Dan Iordăchescu

A preferat România, țara mormintelor părinților săi, țara în care încă stă cu frică că ar putea fi aruncat din casa în care locuiește, țara în care guvernanții i-au tăiat pensia de merit după ce, timp de 61 de ani, a dus numele României pe cele mai mari scene ale lumii. La 2 iunie baritonul Dan Iordăchescu sărbătorește cariera sa solistică neîntreruptă, un record mondial, dar și împlinirea vârstei de 80 de ani. Cel care s-a făcut cunoscut peste tot în lume drept „românul Dan Iordăchescu”, cel pe care multe nații au vrut să-l adopte, nu s-a dat dus din România. A rămas să plângă un popor care se ucide singur, un popor cu un trecut măreț și cu un prezent de care îi este rușine.

● Jurnalul Național: Maestre, anul acesta ați vrut să vorbim mai mult despre politică. Ce se întâmplă cu România?
● Dan Iordăchescu:  Ne-am dus pe un drum atât de rău, atât de greșit, atât de abrupt, încât mi-e frică de prăpastie. S-au adunat 60 de mii de oameni la miting cum au spus?

● Mai puțin…
● Va să zică la AC/DC se adună peste 50 de mii și aici, pentru viața lor, pentru viitorul lor, pentru bucuria de a trăi pe pământul românesc, nu se poate să se adune nici măcar 60 de mii de oameni din toată țara. Vedeți, ne merităm soarta. Dumnezeu e mâhnit, am impresia că și-a întors fața de la noi.

● Dar credeți că se schimbă ceva cu un miting?
● Se schimbă când vor veni milioane de oameni, dar nu sunt milioanele astea. Se schimbă lucrurile când oamenii sunt uniți și în număr mare. Pe mine m-au impresionat bieții pensionari care nu-și mai pot trăi cei câțiva ani de satisfacție după o viață întreagă de muncă. Nu se poate așa ceva. Vedeți, neamțul sau maghiarul când e mințit se ridică în două picioare și dă cu pumnul în masă. Aici, la noi, nimeni nu face așa. Fac pensionarii? S-a uitat cu dispreț la ei cel de sus, din Cotroceni.

ASTA E ROMĂNIA NOASTRÃ, AICI MAI TRÃIM NOI?!
● Vă văd că suferiți…
● Cum să nu sufăr?! Mie mi-au tăiat pensia de merit. Eu am adus un milion de dolari statului român din taxe și impozite. Împreună cu Spiess și Herlea am adus aproape 3 milioane de dolari și acum îmi taie pensia de merit? Era un nimic pe lângă ce am adus. Dar, în afară de bani, am dus prin muzică faima țării ăsteia în lume, spiritul, cugetul. Am dus sufletul românesc acolo unde nu-l cunoștea nimeni, în 61 de țări, în 331 de orașe.

● Aveați o „pensie nesimțită”, maestre?
● Aveam 43 de milioane. Acum, îmi taie 30%. Eu sunt obișnuit cu un anumit fel de viață, care este mult sub nivelul tuturor artiștilor mari din lume. Până și asta îmi iei?! Ce să mai îmi ia în continuare?  Casa? E casa lui Paul Constantinescu.

● Anul trecut nu se dăduse o sentință în procesul de revendicare. Cum a continuat ?
● Am câștigat, dar reclamantul are drept de recurs. Am doi vecini, el-un mare profesor de fizică la Universitatea Politehnică, ea -profesor universitar la ASE, pe care i-au scos din casă. Și amândoi acum mor. Asta e România noastră, aici mai trăim noi?! Pleacă tot tineretul în lume, e avalanșă. Prietenii mei își trimit copiii de-acasă. Am o prietenă bună, doctoriță, care și-a trimis în străinătate amândoi copiii, absolvenți de medicină. Au șase mii de euro pe lună ca rezidenți, aici aveau 12 milioane de lei.

