ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Emil Cioran"

Emil Cioran

,

Este cunoscut contractul publicat de Stelian Tănase, prin care ICR i-a dat lui Tismăneanu 5.130 dolari pentru a ține la Washington conferința „Radicalism, istorie si utopie la Emil Cioran”, în care marele nostru filosof era executat ca fiind ideolog fascist. Să vedem însă ce jocuri au stat în spatele acestei acțiuni finanțate de România.

CIORAN ESTE ÎNJURAT „ÎN VEDEREA PROMOVĂRII FONDULUI CULTURAL NAȚIONAL ÎN STRĂINĂTATE”

În mod normal, cînd H.-R. Patapievici a semnat contractul prin care îi da lui Vladimir Tismăneanu 5.130 dolari pentru o conferință ce urma s-o țină la Washington, pe care, pe banii ICR, tot el trebuia s-o organizeze, ar fi trebuit să-i cadă mîna!

Dar, să vedem mai întîi primele două pagini ale Contractului dintre ICR și Tismăneanu:

Aflăm, așadar, că ICR a organizat între 14-15 noiembrie 2011, la Washington DC (SUA), proiectul „Furtuni ideologice. Intelectualii și tentația totalitară”, în cadrul căruia au fost invitați „unii dintre cei mai importanți cercetători și profesori universitari în domeniul istoriei, al filosofiei politice și al politologiei comparate”. Scopul declarat al proiectului ICR era să analizeze „comparativ rolul și consecințele implicării intelectualilor în experiența totalitară a secolului 20”.

Iată și afișul Conferinței din Washington DC:

Ne-am fi așteptat ca Vladimir Tismăneanu să prezinte la această manifestare o conferință în care să detalieze propria sa experiență, din familie, întrucît părinții săi au avut un rol important în promovarea comunismului în România! Ar fi putut, de asemenea, să mărturisească propriul său rol în promovarea și susținerea regimului dictatorial, prin articolele publicate înainte de fuga în SUA.

Însă, din contractul încheiat cu ICR, am aflat că Vladimir Tismăneanu avea altă țintă și anume aruncarea în acest hău ideologic al unuia dintre cei mai mari filosofi ai lumii, românul Emil Cioran! Conferința pentru care a primit cei 5.130 dolari, pe care a „vîndut-o ICR-ului, avea titlul „Radicalism, istorie și utopie: recitind E.M. Cioran”! Cu alte cuvinte, nu e vorba despre rolul activ al lui Leon Tismenițki, ci despre eseurile lui Cioran, pe care-l încadrează între cei care au „capricii născute din mințile înfierbântate ale unor intelectuali cu pretenții mesianice”, cum spune Tismăneanu pe contributors.ro, vorbind tocmai despre conferința sa!

Așa sînt pentru Tismăneanu toți marii intelectuali români din perioada anilor ’40: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Nae Ionescu – cu minți înfierbîntate și cu pretenții mesianice, nu ca anticomuniștii fătați din cei mai veroși comuniști!

