii s-a ținut deci fără aprobarea guvernatorului Transilvaniei. Fruntașii români au căutat să formuleze revendicările românești și au discutat programul adunării naționale. Consfătuirile au fost prezidate de Simion Bărnuțiu, cu care Iancu s-a înțeles foarte bine.

La Adunarea Națională de la Blaj din 30 aprilie 1848, Avram Iancu a participat, alături de Ioan Buteanu, în fruntea a 2.000 moți, fiind primit cu entuziasm de românii prezenți la adunare. Iancu, Buteanu și Papiu-Ilarian își asumă riscul și, sfidând samavolnicia lui Teleki, prezintă revendicările românești. Reprezentanții autorității publice veniți să citească ordinul de dizolvare a adunării sunt nevoiți să le acorde celor trei tribuni certificate de bună purtare și asigurarea că nu vor suporta consecințe ulterioare.

Lozinca sub care Iancu mobilizase oamenii era:

 „Voi sunteți poporul!”.

La 1 mai 1848, numeroasa ceată a moților s-a întors acasă, condusă de Avram Iancu. În munți, Iancu a început să mobilizeze românii pentru participarea la a doua Adunare Națională de la Blaj, programată pentru 3/15 mai 1848. Moții nu au mai așteptat deciziile politice ale austriecilor sau maghiarilor, ei încetând din proprie inițiativă să se mai considere iobagi. Au refuzat să mai presteze slujbe iobăgești și să mai plătească taxele urbariale. Starea lor de spirit neconvenind autorităților maghiare, șpanul Lazar a fost trimis la 5 mai 1848 la Vidra de Sus, pentru a vorbi românilor. Fiind o zi de duminică, oamenii erau la biserică. Șpanul a încercat să le vorbească, dar a fost întrerupt de moți. Aflând că li s-a citit românilor o proclamație, a cerut-o și aceasta i s-a dat și citit de către Alisandru Iancu, tatăl lui Avram. În încheiere, Avram Iancu a adăugat de la sine: „Românii nu vor cerși libertatea de la unguri, ei sunt destul de tari ca să și-o stoarcă prin luptă.”

La Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15 mai 1848, Iancu a participat în fruntea a 10.000 de moți, organizați și disciplinați militărește. El a sosit la Blaj în data de 15 mai și a luat parte la toate discuțiile, iar moții săi au asigurat paza și ordinea adunării, la care au participat zeci de mii de țărani români, precum și revoluționari moldoveni și munteni. De asemenea, Iancu a vorbit românilor, expunându-le și explicându-le revendicările națiunii române din Transilvania.  La această adunare s-a decis trimiterea a două delegații românești, una la Viena, pentru a prezenta împăratului doleanțele românilor, iar alta la Cluj, pentru a le prezenta Dietei Transilvaniei.

La sfârșitul lunii mai 1848, Iancu, alături de fruntașii români din Munții Apuseni, au ținut o consfătuire la Câmpeni, pentru a decide atitudinea de urmat în privința iobăgiei, care încă nu fusese ștearsă legal. Iancu a susținut îndeplinirea sarcinilor iobăgești până la clarificarea legală a situației și doar dacă nu se va rezolva legal, să încerce să își obțină drepturile prin forță.

La 4 iunie, baronul Perenyi a înaintat un raport despre situația din Munții Apuseni, iar ca urmare, la 6 iunie 1848, comisarul guvernului din Pesta a ordonat luarea de măsuri severe împotriva lui Avram Iancu. Aflat la Sibiu, Avram Iancu a aflat noile știri despre situația politică din Transilvania: guvernul Transilvaniei, întrunit în ziua de 29 mai la Cluj, decretase unirea Transilvaniei cu Ungaria, fără să se dezbată memoriul românilor care constituiau majoritatea în Transilvania (1.250.000 români față de cca 600-700.000 maghiari și 250.000 sași), precum și dizolvarea Comitetului Național Român de la Sibiu, amenințând cu pedepse aspre pe cei care ar îndrăzni să mai convoace adunări.

În urma masacrului de la Mihalț, în care 12 țărani români au fost uciși de grănicerii secui și gărzile naționale maghiare din Aiud, iar alte câteva zeci au fost răniți, Avram Iancu decide să plece la 5 iunie 1848 de la Sibiu în Țara Moților și să strângă moții pentru a se putea apăra în caz de nevoie. La 6 iunie Iancu a ajuns în Țara Moților și a ținut la Bucium Cerbu o adunare, informând oamenii despre deciziile politice maghiare și despre deteriorarea situației generale, mulți țărani români fiind ținta maltratărilor.

La sfârșitul lunii mai 1848 la Abrud s-a format garda națională maghiară, iar Iancu a fost amenințat de autoritățile locale și somat să lase românii să continue prestațiile iobăgești și în continuare. Starea de spirit a românilor era ca atare foarte neliniștită, mai ales că funcționarul Nemegyei ceruse la 7 iunie să se trimită în munți trupe de secui de la Aiud. Ca urmare, la 9 iunie 1848, la târgul ținut la Câmpeni, Iancu le-a cerut moților să se înarmeze, dar să rămână liniștiți și să nu atace pe nimeni.La 13 iunie 1848 a sosit în Țara Moților o comisie gubernială maghiară, însoțită de o companie de soldați maghiari, pentru a investiga situația în care se aflau românii și care erau acuzați de răzvrătire. La 14 iunie comisia a mai cerut 2 companii de soldați, care i s-au trimis imediat din Turda.La 18 iunie s-a publicat oficial desființarea iobăgiei de către guvernul ungar. Iancu a asigurat comisia că țăranii români vor respecta liniștea și ordinea și că își vor revendica pe cale legală pământurile și pădurile.

La 19 și 20 iunie Avram Iancu a făcut cu moții două exerciții de mobilizare, la care oamenii s-au prezentat înarmați și disciplinați militărește, organizați pe subunități și cu comandanții în frunte. Alte trupe au fost solicitate de comisia maghiară, astfel că la 23 iunie se aflau în munți 200 de soldați imperiali și 300 de secui. Mai mulți fruntași români au fost solicitați să se prezinte în fața comisiei pentru a da declarații, dar când au făcut-o, au fost arestați, printre ei numărându-se Simion Balint. Avram Iancu a fost și el invitat să vină în fața comisiei dar, aflând de soarta celorlalți, nu s-a prezentat. La 29 iunie a informat comisia de anchetă că nu are de ce să se prezinte în fața ei, pentru că nu a făcut rău nimănui, iar pe moți i-a înarmat numai în scop de apărare. Iancu a plecat în munți, ascunzându-se pentru o perioadă în Țara Moților și în Zarand.

