ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "eroi romani"

eroi romani

,

Ziua de 27 martie, care iată în România a fost declarată Sărbătoare Națională, este un bun prilej să ne amintim, să cinstim personalitățile neamului românesc, cei mai înflăcărați promotori ai Unirii și care, din păcate, nu mai sunt în viață, decedând în condiții cel puțin suspecte. Unii în accidente rutiere misterioase, alții subit sau răpuși de cancer. Sistemul sovietic, KGB-ul a avut mare ”grijă” ca aceste decese să pară firești și nevinovate.

Iată mai jos lista eroilor neamului nostru a căror moarte trezește și astăzi mari semne de întrebare.

 

Ion și Doina Aldea Teodorvici – interpreți, militanți ai ideii de reunire a Republicii Moldova cu România.

  • deces – în noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992
  • cauza – un accident pe pe șoseaua DN2, în zona localităţii Coşereni, maşina în care se aflau cântăreții s-a lovit de un copac de pe marginea drumului. Impactul a fost atât de puternic, încât Doina şi Ion Aldea Teodorovici au murit pe loc

*De-a lungul anilor au existat voci care au spus că moartea artiştilor ar fi fost provocată de promovarea ideii de unitate a Basarabiei cu România.

*Marii artiști au optat pentru revenirea la limba română și grafia latină. Soții Ion și Doina Aldea Teodorovici sunt primii care în anii 90′ au cântat despre limba română, despre poetul neamului nostru, Mihai Eminescu.

*Înmormântarea lui Ion și Doina Aldea Teodorovici a avut loc la 3 noiembrie 1992 la Cimitirul Central din mun. Chișinău. O asemenea mulțime n-a mai fost prezentă de la proclamarea Independenței.

http://www.avantaje.ro/articol/amanunte-halucinante-despre-moartea-artistilor-doina-si-ion-aldea-teodorovici

http://www.istoria.md/articol/680/Ion_%C5%9Fi_Doina_Aldea___Teodorovici

 

Ion Vatamanu – poet, publicist, om politic, deputat în primul Parlament, semnatar al Declarației de Independență a R. Moldova, unul dintre liderii mişcării de renaştere naţională

  • deces – 9 august 1993
  • cauza – moarte fulgerătoare, se presupune că a fost otrăvit

*Una dintre fiicele sale, cineasta Leontina Vatamanu spune, într-un interviu pentru Ziarul de Gardă, că moartea tatălui său a fost fulgerătoare: Am certitudinea că dacă mai trăiau Ion Vatamanu, Nicolae Costin, Doina şi Ion, Lidia Istrati şi alţi patrioţi adevăraţi, astăzi am fi fost şi noi parte a unei lumi mai civilizate, aşa cum s-a întâmplat cu Ţările Baltice.

*Discursurile sale la diverse întruniri erau convingătoare, argumentate, emoţionante. Vorbea cu drag despre istoria şi tradiţiile neamului, despre libertate şi necesitatea de a lupta pentru valorile naţionale.

http://www.zdg.md/editia-print/exclusiv/ma-surprind-la-ideea-ca-moartea-poate-fi-o-iluzie-o-himera

 

Nicolae Costin – om politic moldovean și unul din fruntașii mișcării de emancipare națională, primar general al mun. Chișinău între anii 1990-1994

  • deces – 16 februarie 1995
  • cauza – leucemie, se presupune că a fost iradiat cu o sursă de radiaţie laser

*Șoferul lui Nicolae Costin, Tudor Condrea a declarat într-un interviu pentru ziarul Timpul că serviciile secrete rusești vor să scape de primarul Chișinăului, Nicolae Costin.

*Medicii l-au diagnosticat cu leucemie. Dar el, până atunci, n-a suferit de o asemenea boală. Eu cred că a fost ca şi în cazul disidentului rus Litvinenko, plecat în Anglia, caz cunoscut cu implicarea serviciilor secrete ruseşti.

*Costin era un mare patriot şi ştia că serviciile secrete vor să scape de el. Pe atunci, multor activişti naţionali li se organizau accidente rutiere.

*Atunci se vorbea mult despre faptul că serviciile secrete ruseşti ar fi plasat în maşina de serviciu a primarului o sursă de radiaţie laser de la care i s-a tras moartea.

http://flacaratv.md/tudor-condrea-soferul-lui-nicolae-costin-dezvaluiri-despre-uciderea-lenta-a-vrednicului-primar-de-chisinau.html

 

Lidia Istrati – politiciană, scriitoare, luptătoare, patriotă, deputată în primul Parlament, semnatară a Declarației de Independență a R. Moldova, preşedintă a Ligii Creştin-Democrate a Femeilor din Moldova

  • deces – 25 aprilie 1997
  • cauza – cancer

*Una dintre colegele din primul Parlament și prietenele sale, Nadejda Brânzan spunea într-un interviu pentru Ziarul de Gardă despre Lidia Istrati că a fost o femeie tribun. ”Ceea ce promova Lidia Istrati atunci este atât de actual: lupta cu corupţia şi mafia. Noi nici nu ştiam ce-i aceea mafie. Lidia promova lupta pentru adevăr, dreptate, independenţă, libertate, demnitate şi conştiinţă naţională. Părea că această femeie nu are frică în ea. Chiar şi bărbaţii din Parlament se temeau când ieşea ea la tribună”

*A fost femeia care, dacă ar fi în viaţă, ar fi candidata perfectă la Preşedinţia R. Moldova. Doar cu un preşedinte ca Lidia Istrati, Moldova ar avea şanse să devină o a doua Georgie, sunt convinşi cei care au cunoscut-o.

http://www.zdg.md/editia-print/oameni/femeia-care-ar-fi-putut-fi-presedinte

 

Grigore Vieru – poet, un simbol al românismului, se găsea în prima linie a Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia, unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova, printre organizatorii și conducătorii Marii Adunări Naționale din 27 august 1989

  • deces – 18 ianuarie 2009
  • cauza – grav accident rutier

*Poetul a fost implicat într-un grav accident rutier, produs în condiţii de ceaţă pe un segment avariat de şosea. Automobilul în care se afla s-a izbit violent de suportul unui panou de publicitate plasat în mijlocul şoselei, în regiunea comunei Dănceni, raionul Ialoveni. Grigore Vieru se întorcea din sudul Republicii Moldova, unde participase, la Cahul, la un concert omagial consacrat poetului Mihai Eminescu.

*”În viața mea am trecut prin mai multe cumpene. Bunul Dumnezeu m-a ajutat să ies din ele. (…) Pentru prima oară, poate, am luat în serios moartea și am căutat să dialoghez cu ea. Pe un ton destul de senin. Gândurile însă mi s-au îndreptat mai mult spre Dumnezeu. (…). Mă bucur că s-a redeschis biserica din satul meu de pe malul Prutului”.

*Fostul președinte al Uniunii Scriitorilor, Mihai Cimpoi, spunea despre poetul Grigore Vieru: ”Un simbol al renașterii naționale, conștiința unității spațiului cultural românesc, unind prin opera sa cele două maluri ale Prutului”

 

Leonida Lari – poetă, publicistă, scriitoare, activistă om politic și militantă pentru reunirea Basarabiei cu România

  • deces -11 decembrie 2011
  • cauza – cancer la sân

*Leonida Lari s-a aflat printre fruntașii Mișcării de emancipare națională din Basarabia în anii 1988-1991. Scriitoarea a optat întotdeauna pentru unirea cu România

*Leonida Lari a fost o prezenţă excentrică pe scena politicii româneşti. S-a certat, de la pupitrul Camerei Deputaţilor, cu colegii ei, recomandându-le să-şi facă de urgenţă controale la cap. Tot ea a susţinut că în jurul Pământului există un sistem informaţional mai puternic decât Serviciul Român de Informaţii, sistem pe care îl controlează însuşi Dumnezeu.

 

Dumitru Matcovschi – poet, prozator, academician, publicist și dramaturg, simbol al mișcării de renaștere națională din Basarabia

  • deces – 26 iunie 2013
  • cauza – tumoare cerebrală

*La 17 mai 1989, este implicat într-un grav accident, este strivit de un autobuz. După accident, care se presupune că ar fi fost organizat, suportă peste douăzeci de intervenţii chirurgicale.

*Accidentul, care se presupune că a fost organizat, a generat interes național, iar chirurgul care a condus operația declara atunci că supraviețuirea maestrului este o minune. În iunie 2013, poetul a fost supus unei intervenții chirurgicale repetate,[19] după ce a fost internat cu tumoare cerebrală. A fost înmormântat cu onoruri militare

http://www.cuvintul.md/article/Dumitru-Matcovschi-Viata-este-o-lupta-cea-mai-grea-din-toate/

 

Constantin Tănase – lingvist, doctor în filologie, jurnalist, publicist, scriitor și lider de opinie, deputat în primul Parlament, semnatar al Declarației de Independență a R. Moldova.

  • deces – 30 octombrie 2014
  • cauza- boală incurabilă

*Scriitorul Vladimir Beşleagă, prieten cu Constantin Tănase, a spus că a fost un jurnalist curajos, care a spus mereu adevărul, iar prin scrisul său inspirat a confirmat tradiţia marilor spirite polemice din perioada interbelică. „Adio frate, întru credinţă şi spirit românesc”.

*Uniunea Jurnaliştilor din Republica Moldova a publicat un necrolog. „Constantin Tănase a militat cu pasiune pentru corectitudinea şi obiectivitatea presei, independenţa ei editorială, pentru curăţenia deontologică a jurnalistului.

Cu siguranță, lista celor care au plătit cu viața lor pentru cauza românească este mult mai mare, am evocat aici numele sonore care au făcut și sunt în istoria neamului românesc.

Ce ar fi fost dacă regretații Ion și Doina Aldea Teodorvici, Ion Vatamanu, Nicolae Costin, Lidia Istrati, Leonida Lari, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Constantin Tănase ar fi trăit și astăzi sau ar fi trăit mai mult? Poate nu ajungeam în băltoaca politică de astăzi, așa cum s-a exprimat șoferul regretatului Nicolae Costin.

Informația este putere, infrmați-vă corect

Cu respect, Elena Robu

Sursa: elenarobu.md/au-promovat-unirea-si-au-murit-in-conditii-suspecte

,

Dacă am avut o eroină de la Jiu, pe Ecaterina Teodoroiu, în timpul primului război mondial, atunci ar trebui să eliberăm din uitare și o altă filă a istoriei noastre, provenind din aceeași conflagrație, cu atât mai mult cu cât e vorba de alte două femei, Maria Manciulea și Lucreția Canja.  Pentru curajul de care au dat dovadă, în septembrie 1916, înfruntând armata austro-ungară, sunt acum cunoscute ca eroinele de la Olt.

Am pornit pe urmele acestui subiect datorită unui comentariu pos­tat de un anonim la un material cu aer turistic pu­blicat de o agenție de presă. Era prezentată localitatea situată în județul Brașov. Cititorul, pare-se cunoscător al zonei, întreba, retoric, de ce nu se amintește nimic despre fascinanta poveste care a marcat acest loc în vremea pri­mului război mondial, deplângând bariera, greu de ridicat, a uitării. Constat că despre Maria Manciulea se scrie, ce-i drept, în câteva cărți istorice. Ceva în plus știu oamenii din Părău, anume că și Lucreția Canja își leagă destinul de o cumpănă care o putea costa, la fel ca și în cazul Mariei, viața. Cele două fete demonstrează eficienta colaborare între civili și Armata Română, fiind, dacă pot spune așa, ghizi pentru ostași, într-o operațiune desfășurată în timpul nopții, în mare taină, în apropierea acestei comune. Oltul e traversat direct prin apă de militarii Regimentului 30 Muscel, exact în locul indicat de tinere. Ele oricum mai folosiseră, cu puțin timp înainte, acel punct, ajungând în teritoriul dușman, pentru a-și recupera vitele furate de supușii împăratului.