COSTURI URIAȘE PENTRU O PARANGHELIE ANTIROMÂNEASCĂ

La numai două zile de la acțiunea ICR, adică pe 17 noiembrie 2011, pe site-ul contributors.ro, Vladimir Tismăneanu ne spune care au fost invitații acestui simpozion: .Michael Scammell (Columbia), biograful lui Arthur Koestler, Stanislao Pugliese (profesor la Hofstra University, biograful lui Carlo Roselli si al lui Ignazio Silone), Jeffrey Isaac (Indiana University, autorul unei excelente carti despre politica revoltei la Hannah Arendt si Camus), Richard Wolin (City University of New York, autorul vastului studiu “The Seduction of Unreason”), Michael David-Fox (Georgetown, autorul recent publicatei monografii despre “tovarasii de drum”), Cristian Vasile (Institutul Iorga si IICCMER), Angelo Mitchievici (Universitatea “Ovidiu” si IICCMER), Constantin Iordachi (CE), Balasz Trencesny (CEU), Jeffrey Herf (Universitatea Maryland, autorul importantei lucrari “The Politics of Reactionary Modernism”), Nikos Marantzidis (profesor la Salonic si la Universitatea din Praga, a vorbit despre intelectualii greci si fascinatia comunismului), Jan-Werner Muller (Princeton, a carui carte “Contesting Democracy: Political Ideas in Twentieth Century Europe” a aparut luna trecuta la Yale University Press), Jeffrey Wasserstrom (Universitatea Califonria din Irvine, despre intelectuali si comunism in Chima de azi), Vladimir Petrovici (Institutul de Istorie Contemporana din Belgrad despre marxismul iugoslav), Michal Kopecek (Institutl de Istorie din Praga despre national stalinism si marxism critic in Cehoslovacia). Sesiunile au fost conduse de cunoscuti universitari, intre care Dennis Deletant (Ratiu Chair, Georgetown University), Dick Howard (SUNY) si Cristina Vatulescu.

Avem dreptul să știm și noi cine și cît a plătit pentru prezența acestora? Căci, dacă numai lui Tismăneanu i s-a plătit suma de 5.130 dolari pentru o conferință, ne putem imagina cam cît a costat toată această paranghelie internațională!

Adăugăm și prezența lui H-R Patapievici, despre care aflăm de la Tismăneanu că a avut „o interventie-comentariu” la conferința amicului său. Pentru acest moment „ancestral”, lui Patapievici i s-a decontat transportul, cazarea, masa și diurna, ca de altfel tuturor celor prezenți.

Cu ce s-a ales România din toată această acțiune este ușor de intuit: cu punerea la zid a unuia dintre cei mai mari scriitori ai săi și cu imaginea unei țări care a sprijinit totalitarismul prin vocile sale cele mai importante!

TISMĂNEANU ȘI-A VÎNDUT CONFERINȚELE ICR-ULUI, DAR ȘI EDITURII LUI GEORGE SOROS

De pe site-ul ICR New York aflăm că aceasta nu era prima conferință a lui Tismăneanu organizată și finanțată de ICR! În 11-12 noiembrie 2010, a avut loc tot la Washington DC, conferința „Memorie, Istorie, Justiție: Asumarea Trecutului Traumatic în Societăți Democratice”, despre care citim pe site-ul ICR: „Acest eveniment aste al patrulea într-o serie de conferințe inițiată în anul 2007 de profesorul Vladimir Tismăneanu (director al Center for the Study of Post-Communist Societies din cadrul University of Maryland) și Institutul Cultural Român”!

Așadar, în fiecare an, Vladimir Tismăneanu își asigura un venit frumușel de la ICR, obținut la el acasă pentru niște conferințe organizate și plătite din bugetul României!

Dar, deși era plătit regește de către ICR, Tismăneanu nu s-a mulțumit cu faptul că, potrivit contractului, își vindea textul conferinței, ci îl preda de fiecare dată și editurii CEU PRESS! Iată ce citim tot pe site-ul ICR:

„În seria de evenimente inițiată de Institutul Cultural Român la Washington D.C. au mai avut loc conferințele:

– ”Stalinismul: sinteze și comparații. Instaurarea regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est.” (Washington D.C., 29-30, noiembrie 2007) – publicată ca volum colectiv la CEU Press în 2009;

– “Promisiunile anului 1968: criză, iluzii și utopie” (Washington D.C.. 6-7, noiembrie, 2008) – în curs de apariție la CEU Press în 2010;

– „Sfârșit și început: revoluțiile anului 1989 și renașterea istoriei” (Washington D.C., 9-10 noiembrie 2009)”.

