ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "diplomatie"

diplomatie

,

Institutul Frații Golescu pentru relații cu românii din străinătate și Alianța Internațională a Jurnalistilor Români au organizat pe 5 februarie 2014, șa Muzeul Țăranului Român un simpozion despre personalitatea marcantă a lui Vasile Stoica – poet, prozator, jurnalist dar mai ales o  strălucită figură a diplomației românești, din perioada 1926 – 1947.

         Despre marele român Vasile Stoica au vorbit pe rând doamna Angelica Moldovan, domnul Prof.Univ.Dr. Ioan Opriș, Prof.Univ.Dr. Ionel Calafeteanu, domnul Dr. Alexandru Ghișa – diplomat de carieră și mai ales dl. Dr. Robert Stânciugel. De altfel dl. Prof.Univ.Dr. Ioan Opriș  și dl.Dr.Robert Stânciugel au și scris fiecare câte o carte despre marele diploma român.

         Publicul prezent a fost impresionat și de prezența unui oaspete surpriză, d-na. Lia Maria Stoica – fica lui Vasile Stoica. Domnia sa avea opt ani când tatăl ei a fost arestat de către comuniști. Moderatorul simpozionului a fost dl. Dr. Mihai Nicolae.

Pe fundal a rulat un slider cu imagini din diferite perioade ale vieții și activității lui Vasile Soica care au stârnit un viu interes din parte celor prezenți.

         Vasile Stoica s-a născut la Avrig la 1 ianuarie 1889, părinții săi Maria și Gheorghe fiind cunoscuți drept țărani, buni gospodari. Frecventează școala elementară la Avrig, apoi Școala  Ortodoxă de la Brașov și Liceul din Sibiu.

         În perioada 1919 – 1913, a studiat la Facultatea de Litere din Budapesta cu specializări la Paris și București. În anul 1909 a devenit membru al Partidului Național Român din Transnislvania, iar 1913 devine Președintele Organizației Culturale „Petru Maior” a studenților români din Budapesta.

În 1914 devine profesor la „Școala de Fete a Astrei din Sibiu”. Vornea zece limbi străine dintre care foarte bine franceza, engleză, germană, maghiară și italiană. A desfășurat o bogată activitate publicistică la ziarele: „Gazeta de Transilvania”, „Tribuna”, „Românul”, „Luceafărul”, „Semănătorul”, „Ramuri”, „Drapelul”, „Lupta”, „Foaia Interesantă”, etc.

         În vara anului 1914, Vasile Stoica a fost mobilizat cu gradul de subloctenent în armata austro-ungară. Fiind un luptător pentru unitatea neamului românesc, în toaman anului 1914, dezertează și ajunge la București la fel ca și alți patrioți ardeleni: Octavian Goga, Onisifor Ghibu, Vasile Lucaci, Ion Rusu Abrudeanu, Alexandru Lapedatu, Octavian Tăzlăuanu, etc.

În anul 1915, Vasile Stoica ține conferințe la Ateneul Român, Sala Dalles și publică împreună cu Ioan Rusu Abrudeanu lucrarea „Habsburgii, ungurii și românii” și în anul 1916 publică „Suferințele din Ardeal”.

În 1917 este condamant la moarte în contumacie de către Curtea Marțială Austro-ungară din Cluj, tot în acelaș an este avansat la gradul de căpitan în armata română. Guvernul româniei și conducerea armatei române îl trimite cu o misiune specială în SUA cu scopul de a recruta voluntari români din rândul emigranților români care să lupte reîntregirea neamului românesc.

În acest scop, Vasile Stoica pune bazele la „Liga Națională a Românilor din America”, la Washington. Organizeză întruniri filoromânești în marile centre urbane din SUA, în colaborare cu importante ziare și publicații americane („American Post”, „New York Tribune”, etc. Tot pe tărâm american, Vasile Stoica a publicat o serie de lucrări în limba engleză prin care aduce la cunoștiință opiniei publice americane justețea cauzei românești, lucrările fiind preluate și susținute de mari istorici și scriitori din SUA, precum frank N.Simonds, Herbert Adams Gibbons, etc.