A FOST O IUBIRE TOTALĂ. MARIA  TĂNASE  PÃREA MAI TĂNÃRÃ DECĂT MINE, CU TOATE CÃ ERA CU 17 ANI MAI MARE
● În imobilul acesta a locuit și Maria Tănase. V-am auzit anul trecut povestind pe scenă despre iubirea dintre  ea și dumneavoastră.
● A fost o iubire totală, cu toate că era cu 17 ani mai mare decât mine. Ea – născută în 1913, eu – în 1930. O cunoșteam de la debutul meu în rolul chiaburului la teatrul CCS (Consiliul Central al Sindicatelor din București). Era acolo și era atât de entuziastă… A venit la mine în cabină și mi-a spus: „Măi, tinere, tu o sa faci lucru mare, o să vorbească lumea despre tine”. Aveam 19 ani. Eu m-am căsătorit apoi și ne-am întâlnit mai târziu într-o biserică, când deja eram cu a doua soție. Ne-am povestit fiecare necazurile, eram supărat că nu-mi merge căsnicia. „Ei, lasă, că așa e în viață. Dar tu ai muzica, mai ții minte ce ți-am spus eu la 19 ani?”. După ce am divorțat de Delia, de a doua soție, întâmplător, mergând spre Ateneu, am văzut-o pe „doamna Maria”. Mi-a spus că nu m-a auzit niciodată cântând romanțe. „Nu se poate ca tu, cu sensibilitatea ta, cu glasul tău extraordinar, să nu cânți romanța românească. Te învăț eu romanța și cântecul popular stilizat românesc”, mi-a spus. Arăta extraordinar, era de-o frumusețe incredibilă, părea mai tânără decât mine și avea 44 de ani. Și am luat lecții de la ea și când a venit la mine a luat și ea lecții de la mine. (Râde)
A durat 8 luni, din octombrie 1957 până în mai 1958, când am plecat la Paris . Eu nu mai voiam să mă întorc, i-am scris, am două scrisori de-ale ei, dar sunt prea intime și nu vreau să le arăt nimănui.

ASTA MĂ DOARE, CÃ SE PIERDE POPORUL ÃSTA
● Ce mai înseamnă România azi?
● România pentru mine era o mare speranță și un tărâm al frumuseții. Eu, văzând 61 de țări din Filipine în Mexic, din Mexic în Peru , mi-am dat seama că țara mea e mai frumoasă. Prin blândețea naturii ei, prin colinele alea minunate pline de flori. De-asta iubesc florile așa cum iubesc femeile și cum îmi iubesc țara . E un lucru minunat ce se petrece în țara asta și pe care noi nu-l prețuim. Speranța mea era în frumusețea țării și în ceea ce a clădit Dumnezeu în oamenii țării ăsteia. Am avut un împărat, Traian, și pe Decebal care ne-au dat continuitatea și numele de ROMĂNI care ne-a fost furat. Acum noi nu mai suntem români, suntem „romanians” sau „roumain”. Țiganii sunt „romanes”. Noi nu mai avem nație. Asta mă doare, că se pierde poporul ăsta.  Aici e frustrarea maximă, poporul ăsta se ucide singur!

● E asta în structura noastră ca nație sau ne-am trezit brusc dintr-un coșmar și n-am știut încotro?
● Amândouă. Cred că avem o constituție fizică și psihică ușor anormale. A trebuit să plecăm capul. Am renunțat la identitate, la o parte din eul nostru în clipa în care ne-am lăsat capul în jos. Nenorocit a fost și regimul comunist, dar nu al românilor, ci acela impus al sovieticilor. Cei care ne-au ocupat țara până în ’58 când Gheorghiu Dej i-a dat afară și încet, încet, i-am dat și noi afară pe cei care mai rămăseseră prin închisorile de la Sighet, de la Gherla, de la Aiud și, uneori, chiar le-am dat drepturile înapoi. E o blasfemie să ne renegăm trecutul. Ceaușescu este un trecut și cu părți bune și cu părți rele. Părțile bune ale trecutului românesc ne asigură părțile bune ale prezentului și ne pot face să sperăm într-un viitor bun al nației. Trecutul nostru a fost de multe ori măreț. Nu cel ceaușist, dar i-am avut pe Titulescu, pe Iorga, pe Carlol al II-lea, pe Ferdinand…

● Ce reproșați românilor și României?
● În primul rând  reproșez românului starea de apatie. În al doilea rând starea de milă pentru el și umilă față de alții. Adică o stare supra-egoistă de milă pentru persoana lui. Asta nu e de-acum, e din vechime. Altfel n-ar fi spus: „Ferească Dumnezeu de ziua de mâine, să nu fie mai rea”. Și vine mai-răul. Până ajunge undeva la Bobâlna, la 1907, când nu mai poate, când urlă în el totul și iese cu toporul, cu coasa, cu ce iese și-și face dreptate. Asta mai vreau de la poporul ăsta, să-și facă dreptate. Nu mai e poporul mândru din vremea lui Ștefan cel Mare, cel care făcea zid în fața tuturor. Și-acum am ajuns un nimic de țară, împărțită între nevoile și pretențiile germanilor lui Hitler sau comuniștilor lui Stalin, Lenin și toți care au creat degringolada lumii. L-aș pune și pe Ceaușescu. Dar mi-e tare greu, nu că sunt un nostalgic, dar îi datorez 400 de mii de apartamente în țara asta, metroul… Mă uit în jur și mă îngrozesc. Am și eu mașină, dar o las acasă. Bucureștiul n-ar fi putut trăi fără metrou. Am contribuit și eu cu o scară, Spiess cu o scară, Herlea cu o scară. Ceaușescu a făcut metroul, a dat case, a dat Dacii plătibile în rate în termen de 20 de ani.