Dacă revenim la contractul lui Tismăneanu încheiat cu ICR, aflăm că „AUTORUL cedează BENEFICIARULUI dreptul exclusiv de a comunica public conferința principală… denumită în continuare OPERA”! Cu alte cuvinte, textul conferințelor sale nu mai putea fi folosit în spațiul public de către Tismăneanu, ci de către ICR, care prelua drepturile de autor, nerespectarea acestora atrăgînd restituirea tuturor cheltuielilor! Iată Dispozițiile finale ale Contractului, așa cum sînt precizate în fila 4:

Vladimir Tismăneanu și-a publicat, însă, conferințele la Editura CEU PRESS, așa cum am văzut chiar pe site-ul ICR! Există, totuși, o situație în care Tismăneanu poate scăpa de plata despăgubirilor: dacă ICR a plătit Editurii CEU PRESS apariția acestor conferințe, dar atunci ICR-ul ar fi trebuit să beneficieze de sumele rezultate din vînzare!

Ne spune cineva și nouă care este realitatea? Cine și pe ce bani a plătit tipărirea conferințelor ICR în Ungaria?

O ECHIPĂ CIUDATĂ: GEORGE SOROS, SORIN ANTOHI ȘI TISMĂNEANU

Pînă cînd ni se vor comunica toate aceste date, poate că este interesant să vedem ce este cu această Editură CEU PRESS, care manifestă un asemenea interes pentru conferințele lui Tismăneanu.

Iată ce citim pe site-ul http://www.ceupress.com/AboutUs.html: „Central European University Press, Budapest – New York. Following the founding of the Central European University by the Hungarian-American philanthropist George Soros, CEU Press was established in 1993”!

Așadar, CEU PRESS îi aparține miliardarului american de origine maghiară George Soros, a cărui Fundație Soros își desfășoară activitatea și în România, în conducerea sa aflîndu-se mereu cineva din familia lui Mircea Mihăieș, vicepreședintele ICR!

La CEU (Central European University), universitatea sponzorizată tot de Soros, îl întîlnim pe Sorin Antohi, acel personaj desprins parcă din filmele de groază, căruia îi tai capul și apoi te trezești cu el în sufragerie! Cei care n-au uitat, știu că Sorin Antohi a fost deconspirat ca odios turnător la Securitate și era conducător de doctorate, deși el nu avea doctoratul!!! Scandalul este binecunoscut, deci nu insistăm.

CEU este exact Universitatea Central Europeană, unde Sorin Antohi a fost depistat că este impostorul fără doctorat!

Pe Sorin Antohi a tot încercat grupul Patapievici – Liiceanu – Pleșu să-l aducă în prim-planul vieții publice, pînă cînd însăși Herta M üller, laureata Premiului Nobel, i-a pus la punct într-o scrisoare antologică! Cum a ajuns sub pulpana lui Soros rămîne să aflăm, însă unele zvonuri sinistre ne-au transmis că Sorin Antohi este deja cooptat într-o agenție guvernamentală de către noua Putere instalată în România!

Să trecem în revistă volumele lui Vladimir Tismăneanu, de fapt niște antologii, publicate de CEU PRESS, editura lui George Soros.

Between Past and Future”, Edited by Sorin Antohi, Central European University, Budapest and Vladimir Tismaneanu, University of Maryland, 2012. Este, de fapt, o antologie de 500 de pagini, cu texte semnate de Agnes Heller, New School University, New York Jacques Rupnik, Institute of Political Studies, Paris Karol Soltan, University of Maryland Adam Michnik, editor-in-chief of Gazeta Wyborcza, Poland Martin Palous, Charles University, Prague Valerie Bunce, Cornell University Kazimierz Poznanski, University of Washington Jeffrey Isaac, Indiana University etc.

Promises of 1968. Crisis, Illusion and Utopia”, Edited by Vladimir Tismaneanu, 2011. Este tot o antologie care conține 460 de pagini cu textele unor conferințe.

„Stalinism Revisited”, Edited by Vladimir Tismaneanu, 2009. O antologie de conferințe semnate de KEN JOWITT: „Stalinist Revolutionary Breakthroughs in Eastern Europe”, VLADIMIR TISMANEANU: „Diabolical Pedagogy and the (Il)logic of Stalinism in Eastern Europe”, MARK KRAMER: „Stalin, Soviet Policy, and the Consolidation of a Communist Bloc in Eastern Europe, 1944–53”, ALFRED J. RIEBER: „Popular Democracy: an Illusion?” etc.

