ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "drama romanilor din Herta"

drama romanilor din Herta

,

Localitatea Probotești a făcut parte încă de la înființare din Principatul Moldovei. După Unirea Principatelor Române la 24 ianuarie 1859, a intrat în componența statului român.

Acest teritoriu nu a făcut parte niciodată din regiunea Basarabia sau din regiunea Bucovina, ci din regiunea cunoscută astăzi sub denumirea de Ținutul Herța și care a aparținut Moldovei și apoi României, până la cel de-al doilea război mondial.

În perioada interbelică, satul Probotești a făcut parte din componența României, în Plasa Herța a județului Dorohoi. Pe atunci, populația era formată în totalitate din români.

Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov (1939), Basarabia și Bucovina de Nord au fost anexate de către URSS la 28 iunie 1940. Cu toate acestea, deși nu era prevăzută nici în Pactul Ribbentrop – Molotov și nici în notele ultimative sovietice din 26 iunie 1940 decât cedarea celor două teritorii mai sus-amintite și care nu făcuseră parte din Vechiul Regat, trupele sovietice au săvârșit un abuz prin încălcarea termenilor ultimatumului și au ocupat și un teritoriu cu o suprafață de 400 km² și o populație de aproximativ 50.000 de locuitori din Vechiul Regat, teritoriu cunoscut astăzi sub denumirea de Ținutul Herța. Sovieticii au afirmat ulterior că au ocupat acest teritoriu din cauza unei erori cartografice, deoarece Stalin trăsese pe hartă o linie de demarcație cu un creion gros de tâmplărie.

Reintrat în componența României în perioada 1941-1944, Ținutul Herța a fost reocupat de către URSS în anul 1944 și integrat în componența RSS Ucrainene. Cu toate că Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947 a menționat ca „frontiera sovieto-română este fixată în conformitate cu acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”, URSS-ul a refuzat să restituie României Ținutul Herța .

Începând din anul 1991, satul Probotești face parte din raionul Herța al regiunii Cernăuți din cadrul Ucrainei independente. La recensământul din 1989, numărul locuitorilor care s-au declarat români plus moldoveni era de 1.172 (1.145+27), reprezentând 99,24% din populația localității . În prezent, satul are 1.203 locuitori, preponderent români.

Românii din satul Probotești, Ținutul Herța, sunt oameni ai cuvântului și faptei, afirmă domnul Zaharia Onescu, fost director de școală în comuna Probotești, raionul Herța, regiunea Cernăuți.

Cu prilejul a  465 de ani de la prima atestare documentară a comunei un reporter de la Bucpress a vizitat această localitate și și-a aplecat urechea la drama românilor din aceast colț de pământ românesc.

Bucpress: Este cunoscută această localitate prin drama istoriei ei. În anii 40 ai secolului trecut, când rușii au ocupat ținutul Herța și au stabilit noile hotare, n-au ținut cont de faptul că satul Probotești a fost împărțit în două. O parte a rămas în România, iar altă parte în Uniunea Sovietică. Astfel a fost împărțit nu doar satul în două, dar au fost despărțiți și frate de soră, părinți de copii, bunei de nepoți, unii din păcate nu s-au mai întâlnit niciodată, pentru că după anii 40 s-au închis frontierele, iar cei plecați în România riscau să fie prinși și trimiși în lagărele siberiene. Așa au trăit străbunii noștri cu acea frică în sân mai multe decenii la rând.

Vizitând astăzi comuna Probotești din raionul Herța, regiunea Cernăuți am rămas foarte impresionat de simplitatea și bunătatea oamenilor de prin părțile locului, ospitalitatea acestora și dorința lor de a scoate la lumina zilei umbrele negre ale trecutului, de a povesti despre calvarul prin care au trecut locuitorii satului prin anii 40, astfel încât să știe fiecare măcar acum după șapte decenii despre soarta tragică a acestui sat românesc din Ținutul Herța. Termometrul indica la soare peste 38 de grade. Era o căldură insuportabilă. La poarta casei sale, la umbra unui copac ne aștepta domnul Zaharia Onescu, o personalitate de o finețe mai rar întâlnită prin părțile noastre. Ne-a invitat în casă pentru că temperaturile caniculare le suportă cu mare greu. În camera sa de lucru, pe masă era ziarul “Libertatea Cuvântului”. “Citeam despre domnul Suceveanu din localitatea Suceveni, raionul Hliboca. E fratele meu de cruce”, ne-a spus domnul Zaharia, invitându-ne să ne așezăm în fotoliu. Toată viața domnul Onescu și-a dedicat-o copiilor din sat, fiind director de școală câteva decenii la rând. Astăzi chiar dacă firele argintii apar tot mai multe pe la tâmple, dacă puterile nu mai sunt cele de altă dată, domnul Zaharia Onescu, continuă să depună suflet în tot ceea ce face, simte și gândește, dorind să contribuie la crearea unei imagini frumoase acestei localități de la frontiera cu România, fiind că aici i-au rămas cele mai frumoase amintiri ale vieții trăite.

