ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "deportarile romanilor"

deportarile romanilor

,

Video: Român care nu a mai apucat să fie român. Drama și mâhnirea unui deportat din Basarabia – Grigore Ciobanu 1/2 

Video: Român care nu a mai apucat să fie român. Drama și mâhnirea unui deportat din Basarabia – Grigore Ciobanu 2/2 

Materialul a fost prezentat în premieră în cadrul   evenimentului „„CRONICILE INFERNULUI – DEPORTĂRILE DIN BASARABIA. Lansare „LUPII. AMINTIRI DIN SIBERIA” de Margareta Spânu Cemârtan”” și este realizat în cadrul Complexului Memorial dedicat victimelor represiunilor sovietice din orașul Căușeni, cu implicarea Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina, în parteneriat cu Jurnaliști independenți și cu sprijinul Consiliului Raional Căușeni, prin președinte Ion CIONTOLOI, Casa Limbii Române, prin director Valeriu OSTAȘ și  Fundația „Iuliu Maniu” Boston prin președinte Justin Liuba.

Publicat de Dorian Theodor romaniabreakingnews.ro

,

live_cronicile_infernului_deportarile_din_basarabia

Deportările din Basarabia, o armă letală folosită frecvent de ocupantul sovietic a cunoscut trei momente de vârf: iunie 1941, iulie 1949 și martie 1951. Nu s-a putut determina numărul exact al victimelor, estimările istoricilor indicând mai multe sute de mii de oameni, îngrămădiți în vagoane de vite, care au ajuns – cei care au mai ajuns – în Siberia, R.S.S. Kazahă, R.S.S. Komi și Kazahstan. (Să nu uităm că după încheierea războiului, în România, partidul unic al „muncitorilor”!, la inspirație sovietică a organizat deportările românilor din Banat, deplasarea forțată a aromânilor și meglenoromânilor, fără să cruțe nici populația germană considerată „încă” trădătoare.)

afis_cronicile-infernului-deportarile-din-basarabiaMARGARETA SPÂNU CEMÂRTAN, atunci un copil de șapte ani cunoaște supliciul deportării celui de-al doilea val (5-6 iulie 1949), revenind în satul său în 1956. Mărturia sa, alături de cele care ne-au rămas de la Eufrosina Kernovskaia, Anita Nandriș din Bucovina, Vădim Pirogan, ca și a altor supraviețuitori ne ajută astăzi să cunoaștem proporțiile monstruoase ale acțiunilor patronate de Stalin.

Mulți deportați au rămas acolo în morminte fără cruci sau împiedicați prin hotărâri arbitrare să revină pe meleagurile natale. Cărțile doamnei Cemârtan ne vorbesc totodată despre calvarul celor reveniți acasă și lupta lor pentru a-și reface viața într-o Basarabie devenită „republică sovietică”, încercând, dureros să-și continue traiul, așa cum îl cunoșteau dinaintea deportărilor.

Institutul Frații Golescu pentru românii de pretutindeni, Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina în parteneriat cu Clubul Țăranului Român și Acțiunea 2012, au organizat joi 22 septembrie 2016, ora 18:00 la CLUBUL ȚĂRANULUI un eveniment dedicat deportărilor, la care au fost prezente doamna Margareta Spânu Cemârtan (care a trăit la fragedă vârstă fenomenul cumplit al deportării în Siberia), prezentă la eveniment cu prilejul lansării în țară a volumului său „LUPII. AMINTIRI DIN SIBERIA” și Eleonora Cojocaru, un alt destin care a trăit fenomenul refugiului din calea invaziei Sovietice.

În cadrul evenimentului a avut loc prezentarea în premieră a reportajului: „Român care nu a mai apucat să fie român. Drama și mâhnirea unui deportat din Basarabia”. Din mărturiile lui Grigore Ciobanu deportat din Căușeni (R. Moldova).