La 21 septembrie 1848, Avram Iancu, în fruntea a 6.000 de moți înarmați, a participat la a treia Adunare Națională de la Blaj, care a ținut 8 zile. La adunare erau prezenți cca 60.000 de români din toată Transilvania. Comisarul maghiar Vay a încercat să îi determine pe țăranii români să plece acasă și să renunțe la revendicări, iar pe fruntașii români, printre care și Avram Iancu, să îi mituiască pentru a-i trimite pe țărani acasă. Atât Iancu, cât și ceilalți fruntași, l-au refuzat pe comisar. Românii au cerut la această adunare națională încetarea persecuțiilor împotriva lor, care luaseră amploare mai ales după ștergerea iobăgiei, ridicarea stării de asediu și reintroducerea ordinii prin intermediul legii, nu al forței. De asemenea, românii nu au recunoscut unirea Transilvaniei cu Ungaria, făcută, împotriva voinței lor declarate, de către guvernul maghiar de la Cluj, și au solicitat să se înființeze gărzi naționale românești, înarmate de către armata austriacă așa cum aceasta le-a înarmat pe cele maghiare, constituite deja de multă vreme.

Avram Iancu s-a aflat printre semnatarii procesului-verbal al adunării, care în final a proclamat „constituțiunea împărătească austriacă”, deci opunerea și mai dură față de revoluția ungară și revenirea la situația dinainte de 25 aprilie 1848.

La 30 septembrie Iancu a plecat de la Blaj înapoi în munți, însoțit de moții săi.

La 10 octombrie 1848 Kossuth Lajos adresează românilor o proclamație, prin care li se cere să nu se opună revoluției maghiare și Ungariei, în caz contrar, cei care se vor opune urmând să fie omorâți, iar averile lor confiscate.Până la această dată, mișcarea românească nu făcuse nici o victimă și nici un exces.

La 19 octombrie 1848 Avram Iancu a înființat în Țara Moților Legiunea Auraria Gemina. El a fost numit de către Comitetul Român de Pacificațiune de la Sibiu în rangul de „prefect” (echivalent cu cel de general), iar Ioan Bălaș și Ioan Constantin Boeriu viceprefecți. Baza juridică a organizării Landsturm-ului românesc a fost constituită din punctul 10 al Petiției Naționale adoptate de Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15 mai 1848, care „cere înarmarea poporului sau gardă națională spre apărarea țărei în lăuntru și din afară. Miliția română să-și aibă ofițerii săi români”. La 17 octombrie 1848 înarmarea românilor este confirmată de comandamentul militar austriac de la Sibiu.

Primele tabere de instrucție ale Legiunii Auraria Gemina, numite în epocă și lagăre (loagăre de către țăranii români) au fost înființate la Câmpeni, Bistra, Bucium și Măgina și au fost mobilizate la 19 octombrie 1848.

Tabăra de la Câmpeni a avut rolul de a concentra combatanții Legiunii Auraria Gemina și de a-i instrui pentru luptă. Comandantul ei, tribunul Nicolae Corcheș, s-a dovedit a fi un bun organizator, din această tabără provenind luptători buni care au participat la multe dintre luptele duse în anul 1849.

Tabăra de la Bistra era amplasată la 5 kilometri est de Câmpeni, în locul unde Bistricioara se varsă în Arieș. A fost înființată la 19 octombrie 1848, comandant fiind numit centurionul Alexandru Bistran. În această tabără se concentrau și se instruiau combatanții proveniți din peste 25 sate și crânguri (cătune): Bistra, Aronești, Bălești, Bălăești, Ciuldești, Crețești, Dealul Muntelui, Dâmbureni, Durăști, Gănești, Hodișești,Hudricești, Gipaia, Lunca Largă, Lunca Merilor, Mihăiești, Novăcești, Perjești, Poiana, Runcuri, Stefanca, Tomnatec, Tărănești, Vârșii Mari, Vârșii Mici și altele.

Tabăra de la Bucium era amplasată la 8 kilometri sud-est de orașul Abrud, pe Valea Buciumului. A fost înființată la 19 octombrie 1848, comandant fiind numit vicecenturionul Dionisie Popovici. În această tabără se concentrau și se instruiau combatanții proveniți din satele Bucium, Bucium-Cerbu, Bucium-Șasa, Bucium-Izbita, Bucium-Muntari și Bucium-Poieni.

Tabăra de la Măgina era amplasată la 8 kilometri nord-vest de orașul Aiud. A fost înființată în ultima decadă a lunii octombrie 1848, comandant fiind viceprefectul Simion Probu-Prodan. Numărul combatanților români din această tabără era mai mic decât în celelalte tabere ale Legiunii Auraria Gemina. Rolul acestei tabere era de se opune atacurilor care se așteptau din partea trupelor maghiare staționate la Aiud. După doar câteva zile de la înființare, la 25 octombrie, tabăra de la Măgina a fost atacată de gărzile naționale maghiare din Aiud, conduse de Kemeny Istvan, și de o companie de infanterie de linie. Din cauză că în rândurile atacatorilor se aflau soldați imperiali, combatanții români au refuzat să lupte, pentru că nu voiau să se bată împotriva ostașilor împăratului Austriei. Ca urmare, tabăra a fost împrăștiată.

Tabăra de la Cacova (azi Livezile) era amplasată la aproximativ 10 kilometri nord-vest de orașul Aiud. A fost înființată în luna ianuarie 1849 și a fost comandată de viceprefectul Simion Probu-Prodan. Avea rolul de a interzice accesul trupelor maghiare pornite din Aiud spre centrul Munților Apuseni.

Ioan Șuluțiu, tribun, se ocupa cu aprovizionarea cu muniție.

Singura legiune românească despre care se știe că a avut drapel a fost Legiunea Auraria Gemina. Acesta era în culorile naționale actuale, albastru-galben-roșu, dispuse orizontal, cu culoarea roșie în partea inferioară. Hampa sa era în culorile naționale maghiare, roșu-alb-verde, pentru că era captură de război, fiind luată de la trupele ungare într-una din luptele date împotriva maiorului Hatvani la Abrud în primăvara anului 1849

La 8 noiembrie 1848, la ordinul General Commando austriac din Transilvania, Avram Iancu, cu 4.000 de combatanți din Legiunea Auraria Gemina, participă la operațiunile militare austriece pe direcția generală Teiuș-Cluj. La aceste operațiuni a participat armata austriacă și un total de cca 30.000 combatanți români. Legiunea Auraria Gemina s-a oprit lângă Turda, fără a intra în oraș, pentru că aici se oprise și armata austriacă. Orașul s-a predat fără luptă la 20 noiembrie, iar după câteva zile Avram Iancu s-a întors cu moți în munți.