BĂ, DANE, IO  SUNT  ȚIGAN.  DAR UN ȚIGAN BUN
● Chiar credeți că era mai bine în comunism?
● Fără discuție. L-am cunoscut pe Noël Bernard, director al departamentului românesc de la Europa Liberă. M-a întrebat care este adevărul despre România. „E atât de nebun ăsta încât face un neam de ocară, îl distruge?”. Și i-am spus și lui: atât timp cât Ceaușescu a făcut case, atât timp cât nu mai vezi țigani pe drumuri bătând și furând, îi vezi duși prin satul sau orășelul 1 Mai pe care l-a clădit el…

Odată m-a dus pe mine acolo să le cânt lor, țiganilor. M-am îngrozit. La etajul patru erau porcii, la cinci erau păsările grămadă. Am spus: Dumnezeule, oamenii ăștia nu vor fi niciodată ca noi, nu se pot asimila. Ei au venit acolo după ce au trecut prin Ferentari, pe stradă sau prin canale, cerșind sau furând. I-am văzut și în Spania și în alte părți, dar acolo s-au asimilat. Mergeam numai la restaurantele lor, niciodată nu te furau, niciodată nu acceptau bacșișul. Deveniseră europeni, pe care i-am respectat și îi respect. De ce țiganii din Slovacia sunt minunați!? Violonistul Ion Voicu a fost cel mai bun prieten al meu. Când a murit, a murit o parte din mine. Dacă îi spuneai „rrom” plecai din casa lui în clipa aia. Îmi spunea: „Bă, Dane, io sunt țigan. Dar un țigan bun și am făcut ce-am putut pentru țiganii buni”. Aici e problema, sunt țigani buni, dar puțini. Unii fac oale, alții fac muzică… Dar, vorba lui Ceaușescu, „es clud” , exclud toți maneliștii, o rușine națională.

MI-E RUȘINE DE TIMPUL ACTUAL AL ROMÂNILOR
● Prin toate colțurile lumii pe unde  ați umblat, v-a fost vreodată rușine că sunteți român?
● Peste tot în lume eu eram numit „românul Dan Iordăchescu”. Dacă peste țări și mări eram român, unde să rămân?! Nu mi-a fost niciodată rușine că sunt român. Am fost copilul  părinților mei. De ce să-mi fie rușine? Mie mi-e rușine de timpul actual al românilor. De ceea ce se întâmplă cu ei după 1989.

● Erați „românul Dan Iordăchescu” și când ați plecat în Turcia, în ’86, pentru aproape 7 ani. De ce ați rămas în România?
● M-au oprit vârsta și mormintele părinților mei. Acolo pe cavou scrie mare „Dan Iordăchescu, Sevastia Iordăchescu, George Iordăchescu”. Acolo e locul meu. Aș pleca pentru viața mizerabilă pe care ne-au dat-o politicienii, în special ultimii care au guvernat. Dacă m-aș întoarce în ’92, când am revenit în țară , n-aș mai rămâne. Aș fi murit poate la Istanbul sau în Grecia, unde aveam cetățenia de onoare și mi s-ar fi dat locuință. Sau în Mexic, unde, la fel, am cetățenia de onoare, sau  la Riga , sau la Salonic. Când era să rămân pe drumuri, să-mi ia casa, le-am scris și mi-au spus: „Veniți la noi, vă dăm tot ce trebuie”. Dar sunt al țării ăsteia. Sunt și rămân român.

NU SUNT URMAȘUL TICĂLOȘILOR
● Ați trăit vreodată vremuri  mai grele ca azi?
● Nu. Niciodată. Decât în dragoste, dar asta e altă poveste. Atât timp cât trăiește această clasă nu cred că ne putem reveni. Am văzut la emisiunea Gabrielei Firea o individă care, când alții vorbeau de durerea românească, de chinul românilor, ea spunea: „E un om mare, e un om care are carismă, e un om care se uită în ochii celorlați și-i subjugă pentru că are „un dar al comunicării”… Care e darul comunicării?! O inteligență, da, o recunosc, dar malefică! Sunt inteligențe bune și inteligențe malefice, care distrug. Or, asta e El de sus, din Cotroceni. Ca să aibă el puterea, să aibă el totul în mână, să înfrângă totul, „să vă arăt eu vouă”. Și vine blonda și-mi strigă: „Voi, urmașii lui Traian Băsescu!”. Eu nu sunt urmașul lui Traian Băsescu, nu sunt urmașul golanilor. Nu sunt urmașul ticăloșilor. Eu sunt urmașul lui Traian. La columna lui la Roma m-am dus de 50 de ori și m-am închinat!