Trupele austro-ungare fură vitele sătenilor din Părău

Voi reda în continuare faptele, după cum s-au petrecut în prima jumătate a lunii septembrie 1916. Așa cum se știe, după doi ani de neutralitate, țara noastră decide să intre în primul război mondial. Gândul nostru era atunci eliberarea Transilvaniei de sub dominația austro-ungară. Drept pentru care începe ofensiva Armatei Române dincolo de Carpați. Menționez în privința comunei Părău că se află la vreo 20 de kilometri de orașul Brașov, spre vest. Ajungi acolo, după conformația drumurilor de azi, dacă o iei pe șoseaua spre Făgăraș, iar în Șercaia faci la dreapta, spre Hoghiz. Părău e la depărtare de un kilometru și jumătate de râul Olt, în partea stângă a malului său. Să vedem așadar ce se întâmplă în zilele acelui istoric septembrie. Retrăgându-se în mare grabă din fața ofensivei românești, trupele austro-ungare staționate în zona aceasta trec prin comuna Părău și se dedau la jafuri, luând în special animalele de pe câmp și din curțile sătenilor, vaci și drigane sau bivoli, cum li se spune aici. După faptele acestea de „arme“, austro-ungarii ajung pe malul drept al Oltului. Acolo stabilesc o linie foarte puternică de apărare, cu piese grele de artilerie, încastrate în beton. Alte tunuri și mitraliere sunt poziționate pe diverse dâmburi sau între pâlcurile de pădure.

Maria și Lucreția pleacă să-și recupereze animalele

Oamenii de pe aici obișnuiau să traverseze Oltul prin locuri numai de ei știute, direct prin apă, acolo unde albia era puțin adâncă, în anumite perioade ale anului, în special când era secetă. Ajungeau astfel la terenurile lor agricole de pe malul drept. Altfel, în acest sector râul este periculos, având albia, din câte mi se descrie, la vreo cinci șase metri lărgime și la cel puțin câțiva metri adâncime. După ce austro-ungarii le iau vitele, cum am arătat mai devreme, două fete din sat, Maria Manciulea și Lucreția Canja, decid să meargă după jefuitori. Cu gândul de a-și recupera animalele. Vaca reprezenta una dintre principalele surse de hrană pentru fie­care familie. Maria avea pe atunci 22 de ani, iar vecina ei cu un an mai mult. Maria stătea în casa de la numărul 227, iar Lucreția la 239, este un alt amănunt pe care-l aflu de la oamenii locului. Fetele trec râul, după lăsarea întunericului, prin locul numit Unghiul Fagului sau Cioachii. Descrierea făcută acum de săteni e destul de clară, ca să-mi dau seama unde e acel punct. Prin comuna aceasta trece un fir de apă, Părăul. El se varsă în Olt. La o jumătate de kilometru de locul acela, în amonte, este vadul prin care au trecut tinerele. Ele ajung în apropierea taberei dușmane. Sunt reperate de santinele, care le duc la unul dintre comandanți. Considerate spioane ale românilor, Maria și Lucreția primesc verdictul, urmând ca a doua zi să ajungă în fața plutonului de execuție. Degeaba a încercat Maria, care știa puțin limba germană, să le explice că veniseră acolo numai pentru a-și recupera vitele. Sunt închise într-o casă, sub pază armată. Norocul lor e că doi dintre soldații de gardă le aud vorbind între ele în limba română. Și ei tot români erau, originari din Banat. Soldații le fac scăpate pe fete, care escaladează podul casei și se pierd repede pe câmp, în liniștea nopții.

Prețioase informații pentru Armata Română

Tot ce s-a întâmplat până acum este descris în amănunt în cartea intitulată „Cărturarii brașoveni pentru România Mare“, scrisă de locotenent-colonelul Ioan Vlad, totodată conferențiar universitar doctor, apărută în 1999 la Editura Academiei Aviației și Apărării Antiaeriene „Henri Coandă“. Este un prețios izvor de informații la care am avut acces cu ajutorul Muzeului de Istorie din Brașov. Revin însă la cele întâmplate în 1916. La puțin timp după întâmplarea aceasta, trupele românești ajung în comuna Părău. Fetele povestiseră deja familiei, vecinilor, pățania prin care trecuseră. Comandanții români pregăteau cea mai bună strategie pentru trecerea Oltului, având însă în vedere puternica linie de apărare stabilită de adversar în dreapta râului. Pe de altă parte, știu acum de la un localnic din Părău, Cornel Boamfă, la rândul său ofițer, pasionat de istorie, că operațiunea alor noștri se desfășoară greoi, din cauza amplei defensive austro-ungare. Râul era, din această cauză, foarte greu de trecut. Fac din nou referire la cartea lui Ioan Vlad, pentru că acesta pune accent pe colaborarea între localnicii din Părău și militarii români. Ai noștri caută informații despre locul prin care Oltul ar putea fi traversat, în liniște, în așa fel încât adversarul să nu-și dea seama de operațiune.

Planul se intersectează cu „expediția“ pe care o făcuseră mai înainte Lucreția și Maria. De la ele vin două informații importante. Nu numai că pe la Unghiul Fagului apa era mică. Fetele observaseră ceva esențial. Perimetrul acela nu era apărat de trupele adverse. Era deci zona ideală pentru ceea ce dorea comandantul Regimentului 30 Muscel, staționat în Părău, locotenent-colonelul Stelian Alexandrescu. Se decide ca prin acel loc ostașii noștri să treacă Oltul, în faptul serii, lucru care s-a întâmplat în jurul lui 10 septembrie. Ziua reprezintă o informație știută tot de localnicii din Părău. Observați că datele, pe care le pun acum cap la cap, de la istorici și din cufărul cu istorii moștenite de localnicii din Părău, din generație în generație, construiesc un tablou destul de complet. Cea care le va fi ghid ostașilor, arată istoricii, la trecerea prin apa Oltului, este Maria Manciulea.

„La Olt am fost prima care am pășit în apă“

Mult timp după aceea, în anul 1968, ea va povesti, în amănunt, ce s-a întâmplat în teribila noap­te din toamna lui 1916. „La Olt am fost prima care am pășit în apă, ținând de mână un soldat. După mine, nu vă fie frică! Cunosc vadul și nu vă puteți îneca. Și așa au pornit după mine, cu armele deasupra capului și ținându-se unul de altul, toți soldații și ofițerii regimentului. Apa ne venea până la piept și albia râului era cam bolovănoasă. De aceea unii dintre ostași se mai împiedicau și cădeau. Regimentul a trecut cu bine Oltul și nu am auzit nici atunci, nici mai târziu, să se fi înecat un militar“. La rândul său, istoricul Constantin Kirițescu, unul dintre cei care au consemnat în cea mai bună măsură operațiunile petrecute în timpul mareului război al Reîntregirii, se referă și la ce s-a întâmplat în comuna Părău.

Cuvintele sale sunt amintite în cartea lui Ioan Vlad. „Trecerea Oltului a fost înlesnită în această regiune prin devotamentul unei tinere românce, Maria Manciulea, din comuna Părău. Conduse de eroica fată, trupele au trecut râul și au căzut în spatele dușmanului care, formidabil înarmat cu o mulțime de mitraliere, așteaptă ca încercarea de trecere să se facă prin singurul loc cunoscut și dominat de el“.

După această neașteptată manevră, militarii români stabilesc un important cap de pod în dreapta Oltului și cad în spatele liniilor inamice, anihilând practic toată pregătirea defensivă pe care o stabiliseră austro-ungarii în acest perimetru, peste 700 de soldați din tabăra adversă fiind luați prizonieri. Maria își va vedea expuse faptele și în ediția din 6 noiembrie 1916 a ziarului „Universul“, unde e scris despre „domnișoara din comuna Părău“, cea care “s-a oferit să servească de călăuză unui regiment de infanterie, care avea misiunea să atace pe inamicul care se găsea pe malul opus al Oltului. A intrat cu primii ostași în apă și i-a condus cu cel mai desăvârșit curaj prin ploaia de gloanțe, contribuind astfel la reușita atacului“.

Răzbunarea ocupantului

Am ocazia s-o cunosc, în comuna Părău, pe Lucreția Bâlea, de 81 de ani, descendentă a Lucreției Canja. „Lucreția a fost soră cu bunica meaº, spune femeia. Multe din amintiri au fost topite de trecerea timpului. Cunoaște totuși un amănunt interesant. După ce ofensiva românească este stopată și cea mai mare parte a țării ajunge sub stăpânirea vremelnică a dușmanului, austro-ungarii vor să le aresteze pe fetele din Părău. Ca și cum amândouă, în egală măsură, le-ar fi provocat mari pagube. Sătenii le ascund pe unde pot. Apoi le vor urca într-o căruță, acoperindu-le cu fân, scoțându-le din zona periculoasă. Referiri la represaliile ocupantului apar și în cartea lui Ioan Vlad, mama Mariei Manciulea fiind închisă, timp de opt luni, în penitenciarul din Cluj. Acolo se îmbolnăvește grav, din cauza condițiilor inumane la care a fost supusă.

Două destine definitiv separate

Drumurile celor două eroine, Lucreția și Maria, se vor despărți pentru totdeauna, după încheie­rea primului război mondial. Lucreția va emigra în America, în 1920, împreună cu surorile ei, urmând calea altor rude, plecate dincolo de Atlantic încă din 1912. Se va stabili în statul Ohio, în Salem. Acolo se stinge din viață la 7 decembrie 1964, știe gazda mea din comuna Părău, Cornel Boamfă. Maria, în schimb, va rămâne alături de Armata Română în ambele conflagrații mondiale, ca soră de caritate. Datele obținute de la Muzeul de Istorie din Brașov arată că a fost decorată cu „Virtutea Militară“, dar și cu medalia „Serviciu Credincios“. Ultima suflare și-o va da la 27 iulie 1969, în București. Este înmormântată în cimitirul Ghencea. Asta e tot o informație din Părău. Nici una din cele două femei n-a avut copii. Se mai știe despre Lucreția că s-a întors în satul natal în 1937, dând bani lui Irimie după Coastă, o rudă de-a sa. Așa era cunoscut omul între vecinii săi. El a primit sarcina de a construi o cruce și o fântână. Crucea se vede și azi în curtea bisericii din Părău. Cât despre fântână, ea poate fi zărită în „capul satului, la ieșirea spre Șercaia“. Oamenii vorbesc și de o altă cruce, dispărută între timp. A fost ridicată după 1918, la Un­ghiul Fagului, ca amintire pentru ce s-a întâmplat aici în 1916.

Fotografie din America

Aceasta este povestea. Și oamenii ei. Lăudabilă hotărârea lui Cornel Boamfă de a scrie o monografie a localității în care s-a născut. Spune că a luat la rând toate casele de aici, de mulți ani încoa­ce, notând istoria fiecărei familii în parte. Se adaugă arhivele, locale și naționale, pe care le-a studiat. Zice că „până și într-o comună mică, așa cum e a mea, cu numai 2.200 de suflete, poți găsi fapte și eroi care să facă cinste unei țări întregi“. Vastul bagaj de însemnări despre Maria și Lucreția este completat de datele referitoare la bărbații care au luptat, în Munții Făgăraș, ca partizani, împotriva comunismului. Am întrebat de fotografii, dacă există, ale Mariei și Lucreției. Asta e chiar o problemă complicată. Răspuns pozitiv numai în cazul Lucreției. Obțin de la gazda mea o poză a femeii din perioada maturității. Fotografia face însă parte din colecția muzeului din Salem. Acolo sunt păstrate date referitoare la românii stabiliți, în timp, în acest colț al Americii.

Precum acestea – “trei din fetele lui Nicolae și Maria Canja din Părău, Elisabeta, Lucreția și Ileana, au făcut parte din valul de emigranți care și-au lăsat munca câmpului pentru viața modernă din America“. Amintesc așadar site-ul salemhistoricalsociety.org, de unde provine imaginea Lucreției. Parcă ne-ar spune, din alt timp, prin fotografia aceasta, în care este îmbrăcată în portul popular specific locului în care s-a născut, că ea nu și-a uitat, cât a trăit, țara. Ar fi bine ca și țara să-și amintească de ea. La fel și de Maria…

La Olt am fost prima care am pășit în apă, ținând de mână un soldat. După mine, nu vă fie frică! Cunosc vadul și nu vă puteți îneca. Și așa au pornit după mine, cu armele deasupra capului și ținându-se unul de altul, toți soldații și ofițerii regimentului.“

Foto: Carol I al Austriei și una din eroinele de la Olt / colaj – romaniabreakingnews.ro

Republicat din 25 Mai 2015 @ 9:35

Autor: Dan Gheorghe /sursa: romanialibera.ro prin romanibreakingnews.ro

,

Timisoara 17 decembrie 2015

17 decembrie 1989 a însemnat pentru Timișoara ziua în care primii martiri ai Revoluției au căzut secerați de gloanțele regimului comunist.  Ceaușescu convoca ședința Comitetului Politic Executiv, unde înalții demnitari au fost cu toții de acord să tragă în demonstranții de la Timișoara cu gloanțe adevărate. 59 de timișoreni au murit atunci, câteva sute au fost răniți. 40 de cadavre au fost incinerate la Crematoriul Cenușa din București iar cenușa rezultată aruncată la o gură de canal.