„The End and the Beginning. The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History”, Edited by Vladimir Tismaneanu, Professor of Politics at the University of Maryland and Bogdan C. Iacob, Institute for the Investigation of the Crimes of Communism and the Memory of Exile in Romania, 2012. Și acest volum este tot o antologie de texte care au fost inițial conferințe oe undeva.

De ce trebuia să-i plătească ICR conferințele lui Vladimir Tismăneanu?

Punînd cap la cap toate aceste informații, observăm că, de fapt, sîntem în fața unui circuit financiar bine pus la cale, în care interesul României, practic, nu numai că nu există, dar este bombardat de personaje care vor să-l scoată pe Emil Cioran, de pildă, principalul vinovat pentru holocaustul din al doilea război mondial!

În toată mascarada americană din luna noiembrie a fiecărui an, România, se pare, nu avea altă misiune decît să plătească prin ICR organizarea unor acțiuni, să plătească gras participanții, să plătească deplasările unor clienți din țară (asigurîndu-le cazare, masă și diurne), după care conferințele plătite de ICR intrau în portofoliul CEU PRESS, editura Universității lui George Soros!

Pe acest traseu, trebuie să înceapă o investigație serioasă, pe care serviciile noastre secrete ar fi trebuit demult s-o facă, întrucît, în spatele acestor conferințe, unde România și personalitățile sale sînt puse la zid, totdeauna stau scenarii care vizează interese teribile!

Numai dacă spunem Roșia Montană sau „Condicuța cu agenți” (operațiunea care a pus anul trecut România în fața unei păguboase „lovituri de stat”), deja putem bănui cam spre ce obiective sînt îndreptate tunurile!

Abia acum, toate sumele primite de Vladimir Tismăneanu – de la ICR, de la IICMER, de la PREȘEDINȚIE – capătă sens și trebuie analizate cu seriozitate.

Sursa: cotidianul.ro

,

„E timpul să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminați! Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem decât să recunoască adevărul!”(Emil Cioran)

În revista „Cadran politic”, anul VII, nr. 65-66 din aprilie-martie 2009, sunt publicate câteva fragmente din interviul dat de Emil Cioran în 1988, la Paris, domnului Ion Deaconescu. Inutil să mai spunem ceva despre valoarea acestui document, mai degrabă l-aș felicita pe autor pentru reușita de a-i lua un interviu marelui însingurat de la Paris. Adevărul este că Cioran face figura schimnicului din inima Parisului, mulți așa îl văd, iar această imagine a unui Cioran greu de abordat pentru un interviu pare să fie imaginea curentă aflată în circulație. În realitate, cel puțin din partea subsemnatului vorbind, e de revăzut și de retușat această poză. Am stat de trei ori de vorbă cu Emil Cioran, în fiecare dintre vacanțele mele pariziene de dinainte de 1990, și nu mi-a fost deloc greu să obțin întrevederea solicitată. E drept că am uzat de un passepartout care mi-a deschis la Paris multe uși: eram un fel de mesager al lui Petre Țuțea. Cred că am povestit ce era mai interesant despre aceste discuții în cartea „Marele Manipulator” și asasinarea lui Nicolae Iorga, Nicolae Ceaușescu și Ioan Petru Culianu. Textul publicat de domnul Ioan Deaconescu îmi oferă acum posibilitatea de a reveni, cu precizări și comentarii mai apăsate. Mă invită la acest remember îndeosebi fragmentul următor din acest interviu care, sunt convins, va face istorie:

Ion Deaconescu: Și totuși ce ar trebui făcut ca România să nu cadă din timp, acum, la întretăierea dintre milenii?