● Văd că aveți un laptop și v-am găsit și un cont pe facebook. V-a prins lumea asta virtuală?
● Nu. N-am scris niciodată la mașina de scris. Eu scriu de mână și mă semnez. Se ocupă fratele meu de asta, pentru că sunt oameni care mă iubesc și trebuie să le răspund cumva. Apropo de lumea asta, nu mai există nici dragoste adevărată. După mine ea se consumă în intimitate, nu în public. La noi sexul se arată în public, e peste tot, e o rușine. Dragostea e între doi oameni care își aduc eul la un numitor comun.

SCENA E A LUI DUMNEZEU, CULISELE SUNT ALE DIAVOLULUI
● Aveți trei fete și un băiat… Două dintre  fete v-au urmat pasiunea.
● Cristina, cea mare, e preocupată de soțul lei pe care îl iubește enorm, iar el o divinizează. Au niște copiii minunați care sunt în perioada cea mai critică, de trecere spre pubertate, se apropie de niște momente foarte periculoase și trebuie struniți ca să treacă cu bine de ele. Are destule pe cap. Cristina cred că a avut cea mai frumoasă voce din țara asta la mezzo-soprane, are un timbru uluitor, o frumusețe a armonicilor timbrale, o vocalitate suplă, amplă, unică, dar nu i-a plăcut să cânte operă. A trăit într-o lume a ei, vrea concerte simfonice. Și cântă superb. Irina -Coca, cea mică, este deja o celebritate. Iubește. Și iubește în primul rând muzica. Poate nu atât cât am iubit-o eu, dar aproape. Este o actriță excepțională, o cântăreață de mare sensibilitate, colorează frazele, le dă uneori voluptate, alteori nostalgie. Are 33 de ani. Iubește însă și personajele din viață. Și nu m-a ascultat. Dar nu mă mai amestec. Dar din cauză că nu mă mai amestec, nici ea nu se mai amestecă în senectutea mea și mă doare. Vin acasă, sunt singur între flori, e frumos. Dar e bine ca din când în când un om să-ți mângâie tâmpla sau să-ți sărute obrazul. E bine și asta, mai ales când e de-al tău și mai ales când îl iubești atât de mult.
Raluca trăiește acum la Los Angeles . A făcut film aici în țară înainte să plece. S-a măritat cu cineva pe care eu nu l-am dorit. Eu nu am ascultat-o pe mama și m-am căsătorit cu Delia, și m-am căsătorit și cu altele apoi și am ajuns ca vai de lume, trist, suferind. Mă duceam în biserici să mă rog la Dumnezeu să-mi dea tărie pentru a supraviețui. Nici ea nu m-a ascultat. S-au despărțit, e divorțată și are un copil de 7 ani. Îmi dă telefoane mereu, îmi trimite medicamente…

● Și băiatul?
● Băiatul îl am cu o pictoriță din Bali . Vine în vara asta în România.

● Împliniți la 2 iunie 80 de ani de viață, iar anul acesta se împlinesc și  61 de ani de carieră. La ce concluzii ați ajuns?
● Concluziile mele sunt următoarele: Dumnezeu nu mi-a dat arcul, nu mi-a dat sabia, nu mi-a dat pușca ca să cuceresc lumea. Mi-a dat harul cântului. E o concluzie după o viață. Scena e a lui Dumnezeu, culisele sunt ale diavolului. Dumnezeu e acolo doar atât timp cât cortina e trasă, când scena e deschisă. Eu am avut de-alungul vieții suferințele și pedepsele care mi s-au dat, dar și dărnicia fără margini ale spiritului divin.

O VIAȚĂ PE SCENĂ
Dan Iordăchescu s-a născut la 2 iunie 1930. A cântat pe cele mai prestigioase scene ale lumii, de la Teatro alla Scala din Milano, Opera din Paris sau Balșoi Teatr din Moscova, la New York .  I-a avut ca parteneri pe giganți ai muzicii lirice precum Placido Domingo, Renata Scotto, Monserrat Caballe, Luciano Pavarotti sau N. Rossi-Lemeni.
A jucat în peste 45 de roluri importante de operă, în peste 1.500 de concerte și a obținut 13 premii internaționale la competiții de canto. În plus, lui Dan Iordăchescu i s-a oferit titlul de cetățean de onoare al șase orașe, între care Mexico City (1980), Salonic – Grecia (1981) sau Pellare – Salerno , Italia (1988). Anul acesta maestrul sărbătorește și împlinirea a 54 de ani de la acordarea marilor premii Mozart ( Salzburg 1956), Schumann ( Berlin 1956), Mussorgski ( Geneva 1956) – premii care nu s-au mai acordat nimănui în lume.

Radu Gheorghiu