Video (înregistrare audio) Ceaușescu dă ordin să se tragă în Timisoara pe 17 Decembrie 1989 – „Toate trupele primesc muniție de război…”

Se împlinesc 26 de ani de când la Timișoara a pornit scânteia revoluției sângeroase ce avea să pună capăt regimului comunist în România

O cruce imensă formată din sute de lumânări a luminat miercuri seara Piața Victoriei din centrul orașului Timișoara.
Marius Cozariuc, revoluționar: „Gestul ăsta reprezintă un omagiu pe care îl facem în fiecare an pentru cei care au căzut în data de 17. Noi am trăit din plin acele moment, fiind arestați, cu interogatorii, bătăi, după care am ieșit și am continuat aici în piață.”

Timisoara_17_decembrie2015

O cruce imensă formată din sute de lumânări a luminat miercuri seara Piața Victoriei din centrul orașului Timișoara (foto:eyeinthesky.ro)

Cei care au luptat în stradă acum 26 de ani își aduc aminte cu durere în suflet de acele momente. În ziua de 17 decembrie se trăgea din toate părțile. Zeci de persoane, printre care și mulți copii, nu au scăpat din calea gloanțelor. Revoluționarii ocupaseră Comitetul Județean, iar armata a ieșit pe străzi. În același timp, tancurile și camioanele militare blocau accesul în oraș.
Vasile Florea, revoluționar: „Vă dați seama cum am trăit. Nu doresc la nimeni să trăiască clipele acelea. Am fost aici, apoi la penitenciar la Popa Șapcă.”
Emilian Staiculescu: „Un pic de euforie a fost, și restul a fost urât de tot. Eu am fost arestat atunci, am primit bătaie multă și multe injurii. Eram în plină acțiune, deja scăpasem cu o seară înainte și următoarea n-am mai scăpat.”

Revoluționarii din Timișoara spun că nu vor să mai treacă niciodată prin acele clipe.

Călin Vasi, revoluționar:„Să nu uităm să nu mai vrem dictatură de orice fel, că nu e un lucru bun, chiar dacă nici democrația nu e perfectă, față de ce o fost acum e minunat, față de ce e în Anglia probabil e mai puțin bine, dar e un progres mare.”
În semn de omagiu, autoritățile din Timișoara au stabilit că ziua de 17 decembrie să fie zi de doliu. Drapelul de la fiecare instituție va fi arborat în bernă.

,

La Sfânta Mânăstire Comana Episcopia Giurgiului, în ajunul Zilei Armatei Române, sâmbătă, 24 octombrie 2015, Starețul Mânăstirii Comana, Arhim. Dr. Mihail Muscariu și Generalul de Flotilă Aeriană, veteran de război, Radu Theodoru, împreună cu un grup de patrioți români, au organizat o procesiune de Sfințire a Troiței – Monument (o troiță maramureșeană) în memoria celor 250.000 de Eroi români căzuți la Cotul Donului în 1942, 150.000 de soldați ai armatei române și 100.000 de militari transilvăneni din armata ungară, pentru al căror sacrficiu suprem, Statul Român nu s-a îngrijit deloc în ultimii 70 de ani să le dea onorul și grija cuvenită, așa cum alte state ca Italia, Germania au făcut pentru Eroii lor.

Onor_Eroilor_de_la_Cotul_Donului_1942_Troita_M_Comana_24 (16)

Au dat onorul celor 250.000 eroi români căzuți la Cotul Donului în noiembrie – decembrie 1942, alături de organizatori, inițiatori și patrioții români din toate colțurile lumii, ofițeri și generali activi și în retragere ai Armatei Române, copii de la Școala Comana, scriitori și oameni de cultură, Unitatea militară 0445 SRI (Grădiștea) unitate care a asigurat Cermeonialul Militar, Forțele Aeriene Române reprezentate de Escadrila de elicoptere IAR 330 Puma, condusă de Căpitan Comandor Aviator – Comandant de formație, doctor în Științe Militare  – Vasile Stanciu și restul echipajelor din care au făcut parte Căpitan Comandor Aviator – Constantin Grigore, Căpitan Comandor Aviator – Daniel Popescu,  Căpitan Comandor Aviator – Mihăiță Grosu, Locotenent Comandor Aviator Ioan Ieșean,  Locotenent Comandor Aviator – Radu Tabacu, Maistru Militar – Nicoșor Stan, Maistru Militar – Robert Dumitru, Maistru Militar – Adrian Ionițăși Marian Cojocaru pilotul cu parapantă și tricolor care a „vegheat” deasupra celor adunați la comemorare pe toată durată procesiunii.

Onor_Eroilor_de_la_Cotul_Donului_1942_Troita_M_Comana_24 (27)

Onor_Eroilor_de_la_Cotul_Donului_1942_Troita_M_Comana_24 (13)

Generalul de Flotilă Aeriană, veteran de război, Radu Theodoru, Vasile Șoimaru și Arhim. Dr. Mihail Muscariu

Onor_Eroilor_de_la_Cotul_Donului_1942_Troita_M_Comana_24 (20)

Forțele Aeriene Române reprezentate de Escadrila de elicoptere IAR 330 Puma, condusă de Căpitan Comandor Aviator – Comandant de formație – Vasile Stanciu

Onor_Eroilor_de_la_Cotul_Donului_1942_Troita_M_Comana_24 (31)

Unitatea militară 0445 SRI (Grădiștea) unitatea care a asigurat Ceremonialul Militar Inscripția centrală de pe corpul Troiței Monument – ARMATEI A 3-A ROMÂNE, Jertfită la Cotul Donului
Onor_Eroilor_de_la_Cotul_Donului_1942_Troita_M_Comana_24 (29)

Vasile Șoimaru, autorul volumului „La Cotul Donului 1942”, prezent la procesiunea de Sfințire a Troiței Monument

Video Exclusiv: ONORUL FORȚELOR AERIENE ROMÂNE reprezentată de Escadila de elicoptere IAR 330 Puma, condusă de  Căpitan Comandor Aviator – Comandant de formație Vasile Stanciu,  la procesiunea de  Sfințire a Troiței – Monument în memoria celor 250.000 de Eroi Români căzuți la Cotul Donului în 1942

Video: Înregistrarea completă a procesiunii de SFINȚIREA TROIȚEI – MONUMENT A EROILOR ROMÂNI CĂZUȚI LA COTUL DONULUI 1942 – Mănăstirea Comana 

Acum 70 de ani, la 19 noiembrie 1942, la o distanță de exact 1942 de kilometri de Chișinău, se declanșa cea mai tragică operațiune militară din istoria Armatei Române, cea de la Cotul Donului, componentă a marii Bătălii de la Stalingrad. În lupta de la Cotul Donului și din Stepa Calmucă au pierit 150.000 de ostași români. Dar, conform datelor publicate de profesorul Raoul Șorban în cartea sa „Invazie de stafii „(Editura „Meridiane”, 2003), acolo s-au pierdut și 100.000 de români ardeleni care făceau parte din armata maghiară…
Înfrângerea din Cotul Donului a generat încordarea relațiilor româno-germane și acuzații la adresa militarilor români cum că nu au vrut să lupte și s-au facut vinovați de situația tragică ce s-a creat pentru Armata a 6-a Germană.

În realitate românii au luptat ca la Mărășești, au suportat bombardamentele de artilerie de o duritate extremă, au primit atacul unei numar mare de tancuri, care au trecut peste ei, românii neavând armamentul necesar pentru a riposta. Mareșalul Manstein aducea grave acuzații românilor.
În scrisoarea de raspuns a maresalului Ion Antonescu către maresalul Manstein, la scrisoarea memoriu, care aducea grave acuzații românilor, șeful armatei române face dovada clasica de ceea ce înseamnă mândria și demnitatea unui comandant dăruit, obligat să suporte invinuiri nedrepte, ce atingeau onoarea unei armate loiale, sacrificată din vina comandamentului german. Mareșalul român trimisese repetate avertismente OKW-ului asupra comportării trupelor sovietice, ceruse întărirea frontului defensiv prin armament și muniție, dovedise ineficiența rezistenței liniare, slabe peste tot, statice, fără rezerve și fără posibilitatea de intervenție a comandamentului.  Nu se luase nici o măsură!.

Maresalul Manstein este obligat să recunoască partea de vina a comandamentului german și „serviciile aduse cauzei comune de către România”. Bilanțul pierderilor la Stalingrad este grav: din cele 14 divizii române participante, patru divizii de infanterie și o divizie de cavalerie au fost încercuite, patru divizii de infanterie și divizia blindată au suferit pierderi grele, iar patru divizii au rămas în aceeași formă combativă. Armatele 3 si 4 române, care avusesera la 19 noiembrie 1942 un efectiv de 228.072 oameni, mai aveau la 7 ianuarie 1943 doar 73.062 de militari valizi. Factorii dezastrului de la Stalingrad pot fi considerati: presiunea germană privind angajarea forțelor „oricum și oriunde”, folosirea abuzivă a trupelor române și desparțirea trupelor de comandamentele organice; folosirea artileriei grele, a aviatiei etc. doar în folosul trupelor și sectoarelor germane, fără a ține cont de nevoile sectoarelor românești; atribuirea de misiuni trupelor române care le depășeau capacitatea tactică și operativă; comportamentul inadecvat față de militarii români și nerespectarea regulilor elementare ale unui război de coaliție…  Vie fie amintirea
supremei jertfe a Eroilor Români și fie ca Neamul Românesc să se ridice la nivelul sacrificiului lor.

EROII NU MOR !
decât dacă sunt uitați.

Veșnică Odihnă Dragi Eroi!

Mulțumiri e-Syv Systems SRL – Servicii de monitorizare juridică pentru sprijinul acordat la realizarea acestui material.

O parte din textul prezentării este extras din Cartea „La Cotul Donului 1942” a autorului Vasile Șoimaru, prezent și el la comemorare.

Publicat de Dorian Theodorromaniabreakingnews.ro

,

O sacră, ostășească și omenească datorie!

Starețul Mânăstirii Comana, Arhim. Dr. Mihail Muscariu și Generalul de Flotilă Aeriană, veteran de război, Radu Theodoru, împreună cu un grup de patrioți români, organizează o procesiune de Sfințire a Troiței – Monument (o troiță maramureșeană) în memoria celor 250.000 de Eroi români căzuți la Cotul Donului în 1942, 150.000 de soldați ai armatei române și 100.000 de militari transilvăneni din armata ungară, pentru al căror sacrficiu suprem, Statul Român nu s-a îngrijit deloc în ultimii 70 de ani să le dea onorul și grija cuvenită, așa cum alte state ca Italia, Germania au făcut pentru Eroii lor.

Ceremonia va avea loc la Sfânta Mânăstire Comana – Episcopia Giurgiului, în ajunul Zilei Armatei Române, sâmbătă, 24 octombrie 2015 și reprezintă încununarea cu succes a inițiativei acestui grup de patrioți români, conduși de Arhim. Dr. Mihail Muscariu și  Generalul de Flotilă Aeriană, veteran de război, Radu Theodoru, de construire a unui monument pentru sufletele Eroilor români de la Cotul Donului și din Stepa Calmucă.

Ținînd cont că de mai bine de șaptezeci de ani nimeni din cadrul instituțiilor Statului Român nu s-a îngrijit de rămășițele eroilor români căzuți la datorie, pentru desrobirea Basarabiei și Nordului Bucovinei pe teritoriul actualei Federații Ruse, inițiativa merită toată lauda și onorul.

G-ral. Radu Theodoru

La Cotul Donului, abia în vara anului 2012 a apărut un semn simbolic în memoria românilor care au murit acolo în 1942, improvizat de Vasile Șoimaru, român din R. Moldova în timpul deplasării sale în acel teritoriu.