Emil Cioran: „Să nu mai fim paraziții unor glorii desuete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identități. […] Și încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de-Al Doilea Război Mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimați. Trebuie să scriem cărți, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect. Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar adevărul. Dacă se va înțelege exact poziția României în anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizați mereu, cu efecte îngrozitoare. Așadar, zice Emil Cioran, e timpul să spunem răspicat adevărul, adevărul că nu am fost barbari și nu am participat la exterminarea evreilor, la care ne invitase insistent Hitler, ci dimpotrivă, i-am ajutat pe evrei să se salveze, pe acei evrei a căror soartă a depins cât de cât de noi! Drept care, consideră Emil Cioran, în acord cu bunul simț cel mai comun, evreii ar trebui să se simtă datori față de români, nu să ne defăimeze pe toate drumurile.  Iată însă că evreii nu se simt datori! Iată-i că nu sunt în stare să trăiască starea de normalitate a ființei umane! Recunoștința este o povară prea grea pentru evrei! E mult mai profitabil ca din debitor să te transformi în creditor! De ce să fie dumnealor datori la români, când i-ar putea scoate pe români datori și vinovați față de evrei?! Așa se vor fi gândit acei evrei despre care Cioran spune că « ne defăimează în legătură cu acest subiect », subiectul fiind holocaustul din România. N-a fost holocaust în România? Să fie ei sănătoși românii, că le inventăm noi un holocaust să nu-l poată duce! Căci doar asta este menirea presei libere, a mass mediei internaționale!”

Cioran, care a scris o mulțime de lucruri deosebit de interesante și de „pozitive” despre evrei, care, deci, îi cunoaște bine pe evrei, nu se miră și nici indignat nu pare de această manevră mizerabilă, ci ne îndeamnă pe noi, românii, „să luăm legătura cu cei care ne defăimează”, nu este clar în ce scop. Noi însă, adică românii care știm că în România nu a fost nici urmă de holocaust, chiar așa am făcut: am luat legătura „cu cei care ne defăimează” și am încercat să angajăm un dialog, o confruntare senină a argumentelor. Din păcate nu am putut menține „legătura”, căci nici unul dintre preopinenții defăimători nu a vrut să răspundă la dovezile noastre, considerând că simplul fapt de a nu le accepta acuzațiile îi jignește pe ei, pe acuzatori, după o logică imposibil de împăcat cu un comportament rațional și onest.  Oare la fel vor proceda și cu declarația lui Cioran, declarație atât de netă, de neechivocă, a marelui Cioran?! Nu le va fi ușor celor „care ne defăimează” să se facă din nou că plouă!

Da, sunt convins că ne aflăm în fața unei declarații decisive pentru discuția care se poartă pe tema holocaustului din România. Nu este prima oară când trăiesc acest sentiment, ceea ce dovedește cât de mult m-am înșelat de fiecare dată când am crezut că evidența ar avea vreo forță de convingere, ar clinti pe cineva din ceea ce crede sau crede că știe. Dar cred, simt că picătura adăugată de Cioran face să se reverse paharul răbdării noastre. Desfid pe omul onest care, convins până acum de teza holocaustului din România și luând acum cunoștință de declarația lui Emil Cioran, nu va cere sau măcar nu va accepta reexaminarea probelor invocate în această dispută. Căci nu cerem mai mult decât atât: un examen corect și cinstit al argumentelor. Când spun „corect” am în vedere regulile cercetării științifice, ale raționamentului deductiv, iar când spun „cinstit” mă gândesc la capacitatea de a recunoaște că ai greșit atunci când sensul evident al faptelor și al argumentelor te contrazice. Cine nu va purcede nici măcar acum la revizuirea condamnării noastre pentru un genocid atât de contestat și imposibil de dovedit în fața justiției și a istoriei, contestat, iată, și de Emil Cioran, nu merită să-și mai zică intelectual, om cu idei și convingeri judicios edificate, nu merită să-și mai zică om, evreu sau român etc..