La 29 noiembrie 1848 Avram Iancu avea gata de luptă alți 1.500 de moți, la solicitarea armatei austriece. Cu ei s-a deplasat pentru a lua parte la luptele prevăzute a se da cu armata ungară în defileul de la Ciucea. La 4 decembrie Avram Iancu a ajuns la Săcuieu, județul Cluj, iar în noaptea de 6 spre 7 decembrie i s-a cerut să atace prin suprindere liniile inamice. Din cauza incompentenței unui ofițer austriac, care i-a aruncat în luptă pe moți fără a cerceta corenspunzător terenul, atacul a eșuat, iar la 10 decembrie Iancu a fost obligat să își retragă luptătorii. Ajuns la Câmpeni, a mobilizat alți luptători, cca 1.500, pe care i-a trimis spre Huedin pentru a coopera cu armata austriacă De la Câmpeni, Iancu a plecat la Sibiu pentru a lămuri diferite chestiuni, militare și politiceO adunare a fruntașilor români, puși în dificultate de generalul austriac Puchner, comandantul militar al Transilvaniei, se va desfășura la Sibiu la 28 decembrie fără Avram Iancu, care a plecat înapoi în munți. Generalul austriac, văzând ofensiva secuilor (declanșată la 19 octombrie) oprită și Clujul cucerit de armata imperială, s-a depărtat de români, lăsându-i în voia sorții, ba chiar amenințându-i cu forța armată

În munți, lipsit de ajutorul în armament, muniție și hrană promis de armata austriacă, Avram Iancu organizează apărarea Țării Moților exclusiv prin mijloace proprii

La 19 și 20 ianuarie 1849 Iancu a participat la o conferință la Zlatna, la care au participat toți prefecții români care au putut, precum și revoluționari români refugiați din Muntenia. Scopul era stabilirea planului de acțiune în noua situație, când după ofensiva din decembrie a generalul maghiar de origine poloneză Josif Bem, Transilvania era aproape integral cucerită de armata maghiară. Luptătorii români din Munții Apuseni abia aveau la dispoziție 800 de puști la un număr de câteva mii de combatanți, iar aprovizionarea cu hrană era problematică.

La sfârșitul lunii martie 1849, combatanții români din Munții Apuseni erau complet înconjurați în munți de trupele ungare. La sfârșitul lunii aprilie 1849, deputatul maghiar de origine română Ioan Dragoș este trimis de Kossuth pentru a-i convinge pe români să depună armele, pentru că prin rezistența lor țineau blocate prea multe trupe maghiare, care erau necesare în alte părți ale Transilvaniei pentru a se opune trupelor austro-ruse, care pregăteau contraofensiva, din Moldova și Muntenia. Generalul ungur Janos Czecz apreciază în memoriile sale că între decembrie 1848 și iulie 1849, moții au ținut în șah aproximativ o treime din efectivele armatei maghiare din Transilvania (cca 10.000 soldați), a căror lipsă a fost puternic resimțită în luptele duse de maghiari împotriva rușilor și austriecilor.

La 6 mai 1849, în timp ce moții duceau tratative de pace cu Ioan Dragoș, maiorul ungur Hatvani Imre a intrat prin surprindere cu trupele sale în Abrud, acesta fiind considerat de români un act de trădare din partea maghiarilor. A doua zi, mobilizarea românilor începuse deja, iar la 8 mai a început prima bătălie pentru Abrud, condusă de Avram Iancu, care s-a încheiat la 10 mai prin evacuarea orașului de către trupele maghiare care au supraviețuit. La 15 mai 1848 maiorul Hatvani a ocupat din nou Abrudul, după ce își completase trupele decimate. A urmat a doua bătălie de la Abrud, care s-a încheiat la 18 mai 1848 cu înfrângerea gravă a trupelor ungare. În total, maiorul Hatvani a pierdut cca 5.000 soldați și toată artileria, iar deputatul Dragoș a fost ucis (în prima bătălie de la Abrud).

La 8 iunie 1849 împotriva românilor din Munții Apuseni a pornit cea mai mare forță militară maghiară care atacase zona până în acel moment, peste 4.000 soldați cu 19 tunuri și 4 baterii de rachete, condusă de colonelul Kemeny Farkas. A rezultat a treia bătălie de la Abrud, care a început propriu-zis la 11 iunie și s-a încheiat la 17 iunie (luptele începuseră încă din 8 iunie, pe drumul spre Abrud). Armata maghiară, suferind de foame și pierzând mulți oameni în luptă, încercuită în Abrud, a fost silită să abandoneze orașul și să retragă, având cel puțin 500 soldați morți în luptă.

La 21 iunie 1849 Avram Iancu a fost contactat prin scrisori de către colonelul ungur Simonffy, care îi scria din Vașcău, precum și de către deputatul Ioan Gozman, în vederea încetării ostilităților. El le răspunde la 27 iunie, nerenunțând la scopurile pentru care a început lupta, dar nici refuzând posibilitatea unor negocieri pentru depunerea armelor. La 2 iulie 1849, colonelul Simonffy îi expediază lui Kossuth răspunsul lui Iancu. Acesta a răspuns la 5 iulie, dar prea puțin încurajator pentru români. Răspunsul lui Kosstuh a fost rigid și tăios, nerenunțând nici el la ideile sale și respingând continuarea unor tratative de pace. El îl somează pe Avram Iancu, și implicit pe români, să depună armele necondiționat până la 20 iulie și abia apoi să vadă dacă vor primi drepturile solicitate.

La 14 iulie 1849 Kossuth l-a împuternicit pe revoluționarul muntean Nicolae Bălcescu să plece în Munții Apuseni pentru a-l convinge pe Avram Iancu să facă o înțelegere cu maghiarii și să treacă de partea lor, în contextul puternicei ofensive austro-ruse din Transilvania, care amenința armata maghiară cu dezintegrarea. Lui Iancu i se propunea de către Kossuth, în caz de împăcare, gradul de general în armata ungară și trecerea cu legiunea sa în Muntenia pentru a lupta acolo împotriva forțelor austro-ruse. Kossuth a semnat documentele necesare organizării unei legiuni românești care să lupte în cadrul armatei ungare la 15 iulie 1849.Bălcescu ajunge în munți cu oferta maghiară la sfârșitul lunii iulie 1849, iar discuțiile cu și între conducătorii românilor din munți au durat 4 sau 5 zile. Avram Iancu i-a răspuns în scris lui Kossuth la 3 augut 1849, arătându-i că în condițiile date, cu armata maghiară înfrântă și armatele austro-ruse învingătoare și stăpâne în Transilvania, nicio discuție nu își mai are rostul.

În timpul acestor discuții de pace, luptele cu armata ungară nu au încetat. Combatanții Legiunii Auraria Gemina, comandată de Avram Iancu, s-au ciocnit la 2 și 4 iulie de trupele maghiare conduse de Velics Karoly, care au încercat să atace munții din direcția Aiud, dar au fost înfrânte de luptătorii tribunilor Fodor și Șerban. La 22 iulie aceste atacuri maghiare au fost repetate, dar s-au soldat din nou cu o înfrângere, venită tot din partea tribunului Fodor.