 “Am făcut cu cuțitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici. Am rupt ultima pagină din albumul meu ‘Poeme în imagini’, care reprezenta fotografia ‘Tricolorul Independenței’ (cu semnăturile deputaților din Primul Parlament al Republicii Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declarația de Independență, inclusiv semnătura mea…). Apoi am prins poza tot cu lipici, de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul răzmuiat de ploaie”  Vasile Soimaru

În România, pentru prima dată de la sfârșitul Celui de al II-lea Război Mondial, a fost adusă în fața publicului și a mass-mediei, problema rămășițelor pământești ale eroilor români de la Cotul Donului și a lipsei oricărui semn, simbol care să amintească de tragedia și sacrificiul românesc de pe acele locuri, o dată cu Evenimentul  SEMNAL organizat de către Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina în parteneriat cu Institutul Frații Golescu, eveniment dedicat lansării de carte domnului Vasile Șoimaru „Cotul Donului 1942” la  București în incinta Palatului Șuțu (20 martie 2013)

…în memoria celor 150.000 de soldați ai ARMATEI ROMÂNE și a 100.000 de soldați transilvăneni din armata ungară, dispăruți la COTUL DONULUI în 1942

În 70 de ani, nimeni, nici din România, nici din Moldova, nu a călcat pe acolo. Ar trebui măcar o cruce, nici o cruce nu este în locul în care sunt căzuți 150 de mii de români. Nimeni nu se îngrijește de acest loc. Să treacă 70 de ani și nimeni să nu își aducă aminte de cei căzuți acolo, este groaznic! Ei au fost trimiși de statul român nu să se scalde în Volga, au fost trimiși să elibereze Basarabia, să mențină Basarabia în limitele României. O sută cinzeci de mii de ostași români au căzut acolo în moarte de erou, prăpădiți sărmanii și să nu aibă parte de un cimitir! Oamenii din acel capăt de lume mă întrebau când vin românii să-și ducă osemintele soldaților acasă, pentru că germanii, de exemplu, au făcut de mult acest lucru” – a declarat emoționat Vasile Șoimaru, adăugând că 1 milion de litri de sânge românesc s-a vărsat la Cotul Donului. Potrivit autorului, operațiunea din 1942 a fost ca o „mașină de tocat români”.

„E incredibil (!!!), să nu găsești măcar o troiță, o simplă cruce, nu mai zic de un cimitir de onoare, în memoria celor trimiși de Statul Român la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor românești, Basarabia și Nordul Bucovinei, pentru a readuce creștinismul în Rusia bolșevică? Pe mine, personal, rău m-a pus pe gânduri această neglijență și uituceală a politicienilor de la București, întrebându-mă dacă mai sunt români în fruntea statului român

Aceasta este batjocura față de memoria ostașilor români căzuți la datorie, pe Frontul de Est. Niciun cimitir, niciun monument, nicio troiță în memoria celor 624.540 de ostași români căzuți pe Frontul de Est…”  (Vasile Șoimaru, autorul cărții Cotul Donului 1942)

Publicat de Dorian Theodorromaniabreakingnews.ro

 

,

Deschiderea oficială a „Marșului Național Avram Iancu” 2015, începe luni, 7 septembrie ora 12,00, în clădirea Prefecturii Județului Hunedoara din Deva, printr-o Conferință de Presă. Inițiator și organizator este Laurian Stănchescu, membru titular al Uniunii Scriitorilor din România în parteneriat cu Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina. România Breaking News este partener media al marșului.

„Marșului Național Avram Iancu” este o procesiune care este organizată în cinstea „Crăișorului Munților”, care se va face pe jos, pe o distanță de 100 de kilometri, cu pornire de la casa lui Avram Iancu din Vidra de Sus pe traseul: Câmpeni – Abrud – Ciurleasa – Buceș – Mihăileni – Zdrapți – Criscior – Brad – Țebea.

Aduc toată gratitudinea mea Instituției Prefectului pentru acest ajutor. Marșul se desfășoară în perioada 7-13 septembrie, precede Marea Sărbătoare Națională de la Țebea, este o procesiune cultural-istorică, se merge pe jos aproape 100 km de la casa Crăișorului din Vidra de Sus-Țebea și celebrează memoria Eroului din Apuseni. Voi aduce în spațiul public pentru prima dată, odiseea din Parlament și Cotroceni a Proiectului meu Avram Iancu, „Martir și Erou al Națiunii Române,” motivul nepromulgării, respingerii și retrimiterii Proiectului în Parlament de către Klaus Iohannis, identitatea opozanților acestui demers național, dar voi face public și numele unui distins parlamentar, Președinte de Comisie, luptător pentru recunoașterea meritelor Crăișorului. Laurian Stănchescu, Membru titular, Uniunea Scriitorilor din România, Președinte, Fundația „Ideea Contemporană”

Video: MARȘ ISTOVITOR ÎN MEMORIA LUI AVRAM IANCU – 17 sept. 2013

Precedent: (2013)  Marș istovitor în memoria lui Avram Iancu: a parcurs 100 de kilometri desculț până la mormântul „crăișorului”

Scriitorul Laurian Stănchescu a ajuns astăzi la Țebea, unde se află locul de veci al celui supranumit „crăișorul munților”, Avram Iancu. Laurian a parcurs desculț drumul dintre Vidra de Sus, unde s-a născut liderul românilor din Transilvania din vremea Revoluției de la 1848, și Țebea, unde a fost înmormântat Avram Iancu.

În această după-amiază, Laurian Stănchescu și însoțitorii săi au ajuns la Țebea. Au sfârșit astfel un pelerinaj început în urmă cu șase zile, care a străbătut mai multe localități din Țara moților: Vidra de Sus, Câmpeni, Abrud, Ciuruleasa, Buceș, Mihăileni, Crișcior, Brad și Țebea.

Ultimii zece kilometri ai marșului Avram Iancu au fost dificili pentru inițiatorul acestuia.

Din cauza faptului că a mers desculț, Laurian a fost nevoit să treacă pe la secția de chirurgie a spitalului din Brad, înainte de a porni spre Țebea. A avut nevoie de copci, iar tălpile picioarelor i-au fost bandajate. Chiar și așa, a reușit să ajungă la mormântul Crăișorului, pe jos. Pe traseul Țebea – Brad, în ciuda ploii torențiale, l-au însoțit mai mulți localnici, dar și vicepreședintele Consiliului Județean Hunedoara, Tiberiu Balint. Nu au mai venit, deși își anunțaseră prezența, fosta gimnastă Corina Ungureanu, Leonard Doroftei, Mircea Diaconu și Victor Ciorbea. Pelerinajul dedicat lui Avram Iancu s-a încheiat cu un moment solemn dedicat lui Avram Iancu. „A fost un omagiu pe care am vrut să îl aduc celui carea fost Avram Iancu și le mulțumesc tuturor celor care mi-au fost alături”, a spus Laurian Stănchescu. Duminică vor avea loc serbările naționale de la Țebea, la care sunt așteptați peste 5.000 de oameni. (adevarul.ro)

Foto Marș istovitor în memoria lui Avram Iancu

Marsul_lui_Avram_Iancu_initiat_de_Laurian_Stanchescu (1)

 

Marsul_lui_Avram_Iancu_initiat_de_Laurian_Stanchescu (2) Marsul_lui_Avram_Iancu_initiat_de_Laurian_Stanchescu (3) Marsul_lui_Avram_Iancu_initiat_de_Laurian_Stanchescu (4)

Marsul_lui_Avram_Iancu_initiat_de_Laurian_Stanchescu (5) Marsul_lui_Avram_Iancu_initiat_de_Laurian_Stanchescu (6) Marsul_lui_Avram_Iancu_initiat_de_Laurian_Stanchescu (7) Marsul_lui_Avram_Iancu_initiat_de_Laurian_Stanchescu (8)

Foto: La mormântul lui Avram iancu

mormantul_craisorului-muntilor

mormantul_lui_Avram-Iancu

AVRAM IANCU, EROUL ROMÂNILOR

Născut în Vidra de Sus, județul Alba de azi, în anul 1824, Avram Iancu reprezintă o personalitate de prim rang, un adevărat erou național al românilor din Transilvania. Provenind dintr-o familie de moți înstăriți din munții Apuseni, Avram Iancu, prin tot ceea ce a făcut pentru românii din această parte de țară, a rămas în memoria colectivă drept „Crăișorul munților”.

După absolvirea Liceului Piarist din Cluj, în anul 1844, el s-a înscris la Facultatea de Drept din localitate, devenind mai târziu avocat („cancelist”) în cadrul „Tablei Regești” din Târgu Mureș.

Izbucnirea revoluției maghiare din 15 Martie 1848 îi va oferi ocazia să devină avocatul tuturor românilor din Transilvania, în speranța ca aceștia să se bucure de aceleași drepturi și libertăți precum celelalte națiuni ale Transilvaniei – maghiari, sași și secui. În consecință, el ajunge să fie conducătorul românilor în timpul revoluției de la 1848 – 1849.

În contextul dorinței de anexare a Transilvaniei la Ungaria, Iancu va deveni un adevărat vârf de lance între români, prin crearea în munții Apuseni („Țara Moților”) a unei veritabile armate țărănești, numită „Legiunea Auraria Gemina”, și care se va opune cu succes, între Octombrie 1848 – Iulie 1849, revoluționarilor maghiari conduși de către Lajos Kossuth.

Totuși, înfrângerea revoluționarilor maghiari de către armatele austriece și rusești în bătălia de la Șiria, de lângă Arad, nu a schimbat cu nimic statutul pe care-l avuseseră românii până atunci. Chiar dacă Ungaria și Transilvania vor fi și de acum înainte în limitele granițelor Imperiului Austriac, Avram Iancu va rămâne același luptător pentru drepturile românilor din această provincie, fapt concretizat prin diversele memorii scrise în numele moților de aici și înaintate autorităților imperiale de la Viena.

Perseverența sa s-a manifestat și prin deplasările sale la Viena, pentru a-i prezenta însuși împăratului Franz Iosif situația grea a țăranilor iobagi. Una dintre aceste deplasări a avut loc în Februarie 1850, când, în drumul său spre Viena, Iancu a poposit pe 06 Februarie și la Oradea, fiind întâmpinat cu multă căldură.

Din păcate, aceste memorii și deplasări s-au finalizat doar cu promisiuni deșarte din partea autorităților imperiale, decesul său, survenit la data de 10 Septembrie 1872, în localitatea Baia de Criș, găsindu-i pe români în aceeași situație grea, precum cea din tumultul anilor 1848 – 1849.

Imagini inedite cu Avram Iancu în ultimii ani de viață

imagini_inedite_cu_Avram-Iancu_in_ultimii_ani_de_Viata (1) imagini_inedite_cu_Avram-Iancu_in_ultimii_ani_de_Viata (2) imagini_inedite_cu_Avram-Iancu_in_ultimii_ani_de_Viata (3)

 

Editat și publicat de Gabriel Negru – romaniabreakingnews.ro

Surse și foto: avantulliber.ro,  Cornelia MartaLaurian Stanchescuevenimenteoradea.robisericadinribita.blogspot.comadevarul.ro, colorostariu

,

Avram_Iancu

La 2 septembrie 1848, în Adunarea de la Blaj, 60.000 de moți refuză „uniunea” cu Ungaria și îl aleg comandant pe Avram Iancu.

În preajma izbucnirii revoluției pașoptiste maghiare din Ungaria și Transilvania, în luna martie 1848, Avram Iancu se găsea cancelist laTârgu Mureș, alături alte câteva zeci de tineri români.

Avram Iancu s-a născut în Țara Moților, în satul Vidra de Sus, actualmente denumită Avram Iancu, județul Alba. Cel dintâi despre care se mai pomenește din familia lui Avram Iancu este bunicul său, Gheorghe Iancu, care ar fi fost preot ortodox și ar fi luat parte la răscoala lui Horea din anul 1784. Unele surse afirmă că Gheorghe Iancu ar fi fost rudă cu Horea. Bunicul său a trecut la cele veșnice probabil înainte de anul 1812.