Mai multe destăinuri impresionante despre această vatră româneacă din ținutul Herța, despre istoria satului Probotești și românii de prin părțile locului aflați din interviul acordat de domnul Zaharia Onescu, fost director de școală și un român cu suflet mare, corespondentului BucPress.eu (apasa play pe butonul portocaliu)

Iată și alte mărturii cutremurătoare și pline de suspans despre drama românilor din Probotești consemnate de Ziarul de Iași

In 1940, Viorica Rusu avea 10 ani si locuia impreuna cu parintii si fratele sau in satul Probotesti, Herta. Cind rusii au venit in satul lor, au avut de ales. „Ori plecam, ori ramineam, cu riscul de a fi deportati”, isi aduce aminte Viorica despre discutiile de atunci din familie. Au ales sa plece, pe jos spre Dorohoi, prin codrii Hertei, cale de vreo 25 de kilometri.

Granita a trecut prin curtea lor

Cind au plecat, rusii au trasat granita prin curtea lor, impartind gospodaria in doua, o parte raminind la sovietici si o alta in Romania. Casa a ramas pe dealul de la rusi. „Am hotarit, in familie, ca mama sa-si puna pe cap un batic rosu, ca sa creada rusii ca ne bucuram ca ne-au ocupat. Ne-am imbracat in haine de lucru si am pornit inspre codrii Hertei, printre copaci si tufisuri. Bunica a zis insa ca ramine, pentru ca-i batrina si vrea sa moara in casa ei”, spune femeia. Pentru ca rusii sa nu-si dea seama ca familia vrea sa fuga, au incercat sa-i pacaleasca. „Ne-am facut ca culegem ciuperci, inaintind putin cite putin spre codru. Nici nu ne gindeam ca nu vom fi mitraliati. Am fost somati sa ne oprim, insa am mers mai departe”. Prima noapte au ramas in padure. Tatal sau a decis sa se intoarca in sat, pe poteci stiute numai de el. „S-a dus sa vada ce face bunica. A adus ceva de mincare si si-a luat pusca de vinatoare”. A doua zi au pornit din nou spre Dorohoi, prin padure. „In sir indian. Tata era ultimul, cu pusca in mina. Ne supraveghea”.

In codrii Hertei s-au intilnit cu haiducul Coroi
Au mers ore in sir spre Dorohoi. „La un moment dat ne-a ajuns o trasurica, in care era preotul din satul nostru, pe care-l parasisem de curind”, isi aminteste femeia. Pentru ca ea si fratele sau erau osteniti, tatal l-a rugat pe preot sa-i ia pe cei doi copii. „Preotul a spus ca nu mai are loc, si a dat grabit bice cailor”. Viorica Rusu spune ca in acel moment din padure, dupa un stejar, s-a auzit un glas. „In trasura, preotul are mult aur si odoare bisericesti si le cara la Dorohoi. Nu va speriati. Sa stiti ca eu sint Coroi, haiducul din codrii Hertei. A fluierat si, ca din pamint, a aparut un cal roib si o ceata de voinici inarmati cu flinte”, povesteste Viorica, de parca scena s-ar fi intimplat ieri. Femeia sustine ca, mai tirziu, cind au ajuns la Dorohoi, a aflat ca banditul ar fi pradat, intr-adevar, trasura preotului, din care ar fi luat tot ce era de pret.

„Pe bunica au sfisiat-o lupii”

La Dorohoi s-au urcat in trenul cu refugiati, si asa au ajuns la Turnu Severin. Cit mai departe posibil de granita cu sovieticii. „Mama era moasa oficiala, iar tata notar. Si-au gasit ceva de lucru acolo”. Dupa un an, in ’41, au plecat inapoi, spre tinuturile natale, stabilindu-se in Dorohoi. Aici au stat un an. „Am invatat la Liceul «Regina Maria». Intr-o zi am fost chemata la cancelarie si mi s-a spus ca tata a fost bagat in inchisoare la Edinet, in Basarabia. A fost acuzat ca e comunist”, spune Viorica. Tatal sau, Ioan Pavel, a stat in puscarie pina in ’43. „Cind a fost eliberat a venit dupa noi la Probotesti, in Herta, unde noi ajunsesem cu putin timp inainte. Herta revenise Romaniei. Aici am aflat de la rude ce se intimplase in cei trei ani cit am lipsit. Casa noastra a fost darimata de tancurile sovietice, iar pe bunica au sfisiat-o lupii”, povesteste incet Viorica. La Probotesti au locuit la rude. Insa au trebuit sa plece din nou. „In ’44, tata a plecat la Jencauti, unde avea un loc de munca, iar eu cu mama la Mamaliga, in Basarabia”. Nici aici nu au stat mai mult de doua-trei luni. Rusii s-au intors in Herta si in Bucovina si au fost nevoiti sa se mute. Din nou. Acesta a fost al doilea refugiu. „Asa am ajuns la Lugoj, unde am stat citiva ani. In anii ’50 ne-am intors si ne-am stabilit la Iasi”. Viorica Rusu ar putea sa povesteasca ore in sir. Stie intimplarile, unele cu lux de amanunte, pentru ca le-a povestit de zeci de ori. Acum asteapta despagubirile statului roman. Insa nu pentru ea. „Eu mi-am trait viata. Ce am avut si ce mi s-a luat nu mi se poate da inapoi cu bani. Mor eu pina sa primesc despagubirile. O fac pentru copii si nepoti”, incheie Viorica Rusu.

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press