Reportajul a fost realizat de ROMÂNIA BREAKING NEWS – RBN Press în parteneriat cu Jurnaliști Independenți și cu sprijinul Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina, Consiliului Raional Căușeni, Casa Limbii Române din Căușeni și a Fundației „Iuliu Maniu”- Boston.

Evenimentul a fost  transmis Live pe canalul USTREAM ROMANIA BREAKING NEWS.  Înregistrarea publicată pe contul Youtube al RBN Press:

afis_cronicile-infernului-deportarile-din-basarabia

romaniabreakingnews.ro

,

„Istoria și necazurile oamenilor din Boian (, ce le-au petrecut în timpul războiului din anul 1914 (scrisă de Dârda Lazăr a lui Gheorghe)”. prezentat în ziarul Zorile Bucovinei și preluat de romaniabreakingnews.ro

PLÂNGEAU ȘI PĂSĂRILE ÎN CER DE JALEA BOINCENILOR

„Pe la începutul verii, pe când era lumea la câmp la lucrul pământului, lucrau oamenii cu cea mai mare dragoste, nu se mai gândeau că îi așteaptă o viață tristă. Când seara ne întorceam de la câmp acasă auzeam mare zgomot, plâns și jale. Trâmbițele sunau vestea de mobilizare, ca tot omul care a fost soldat să meargă la îmbrăcat: „Pentru o armă ruginoasă,/lăsăm casă, lăsăm masă,/ Lăsăm nevastă frumoasă/ și cu copilași la masă”. Își luau rămas bun pentru totdeauna de la părinți și de la frați, de la soția cu copii și de la avutul lor și plecau la război: „Pentru un sârb dușman de om, că a ucis moștenitor de tron/ Și ce-i de făcut acum?/ Europa toată-i în fum./ Nu-i numai fum, da și foc/ și stăteau morții polog”.

S-au dus la război toți bărbații, au rămas numai femeile cu copii mici și moșnegii. Nu avea cine să lucreze pământul, dar nici nu le trebuia, pentru că toți se rugau să se-ndure moartea. Numai tot plâns și jale întâlneai, mergând, în cale. Și peste două săptămâni a fugit oastea austriacă. Într-o sâmbătă seara a venit oastea rusească până la marginea satului, dar nu îndrăznea să intre noaptea în Boian. Dar Duminică dimineață intrau rușii cu miile și umpleau grădinile și câmpiile. Ei tot întrebau de Cernoviț pe moscalește, iar noi răspundeam pe românește și din umere făceam, că vorba lor n-o pricepeam. Și-au șezut rușii la noi în sat, pline casele cu soldați și grajdurile de cai și căruțe. Soldații ne tăiau vitele la cuhne (bucătărie), iar caii rușilor ne-au ros toți pomii din grădini. Așa am necăjit cu ei doi ani de zile, din 1914-1916.

Am crezut că tot ne-a trece, dar n-am avut noroc și parte, să meargă războiul în altă parte. În anul 1916, primăvara, în luna martie, văzând că este bătut, comandantul armatei rusești de către armata austriacă, a trimis raport la Împăratul Rusiei și i-a spus că nu poate să ție război aici la Boian, pentru că umblă oamenii din sat ca spionii dincolo de Prut la austrieci și le spun unde stau ascunse tunurile rusești și în fiecare zi erau fărmate de obuzurile nemțești. Atunci:

„Rusul rău s-a supărat/ Și poruncă grea a dat/ Să nu rămână om în sat./ Și dacă-i vorba așa/ Să ne dea în Siberia!”.

Era primăvara, zăpada era moale. Prin sat era mare glod și nevoie. Tocmai atunci a venit ordin să ne dea din sat afară. În fiecare noapte veneau rușii cu căruțele și încărcau pe bieții oameni, pe cei bătrâni care nu au fost luați la război, femei cu copii mici, și îi porneau spre Rusia. Vai, Doamne, ce mai scârbă și jale mare era în sat. Stam noaptea și plângeam după averile noastre, după grajdurile cu vite care rămâneau răgând, câinii umblau urlând zi și noapte spre semn de pribegie. Auzeam cârduri de cocoare cum zburau de deasupra satului și deasupra câmpiilor, plângeau bietele păsări prin aer, că nu mai aveau loc să se dea jos să se odihnească, că toate câmpiile erau pline de soldați.