La 29 iulie 1849, ministrul-președinte maghiar Szemere ține un discurs în care spune că unul din scopurile revoluției ungare este libera dezvoltare a naționalităților, adică exact motivul discordiei dintre maghiari și români în anii 1848-1849. Kossuth Lajos îl însărcinează pe revoluționarul pașoptist român Eftimie Murgu să meargă în munți la Avram Iancu și să îi comunice acest fapt, pentru a-l atrage în ultimul moment de partea revoluției maghiare. Eftimie Murgu însă nu va putea răzbate în munți, fiind oprit la Ilia. Oricum, totul era prea târziu. Armatele austro-ruse erau în ofensivă în apropierea Munților Apuseni, armata maghiară în retragere. Iancu va acorda trupelor maghiare o asigurare că nu le va ataca în aceste momente, lăsându-le să se retragă nestingherite în orice direcție.

Publicat de romaniabreakingnews.ro / Surse: ro.wikipedia.orgromanialibera.roenciclopediaromaniei.ro

,

În centru – Pitu Guli

Pitu Guli, zis si Pitu Valahul, este unul dintre marii eroi ai romanilor.

S-a nascut in anul 1865 intr-o familie de aromani  din localitatea Crusova, azi Fyrom (fosta  Republica Iugoslava a Macedoniei).

Numele sau este legat de lupta antiotomana, de independenta popoarelor din Balcani.

In anul 1903 Pitu Vlahul a condus armata aromanilor in batalia de la Piatra Ursului, dandu-si viata in mod eroic pentru apararea Republicii Crusevo.

Pentru eroismul sau, este amintit in Imnul National al Macedoniei.

Exista un cantec al lui Pitu Guli, iar faptele sale de vitejie au fost evocate in filme istorice. Au fost ridicate mai multe statui in cinstea lui Pitu Guli.

Video:Pero Tsatsa – Cãnticlu al Pitu Guli – Festival Fãntãnã di Malãmã – 2012

Versurile cântecului din materialul video de mai sus (aromână):

Tu`atsel 900 sh`3
U`alasâ înveasta cu fumeili
Di shi`adunâ mari cetâ
Fatsi polim ti`unâ ietâ..

Prerefren :
Gionji armânji tsi s`alumtarâ
Brats` di brats` tuts` sprigiurarâ
Pân` di un gugosh tsi`avemu
Hrushuva noi nu`u videmu..

Refren :
Libertati i ca moarti
Pitu Guli, celnic frati,
Sh`deadi bana tu irnjii
Ti`msheata Makidonii..

Multi njii di aschirladz`
Cu gâgoashi ancârcats`
Cu irushi anchisirâ
La chiatra di ursâ dânâsirâ..

Prerefren:
Gionji armânji tsi s`alumtarâ
Brats` di brats` tuts` sprigiurarâ
Pân` di un gugosh tsi`avemu
Hrushuva noi nu`u videmu..

Refren:
Libertati i ca moarti
Pitu Guli, celnic frati,
Sh`deadi bana tu irnjii
Ti`msheata Makidonii..

Ochi`n tr`ochi cu`atsel iehtru
Libertati ardi`n chieptu
Multu sândzâ ei virsarâ
Vâsâlii mari adrarâ..

Prerefren:
Gionji armânji tsi s`alumtarâ
Brats` di brats` tuts` sprigiurarâ
Pân` di un gugosh tsi`avemu
Hrushuva noi nu`u videmu..

Refren:
Libertati i ca moarti
Pitu Guli, celnic frati,
Sh`deadi bana tu irnjii
Ti`msheata Makidonii..

Pitu Guli sau Pitu Vlahul a condus armata aromânilor în bătălia de la Piatra Ursului la un sacrificiu eroic asemănător cu cel al spartanilor din bătălia de la Termopile.

Una dintre cele mai tragice și mai eroice figuri din istoria aromânilor, una dintre cele patru ramuri ale poporului român, este cea a lui Pitu Guli, supranumit Pitu Vlahul. Măreția eroului este cântată și azi în baladele aromânilor din întreaga lume, iar imnul de stat al Macedoniei îl pomenește printre eroii fondatori ai statului balcanic. Pitu Guli și-a pierdut viața în timpul bătăliei de la Piatra Ursului din anul 1903, din timpul răscoalei antiotomane care i-a unit pe românii balcanici, pe macedonenii slavi și pe albanezi, cunoscută în istoriografia internațională drept Răscoala Ilinden.

Bătălia de la Piatra Ursului poate fi comparată, prin tragismul ei, cu bătălia de la Termopile, unde regele spartan Leonidas și-a sacrificat viața, alături de 300 de războinici, pentru a întârzia invazia persană în Elada și pentru a oferi grecilor posibilitatea să își mobilizeze armatele împotriva cotropitorilor. La fel, Pitu Vlahul, unul dintre părinții fondatori al Republicii de la Crușevo, și-a sacrificat viața, alături de un detașament format din 903 aromâni, pentru a întârzia înaintarea armatei otomane și pentru a da posibilitatea aliaților macedoneni și albanezi să își regrupeze forțele. Pitu Guli sau Pitu Vlahul a devenit un erou legendar pentru românii balcanici și pentru macedoneni. Însă, dincolo de legendă, biografia sa cuprinde elementele care conturează figura unui luptător pentru libertate.

Cine a fost în realitate Pitu Guli

Pitu Guli s-a născut în anul 1865, în orașul Crușevo, de pe teritoriul Imperiului Otoman de atunci, azi parte a Republicii Macedonia, într-o familie săracă de aromâni. La vârsta de 17 ani, el a plecat în Bulgaria, ca să își facă un rost. Ajuns la Sofia, tânărul român a decis să se înroleze într-o organizație clandestină, care urmărea eliberarea Balcanilor de dominația otomană. În anul 1885, Pitu Guli s-a întors în Macedonia, însă, pentru activitatea sa revoluționară, în 1887, a fost arestat de autoritățile otomane. Vreme de opt ani, el a fost trimis în Anatolia, iar șapte ani i-a petrecut după gratii, în închisoarea de Trabzon.

Eliberat după ispășirea anilor de închisoare, Pitu Guli s-a întors în Crușevo, unde a devenit membru în conducerea unei organizații care lupta pentru independența Macedoniei față de Imperiul Otoman. Revoluționarii macedoneni l-au însărcinat pe Pitu Guli să facă rost de arme pentru lupta antiotomană. Pentru că avea vechi prieteni la Sofia, Pitu Guli a pus la punct o rețea prin intermediul căreia păstorii vlahi aduceau prin contrabandă arme din Bulgaria. În timp ce păzea un transport de arme, la frontiera dintre Bulgaria și Imperiul Otoman, Pitu Guli a fost rănit într-un schimb de focuri dintre grănicerii turci și rebelii aromâni. Transportat la Crușevo, el s-a refăcut rapid.