Să revenim la text. Nu cunosc interviul în întregime ca să-mi dau seama de eventuale conexiuni cu alte declarații ale lui Cioran. Avem tot timpul s-o facem mai târziu, căci este vorba – cum spuneam -, de un text care va stârni nenumărate comentarii. Rândurile de față nu urmăresc decât să lanseze aceste discuții și să constate, cu o satisfacție deplină, imposibil de ascuns, o satisfacție pe care o fac publică, satisfacția că la lista nesfârșită de negaționiști ai holocaustului din România se adaugă numele unui mare și deosebit reprezentant al speciei om, care el singur este mai convingător, mai impozant, decât laolaltă toți cei care intră în corul detractorilor neamului românesc, acuzându-ne pe noi, „blândul popor român”, de crima cea mai nemernică: genocidul. Nu numai că nu l-am comis, că nu am ucis evrei, dar atât cât ne-am implicat în istoria evreimii am făcut-o mereu ca binefăcători, iar în anii „patruzeci” ca salvatori ai evreilor. Evreii, au mai spus-o și alții, dar acum o spune și marele Cioran, evreii ne sunt datori cu recunoștința lor și nu sunt puțini evreii care au recunoscut această datorie de onoare și de omenie. Numai că dinspre evrei se aude cel mai tare corul evreilor ne-evrei, care au inventat stratagema, atât de ticăloasă, că este mult mai profitabil să-l acuzi în primul rând pe cel care te-a ajutat și chiar te-a salvat, că în loc de recompensa pe care ar putea să ți-o ceară, e mai  convenabil să i-o iei înainte și să-l acuzi tu pe binefăcător că a făcut echipă cu cel, cei care chiar te-au  suprimat. Astfel că la ceasul aritmeticii finale tu nu vei avea nimic de dat, ci vei putea cere și obține despăgubiri încă și mai mari, nu numai de la prigonitorii ucigași, ci și de la cei care ți-au sărit în ajutor. Treaba lor dacă au fost proști și nu s-au îngrijit să se acopere cu toate actele doveditoare posibile, cu toate certificatele de bună purtare. E riscul lor dacă nu dau multe parale pe justiția omenească, palpabilă, și se lasă pe mâna justiției divine, atât de ipotetică! Să-și ceară dreptatea la Judecata de Apoi, adică, în termeni precreștini, la calendele grecești! Cine-i pune pe românii ăștia imbecili să creadă în viața de apoi, în justiția și dreptatea lui Dumnezeu?! Dumnezeu? Care Dumnezeu? Ăla inventat de noi? Să fim serioși și să nu ne furăm singuri căciula! Nu există plată și răsplată decât aici, pe pământ, iar cine-i prost și crede altfel, să plătească! Că are cui! Taxa pe prostie noi am inventat-o! La noi ajunge!…

Pun aici capăt, deocamdată, altor comentarii care bântuie prin creierașii mei. Deocamdată cred că este mult mai productiv – horribile dictum -, să fac câteva conexiuni, conexiuni între acest magnific interviu si ce am scris eu sau îmi mai aduc aminte despre discuțiile cu Cioran, purtate în vara lui 1984 la telefon, iar în 1986 și 1988 față către față. La prima discuție nu s-a spus nimic despre evrei. Mai mult de o jumătate de ceas Cioran mi-a vorbit numai despre Petre Țuțea. Regret și azi că nu m-am priceput să pun în funcțiune instalația gazdei mele, Victor Smatoc, de înregistrare a convorbirilor telefonice purtate de la acel aparat. Doamne, ce l-a mai lăudat Cioran pe Țuțea, pe ideea că era altceva decât toți ceilalți, că le era ca un fel de cenzor suprem din interiorul generației, Nae Ionescu fiind din altă generație, a dascălilor, mentor necontestat. Țineau cu toții să-i știe părerea și își validau ideile numai după ce le discutau cu „Petrache”. Căci Petrache avea un ascendent asupra celorlalți: nu scria! (sic!) Nu sacrificase actul gândirii pentru actul consemnării prin cuvinte a gândului oprit din zborul său lin, planat. Cât s-a mai necăjit Cioran când a aflat că i-am adus un text semnat de Țuțea (cu pseudonimul Boteanu), publicat într-un almanah literar. Deci cedase! Se apucase Țuțea de scris!