Am tot plâns până au venit căruțele și ne-au suit pe toți în căruțe și ne-am luat rămas bun de la casă care a rămas plină cu zestre și cu saci de pâine. Ne-am luat rămas bun de la grajdurile cu vite și le-am umplut jolbul plin cu fân ca să aibă ce mânca până ce le-o veni și moartea lor. Am dat drumul la câini din lanțug, ca să nu blesteme pe stăpânii lor, că i-am lăsat legați și nu-și pot găsi singuri hrana. Plângeau copiii cei mici după oile blânde, după mieii cei micuți cu care se jucau în fiecare zi și acum trebuiau lăsați să fie hrană rușilor.

Ne-au dus rușii la gară la Noua Suliță, unde ne-au încărcat în vagoane și ne-au ținut vreo trei zile până au umplut un tren întreg. A doua zi ne-am întors câte unul din familie acasă să vedem ce se face în gospodăria noastră. Vitele și caii erau luate de ruși. Găinile și păsările de curte erau scoase din poiată, duse în casă sub pat și astupate cu perne. Covețile în care coceam pâine și lăzile în care țineam hainele erau înșirate pe la fiecare pom din grădină, umplute cu grâu și grăunțe și mâncau caii rușilor din ele, cu țolurile și lăicerele erau acoperiți caii lor. Torturile pe care le-au tors femeile toată iarna era azvârlite pe cracii pomilor. Noi ne-am întors înapoi la gară și le-am povestit ce am văzut pe acasă. Lăcrimau bieții oameni, dar n-aveau ce să facă. A treia zi, când s-au umplut vagoanele cu oameni, au adus două locomotive și ne-am pornit spre Rusia. Mulți scoteau capetele pe ferestre și ușile vagoanelor și plângeau uitându-se înapoi după satul lor strămoșesc. De scârbă și de jale era inima bieților oameni împietrită și mureau în fiecare zi câte unul în tren. Nu aveam nici sârnic, nici lumânare să aprindem după obiceiul creștin. Nu aveam măcar o lingură de apă ca să-i răcorim sufletul. Când ajungeam la o stație, lepădam mortul pe o grămadă de lemne mai aproape de tren și mergeam mai departe. Nu știam când e duminică sau alte zile și am petrecut Sfintele Paști fără leac de ou, fără leac de pască. Mulți români nici nu știau când a trecut Paștele.

„Ne-au dus drept la Astrahan,/ unde-am necăjit un an,/ Acolo lângă Volga mare,/ unde soarele răsare,/ Volgă, Volgă, apă lină,/ N-ai avea în veci odihnă,/ Apa ta cea albăstrie/ ne-a mâncat pruncii o mie/ Și mai mici și mai bătrâni,/ Țintirimuri de români!”.

Eleonora BIZOVI, corespondentă netitulară

Boian (în germană Bojan sau Bojany, în ebraică בויאן, în rusă Бояны, transliterat Boianî și în ucraineană Бояни, transliterat Boianî) este un sat reședință de comună în raionul Noua Suliță din regiunea Cernăuți (Ucraina). Are 4.425 locuitori, preponderent români (moldoveni).

Satul este situat la o altitudine de 158 metri, în partea de sud-vest a raionului Noua Suliță, în apropiere de localitatea Sadagura din regiunea istorică Bucovina. El se află la o distanță de 12 kilometri de orașul Noua Suliță și la aproximativ 20 km de Cernăuți. De această comună depinde administrativ satul Hlinița (Gai).

A fost moșia strămoșească a lui Ion Neculce, cronicarul istoriei Principatului Moldovei în secolul al XVIII-lea.