Pitu Guli proclamă Republica de la Crușevo

În anul 1903, Pitu Guli a condus un detașament de revoluționari români, macedoneni și albanezi care au eliberat orașul său natal, Crușevo, iar la 3 august 1903, aceștia au proclamat Republica de la Crușevo, care, în concepția părinților săi fondatori, ar fi trebuit să devină parte a unei viitoare Federații Balcanice. Republica era condusă de un Consiliu format din 60 de membri. 20 dintre ei erau români, 20 erau macedoneni, iar 20 erau creștini albanezi. Consiliul trebuia să îndeplinească rolul unui Parlament al Republicii de la Crușevo. Membrii Consiliului au ales un Guvern Provizoriu, compus din șase membri, câte doi din fiecare comunitate. Pitu Guli îndeplinea rolul unui adevărat șef al armatei revoluționare.

Președintele Republicii a fost ales macedoneanul Nikola Karev, iar premier a devenit aromânul Dinu Vangel.

Conducătorii Republicii de la Crușevo au făcut un apel și la musulmanii din Balcani să se alăture revoluției, pentru a scăpa de tirania sultanului. Însă, la doar 10 zile de la proclamarea Republicii de la Crușevo, orașul a fost atacat de o puternică armată otomană, pornită în ofensivă din Bitolia, un important oraș locuit de aromânii din sudul Macedoniei de azi. Pitu Guli a decis să formeze un detașament de sacrificiu, compus din războinicii aromâni din Crușevo, care să întârzie înaintarea armatei otomane, pentru a da timp autorităților revoluționare să se refugieze spre nord și să organizeze rezistența antiotomană.

Ceata lui Pitu Guli a ocupat o poziție strategică în zona muntoasă Piatra Ursului.

Aromânii au reușit să reziste o zi întreagă în fața unei forțe otomane copleșitoare. Pitu Guli și membrii cetei sale și-au pierdut viața în confruntarea cu otomanii, iar forțele macedonenilor și albanezilor au reușit să se salveze. Însă sacrificiul lui Pitu Guli și al cetei sale a fost în van. Revolta creștinilor, cunoscută și sub numele Ilinden, a fost înăbușită de otomani. Orașul Crușevo a fost cucerit de armata sultanului.

Potrivit istoricului Georgi Khazdiev, otomanii au organizat represalii sălbatice. 201 sate au fost distruse. 12.400 de case au fost arse până la temelii. 4.694 de oameni, suspectați că ar fi luat parte la mișcarea revoluționară, au fost uciși. Represaliile au determinat un adevărat exod. Aproximativ 30.000 de oameni au fost nevoiți să se refugieze în Bulgaria. Aceste represalii au devenit subiectul unor reportaje cutremurătoare publicate în presa europeană a timpului, iar indignarea opiniei publice i-a determinat pe împărații Francis Iosif al Austro-Ungariei și Nicolae al II-lea al Rusiei să adreseze note ultimative Imperiului Otoman, iar aceste acte au determinat autoritățile din Constanti-nopole să ordoneze încetarea masacrelor și să acorde unele compensații financiare victimelor.

Statuie a lui Pitu Guli în Macedonia

Însă moștenirea simbolică a Republicii de la Crușevo este una deosebit de importantă.

Republica din 1903 este considerată drept precursorul statului macedonean de azi. Pitu Guli este, de asemenea, considerat drept unul dintre cei mai importanți eroi ai românilor balcanici însă este aproape necunoscut în România, în condițiile în care istoriografia oficială este concentrată asupra evenimentelor și personalităților românești de la nord de Dunăre și ignoră în mare măsură istoria celorlalte ramuri ale poporului român, aromânii, meglenoromânii și istroromânii.

Pitu Vlahul este unul dintre eroii luptei antiotomane

Video: Pero Tsatsa tu rolu al Pitu Guli

Cum sună imnul de stat al Macedoniei?

„Denes nad Makedonija”

Денес над Македонија

Денес над Македонија се раѓа
Ново сонце на слободата!
Македонците се борат
За своите правдини!
Македонците се борат
За своите правдини!

Одново сега знамето се вее
На Крушевската република!
Гоце Делчев, Питу Гули,
Даме Груев, Сандански!
Гоце Делчев, Питу Гули,
Даме Груев, Сандански!

Горите македонски шумно пеат
Нови песни, нови весници!
Македонија слободна,
Слободно живее!
Македонија слободна,
Слободно живее!

Astăzi peste Macedonia

Astăzi peste Macedonia se naște
Un soare nou libertății!
Macedonenii se luptă
Pentru justiția sa!
Macedonenii se luptă
Pentru justiția sa!

Acum din nou steagul este dus
Al Republicii Krușuveane!
Goțe Delcev,Pitu Guli
Dame Gruev, Sandanschi!
Goțe Delcev, Pitu Guli,
Dame Gruev, Sandanschi!

Munții macedoneni cântă tare
Niște piese noi, niște vești noi!
Macedonia liberă,
Trăiește liber!
Macedonia liberă,
Trăiește liber!

Video: Macedonian National Anthem
—————————————-­–
Денес над Македонија

 

Surse: maica.ro/pitu_guli,  romanialibera.roro.wikipedia.org/wiki/Denes_nad_Makedonijagiony.ro/versuri-p/makidonia—c–nticlu-al-pitu-guli

Editat și publicat de România Breaking News – RBN Press / romaniabreakingnews.ro

,

”PORTRET DE EROU

Sergentul Constantin Țurcanu -“Peneș Curcanul”
(1 martie 1854 – 15 noiembrie 1932)


Sergent din Regimentul 13 Dorobanti din Vaslui, Constantin Țurcanu este Eroul Războiului de Independență din 1877, imortalizat de Vasile Alecsandri în poezia „Peneș Curcanul” 


“Plecat-am nouă din Vaslui,
Și cu sergentul, zece,
Și nu-i era, zău, nimănui
În piept inima rece.
Voioși ca șoimul cel ușor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ș-aveam și pene-n frunte…..”


În memoria eroilor vasluieni care au luptat în Războiul de Independență (1877- 1878) și Primul război mondial (1916 – 1918), a fost construit în anul 1934 Mausoleul Peneș Curcanul, situat în Vaslui, în cimitir, realizat din marmură, piatră și bronz.

“…Atunci viteazul căpitan,
Cu-o largă brazdă-n frunte,
Strigă voios: “Cine-i Curcan,
Să fie șoim de munte!”
Cu steagu-n mâini, el sprintenel
Viu suie-o scară-naltă.
Eu cu sergentul după el
Sărim delaolaltă….

Ah! da-o-ar pomnul să-mi îndrept
Această mână ruptă,
Să-mi vindec rănile din piept,
Iar să mă-ntorc la luptă,
Căci nu-i mai scump nimică azi
Pe lumea pământească
Decât un nume de viteaz
Și moartea vitejească!”

Cine a fost Peneș Curcanul ?