         La data de 1 ianuarie 1918, a fost coooptat în rândurile Legației Regale a României din SUA, iar la data de 24 ianuarie 1918, Primul Ministru Ion I. C. Brătianu l-a numit atașat diplomatic în SUA.

         La 18 ianuarie 1919, au început la Paris lucrările Conferinței de Pace, care au durat până la 21 ianuarie 1920. Pentru calitățile dovedite anterior, Premierul Ion I. C. Brătianu l-a inclus ca expert tehnic pe Vasile Stoica în delegația oficială a României la lucrăriel Conferinței de Pace de la Paris.

În aceiași perioadă a făcut parte din comisiile trimise în SUA pentru buna organizare și funcționare a consulatelor românești de la Washington și Chicago și inființează un nou consulat la Pittsburg.

Pentru actele de vitejie din timpul războiului și pentru activitatea deosebită depusă pentru binele și unitatea neamului românesc, Vasile Soica a fost decorat cu mai multe ordine și medalii: Medalia „Voluntar de război 1916-1920 în rang de Mare Ofițer”, „Virtutea militară”, iar pentru activitatea diplomatică a fost distin cu „Coroana Italiei în rang de Mare Ofițer” și Ordinul Cehoslovac „Leul Alb”.

         În februarie 1921, Vasile Stoica se întoarce în țară și marele om politic Take Ionescu l-a sfătuit să intre în diplomație.

În perioada 1926-1929, lucrează la Ministerul Afacerilor Străine și îndeplinește diferite misiuni la Geneva, Londra, Bruxelles, Paris, Roma Berlin, etc. și participă ca expert ethnic la diferite reuniuni ale Societății Națiunilor și Micii Înțelegeri. În perioada respective a redactat majoritatea memoriilor istorice-politice înaintate de guvernul roman, ca răspuns la atacurile ungurești îndreptate împotriva României, cu privire la reforma agrară la bisericile ți școlile maghiare din Transnislvania și Banat.

         În perioada 1930-1932, a fost ministru al României în Albania, apoi a îndeplinit aceiași funcție în Bulgaria în perioafa 1932-1936.

         Între anii 1936-1939 a fost ministru al României în Letonia și Lituania, apoi în Turcia, între 1939-1940.

         În vara anului 1940, Vasile Stoica a fost numit Secretar de Stat la Ministerul Propagandei Naționale, într-o perioada tragică pentru neamul românesc.

         În perioada 1943-1945, Vasile Stoica a dus o activitate intense pentru pregătirea materialelor necesare susținerii intereselor României la viitoarea Conferință de Pace. A continuat întrevederile cu diplomații străini acreditați la București în folosul viitorului României.

Noul ministru communist Ana Pauker, îi cere să predea sovieticilor „Fondul Basarabia” din arhiva MAE, dar printr-un șiretlic, marele patriot roman predă doar o mica parte din fondul arhivistic respective. Ulterior Ana Paker află despre chestiune, păstrează secretul pentru a nu fi acuzată și ea de către sovietici de complicitate și sabotaj, în schimb pregătește arestarea și decăderea marelui diplomat.

La 9 iulie 1946, Vasile Stoica a fost numit și „trimis extraordinar și plenipotențial al României în Olanda cu acreditare și pentru Belgia, ca însărcinat cu afaceri”.

În anul 1947, a fost recehmat în țară și începe calvarul Patriotului Vasile Stoica. Apartamentul din București i-a fost naționalizat, casa de bani de la Legația Română din Haga i-a fost spartă, fiind-ui furați 35,000 de franci elvețieni în situația în care în țară nu avea nici un venit. Intervenția făcută la Primul Minitru Petru Groza, pe care îl cunoștea de 37 de ani, a fost zadarnică. A încercat să plece cu familia, illegal din țară, pe 31 martie 1948, dar a fost prins și închis până în anul 1955. În decembrie 1958 Tribunalul Militar bucurești la condamant la zece ani închisoare, fiind acuzat de atitudine dușmănoasă față de țara și regimul communist. Patriotul roman Vasile Stoica, care a luptat întreaga viață pentru binele Neamului Românesc a murit în ănchisoarea de la jilava la data de 27 iulie 1959. Aceasta a fost soarta tristă a unei mari personalități care și-a slujit patria în toate ămprejurările și care a contribuir la făurirea României Mari și la apărarea drepturilor Ei.