Gheorghe Iancu a avut șapte copii, pe Sântioana, Maria, Zamfira, Ana, Alisandru, Avram și Ioan. Alisandru Iancu va fi tatăl legendarului erou Avram Iancu.

Alisandru s-a născut în anul 1787, s-a căsătorit cu Maria Gligor și va moșteni casa bătrânească a familiei. Alisandru Iancu era iobag, la fel ca și toți străbunii săi, însă fiind la fel de bun gospodar ca și aceștia, ajunge să fie „pădurar”, fiind astfel un fel de „om al stăpânirii” pentru că datorită atribuțiilor sale venea în contact cu autoritățile vremii. Alisandru Iancu va avea doi copii, pe Ioan și pe Avram.

Primul copil, Ioan, s-a născut în anul 1822 și va ajunge preot ortodox.

Avram Iancu, viitorul erou național, s-a născut în anul 1824. Data exactă la care s-a născut Avram nu a rămas menționată exact, dar după mărturisirile eroului el s-ar fi născut „la vremea cireșelor”. Ținând cont că în munți cireșele se coc mai târziu datorită climei mai aspre, e posibil ca el să se fi născut în luna iulie sau august.

Avram Iancu nu a fost căsătorit niciodată și nu a avut urmași direcți. Unele surse de informare spun că al ar fi avut în tinerețe, în timpul revoluției pașoptiste, câteva legături amoroase (dintre care cel puțin una cu o unguroaică), însă nici una nu este bazată pe dovezi, nici măcar slabe de tot. Toate acestea sunt până în ziua de azi speculații, făcute de diverși autori din varii motive.

Primele informații despre revoluția de la Viena

…au ajuns în Transilvania la 21 martie 1848 prin intermediul ziarelor din Pesta. La 22 martie, canceliștii din Târgu Mureș (200 de tineri de toate naționalitățile) au adresat împăratului austriac un memoriu, care, acoperit cu semnături, a fost prezentat la 24 martie primarului orașului Târgu Mureș. La 25 martie, tineretul maghiar din Târgu Mureș a organizat o manifestație patriotică, invitați fiind și canceliștii români Obiectivul principal al tineretului maghiar era „uniunea cu patria soră” și abia după aceea eliberarea maselor largi din jugul șerbiei. Cu toate că inițial și tinerii români au fost de acord cu principiile libertăților proclamate de revoluția ungară, ei au ținut să precizeze următoarele, prin glasul lui Alexandru Papiu-Ilarian:

„Ca român, semnez petiția cu condiția ca, în cazul când s-ar realiza drepturile poporului și egalitatea sa, să se asigure tuturor națiunilor de limbă felurită din Transilvania și Ungaria existența națională și limba maternă, iar eliberarea din iobăgie să se îndeplinească fără nici o despăgubire bănească, deoarece țăranii au plătit destul, chiar prea mult, timp de mai multe secole, de când nobilii le uzurpă nu numai drepturile civile, ci și pe cele sacre umane.”

— Dragomir, op. cit.

iar Samuil Poruțiu, cerând să vorbească în întrunirea canceliștilor, a cerut

„să nu li se pretindă a fi toate numai ungurește… Pentru ce să fie chiar și Dumnezeu ungur? Să jurăm pe Dumnezeul popoarelor!”, dar a fost întrerupt de canceliștii maghiari, care au cerut „Uniune sau moarte! Să ne unim cu Țara Ungurească, pentru că altminteri pierim!”.

Tinerimea maghiară nu admite concesii. Replica primită de Poruțiu din partea scriitorului maghiar Urházy, reprezentant de seamă al generației tinere este sugestivă:

„Domnia-ta ai semnat doar uniunea! Domnia-ta, concetățene Poruțiu, ești de-acum ungur!”

La această manifestare a fost prezent și Avram Iancu. Jigniți de insistența cu care tinerii români își apără opiniile, tinerii maghiari îi vor supraveghea cu mare atenție pe Iancu și pe colegii săi.

La 26 martie 1848, în casa în care locuia Avram Iancu la Târgu Mureș, a avut loc o întrunire a tinerilor români, pentru a-l asculta pe Nicolae Bârle care sosise de la Blaj, unde avusese loc o întrunire a intelectualilor români. Sfatul tinerilor a decis ca în duminica Tomii să țină o adunare națională la Blaj, cu scopul „de a se face pașii necesari în cauza națională”.

La 1 aprilie 1848, Iancu, alături de alți tineri români printre care Alexandru Papiu-Ilarian, Samuil Poruțiu și Florian Micaș, a sosit la Blaj, luând parte la consfătuirea politică.

De la Blaj, Avram Iancu a plecat în munți, la moții săi, unde a ajuns la 6 aprilie. La această dată s-a desfășurat adunarea românilor de la Câmpeni, iar în zilele următoare a luat parte la întrunirile convocate de Simion Balint și Ioan Buteanu.

Au fost convocate întruniri ale poporului la Abrud, Câmpeni și Bistra, pentru a se dezbate punctele unui memoriu care urma să fie remis guvernuluiIancu a contribuit la aceste adunări prin informațiile aduse de la Blaj, iar Buteanu prin cele aduse de la Cluj.

Avram Iancu, împreună cu Simion Balint, au pornit prin satele de mai sus de Câmpeni, pe Râul Mare și Râul Mic, pentru a sta de vorbă și a mobiliza oamenii pentru acțiune politică.În această perioadă, în urma informărilor venite din partea unor funcționari unguri din zonă, Iancu a fost catalogat de către guvern drept „primejdios” și s-a ordonat arestarea lui.

Invitat la Târgu Mureș de președintele Tablei regești, Iancu a plecat spre acest oraș. Scapă de arestare deoarece guvernul nu emisese ordinul de arestare. Nu același lucru se va întâmpla cu tânărul avocat din Cluj, Florian Micaș, care va fi arestat câteva zile mai târziu. După discuția cu președintele Curții de Apel, Iancu s-a întors urgent spre casă, făcând pe drum un singur popas, la Blaj, unde s-a pus la curent cu deciziile politice ale fruntașilor români.. În scurt timp, el a adresat moților săi următorul apel:

„Cereți vârtos să se șteargă iobăgia, pentru că, lucrând pe nimica de vreo zece sute de ani în brazdele domnilor, ați plătit și de o sută de ori pământul care vă dădea hrana vieții de pe o zi pe alta, cu atât mai mult că l-ați plătit degeaba, pentru că acela a fost al vostru și pentru el s-a vărsat sângele strămoșilor voștri…

Să caute de aceea cu toții a se uni cu poporul, declarând fără sfială ungurilor că nu se odihnesc până ce nu se va recunoaște prin lege națiunea română și până ce nu va fi reprezentată în dietă, pentru a putea judeca în ce chip și sub ce condiții să se unească cu Țara Ungurească”

— Dragomir, op. cit.

Tot la Blaj, Iancu a aflat că guvernatorul Transilvaniei, contele ungur Teleki, a interzis ținerea adunării naționale românești programată pentru data de 30 aprilie 1848, la Blaj. I s-a cerut episcopului român să întrunească la o altă dată un număr mic de clerici și pe conducătorii laici pentru redactarea unui memoriu către dietă. Măsura aceasta urmărea diminuarea forței politice a românilor, motiv pentru care se ia hotărârea de a se continua demersurile pentru adunare.[23]. Episcopul român greco-catolic Lemeny, cunoscut ca adept al unirii Transilvaniei cu Ungaria, a primit din partea guvernatorului solicitatea de a pleca în munți pentru a-i liniști pe moți și pentru a pune capăt adunărilor de popor.

În același timp, după Paști, autoritățile ungare din Transilvania au declarat starea de asediu și au început să ridice spânzurători prin satele românești, pentru a-i intimida pe români și a-i determina să nu participe la Adunarea Națională de la Blaj din 30 aprilie.

Episcopul greco-catolic Lemeny a interzis preoților români greco-catolici să se prezinte la adunare, iar coloanele de țărani români au încercat să fie oprite prin diferite metode: amplasarea de trupe pe traseul acestora, interdicția de a trece podurile, confiscarea tuturor ambarcațiunilor cu care se puteau trece râurile, etc. Întrunirea românilor din duminica Tomii s-a ținut deci fără aprobarea guvernatorului Transilvaniei. Fruntașii români au căutat să formuleze revendicările românești și au discutat programul adunării naționale. Consfătuirile au fost prezidate de Simion Bărnuțiu, cu care Iancu s-a înțeles foarte bine.

La Adunarea Națională de la Blaj din 30 aprilie 1848, Avram Iancu a participat, alături de Ioan Buteanu, în fruntea a 2.000 moți, fiind primit cu entuziasm de românii prezenți la adunare. Iancu, Buteanu și Papiu-Ilarian își asumă riscul și, sfidând samavolnicia lui Teleki, prezintă revendicările românești. Reprezentanții autorității publice veniți să citească ordinul de dizolvare a adunării sunt nevoiți să le acorde celor trei tribuni certificate de bună purtare și asigurarea că nu vor suporta consecințe ulterioare.

Lozinca sub care Iancu mobilizase oamenii era:

 „Voi sunteți poporul!”.

La 1 mai 1848, numeroasa ceată a moților s-a întors acasă, condusă de Avram Iancu. În munți, Iancu a început să mobilizeze românii pentru participarea la a doua Adunare Națională de la Blaj, programată pentru 3/15 mai 1848. Moții nu au mai așteptat deciziile politice ale austriecilor sau maghiarilor, ei încetând din proprie inițiativă să se mai considere iobagi. Au refuzat să mai presteze slujbe iobăgești și să mai plătească taxele urbariale. Starea lor de spirit neconvenind autorităților maghiare, șpanul Lazar a fost trimis la 5 mai 1848 la Vidra de Sus, pentru a vorbi românilor. Fiind o zi de duminică, oamenii erau la biserică. Șpanul a încercat să le vorbească, dar a fost întrerupt de moți. Aflând că li s-a citit românilor o proclamație, a cerut-o și aceasta i s-a dat și citit de către Alisandru Iancu, tatăl lui Avram. În încheiere, Avram Iancu a adăugat de la sine: „Românii nu vor cerși libertatea de la unguri, ei sunt destul de tari ca să și-o stoarcă prin luptă.”

La Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15 mai 1848, Iancu a participat în fruntea a 10.000 de moți, organizați și disciplinați militărește. El a sosit la Blaj în data de 15 mai și a luat parte la toate discuțiile, iar moții săi au asigurat paza și ordinea adunării, la care au participat zeci de mii de țărani români, precum și revoluționari moldoveni și munteni. De asemenea, Iancu a vorbit românilor, expunându-le și explicându-le revendicările națiunii române din Transilvania.  La această adunare s-a decis trimiterea a două delegații românești, una la Viena, pentru a prezenta împăratului doleanțele românilor, iar alta la Cluj, pentru a le prezenta Dietei Transilvaniei.

La sfârșitul lunii mai 1848, Iancu, alături de fruntașii români din Munții Apuseni, au ținut o consfătuire la Câmpeni, pentru a decide atitudinea de urmat în privința iobăgiei, care încă nu fusese ștearsă legal. Iancu a susținut îndeplinirea sarcinilor iobăgești până la clarificarea legală a situației și doar dacă nu se va rezolva legal, să încerce să își obțină drepturile prin forță.

La 4 iunie, baronul Perenyi a înaintat un raport despre situația din Munții Apuseni, iar ca urmare, la 6 iunie 1848, comisarul guvernului din Pesta a ordonat luarea de măsuri severe împotriva lui Avram Iancu. Aflat la Sibiu, Avram Iancu a aflat noile știri despre situația politică din Transilvania: guvernul Transilvaniei, întrunit în ziua de 29 mai la Cluj, decretase unirea Transilvaniei cu Ungaria, fără să se dezbată memoriul românilor care constituiau majoritatea în Transilvania (1.250.000 români față de cca 600-700.000 maghiari și 250.000 sași), precum și dizolvarea Comitetului Național Român de la Sibiu, amenințând cu pedepse aspre pe cei care ar îndrăzni să mai convoace adunări.