Era anul 1878. Principatele Române participă la Războiul de Independenta.   Eroii români care au luptat pentru  neatârnarea tarii noastre  nu au lipsit nici de la această confruntare. Unul dintre aceștia a fost Peneș Curcanul, un sergent din Vaslui care a luptat eroic în acest razboi.

Și dacă faptele sale au rămas nemuritoare în istoria țării, poetul Vasile Alecsandri s-a asigurat că  numele sergentului va dăinui, scriind o poezie care  a descris cu inflacarare  eroismul  ostașilor români în luptele grele de la Plevna, Grivița, Smardan sau Rahova, în plan central fiind Peneș Curcanul și camarazii lui din Vaslui.

Peneș Curcanul este numele-poreclă sub care a intrat în cultura română Constantin Țurcanu (n. 1 martie 1854 – d. 15 noiembrie 1932).

Faptele de arme ale românilor în Razboiul de Independenta de la 1877 -1878 l-au impresionat adanc pe poetul Vasile Alecsandri, care le-a cantat în poeziile adunate  in volumul  “Ostasii nostri”, intre care se afla si “Penes Curcanul”.

Puțini știu  că personajul căruia i-a fost dedicată aceasta poezie  de Vasile Alecsandri  nu s-a oprit la gradul de sergent si  a urcat datorita vitejjiei sale treptele ierarhiei militare până la gradul de plutonier adjutant, maximul epocii  pentru subofițeri, in momentul decesului  acestui erou.

Dar să intrăm puțin în detalii. Peneș Curcanul, pe numele său adevărat Constantin Țurcanu, s-a  nascut  în Principatul  de atunci al Moldovei , la 1 martie 1854, în ținutul  Vasluiului.

Era singurul copil al lui Gheorghe Turcan si Mariei. Părinții îl alintau Costache si la vârsta de 7 ani l-au dus la Huși la niște rude mai înstărite, unde a urmat cinci clase primare, fiind printre primii copii din mahala care știa să scrie și să citească.

Totodată, este mai puțin cunoscut faptul că acesta a fost  veteranul a patru campanii  purtate de armata româna : războiul de independență 1877 – 1878, al doilea război balcanic, 1913, primul război mondial 1916 – 1918 și campania din Ungaria, 1919.

 La 15 mai 1875 a intrat  în rândurile Regimentului 13 Dorobanți, iar la inceputul razboiului avea gradul de caporal, pentru ca in august 1877 sa ajunga sergent.

Fiind rănit la 4 octombrie 1877,  este evacuat în țară unde se presupune că ar fi avut loc întâlnirea cu poetul Vasile Alecsandri, întâlnire care ar fi inspirat apariția poemului  din volumul “Ostașii noștri”.

La 30 decembrie 1877 participă la decorarea drapelului unității iar, cu ocazia marii defilări ținută pentru încheierea războiului pe Calea Victoriei, face parte din detașamentul de paradă al regimentului.

În anul 1880 iese din rândul cadrelor active ale armatei, având, presupunem noi, o reangajare la activ, și, după cum era obiceiul angajării subofițerilor trecuți în rezervă în diverse administrații ale statului, ajunge picher pe șoseaua Vaslui – Solești.

Însă, cariera sa militară nu se încheie aici. În 1913, se prezintă voluntar pentru a lupta în cel de-al doilea război balcanic, în aceeași unitate vasluiană, transformată acum, după legiuirile militare de permanentizare a serviciului la infanterie, în Regimentul VII Rahova nr.  25 Vaslui. De menționat faptul că la momentul respectiv avea 59 de ani.

Și nu trec nici trei ani și iarăși, la 62 de ani, de această dată, se prezintă voluntar la acelaș regiment 25 infanterie unde va face serviciul întregului prim război mondial distingându-se, de această dată, în luptele de la Oituz.

Anul 1919 îl găsește cu gradul de plutonier major și angajat în campania de pe Tisa.

Gradul de plutonier adjutant, cu care de altfel se găsește în imaginea redată mai sus, este primit în perioada interbelică, când, de altfel, a și apărut acest grad.

De menționat faptul că s-a bucurat de mai multe onoruri, pregătite de obicei ofițerilor, cum ar fi păstrarea între cadrele active pe viață, așa cum numai marii generali au mai primit, ca sa nu mai vorbim de pleiada de decorații ce i-au umplut, pe drept merit, pieptul acestui curajos soldat, marcă vie a celor patru campanii militare la care a participat.

Nicolae Grigorescu – Atacul de la Smârdan

La sfarsitul razboiului, sergentul Constantin Turcan fusese decorat cu “Trecerea Dunarii”, “Aparatorii independentei”, “Medalia comemorativa rusa” si in mod cu totul exceptional  „Steaua României cu spade”, care era rezervata exclusiv ofiterilor.

Constantin Turcan a participat si la Al II-lea Razboi Balcanic si la Primul Razboi Mondial, chiar daca avea deja o varsta inaintata.

Cu unitatea lui se afla printre cei care in batalia de la Oituz au oprit inaintarea germana.

La sfarsitul razboiului mondial, Penes Curcanul avea in piept alaturi de medaliile primite in 1877 ordinele “Victoria”, “Virtutea Militara”, “Serviciul Credincios” clasa I-a, “Crucea comemorativa a razboiului 1916-1918″ si “Mihai Viteazul”.

In afara de aceste distinctii romanesti a mai primit “Crucea italiana de razboi” si medaliile poloneze “Crucea vitejilor” si “Crucea de razboi”.

La 1 iunie 1920 Turcanu a fost avansat la gradul de plutonier major si cu toate ca se apropia de 70 de ani a fost mentinut, la cererea sa, in serviciul activ.

A ramas in armata pana in ziua mortii sale, la 15 noiembrie 1932. Înmormântarea sa a avut loc în cimitirul „Eternitatea” din apropierea parcului numit „Copoul Vasluiului”.

În memoria eroilor vasluieni care au luptat în Războiul de Independență (1877- 1878) și Primul război mondial (1916- 1918), a fost construit în anul 1934 Mausoleul Peneș Curcanul, situat în Vaslui, în cimitir, realizat din marmură, piatră și bronz.

Monumentul este opera sculptorului I. Scutari și a meșterilor italieni Luise Severiano și Victor Bibuitto. În partea centrală se află crucea memorială a eroului Peneș Curcanul.

*

Din seria demitizarii si bagatelizării istoriei și eroilor României. Eroism si simbolism, băgat la caserolă !

Peneș Curcanul este un model de vitejie românească, nu un produs alimentar ! ! !

Pentru cei care au lipsit de la școală prin clasa a III-a, țin să menționez că Peneș Curcanul nu este un aliment din carne de curcan. Reclamele sunt și ele bune la ceva, dar cei care au ales numele brandului “Peneș Curcanul” nu s-au gândit și la implicațiile suplimentare ale acestei opțiuni. Acum majoritatea covârșitoare a televizoriștilor cred despre personajul lui Alecsandri că se poate găsi la caserolă în supermarket.