La a doua întâlnire, în Jardin de Luxembourg, a trebuit să-l aștept până a încheiat discuția pe care o purta la câteva bănci distanță. Pasămite, cu un evreu, din America, pictor cu procupări metafizice. Mi-a relatat, pe scurt, ca o scuză a întârzierii, că a trebuit să-i dea amănunte în legătură cu ideea care i-a venit atunci când interlocutorul i s-a plâns că se înmulțesc dovezile unui antisemitism american în creștere. „Aveți grijă, ce se va întâmpla când (sau dacă – nu mai țin bine minte) americanii își iau mâna de pe evrei? Mâna azi atât de protectoare!” Mai mult nu am discutat despre evrei în 1986. Am făcut-o în 1988, iată, anul când Cioran i-a dat domnului Ion Deaconescu istoricul interviu. Eu am purtat discuția mea în august, poate început de septembrie. Discuția a pornit de la situația din țară. Am încercat să retușez tabloul sumbru al României care circula în toată mass-media apuseană, să-i prezint lucrurile dintr-o perspectivă mai optimistă. De ce am făcut asta? Mai întâi pentru că asta era perspectiva lui Petre Țuțea asupra României. Și am considerat că asta îl va interesa de fapt pe Cioran: ce crede Petrache despre lumea în care trăim? Mai apoi, eu însumi împărtășeam acest optimism. Am constatat că Cioran primea cu bucurie veștile bune din țară, dovezile că dracul nu-i chiar așa negru. Absolut memorabilă satisfacția cu care a luat cunoștință de calitatea tineretului din România. În mod deosebit a fost impresionat să afle că un mare număr de tineri roiau în jurul lui Țuțea, îl „țuțăreau” cu devotament și cu mare interes pentru ideile lui nea Petrache. Iar când a aflat că tinerii aceștia, de capul lor, organizaseră un servicu ad hoc de asistență la domiciliu lui Petre Țuțea, că în fiecare zi doi dintre ei veneau și-l ajutau să se scoale, să se îmbrace, să iasă la plimbare, să mergă la masă etc., dar mai ales ca să aibă un conlocutor interesat de cee ce avea de spus nea Petrache,  Emil Cioran a exclamat: „Așa ceva este de neimaginat la Paris!”  Și a continuat spunând că aceste informații, primite de la mine, confirmau optimismul lui Mircea Eliade cu privire la rolul pe care curând îl va juca tineretul din Europa de Răsărit! Mult mai apt să facă istorie decât tineretul dezabuzat din Occident. La acest punct al discuției eu am avut de răspuns la întrebarea lui Cioran, o întrebare pe care și-o pun astăzi mulți români: de ce mass media din toată lumea este preocupată să răspândească în lume despre România o imagine denigratoare, deformată cu intenția de a ne calomnia în toate felurile posibile și la fiecare prilej?

Răspunsul meu – valabil și azi -, a sunat cam așa: Pentru că antiromânismul nu mai este o atitudine ocazională și personală, a unor indivizi care, din varii motive, nu mai încap de răul românilor. Anti-românismul nu este antipatia viscerală a unui individ, provocată de anumite accidente biografice, ci antiromânismul a devenit o instituție, creatoare de locuri de muncă, cu buget și sedii în mai multe țări, inclusiv în România, cu angajați care ies la pensie după ce o viață întreagă au  petrecut-o plănuind și acționând împotriva românilor, a intereselor României. Dacă, prin mecanica relațiilor paradigmatice, cuvîntul anti-românism te duce vrând-nevrând la anti-semitism, trebuie spus din capul locului că antisemitismul în România, condamnat prin lege, este practic inexistent, nu cunoaște forme instituționalizate și, dacă se manifestă când și când, asta se întâmplă sporadic și neorganizat, în forme le-aș numi spontane, chiar naive prin sinceritate și directitate. Asta în timp ce anti-românismul se manifestă în mod subtil, apelând la tehnici de manipulare ori de sabotaj dintre cele mai sofisticate și mai eficiente, antrenând efective umane numeroase, abil disimulate îndeosebi în structurile de stat menite prin statut să apere și să promoveze componenta românească a planetei noastre. În România de azi anti-românismul este practic subvenționat de statul român și nu este condamnat prin lege, ci este ignorat și trecut sub tăcere, pentru a nu deveni subiect de discuții publice, pentru ca nu cumva românii să se dumirească de caracterul anti-românesc al multor legi și evenimente, de caracterul anti-românesc al guvernării. Introducerea conceptului de anti-românism în conștiința publică ar fi să-i ajute pe români să priceapă esența răului de care au parte ca societate, ca neam, ca țară.