Localitatea Boian a făcut parte încă de la înființare din regiunea istorică Bucovina a Principatului Moldovei. Conform unei legende locale publicate de profesorul Vasile Bizovi, satul a fost fondat acum 900 de ani într-o poiană de către un pădurar ce se ocupa cu creșterea cirezilor de boi. Poiana s-a extins pe măsură ce codrii au fost defrișați și pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun s-a format un sat denumit Marele Boian [1]. În Evul Mediu, drumul comercial care lega orașele Cernăuți șiIași trecea prin sat. integral aici

Publicat de romaniabreakingnews.ro / Foto:dragusanul.ro

,

Republicat din 14 Feb 2013 (rbnpress.info)

Georgius Pachymeres, De Michaele et Andronico Palaeologis

Georgius Pachymeres

(anul 1285) „37. Deoarece pirateria se întinsese pe mare, fiindcă flota <bizantină> fusese cu totul suprimată și cum se mai anunța încă și năvălirea sciților (=tătarilor), căci Terteres era incapabil să-i apere nu pe alții, dar nici măcar pe sine însuși, împăratul trimițând <curieri> poruncea ca locuitorii de pe țărmul mării care erau o pradă la îndemâna piraților să se retragă mai înlăuntrul țării ca de aici încolo să scape de primejdie.

Georgius Pachymeres 2

Iar pe cei ce locuiau înlăuntrul Traciei și Macedoniei, deoarece știa că năvălitorii îi vor cotropi dacă nu-i va opri cineva, ceea ce părea cu neputință în acest moment, i-a închis în fortărețele de acolo, care nu prezentau foarte mare siguranță. Iar pe vlahi (Blachis/Βλαχικον), care se întinseseră aproape de la marginea Constantinopolului până spre Bizya și mai departe, în mulțime fără număr, neam de oameni care se simțeau foarte bine în locuri greu de umblat și care se ocupau cu păstoritul, dar totuși erau obișnuiți și cu luptele, bănuindu-i de dezertare, căci, gândea împăratul, se vor alătura și ei năvălitorilor, hotărî să-i mute în Răsărit, pe țărmul din fața Bizanțului, dar să-i și sărăcească prin angarale, ca nu cumva să se trufească, încrezători în mulțimea și puterea lor. Și, pe de o parte, au fost păgubiți foarte mult, pe de altă parte au fost strămutați fără milă, <încât ei> socoteau mutarea nu mai puțin, ci mai mult dăunătoare decât angaralele. Căci vitele acelea și toată avuția, unele erau oferite la mulți pe preț de nimic, celelalte, dacă se mai și strămutau pe vreme de iarnă, // se prăpădeau atunci cu totul. Iar averea lor, parte era smulsă, iar ce rămânea se prăpădea în chip nefericit, încât ei să nu fie în stare să stea mult acolo, ci când nenorocirea va trece, să-și redobândească din nou patria, răscumpărându-și prin plata a multe monede de aur locuința.”

George Pachymeres sau Georgios Pachymeres, (1242 – 1310) a fost un istoric, jurist, filozof, poet, născut la Niceea.

Este considerat cel mai mare învățat bizantin din a doua parte a secolului al XIII-lea. Scriitor dificil de interpretat datorită stilului său arhaic, utilizând vocabularul homeric.

Pachymeres s-a născut la Niceea unde familia sa s-a retras după cucerirea Constantinopolului de către latini în 1204. După recucerirea Constantinopolului de către Mihail al VIII-lea Paleologul, Pachymeres s-a stabilit în capitală și a studiat dreptul. A devenit avocat al Bisericii și judecător al curții imperiale.

A avut o impresionantă activitate literară. Cea mai importantă realizare a sa este o istorie bizantină în treisprezece cărți. De asemenea, a scris lucrări de retorică, o introducere în filosofia lui Aristotel, o prezentare a operei lui Dionisie Areopagitul, poeme, o autobiografie.