În urma masacrului de la Mihalț, în care 12 țărani români au fost uciși de grănicerii secui și gărzile naționale maghiare din Aiud, iar alte câteva zeci au fost răniți, Avram Iancu decide să plece la 5 iunie 1848 de la Sibiu în Țara Moților și să strângă moții pentru a se putea apăra în caz de nevoie. La 6 iunie Iancu a ajuns în Țara Moților și a ținut la Bucium Cerbu o adunare, informând oamenii despre deciziile politice maghiare și despre deteriorarea situației generale, mulți țărani români fiind ținta maltratărilor.

La sfârșitul lunii mai 1848 la Abrud s-a format garda națională maghiară, iar Iancu a fost amenințat de autoritățile locale și somat să lase românii să continue prestațiile iobăgești și în continuare. Starea de spirit a românilor era ca atare foarte neliniștită, mai ales că funcționarul Nemegyei ceruse la 7 iunie să se trimită în munți trupe de secui de la Aiud. Ca urmare, la 9 iunie 1848, la târgul ținut la Câmpeni, Iancu le-a cerut moților să se înarmeze, dar să rămână liniștiți și să nu atace pe nimeni.La 13 iunie 1848 a sosit în Țara Moților o comisie gubernială maghiară, însoțită de o companie de soldați maghiari, pentru a investiga situația în care se aflau românii și care erau acuzați de răzvrătire. La 14 iunie comisia a mai cerut 2 companii de soldați, care i s-au trimis imediat din Turda.La 18 iunie s-a publicat oficial desființarea iobăgiei de către guvernul ungar. Iancu a asigurat comisia că țăranii români vor respecta liniștea și ordinea și că își vor revendica pe cale legală pământurile și pădurile.

La 19 și 20 iunie Avram Iancu a făcut cu moții două exerciții de mobilizare, la care oamenii s-au prezentat înarmați și disciplinați militărește, organizați pe subunități și cu comandanții în frunte. Alte trupe au fost solicitate de comisia maghiară, astfel că la 23 iunie se aflau în munți 200 de soldați imperiali și 300 de secui. Mai mulți fruntași români au fost solicitați să se prezinte în fața comisiei pentru a da declarații, dar când au făcut-o, au fost arestați, printre ei numărându-se Simion Balint. Avram Iancu a fost și el invitat să vină în fața comisiei dar, aflând de soarta celorlalți, nu s-a prezentat. La 29 iunie a informat comisia de anchetă că nu are de ce să se prezinte în fața ei, pentru că nu a făcut rău nimănui, iar pe moți i-a înarmat numai în scop de apărare. Iancu a plecat în munți, ascunzându-se pentru o perioadă în Țara Moților și în Zarand.

La 21 septembrie 1848, Avram Iancu, în fruntea a 6.000 de moți înarmați, a participat la a treia Adunare Națională de la Blaj, care a ținut 8 zile. La adunare erau prezenți cca 60.000 de români din toată Transilvania. Comisarul maghiar Vay a încercat să îi determine pe țăranii români să plece acasă și să renunțe la revendicări, iar pe fruntașii români, printre care și Avram Iancu, să îi mituiască pentru a-i trimite pe țărani acasă. Atât Iancu, cât și ceilalți fruntași, l-au refuzat pe comisar. Românii au cerut la această adunare națională încetarea persecuțiilor împotriva lor, care luaseră amploare mai ales după ștergerea iobăgiei, ridicarea stării de asediu și reintroducerea ordinii prin intermediul legii, nu al forței. De asemenea, românii nu au recunoscut unirea Transilvaniei cu Ungaria, făcută, împotriva voinței lor declarate, de către guvernul maghiar de la Cluj, și au solicitat să se înființeze gărzi naționale românești, înarmate de către armata austriacă așa cum aceasta le-a înarmat pe cele maghiare, constituite deja de multă vreme.

Avram Iancu s-a aflat printre semnatarii procesului-verbal al adunării, care în final a proclamat „constituțiunea împărătească austriacă”, deci opunerea și mai dură față de revoluția ungară și revenirea la situația dinainte de 25 aprilie 1848.

La 30 septembrie Iancu a plecat de la Blaj înapoi în munți, însoțit de moții săi.

La 10 octombrie 1848 Kossuth Lajos adresează românilor o proclamație, prin care li se cere să nu se opună revoluției maghiare și Ungariei, în caz contrar, cei care se vor opune urmând să fie omorâți, iar averile lor confiscate.Până la această dată, mișcarea românească nu făcuse nici o victimă și nici un exces.

La 19 octombrie 1848 Avram Iancu a înființat în Țara Moților Legiunea Auraria Gemina. El a fost numit de către Comitetul Român de Pacificațiune de la Sibiu în rangul de „prefect” (echivalent cu cel de general), iar Ioan Bălaș și Ioan Constantin Boeriu viceprefecți. Baza juridică a organizării Landsturm-ului românesc a fost constituită din punctul 10 al Petiției Naționale adoptate de Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15 mai 1848, care „cere înarmarea poporului sau gardă națională spre apărarea țărei în lăuntru și din afară. Miliția română să-și aibă ofițerii săi români”. La 17 octombrie 1848 înarmarea românilor este confirmată de comandamentul militar austriac de la Sibiu.

Primele tabere de instrucție ale Legiunii Auraria Gemina, numite în epocă și lagăre (loagăre de către țăranii români) au fost înființate la Câmpeni, Bistra, Bucium și Măgina și au fost mobilizate la 19 octombrie 1848.

Tabăra de la Câmpeni a avut rolul de a concentra combatanții Legiunii Auraria Gemina și de a-i instrui pentru luptă. Comandantul ei, tribunul Nicolae Corcheș, s-a dovedit a fi un bun organizator, din această tabără provenind luptători buni care au participat la multe dintre luptele duse în anul 1849.

Tabăra de la Bistra era amplasată la 5 kilometri est de Câmpeni, în locul unde Bistricioara se varsă în Arieș. A fost înființată la 19 octombrie 1848, comandant fiind numit centurionul Alexandru Bistran. În această tabără se concentrau și se instruiau combatanții proveniți din peste 25 sate și crânguri (cătune): Bistra, Aronești, Bălești, Bălăești, Ciuldești, Crețești, Dealul Muntelui, Dâmbureni, Durăști, Gănești, Hodișești,Hudricești, Gipaia, Lunca Largă, Lunca Merilor, Mihăiești, Novăcești, Perjești, Poiana, Runcuri, Stefanca, Tomnatec, Tărănești, Vârșii Mari, Vârșii Mici și altele.

Tabăra de la Bucium era amplasată la 8 kilometri sud-est de orașul Abrud, pe Valea Buciumului. A fost înființată la 19 octombrie 1848, comandant fiind numit vicecenturionul Dionisie Popovici. În această tabără se concentrau și se instruiau combatanții proveniți din satele Bucium, Bucium-Cerbu, Bucium-Șasa, Bucium-Izbita, Bucium-Muntari și Bucium-Poieni.

Tabăra de la Măgina era amplasată la 8 kilometri nord-vest de orașul Aiud. A fost înființată în ultima decadă a lunii octombrie 1848, comandant fiind viceprefectul Simion Probu-Prodan. Numărul combatanților români din această tabără era mai mic decât în celelalte tabere ale Legiunii Auraria Gemina. Rolul acestei tabere era de se opune atacurilor care se așteptau din partea trupelor maghiare staționate la Aiud. După doar câteva zile de la înființare, la 25 octombrie, tabăra de la Măgina a fost atacată de gărzile naționale maghiare din Aiud, conduse de Kemeny Istvan, și de o companie de infanterie de linie. Din cauză că în rândurile atacatorilor se aflau soldați imperiali, combatanții români au refuzat să lupte, pentru că nu voiau să se bată împotriva ostașilor împăratului Austriei. Ca urmare, tabăra a fost împrăștiată.

Tabăra de la Cacova (azi Livezile) era amplasată la aproximativ 10 kilometri nord-vest de orașul Aiud. A fost înființată în luna ianuarie 1849 și a fost comandată de viceprefectul Simion Probu-Prodan. Avea rolul de a interzice accesul trupelor maghiare pornite din Aiud spre centrul Munților Apuseni.

Ioan Șuluțiu, tribun, se ocupa cu aprovizionarea cu muniție.

Singura legiune românească despre care se știe că a avut drapel a fost Legiunea Auraria Gemina. Acesta era în culorile naționale actuale, albastru-galben-roșu, dispuse orizontal, cu culoarea roșie în partea inferioară. Hampa sa era în culorile naționale maghiare, roșu-alb-verde, pentru că era captură de război, fiind luată de la trupele ungare într-una din luptele date împotriva maiorului Hatvani la Abrud în primăvara anului 1849

La 8 noiembrie 1848, la ordinul General Commando austriac din Transilvania, Avram Iancu, cu 4.000 de combatanți din Legiunea Auraria Gemina, participă la operațiunile militare austriece pe direcția generală Teiuș-Cluj. La aceste operațiuni a participat armata austriacă și un total de cca 30.000 combatanți români. Legiunea Auraria Gemina s-a oprit lângă Turda, fără a intra în oraș, pentru că aici se oprise și armata austriacă. Orașul s-a predat fără luptă la 20 noiembrie, iar după câteva zile Avram Iancu s-a întors cu moți în munți.

La 29 noiembrie 1848 Avram Iancu avea gata de luptă alți 1.500 de moți, la solicitarea armatei austriece. Cu ei s-a deplasat pentru a lua parte la luptele prevăzute a se da cu armata ungară în defileul de la Ciucea. La 4 decembrie Avram Iancu a ajuns la Săcuieu, județul Cluj, iar în noaptea de 6 spre 7 decembrie i s-a cerut să atace prin suprindere liniile inamice. Din cauza incompentenței unui ofițer austriac, care i-a aruncat în luptă pe moți fără a cerceta corenspunzător terenul, atacul a eșuat, iar la 10 decembrie Iancu a fost obligat să își retragă luptătorii. Ajuns la Câmpeni, a mobilizat alți luptători, cca 1.500, pe care i-a trimis spre Huedin pentru a coopera cu armata austriacă De la Câmpeni, Iancu a plecat la Sibiu pentru a lămuri diferite chestiuni, militare și politiceO adunare a fruntașilor români, puși în dificultate de generalul austriac Puchner, comandantul militar al Transilvaniei, se va desfășura la Sibiu la 28 decembrie fără Avram Iancu, care a plecat înapoi în munți. Generalul austriac, văzând ofensiva secuilor (declanșată la 19 octombrie) oprită și Clujul cucerit de armata imperială, s-a depărtat de români, lăsându-i în voia sorții, ba chiar amenințându-i cu forța armată

În munți, lipsit de ajutorul în armament, muniție și hrană promis de armata austriacă, Avram Iancu organizează apărarea Țării Moților exclusiv prin mijloace proprii

La 19 și 20 ianuarie 1849 Iancu a participat la o conferință la Zlatna, la care au participat toți prefecții români care au putut, precum și revoluționari români refugiați din Muntenia. Scopul era stabilirea planului de acțiune în noua situație, când după ofensiva din decembrie a generalul maghiar de origine poloneză Josif Bem, Transilvania era aproape integral cucerită de armata maghiară. Luptătorii români din Munții Apuseni abia aveau la dispoziție 800 de puști la un număr de câteva mii de combatanți, iar aprovizionarea cu hrană era problematică.

La sfârșitul lunii martie 1849, combatanții români din Munții Apuseni erau complet înconjurați în munți de trupele ungare. La sfârșitul lunii aprilie 1849, deputatul maghiar de origine română Ioan Dragoș este trimis de Kossuth pentru a-i convinge pe români să depună armele, pentru că prin rezistența lor țineau blocate prea multe trupe maghiare, care erau necesare în alte părți ale Transilvaniei pentru a se opune trupelor austro-ruse, care pregăteau contraofensiva, din Moldova și Muntenia. Generalul ungur Janos Czecz apreciază în memoriile sale că între decembrie 1848 și iulie 1849, moții au ținut în șah aproximativ o treime din efectivele armatei maghiare din Transilvania (cca 10.000 soldați), a căror lipsă a fost puternic resimțită în luptele duse de maghiari împotriva rușilor și austriecilor.