Atunci, în 1988, câte i-oi fi spus eu lui Cioran au fost deajuns că el să-mi dea dreptate și să „cadă pe gânduri”, declarându-mi că acum pricepe ce și de ce i s-a întâmplat acelei ziariste americance care, știindu-l român, îl vizitase cu puțină vreme în urmă spre a-i cere lămuriri într-o poveste de neînțeles pentru ea. Povestea era cam următoarea: ziarista, al cărei nume nu-l mai știa Cioran, în orice caz una dintre cele mai importante din Statele Unite, a aflat că există în Europa o țară și un popor care, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, deși aflați în mare prietenie cu Germania hitleristă, în alianță militară cu aceasta, nu au acceptat să i se alăture Germaniei în politica nazistă față de evrei. Nu numai că nu a desfășurat programul de exterminare a evreilor, dar au inițiat și desfășurat un program de salvare a evreilor. Ziaristă autentică, autentică și ca evreică, a priceput valoarea umană excepțională a basmului despre omenia românească, așa că a trecut imediat la verificarea informației: a luat avionul și a aterizat la București, unde s-a interesat în stânga și în dreapta, a cerut detalii, s-a întâlnit cu liderii evrei din București, cu evreii cei mai în vârstă, etc. Pe scurt, s-a edificat, bucuroasă că i se confirmă povestea atât de frumoasă despre o țară și ea atât de frumoasă, despre care până atunci, frumoasă și ea, evreica lui Cioran nu știuse mai nimic! („O femeie foarte frumoasă”, a precizat cu o lucire ștrengară în ochi rășinăreanul…). Surpriză mare însă la întoarcerea în America: nici o publicație nu a vrut să publice reportajul ei despre România! Despre ciudații ăia de români care s-au purtat atât de îngerește – cuvântul îmi aparține, nu numai cu evreii ajunși la necaz, dar și cu prizonierii de război, ruși sau anglo-americani. Nici măcar revista pe a cărei cheltuială făcuse deplasarea în România, nu i-a acceptat textul care vorbea atât de frumos despre români. Alte reviste, care mereu până atunci îi ceruseră o colaborare cât de neînsemnată, au refuzat-o și ele, fără nicio explicație. Ajunsă la Paris, americanca s-a gândit că explicația i-ar putea-o oferi românul cel mai important din Occident: De ce, domnule Cioran, nimeni nu au vrut să-mi publice în Occident mărturia mea despre omenia aproape neomenească a românilor?, va fi sunat întrebarea angelicei evreice. Cioran mi-a declarat că nu a avut răspuns la întrebarea ziaristei de la New York. Regreta că nu a știut să i-l dea pe cel potrivit, invocând argumentul de care aflase abia acum, de la emisarul lui nea Petrache: realitatea dureroasă și absurdă a unui anti-românism instituționalizat la scară planetară. Halal planetă!

Așadar, un Cioran preocupat de problema Holocaustului din România? De ce ar fi fost preocupat Cioran de acest subiect? Din „n” motive putea să fie, dar mai ales pentru că își dădea bine seama de „efectele îngrozitoare” pe care le are faptul că „vom fi culpabilizați mereu” pentru o barbarie pe care nu am comis-o. De aceste efecte nu le pasă belferilor din clasa politică românească, în frunte cu însuși președintele Țării, incapabili să îngăime măcar o șoaptă neauzită în apărarea demnității noastre de români, pusă în balanță cu acuzația cea mai gravă.

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press