Meritele sale în lupta pentru desăvârșirea unității naționale și consolidarea Statului Naținal Unitar Român au fost recunoscute în anul 1970, când printr-o sentință a Judecătoriei București, patriotul roman Vasile Stoica a fost reabilitat.

??????????????

??????????????

??????????????

??????????????

??????????????

??????????????

Redactor Șef Adj. R.B.N. Press

Dacian Dumitrescu

,

O CARTE CARE UMBREȘTE CARIERA UNUI DIPLOMAT
(Maria Dobrescu. Cinci decenii de diplomație. Despre relațiile româno-albaneze într-un dialog cu ambasadorul Gheorghe Micu, Editura Privirea 2011)

Tiberius Puiu

O asemenea carte trebuie să stârnească interesul oricărei persoane care dorește să cunoască mai mult despre Albania și despre diplomația română, în timpul comunismului și imediat după aceea. De asemenea cartea prezintă interes pentru membrii comunității albaneze din România, care pentru o lungă perioadă au fost lipsiți de informații despre țara lor de origine. Evident că persoana cea mai autorizată pentru a prezenta evoluția politică, economică și culturală a Albaniei din ultimii șaizeci de ani este ambasadorul Gheorghe Micu. Legat de aceasta ni se pare straniu modul în care este prezentată cartea.

Deși pe coperta ei avem fotografia ambasadorului Gheorghe Micu, și deși acesta este cel care prezintă informațiile și datele privind cele de mai sus, ca autoare este indicată Maria Dobrescu. Evident că normal ar fi fost ca autor să fie menționat ambasadorul Gheorghe Micu, iar Maria Dobrescu să fie indicată ca interlocutor al persoanei intervievate. Așa ar fi impus respectul datorat bogatei și îndelungatei cariere a ambasadorului Gheorghe Micu.

Tiberius PuiuRolul „autoarei” îl descoperim în întrebările naive și cele de tipul „nu-i așa că…”. Acestea, au de fapt menirea ca ambasadorul să spună cât mai puțin despre Albania, despre orientările politice ale acestei țări, despre relațiile cu țările învecinate (mai ales cu Iugoslavia). Cartea este plină de fotografii (Hoxha, Stalin, Brejniev etc.), care în majoritatea lor nu au nici o legătură cu relațiile româno-albaneze. Astfel cititorul nu primește nici o informație privind conflictul îndelungat cu Iugoslavia (mai toată perioada comunistă Albania a fost prietenă cu țările care nu aveau relații bune cu Iugoslavia), nici despre relațiile Albaniei comuniste cu numeroasa populație albaneză din Iugoslavia și Grecia.

Este clar că aceste limitări sunt impuse de „autoare” și acestea coincid cu poziția „deputatei” albaneze care, în lunga sa perioadă de activitate în Parlamentul României, nu a vorbit niciodată despre problemele cu care se confruntau albanezii (din Albania sau Kosova), pentru a explica aceste probleme opiniei publice românești sau pentru a-și manifesta simpatia față de cauza albaneză.

Interesant este faptul că în aceeași perioadă deputatul minorității sârbe în Parlamentul României a votat împotriva majorității, pronunțându-se împotriva bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei. La fel publicațiile minorității armene din România critică politica externă a țării noastre, deși sunt subvenționate de Guvernul României. De altfel pentru „deputată” și „Liga” pe care o reprezintă, Kosova nici nu există.

Este de lăudat activitatea ambasadorului Gheorghe Micu în legătură cu aromânii din Albania, dar în ceea ce privește casa „Iorga” ni se pare că o soluție potrivită (bazată pe reciprocitate – principiu de bază al diplomației) ar fi fost susținerea unui centru cultural albanez la București în paralel cu retrocedarea casei „Iorga”. Sunt multe mențiuni care stârnesc uimirea: Ufa este capitala Bașkortostan-ului, nu a republicii autonome Kirkizia (?!); în limba română nu s-a folosit niciodată prescurtarea US pentru Uniunea Sovietică, ci URSS; agenția chineză de știri se numește Xinhua.