La 6 mai 1849, în timp ce moții duceau tratative de pace cu Ioan Dragoș, maiorul ungur Hatvani Imre a intrat prin surprindere cu trupele sale în Abrud, acesta fiind considerat de români un act de trădare din partea maghiarilor. A doua zi, mobilizarea românilor începuse deja, iar la 8 mai a început prima bătălie pentru Abrud, condusă de Avram Iancu, care s-a încheiat la 10 mai prin evacuarea orașului de către trupele maghiare care au supraviețuit. La 15 mai 1848 maiorul Hatvani a ocupat din nou Abrudul, după ce își completase trupele decimate. A urmat a doua bătălie de la Abrud, care s-a încheiat la 18 mai 1848 cu înfrângerea gravă a trupelor ungare. În total, maiorul Hatvani a pierdut cca 5.000 soldați și toată artileria, iar deputatul Dragoș a fost ucis (în prima bătălie de la Abrud).

La 8 iunie 1849 împotriva românilor din Munții Apuseni a pornit cea mai mare forță militară maghiară care atacase zona până în acel moment, peste 4.000 soldați cu 19 tunuri și 4 baterii de rachete, condusă de colonelul Kemeny Farkas. A rezultat a treia bătălie de la Abrud, care a început propriu-zis la 11 iunie și s-a încheiat la 17 iunie (luptele începuseră încă din 8 iunie, pe drumul spre Abrud). Armata maghiară, suferind de foame și pierzând mulți oameni în luptă, încercuită în Abrud, a fost silită să abandoneze orașul și să retragă, având cel puțin 500 soldați morți în luptă.

La 21 iunie 1849 Avram Iancu a fost contactat prin scrisori de către colonelul ungur Simonffy, care îi scria din Vașcău, precum și de către deputatul Ioan Gozman, în vederea încetării ostilităților. El le răspunde la 27 iunie, nerenunțând la scopurile pentru care a început lupta, dar nici refuzând posibilitatea unor negocieri pentru depunerea armelor. La 2 iulie 1849, colonelul Simonffy îi expediază lui Kossuth răspunsul lui Iancu. Acesta a răspuns la 5 iulie, dar prea puțin încurajator pentru români. Răspunsul lui Kosstuh a fost rigid și tăios, nerenunțând nici el la ideile sale și respingând continuarea unor tratative de pace. El îl somează pe Avram Iancu, și implicit pe români, să depună armele necondiționat până la 20 iulie și abia apoi să vadă dacă vor primi drepturile solicitate.

La 14 iulie 1849 Kossuth l-a împuternicit pe revoluționarul muntean Nicolae Bălcescu să plece în Munții Apuseni pentru a-l convinge pe Avram Iancu să facă o înțelegere cu maghiarii și să treacă de partea lor, în contextul puternicei ofensive austro-ruse din Transilvania, care amenința armata maghiară cu dezintegrarea. Lui Iancu i se propunea de către Kossuth, în caz de împăcare, gradul de general în armata ungară și trecerea cu legiunea sa în Muntenia pentru a lupta acolo împotriva forțelor austro-ruse. Kossuth a semnat documentele necesare organizării unei legiuni românești care să lupte în cadrul armatei ungare la 15 iulie 1849.Bălcescu ajunge în munți cu oferta maghiară la sfârșitul lunii iulie 1849, iar discuțiile cu și între conducătorii românilor din munți au durat 4 sau 5 zile. Avram Iancu i-a răspuns în scris lui Kossuth la 3 augut 1849, arătându-i că în condițiile date, cu armata maghiară înfrântă și armatele austro-ruse învingătoare și stăpâne în Transilvania, nicio discuție nu își mai are rostul.

În timpul acestor discuții de pace, luptele cu armata ungară nu au încetat. Combatanții Legiunii Auraria Gemina, comandată de Avram Iancu, s-au ciocnit la 2 și 4 iulie de trupele maghiare conduse de Velics Karoly, care au încercat să atace munții din direcția Aiud, dar au fost înfrânte de luptătorii tribunilor Fodor și Șerban. La 22 iulie aceste atacuri maghiare au fost repetate, dar s-au soldat din nou cu o înfrângere, venită tot din partea tribunului Fodor.

La 29 iulie 1849, ministrul-președinte maghiar Szemere ține un discurs în care spune că unul din scopurile revoluției ungare este libera dezvoltare a naționalităților, adică exact motivul discordiei dintre maghiari și români în anii 1848-1849. Kossuth Lajos îl însărcinează pe revoluționarul pașoptist român Eftimie Murgu să meargă în munți la Avram Iancu și să îi comunice acest fapt, pentru a-l atrage în ultimul moment de partea revoluției maghiare. Eftimie Murgu însă nu va putea răzbate în munți, fiind oprit la Ilia. Oricum, totul era prea târziu. Armatele austro-ruse erau în ofensivă în apropierea Munților Apuseni, armata maghiară în retragere. Iancu va acorda trupelor maghiare o asigurare că nu le va ataca în aceste momente, lăsându-le să se retragă nestingherite în orice direcție.

Publicat de romaniabreakingnews.ro / Surse: ro.wikipedia.orgromanialibera.roenciclopediaromaniei.ro

,

În centru – Pitu Guli

Pitu Guli, zis si Pitu Valahul, este unul dintre marii eroi ai romanilor.

S-a nascut in anul 1865 intr-o familie de aromani  din localitatea Crusova, azi Fyrom (fosta  Republica Iugoslava a Macedoniei).

Numele sau este legat de lupta antiotomana, de independenta popoarelor din Balcani.

In anul 1903 Pitu Vlahul a condus armata aromanilor in batalia de la Piatra Ursului, dandu-si viata in mod eroic pentru apararea Republicii Crusevo.

Pentru eroismul sau, este amintit in Imnul National al Macedoniei.

Exista un cantec al lui Pitu Guli, iar faptele sale de vitejie au fost evocate in filme istorice. Au fost ridicate mai multe statui in cinstea lui Pitu Guli.

Video:Pero Tsatsa – Cãnticlu al Pitu Guli – Festival Fãntãnã di Malãmã – 2012

Versurile cântecului din materialul video de mai sus (aromână):

Tu`atsel 900 sh`3
U`alasâ înveasta cu fumeili
Di shi`adunâ mari cetâ
Fatsi polim ti`unâ ietâ..

Prerefren :
Gionji armânji tsi s`alumtarâ
Brats` di brats` tuts` sprigiurarâ
Pân` di un gugosh tsi`avemu
Hrushuva noi nu`u videmu..

Refren :
Libertati i ca moarti
Pitu Guli, celnic frati,
Sh`deadi bana tu irnjii
Ti`msheata Makidonii..

Multi njii di aschirladz`
Cu gâgoashi ancârcats`
Cu irushi anchisirâ
La chiatra di ursâ dânâsirâ..

Prerefren:
Gionji armânji tsi s`alumtarâ
Brats` di brats` tuts` sprigiurarâ
Pân` di un gugosh tsi`avemu
Hrushuva noi nu`u videmu..

Refren:
Libertati i ca moarti
Pitu Guli, celnic frati,
Sh`deadi bana tu irnjii
Ti`msheata Makidonii..

Ochi`n tr`ochi cu`atsel iehtru
Libertati ardi`n chieptu
Multu sândzâ ei virsarâ
Vâsâlii mari adrarâ..

Prerefren:
Gionji armânji tsi s`alumtarâ
Brats` di brats` tuts` sprigiurarâ
Pân` di un gugosh tsi`avemu
Hrushuva noi nu`u videmu..

Refren:
Libertati i ca moarti
Pitu Guli, celnic frati,
Sh`deadi bana tu irnjii
Ti`msheata Makidonii..

Pitu Guli sau Pitu Vlahul a condus armata aromânilor în bătălia de la Piatra Ursului la un sacrificiu eroic asemănător cu cel al spartanilor din bătălia de la Termopile.

Una dintre cele mai tragice și mai eroice figuri din istoria aromânilor, una dintre cele patru ramuri ale poporului român, este cea a lui Pitu Guli, supranumit Pitu Vlahul. Măreția eroului este cântată și azi în baladele aromânilor din întreaga lume, iar imnul de stat al Macedoniei îl pomenește printre eroii fondatori ai statului balcanic. Pitu Guli și-a pierdut viața în timpul bătăliei de la Piatra Ursului din anul 1903, din timpul răscoalei antiotomane care i-a unit pe românii balcanici, pe macedonenii slavi și pe albanezi, cunoscută în istoriografia internațională drept Răscoala Ilinden.

Bătălia de la Piatra Ursului poate fi comparată, prin tragismul ei, cu bătălia de la Termopile, unde regele spartan Leonidas și-a sacrificat viața, alături de 300 de războinici, pentru a întârzia invazia persană în Elada și pentru a oferi grecilor posibilitatea să își mobilizeze armatele împotriva cotropitorilor. La fel, Pitu Vlahul, unul dintre părinții fondatori al Republicii de la Crușevo, și-a sacrificat viața, alături de un detașament format din 903 aromâni, pentru a întârzia înaintarea armatei otomane și pentru a da posibilitatea aliaților macedoneni și albanezi să își regrupeze forțele. Pitu Guli sau Pitu Vlahul a devenit un erou legendar pentru românii balcanici și pentru macedoneni. Însă, dincolo de legendă, biografia sa cuprinde elementele care conturează figura unui luptător pentru libertate.

Cine a fost în realitate Pitu Guli

Pitu Guli s-a născut în anul 1865, în orașul Crușevo, de pe teritoriul Imperiului Otoman de atunci, azi parte a Republicii Macedonia, într-o familie săracă de aromâni. La vârsta de 17 ani, el a plecat în Bulgaria, ca să își facă un rost. Ajuns la Sofia, tânărul român a decis să se înroleze într-o organizație clandestină, care urmărea eliberarea Balcanilor de dominația otomană. În anul 1885, Pitu Guli s-a întors în Macedonia, însă, pentru activitatea sa revoluționară, în 1887, a fost arestat de autoritățile otomane. Vreme de opt ani, el a fost trimis în Anatolia, iar șapte ani i-a petrecut după gratii, în închisoarea de Trabzon.

Eliberat după ispășirea anilor de închisoare, Pitu Guli s-a întors în Crușevo, unde a devenit membru în conducerea unei organizații care lupta pentru independența Macedoniei față de Imperiul Otoman. Revoluționarii macedoneni l-au însărcinat pe Pitu Guli să facă rost de arme pentru lupta antiotomană. Pentru că avea vechi prieteni la Sofia, Pitu Guli a pus la punct o rețea prin intermediul căreia păstorii vlahi aduceau prin contrabandă arme din Bulgaria. În timp ce păzea un transport de arme, la frontiera dintre Bulgaria și Imperiul Otoman, Pitu Guli a fost rănit într-un schimb de focuri dintre grănicerii turci și rebelii aromâni. Transportat la Crușevo, el s-a refăcut rapid.

Pitu Guli proclamă Republica de la Crușevo

În anul 1903, Pitu Guli a condus un detașament de revoluționari români, macedoneni și albanezi care au eliberat orașul său natal, Crușevo, iar la 3 august 1903, aceștia au proclamat Republica de la Crușevo, care, în concepția părinților săi fondatori, ar fi trebuit să devină parte a unei viitoare Federații Balcanice. Republica era condusă de un Consiliu format din 60 de membri. 20 dintre ei erau români, 20 erau macedoneni, iar 20 erau creștini albanezi. Consiliul trebuia să îndeplinească rolul unui Parlament al Republicii de la Crușevo. Membrii Consiliului au ales un Guvern Provizoriu, compus din șase membri, câte doi din fiecare comunitate. Pitu Guli îndeplinea rolul unui adevărat șef al armatei revoluționare.

Președintele Republicii a fost ales macedoneanul Nikola Karev, iar premier a devenit aromânul Dinu Vangel.

Conducătorii Republicii de la Crușevo au făcut un apel și la musulmanii din Balcani să se alăture revoluției, pentru a scăpa de tirania sultanului. Însă, la doar 10 zile de la proclamarea Republicii de la Crușevo, orașul a fost atacat de o puternică armată otomană, pornită în ofensivă din Bitolia, un important oraș locuit de aromânii din sudul Macedoniei de azi. Pitu Guli a decis să formeze un detașament de sacrificiu, compus din războinicii aromâni din Crușevo, care să întârzie înaintarea armatei otomane, pentru a da timp autorităților revoluționare să se refugieze spre nord și să organizeze rezistența antiotomană.

Ceata lui Pitu Guli a ocupat o poziție strategică în zona muntoasă Piatra Ursului.