Ei bine – dragilor – lucrurile nu stau chiar așa. Peneș Curcanul este de fapt porecla lui Constantin Țurcanu din Vaslui… Citeste continuarea  „Peneș Curcanul este un model de vitejie românească, nu un produs alimentar

*

Aranjament editorial : Dorian Theodor / R.B.N. Press   Sursa:  M.Ap.N.ro, Resboiu.ro, Cersipamantromanesc, prin R.B.N. Press

,

„Sacrificiul impune respect!”Respect veteranilor, Eroii zilelor noastre!

Sergentul Cristescu Andrei s-a distins în mod deosebit în luptele pentru eliberarea orașului Chișinău, apoi, luat prizonier, timp de 2 ani și jumătate a suferit de foame, frig și multe umilințe.

Veteranul de război, maior (r) Cristescu Andrei Gheorghe, născut în comuna Răucești, județul Neamț, a fost încorporat în Regimentul 6 Grăniceri Chișinău, în toamna anului 1935. În anul 1938 a fost lăsat la vatră, dar odată cu declanșarea celui de-al doilea război mondial, la 1 septembrie 1939, când s-a decretat mobilizarea generală a rezerviștilor, sergentul Cristescu Andrei s-a prezentat la Regimentul 7 Vânători Chișinău, unde a început pregătirea militară.

În noaptea de 21/22 iunie 1941 România intra în război, pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord. La 4 august 1941 armata română forța trecerea Nistrului și se angaja în marile bătălii de la Odessa, Dalnic și Tatarca unde au fost încercuite o parte din trupele române. În zilele de 19-21 septembrie 1941, sergentul Cristescu Andrei a îndeplinit misiuni foarte periculoase pentru a ieși din încercuire și pe care le-a executat cu mult curaj în dispozitivul inamicului.

Veteranul de război, maior (r) Cristescu Andrei Gheorghe la aniversarea a 100 de ani.

În luna decembrie 1943 a fost trimis pe frontul din Bucovina de Nord și a trecut Nistrul în Ucraina. În primăvara anului 1944 a fost luat prizonier de către trupele rusești și trimis în lagărele de prizonieri, de unde mulți ostași români nu s-au mai întors. La 24 septembrie 1946 a fost eliberat și s-a întors acasă, în satul Oglinzi, unde și-a întemeiat o familie.
Veteranul Cristescu Andrei a fost decorat cu ordine și medalii pentru participarea la război: Bărbăție și Credință, Crucea Comemorativă de Război. A fost avansat până la gradul de maior. Primăria comunei Răucești i-a acordat titlul de Cetățean de Onoare.

Veteranul de război, maior (r) Cristescu Andrei Gheorghe la aniversarea a 100 de ani.

Venerabilul veteran de război a fost sărbătorit la împlinirea vârstei de 100 de ani, de către reprezentanți ai Centrului Militar Zonal Neamț, ai Asociației Naționale a Veteranilor de Război – filiala Neamț, ai autorităților locale, membri ai familiei și locuitori ai satului Oglinzi, care i-au transmis respectul și recunoștința conducerii Ministerului Apărării Naționale și a tuturor militarilor Armatei României pentru patriotismul, demnitatea și sacrificiul de care a dat dovadă în timpul luptelor din cel de-Al Doilea Război Mondial.

La mulți ani domnule maior!

M.Ap.N prin R.B.N. Press

,

  • Editorial în Corriere della Sera: ”Ar trebui să ne cerem scuze de la români”

  • Ion Purice va primi o diplomă ”pentru bunătatea sufletească demonstrată”. Primarul din Taglia di Po: ”dezminte toate prejudecățile privind românii”
  • Ion Purice, propus pentru a fi numit Cavaler al Republicii Italia

Corriere del Veneto, cotidian din grupul Corriere della Sera, a publicat un editorial cu titlul „Ion, l’eroe «normale» che rompe i pregiudizi su un popolo nel mirino” (Ion, eroul normal care distruge prejudecățile față de un popor luat în vizor), semnat de Massimiliano Melilli. După multă vreme, este primul comentariu favorabil din presa italiană la adresa românilor.

„Sunt lucruri pe care trebuie să le facem și fără a fi eroi. Nu mă numiți astfel. Eu trebuia să protejez acea fetiță”. Cuvintele (și povestea) ale unui erou „normal”, Ion Purice, de 29 de ani, român, căsătorit, tatăl unui copil de trei ani, camionagiu al unei firme din Porto Viro, casă la Taglio di Po. Alaltăieri, pe A4, acest bărbat și-a pus de-a latul camionul pentru a proteja de mașinile în viteză un monovolum implicat într-un accident.

Ion Purice, șoferul devenit erou în Italia. Patronul: ”Peste 50 de jurnaliști îl așteaptă pentru a-l intervieva”

Mai mult. Ion a coborât din cabină și a făcut scut cu corpul său în mijlocul autostrăzii, gesticulând ca un nebun către mașinile care soseau: lângă parapetul de protecție era întinsă o fetiță de opt ani, catapultată în afara mașinii.

Apoi Ion a plecat. Ca și cum nu ar fi făcut nimic excepțional. A doua zi din nou la lucru. Ca întotdeauna. Niciun cuvând privind cele întâmplate în timp ce părinții micuței și întreaga Italie căutau un erou fără nume. Astăzi Ion este tot Ion de ieri, eroul „normal” care vorbește în dialect venet.

Casă, camion și o inimă atât de mare. Ion e celălalt la noi, proiecția nobilă a unui gest facil de spus, aproape imposibil de făcut: să-ți riști viața în numele aproapelui.

Dar Ion este și unul dintre noi. Cel puțin, ar trebui să fie. În schimb e român. Oficial cetățean european din toate punctele de vedere dar încă astăzi la noi considerat, ca majoritatea conaționalilor săi, „străin”.

Ministrul Maurizio Lupi l-a sunat pe eroul Ion Purice: „Îl stimez pe acest om”

Cum străini sunt – și cronica tot mai des ne amintește acest lucru – eroii protagoniști ai unor gesturi ieșite din comun: se aruncă în marea furtunoasă pentru salvarea vieților și deseori mor înecați; dejoacă furturi și jafuri reacționând cu mult curaj în fața unei infracțiuni: oferă îngrijire persoanelor în dificultate la colțurile orașelor noastre; se angajează cu dedicație în asociațiile de voluntariat.

Mici mari acțiuni ale unei umanități pierdute pe care cu avântul său solidar Ion acum ne-o amintește: „Sunt lucruri pe care trebuie să le facem și fără a fi eroi”. Iată, o avertizare adresată nouă tuturor cu delicatețe, aproape în tăcere, fără tevatură. Părinții copilei, dacă ar putea, i-ar construi un monument acestui bărbat. Au declarat deja că vor să-l întâlnească, pentru a-i mulțumi. Numai imaginându-ți scena, ți se face pielea de găină. Primarul din Taglio di Po l-a primit deja în mod oficial, există un premiu pentru Ion.