A avut preocupări și în domeniul matematicii. Cunoștea cifrele indiene și a fost unul dintre primii care a rezolvat problemele de ecuații nedeterminate de gradul I. Tratatul Quadruvium prezintă un nivel ridicat al învățământului matematic din acea perioadă.

Lucrările lui  George Pachymeres

  • Συγγραφικαι ιστοριαι (Istorii compuse). Cronografie, se ocupă de perioada 1255-1308. Conține o știre importantă despre vlahii balcanici care, la 1285, se întinseseră până la la Byza, cetate din Tracia;
  • Quadruvium, a cărui primă parte conține un comentariu la Aritmetica lui Diofant.

Sursa traducerii: Alexandru Elian, Nicolae-Șerban Tanașoca, Izvoarele Istoriei României (Fontes Historiae Daco-Romanae). Vol. III. Scriitori bizantini (sec. XI-XIV), București, 1975 (pe www.dacoromanica.ro)

Sursa imaginilor: Georgius Pachymeres, De Michaele et Andronico Palaeologis (vol. II),  Bonn, 1835 (ediția lui Immanuel Bekker)

Publicat de romaniabreakingnews.ro / surse de documentare tiparituriromanesti ,  wiki/George_Pachymeres

Material republicat din 14 Feb 2013 (rbnpress.info)

,

*republicat din 25 august 2014 (rbnpress.info)

„M-am născut în 1939, în satul Bobulești, comuna Florești, județul Soroca, în familia lui Gheorghe și Daria Cozmin. M-am născut în anul când a fost săvârșit un act rușinos, pactul Ribbentrop-Molotov.

Balaurul roșu l-a răpit pe tatăl meu și l-a omorât. Ne-a luat vaca din ocol, nu ne-a lăsat nici un grăunte de leac în pod. Pe mine, împreună cu mama și sora Eugenia m-au dus la capătul pământului, în regiunea Amur, unde ne-au ținut în robie mai mult de opt ani. Balaurul nu e altcineva decât regimul comunist, care a sugrumat și a schilodit milioane de vieți omenești…

Eram fericiți, așa, pe semne, o duc puii în cuibul lor până în clipa când se dezlănțuie o furtună, în anul-1945, pe tata au început să-l cheme des la sovietul sătesc. Iar noi îl așteptam acasă până seara târziu. Tata se întorcea foarte întristat, mă lua în brațe și îmi spunea: „Eu voi pleca de acasă, pentru mult timp, tu, Tăsiica să fii cuminte, să asculți de mama și de surorile tale mai mari…” Simțeam cum se rostogolesc lacrimile pe obraji. Mă uitam la ceilalți ai casei, toți plângeau. Iar tata cânta:

„Așa-mi vine uneori
Să mă otrăvesc, să mor,
Dar mai stau și mă gândesc.
De ce să mă otrăvesc,
Când am zile să trăiesc”.

Într-o zi, tata s-a dus de acasă și parcă l-a înghițit pământul. De atunci nu l-am mai văzut.

…Pe atunci oamenii se ajutau la lucru pe câmp. În ziua aceea tocmai venise rândul să prășim păpușoii noștri. Mama s-a dus cu femeile din mahala la deal. Eu am rămas acasă cu Leonid, băiețelul surorii mele, Eugenia. L-am adormit la amiază, iar la poartă a venit Agafia, fetița vecinului cu câțiva ani mai mare decât mine. Afară era vară și eu aveam chef de joacă și i-am zis: „Hai, Agafie, să ne trântim”. Ne-am hârjonit până în seară. Mama s-a întors cu prășitoarele acasă, au mâncat, dar nimeni nu se dădea dus de la noi. Au stat la taifas până târziu. Cineva s-a mirat chiar: „la ce ședem mult la voi, parcă n-o să ne mai vedem…”. Vorbeam de păpușoi că îs frumoși și că o să fie roadă bogată. Iar mama a zis cu tristețe: „Ați văzut câte mașini duduiau azi pe șosea. Oare de ce s-au stârnit?” Mama bănuia ceva, pentru că după război, rar când trecea câte o mașină pe drum. Cineva a zis că mașinile au treaba lor, că își mută cuibul.