Cum să înțelegem fraza: „România a fost singura țară care a sfârșit-o cu regimul comunist printr-o revoluție sângeroasă și violentă, în cursul căreia conducătorii ei au fost executați (ai revoluției?!)”. Probabil că în loc de roțile dințate ale poliției secrete era mai nimerit să se spună „angrenajul poliției secrete”. Sunt prea multe exemplele de acest gen pentru a le menționa pe toate. Dacă Hoxha a condus Albania între 1944 și 1985, nu se poate spune că este o perioadă de aproape 50 ani.

Cântecul despre care se spune că a fost prezentat în limba română cu ocazia vizitei unei delegații române în China avea un mesaj clar, se numea „Aceasta este Moldova mea!” și credem că acest lucru trebuia arătat în mod clar în carte. De altfel nu înțelegem faptul că ambasadorul Gheorghe Micu nu a întâlnit deloc basarabeni în timpul misiunii sale în URSS. Privind relațiile româno-albaneze ar fi fost interesant să se menționeze (nu vedem de ce acum acest lucru ar fi un secret) că ministrul transporturilor din Albania, Luan Babameto, și-a exprimat în anii ’70 dorința de a vizita România, dar propunerii nu i s-a dat curs de către partea română, deși Babameto menționase că este aromân și se știa că face parte din anturajul lui Enver Hoxha. Este păcat că nu se vorbește în carte despre Vahbi Bala si Ismet Dermaku care au scris despre relațiile culturale româno-albaneze. În anul 1960 nu au avut loc conferințe ale partidelor comuniste și muncitorești, ci consfătuiri (aceasta a fost denumirea oficială). La aceste consfătuiri albanezii au apărat poziția chineză, care era puternic criticată de sovietici. Din acel moment albanezii, ținând isonul chinezilor, i-au denumite pe sovietici ca revizioniști.

Nu înțelegem de ce nu s-a efectuat o documentare în arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României și respectiv în Albania, pentru a da o bază concretă multora dintre afirmații. Ar fi fost interesant de auzit mai multe despre colaborarea albano-chineză în domeniul politic, despre rețeaua de partide marxist-leniniste sprijinite de cele două țări, activitate care a constituit într-o perioadă principalul aspect al politicii Albaniei comuniste. Din surse verificate aflăm că Gheorghe Micu nu a fost în Albania în timpul evenimentelor sângeroase din 1997, iar în carte apar dezinformații despre acest subiect.

Întrebați-l pe domnul Gheorghe Bucura despre acest subiect, primul reprezentant al României la biroul de legătură din Prishtina, fost diplomat și la Ambasada României din Tirana. Nu înțelegem de ce nu apar în acset „manifest” diplomatic numele celor doi veterani ai comunității albaneze din România, Gelcu Maksutovici și Baki Ymeri. L-am auzit cândva pe ambasadorul Gheorghe Micu vorbind despre Kavaja ca fiind o „Timișoară” a Albaniei, precum și despre familia albano-română a unui medic din Kavaja. În carte nu este nimic despre aceasta. Oare de ce? Nu a dat voie ALAR?

Această ocazie ne aduce aminte de denunțul întocmit la inspirația ALAR împotriva Uniunii Culturale a Albanezilor din România, publicat în „Cronica Română” (2001). Oare care dintre „activiștii ALAR” avea legături cu lumea literară pentru a-l convinge pe Răzvan Voncu să semneze un articol despre UCAR și să calomnieze o revistă și persoane pe care nu le cunoștea? O faptă tipică în genul colaborărilor la „Sigurimi”. În final, din păcate este vorba despre o carte care umbrește respectabila carieră diplomatică a ambasadorului Gheorghe Micu, probabil datorită politicii consecvente a ALAR și a „deputatei” Oana Manolescu, care se bazează pe o atitudine cel puțin ciudată față de Albania și problemele albanezilor din alte țări.

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press