Aromânii au reușit să reziste o zi întreagă în fața unei forțe otomane copleșitoare. Pitu Guli și membrii cetei sale și-au pierdut viața în confruntarea cu otomanii, iar forțele macedonenilor și albanezilor au reușit să se salveze. Însă sacrificiul lui Pitu Guli și al cetei sale a fost în van. Revolta creștinilor, cunoscută și sub numele Ilinden, a fost înăbușită de otomani. Orașul Crușevo a fost cucerit de armata sultanului.

Potrivit istoricului Georgi Khazdiev, otomanii au organizat represalii sălbatice. 201 sate au fost distruse. 12.400 de case au fost arse până la temelii. 4.694 de oameni, suspectați că ar fi luat parte la mișcarea revoluționară, au fost uciși. Represaliile au determinat un adevărat exod. Aproximativ 30.000 de oameni au fost nevoiți să se refugieze în Bulgaria. Aceste represalii au devenit subiectul unor reportaje cutremurătoare publicate în presa europeană a timpului, iar indignarea opiniei publice i-a determinat pe împărații Francis Iosif al Austro-Ungariei și Nicolae al II-lea al Rusiei să adreseze note ultimative Imperiului Otoman, iar aceste acte au determinat autoritățile din Constanti-nopole să ordoneze încetarea masacrelor și să acorde unele compensații financiare victimelor.

Statuie a lui Pitu Guli în Macedonia

Însă moștenirea simbolică a Republicii de la Crușevo este una deosebit de importantă.

Republica din 1903 este considerată drept precursorul statului macedonean de azi. Pitu Guli este, de asemenea, considerat drept unul dintre cei mai importanți eroi ai românilor balcanici însă este aproape necunoscut în România, în condițiile în care istoriografia oficială este concentrată asupra evenimentelor și personalităților românești de la nord de Dunăre și ignoră în mare măsură istoria celorlalte ramuri ale poporului român, aromânii, meglenoromânii și istroromânii.

Pitu Vlahul este unul dintre eroii luptei antiotomane

Video: Pero Tsatsa tu rolu al Pitu Guli

Cum sună imnul de stat al Macedoniei?

„Denes nad Makedonija”

Денес над Македонија

Денес над Македонија се раѓа
Ново сонце на слободата!
Македонците се борат
За своите правдини!
Македонците се борат
За своите правдини!

Одново сега знамето се вее
На Крушевската република!
Гоце Делчев, Питу Гули,
Даме Груев, Сандански!
Гоце Делчев, Питу Гули,
Даме Груев, Сандански!

Горите македонски шумно пеат
Нови песни, нови весници!
Македонија слободна,
Слободно живее!
Македонија слободна,
Слободно живее!

Astăzi peste Macedonia

Astăzi peste Macedonia se naște
Un soare nou libertății!
Macedonenii se luptă
Pentru justiția sa!
Macedonenii se luptă
Pentru justiția sa!

Acum din nou steagul este dus
Al Republicii Krușuveane!
Goțe Delcev,Pitu Guli
Dame Gruev, Sandanschi!
Goțe Delcev, Pitu Guli,
Dame Gruev, Sandanschi!

Munții macedoneni cântă tare
Niște piese noi, niște vești noi!
Macedonia liberă,
Trăiește liber!
Macedonia liberă,
Trăiește liber!

Video: Macedonian National Anthem
—————————————-­–
Денес над Македонија

 

Surse: maica.ro/pitu_guli,  romanialibera.roro.wikipedia.org/wiki/Denes_nad_Makedonijagiony.ro/versuri-p/makidonia—c–nticlu-al-pitu-guli

Editat și publicat de România Breaking News – RBN Press / romaniabreakingnews.ro

,

Sambata, 9 mai, la ora 11, va avea loc la Cimitirul Militar Român de la Soultzmatt, dezvelirea unei plăci comemorative consacrate Reginei Maria care a construit Monumentul Eroilor Romani din Primul Razboi Mondial din acest cimitir. Initiativa realizarii acestei placi aparține domnului dr. C. Brad și a fost realizata cu ajutorul primariei comunei Gura Răului, judetul Sibiu. La aceasta ceremonie sunt invitati si rugati sa participe toti cei care pot sa o facă.

Anunțul este publicat prin intermediul Asociației „La maison roumaine” din Paris, președinte Alexandru Herlea și a Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina.
*

Despre povestea neștiută a eroilor români morți în lagărul de prizonieri de la Soultzmatt

Cimitirul militar român de la Val du Pâtre, este situat într-o zonă muntoasă, împădurită, din munții Vosgi, în imediată apropiere de orașul Soultzmatt din Alsacia. Este singura și cea mai mare necropolă militară românească din Franța. 
La cimitir se ajunge, venind, din Franța, pe autostrada A4 dinspre Colmar sau din direcția opusă, dinspre Belfort, până la vest de orașul Rouffach. Din Germania se poate ajunge la est de Rouffach, venind pe la una din cele trei treceri de frontieră mai apropiate: Kehl/Strassburg, Freiburg/Bad Krozingen/Breisach, Neuenburg/Chalampé.
imitirul militar roman Soultzmatt vedere sus

cimitirul militar roman Soultzmatt vedere de sus

Înainte de orașul Rouffach, de la intersecție, se merge cca. 20 km pe DN 18B spre Soultzmatt – Westhalten – Wintzfelden. La cca. 1 km după ieșirea din orașul Soultzmatt  șoseaua se bifurcă. Indicatorul cu inscripția Cimitirul militar român semnalizează direcția spre stânga, pe șoseaua D5.  După cca. 3-4 km se ajunge la cimitirul militar român
Potrivit documentației pusă la dispoziție de către Primăria orașului Soultzmatt, cimitirul a fost amenajat în mijlocul pădurii, chiar pe câmpul pe care s-a aflat odinioară lagărul de prizonieri.
Din documentațiile aflate la dispoziție reiese, că în acest lagăr, de la 6 Martie, până la 8 Mai 1917,  au murit fie torturați, fie de foame sau de frig, 120  soldați români
După mărturiile din vremea aceea,„prizonierii români erau atât de înfometați de către gardieni, încât  erau reduși la starea de schelete și mureau ca șoarecii”
Un grup de prizonieri români eliberați în anul 1918 - Soultzmatt

Un grup de prizonieri români eliberați în anul 1918 – Soultzmatt

La propunerea Comitetului pentru amenajarea și îngrijirea mormintelor prizonierilor români din Alsacia și după o temeinică chibzuință, la 30 August 1919, orașul Soultzmatt a dăruit României platoul de la Val du Pâtre (Valea Păstorului), pe care odinioară fusese amplasat lagărul prizonierilor români, în care aceștia au cunoscut privațiuni, torturi, frig și foame, și pe care a fost amenajat ulterior actualul cimitir militar român.
INaugurarea cimitirului militar român de la Soultzmatt 1922

INaugurarea cimitirului militar român de la Soultzmatt 1922

Se spune, că în privința alegerii locului s-a ținut seama și de recomandarea lui Max Dellfus – un elvețian din Vevey (Elveția). Dellfus a făcut parte din Comisia pentru soarta prizonierilor de război, cu reședința la Geneva și va fi fost cu mare probabilitate unul dintre membrii delegației din partea Crucii Roșii, care s-a interesat de soarta prizonierilor români din lagărele germane, lucru pentru care a fost considerat prieten și binefăcător al soldaților prizonieri români.

La 24 septembrie 1919, ziarul francez Alsacia făcea următoarea mențiune, cu privire la donația orașului Soultzmatt, făcută guvernului român:„Prin deliberare, la data de 30 August 1919, consiliul municipal a decis ca localitatea Soultzmatt să pună la dispoziția guvernului român un teren pentru înmormântarea soldaților români decedați în timpul prizonieratului lor în Alsacia. Comuna Soultzmatt a dăruit acest teren guvernului român”.
Lucrările de amenajare s-au făcut la inițiativa și cu sprijinul Comitetului pentru Mormintele Românești din Alsacia și au fost definitivate în anul 1920.
Actul de donație orașului Soultzmatt către Guvernul Român

Actul de donație al orașului Soultzmatt către Guvernul Român

Aici au fost (re)înmormântați 678 soldați români, luați prizonieri în Transilvania, care s-au stins unul după altul, din anul 1917 – până în anul 1918, în urma regimului inuman (privațiuni,  foame, tortură) impus de germani. 553 de morminte sunt individuale. (foto jos)
În alte două morminte  comune (de la unul lipsește inscripția de la baza crucii)  se află osemintele a 125 de prizonieri („un întreg detașament român”), care au murit de frig în noaptea de 27 spre 28 Ianuarie 1917, la Steinbrunn-le-Haut.
În acest mormânt comun se odihnesc 71 de prizonieri de război români, toți necunoscuți & morți în chip tragic la Steinbrunn 1917

În acest mormânt comun se odihnesc 71 de prizonieri de război români, toți necunoscuți & morți în chip tragic la Steinbrunn 1917

Legenda: În acest mormânt comun se odihnesc 71 de prizonieri de război români, toți necunoscuți & morți în chip tragic la Steinbrunn (ul) de Sus la începutul anului 1917. Trupurile lor au fost strămutate în cimitirul de la Val du Pâtre în Iulie 1924

Din documentația pusă la dispoziție de către Primăria orașului Soultzmatt reiese, că sfințirea cimitirului a avut loc la 9 Aprilie 1922,  în prezența Suveranilor României – Regele Ferdinand I și Regina Maria

În broșura editată de Ministerul Francez al Apărării este consemnată ca dată a sfințirii „9 Aprilie 1924”, dată menționată dealtfel și în documentația Primăriei orașului Soultzmatt, cu precizarea însă, că Suveranii României „au venit în pelerinaj la Cimitirul militar român de la Vale du Pâtre”, ceea ce s-ar înețelge că Regele Ferdinand și Regina Maria, la 9 Aprilie 1924 au venit a doaua oară în pelerinaj la Soultzmatt.

La una din aceste ocazii, cu mare probabilitate la 9 Aprilie 1924, la baza crucii monumentale, la dorința Reginei Maria,  au fost fixate patru plăci de marmură cu următoarele inscripții în limbile română și franceză:

“În amintirea celor 2344 de prizonieri de război români morți în lagărele germane  de internare din Alsacia și din Lorena în (anii) 1917-1918. În amintirea Alsacienilor și Lorenilor care i-au ajutat să supraviețuiască”.

“În amintirea celor 2344 de prizonieri de război români morți în lagărele germane de internare din Alsacia și din Lorena în (anii) 1917-1918. În amintirea Alsacienilor și Lorenilor care i-au ajutat să supraviețuiască”.

*

Soultzmatt_Placa_comemorativa_5_hp“Comitetul pentru mormintele românești din Alsacia a fost împuternicit de către guvernul român să regrupeze în acest cimitir mormintele care (în anul 1919) erau răspândite în 35 de orașe și comune din Alsacia. El a dovedit că toți cei   înmormântați aici(soldații) au murit după suferințe greu de descris” (traducere liberă)

Soultzmatt._Placa_comemorativa._1_hpCei 687 de prizonieri de război români care odihnesc în acest cimitir au murit aproape toți din Ianuarie până la sfârșitul anului 1917. Au cunoscut foamea, lipsurile și torturile. Cimitir întemeiat în anul 1920 de către Comitetul din Alsacia pentru mormintele românești”.

Soultzmatt._Placa_comemorativa_4_hpSoldați Români! Departe de patria voastră pentru care voi v-ați jertfit, odihniți-vă în pace, aureolați de glorie, în acest pământ, care nu vă mai este străin”.
Soldats Roumains! Loin de votre patrie pour laquelle vous vous ętes sacrifiés, reposez en paix, auréolés de gloire, dans cette terre qui ne vous est pas étrangère”.
Maria, Regina României

Sursa documentării: Protoiereu Sorin P e t c u /Müllheim/Baden, în Iunie, a. D. 2011

Publicat de Dorian Theodor / romaniabreakingnews.ro

,

La 25 de ani de la Revoluție, românii basarabeni din Chișinău, au adus un omagiu celor care s-au jertfit în Decembrie ’89 pentru libertatea României.

Sursa imaginilor: Eroii nu mor nicodată ! Respect 89 !  prin R.B.N. Press

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press