Târziu, după ce lumea s-a împrăștiat, ne-am culcat. Abia ne-a furat somnul, că s-a auzit o bătaie în ușă. Era ora două sau trei. După voce l-am recunoscut pe Damian Procopie, secretarul sovietului sătesc.

Mama a ieșit în tindă și în casă a dat buzna un grup de moscali înarmați. Nenea Damian a intrat ultimul. Mama a început să plângă și să-și smulgă părul, din cap: „Of, of, of! Mi-ați luat bărbatul și pe tata copiilor, acum ați venit să ne luați și pe noi… Cu ce suntem noi de vină? V-am dat tot ce am avut, până la ultimul grăunte, vaca v-am dat-o la carne, am dat tot, ce mai vreți? Vreți viața noastră?” Sa trezit și sora Eugenia, a luat copilul în brațe și a început să plângă. Eu am încremenit, mă țineam de mâna mamei și nu puteam scoate nici un cuvânt. Mama l-a întrebat pe secretarul sovietului sătesc unde ne duc și nenea Damian a strâns din umeri, apoi a pus mâna la gură în semn că nu are voie să ne spună. Mama săruta bocind pereții casei. Sora Eugenia aduna o legătură de scutece. Moscalii ne mânau spre mașină: bâstrei, bâstrei! Vecinii plângând s-au repezit și ei și ne-au mai aruncat câte ceva. „N-o să ne ajute boarfele acestea, că ei ne duc la moarte”, plângea mama.

Totul a rămas acasă, până și fotografiile cu toate amintirile noastre, din care nu au mai rămas nimic. Mașina a cotit spre ieșirea din Bobulești. Întreaga localitate vuia de plânsete. Și cum satul este așezat între două maluri abrupte ale Răutului, el părea o gură uriașă care răcnea.

Răcoarea dimineții m-a făcut să-mi revin, mă uitam la moscalii care ne însoțeau și mă întrebam dacă ei sunt eliberatorii despre care ni se vorbea la școală. Oare despre steluța de pe chipiurile lor s-au scris poeziile pe care le cunoșteam pe de rost de la școală. Mașina a oprit în gară la Florești. Aici ne-au urcat în vagoane de scândură, în asemenea vagoane erau transportate vitele. Probabil porneam și noi pe urmele acelor vite.

Trenul a pornit din gară în amurg. Lumea de pe peron alerga alături de vagoane. Țipetele celor care erau duși și ale celor care rămâneau te asurzeau. Era în seara zilei de 6 iulie, anul 1949. Eu aveam zece ani atunci…

Cei care au fost deportați și au mai rămas în viață nu vor să se răzbune. Dar regimul comunist trebuie pedepsit pentru această crimă. Dumnezeu este martor și el ne este și judecătorul cel drept.

Autor: Teodosia COZMIN, Chisinău /Istoria.md prin romaniabreakingnews.ro

Pe 28 iunie 2014, la sfirsitul manifestarii organizate de Consiliul Unirii (R. Moldova), dna Teodosia Cozmin a interpretat acest superb cântec, pe care il reproducem si pentru care ii multumim. Cantec preluat de la Corul Profesoral din Straseni. Teodosia Cozmin e nascuta in 1938, in raionul Floresti, comuna Bobulesti. Deportata in anul 1949, impreuna cu mama si surorile in regiunea Amur. S-au intors in tara in 1957. Tatal a fost arestat in 1945, dupa care nu s-a mai stiut nimic de el…Consiliul Unirii

Video Teodosia Cozmin… România esta țara mea, Și o să ne unim cu ea, Ca așa vrem și tu și eu, Dar și Dumnezeu…   Eu sun româncuță, Sus inimă sus…

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press