Președintele transportatorilor va cere ministrului Infrastructurilor, Lupi, o recunoaștere. Nu este exclus ca și Președinția Republicii să se activeze în fața acțiunii deosebit de curajoase a lui Ion Purice, camionagiu român acum polesan (din regiunea Polesine – n.r.).

Ambasada României în Italia salută gestul cetățeanului român Ion Purice

Premierea acestui bărbat înseamnă să ne împăcăm cu conștiința noastră, să ne convigem că o acțiune frumoasă este posibilă în fiecare zi, la toate latitudinile, cu orice pașaport în buzunar. însă premiul cel mai important ar trebui să i-l dăm lui Ion toți împreună. Un premiu simbolic dar tangibil, fără multe discursuri ci cu multă autocritică: să ne cerem scuze o dată pentru totdeauna românilor care trăiesc și lucrează la noi.



Povestea lui Ion scutură în sfârșit metodica noastră  de prejudecăți conservatoare privind acest popor. Sigur, există nenumărate povești privind românii. Se întâmplă, se vor întâmpla. Dar există și multe, foarte multe povești în care căștigă curajul și solidaritatea de tip românesc.

Precum cea pe care ne-a dăruit-o camionagiul Ion. A sosit momentul să-i considerăm pe români cetățeni. Întru totul. Trebuie să o facem ca respect pentru o faptă bună: protejarea unei fetițe rănite, pe o autostradă. „Și abia aștept să o cunosc și să știu că se simte bine„, mărturisește aproape jenat Ion Purice, de 29 de ani, camionagiul român. Eroul normal.

(sursa: Corriere del Veneto)

Ion Purice va primi o diplomă ”pentru bunătatea sufletească demonstrată”. Primarul din Taglia di Po: ”dezminte toate prejudecățile privind românii”

Primarul din Taglio di Po, Francesco Siviero, pe 14 septembrie, cu ocazia sărbătorii tradiționale a localității, îi va înmâna lui Ion Purice o diplomă „pentru bunătatea sufletească demonstrată”.

Potrivit primarului, gestul lui Ion „dezminte toate prejudecățile privind românii și demonstrează că altruismul și curajul nu au naționalitate”. Ion a fost plecat în cursă la Amsterdam ca un om simplu.

S-a întors ca un erou și a fost așteptat cu mare fast. În curtea firmei îl așteptau soția Alina de 28 de ani cu fiul Denis de 6, primarul din Taglio di Po Francesco Siviero, consilierul local din Porto Viro, Maura Veronese și mulți colegi. Pentru Ion s-au deplasat și echipele de la Mediaset și de la „Pomeriggio cinque”, aceasta din urmă pentru o transmisiune în direct în programul moderat de Barbara D’Urso.

Ion Purice, șoferul devenit erou în Italia. Patronul: ”Peste 50 de jurnaliști îl așteaptă pentru a-l intervieva”

Sosirea camionului în curtea firmei a fost anunțată cu emfază în direct de reporterul programului, înconjurat de rudele lui Purice și de colegii săi. Soția sa Alina, de 28 de ani, și fiul său Denis Mihai, de 5, erau foarte emoționați. Lungul camion frigorific (18 metri) încărcat cu pește, condus de Ion Purice, alături de care se afla colegul-șofer Marian Terente, de 41 de ani, român și el, a intrat în curte la 16.05 și a fost primit cu aplauze lungi.

Imediat au intrat în funcțiune camerele de luat vederi și fotografii au început să facă sute de poze. Ion însă a făcut obișnuita manevră pentru a intra în poziția corectă pentru ca vehiculul frigorific să fie descărcat și apoi, oarecum surprins, a coborât de la volan, și-a îmbrățișat copilul și și-a salutat cu un sărut soția.

Ministrul Maurizio Lupi l-a sunat pe eroul Ion Purice: „Îl stimez pe acest om”

În ciuda oboselii din cauza călătoriei, Ion nu s-a sustras mulțimii de camere de luat vederi și microfoane care l-au întâmpinat imediat ce a ieșit din cabină. „Acum sunt o celebritate și în România”, a spus Purice, adăugând că a „primit sute de telefoane, de la prieteni italieni și români”. „Sunt o persoană foarte normală, un tătic, și ceea ce am făcut eu ar fi făcut oricare alt camionagiu”.

Iată ce a declarat soția lui, Alina: „Suntem căsătoriți de opt ani, dar îmi cunosc soțul de zece – a spus Alina – despre el pot spune că în mod sigur nu se simte un erou, a acționat cu inima de tătic, care își dă viața pentru propriii fii. Oricine, aflându-se în acea situație, ar fi acționat ca soțul meu.”

”Este adevărat, a riscat să producă alte accidente, dar mi-a povestit că înainte să se pună de-a latul pe stradă s-a uitat în oglindă, asigurându-se că manevra nu ar fi produs probleme altor călători. Avem casa la Taglio di Po, ne simțim bine în această țară și suntem îndrăgiți. Mulțumesc multelor persoane care m-au felicitat pentru gestul soțului meu”.

„Ion e un băiat de treabă, îl cunosc de când eram copii, locuiam în același oraș, la Tulcea în România – a explicat Terente Marian – și confirm că Ion a făcut un gest normal, nimic special”.

Ambasada României în Italia salută gestul cetățeanului român Ion Purice

Și patronul are cuvinte de laudă pentru Ion, care a fost angajat acum trei ani la firma Bierreti din Porto Viro (Rovigo), firmă specializată în transportarea de mărfuri perisabile. „Nu m-am lăsat speriat de prejudecățile privind românii – declară patronul Renatino Bonato. Eu dau de lucru oamenilor serioși, și Gion, cum îl numim noi, este serios și foarte profesionist”.

Ion Purice, propus pentru a fi numit Cavaler al Republicii Italia

„Este oare prea mult să sperăm la o numire de Cavaler al Republicii pentru camionagiul român Ion Purice după ce a salvat viața unei fetițe pe autostradă? Eu cred că este minimul”.

Aceasta este propunerea lui Paolo Uggè, președinte național al sindicatului Fai Conftrasporto, din scrisoarea trimisă ministrului Transporturilor Maurizio Lupi, pentru ca românul să primească o recunoaștere publică pentru comportamentul său curajos.

„Camionagiul, tată al unui copil – explică Uggè – în acele teribile momente s-a gândit numai la salvarea vieții unei ființe omenești, unind, în acel gest instinctiv, generozitate, curaj, luciditate, verificând, înainte de a face manevra, să nu fie alte vehicule în apropiere, pentru a evita alte pericole”.

Sursa: gazetaromaneasca.com prin romaniabreakingnews.ro

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press