ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Cristian Negrea"

Cristian Negrea

,

În aceste zile agitate pe plan intern (cum ar putea fi altfel?), ca de obicei, am pierdut din vedere probleme externe grave, din vecinătatea noastră apropiată, care nu au cum să nu ne influențeze foarte curând. Și acestea le-aș putea împărți în mai multe bucăți.

Securitatea europeană în perspectiva 2025

Document pdf - European Military capabilities 2013 -2025

Document pdf – European Military capabilities 2013 -2025

Din documente: Pentru prima dată de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul European a purtat o dezbatere pe tema apărării. Au fost identificate acțiuni prioritare pentru o cooperare mai strânsă. Dezbaterea a fost precedată de o reuniune cu Secretarul General al NATO. Acesta a prezentat evaluarea sa cu privire la provocările actuale și viitoare la adresa securității și a salutat eforturile în curs și angajamentele asumate de UE și de statele sale membre ca fiind compatibile cu NATO și benefice acesteia.

Nu vreau să intru în amănunte tehnice, ne interesează perspectiva strategică, de viitor. Cert este faptul că până acum, securitatea europeană s-a bazat aproape în exclusivitate pe NATO, a cărui principală putere rămâne SUA. Dar luând în considerare strategia acestei țări, conform căreia atenția americană se va îndrepta pe viitor mai mult pe regiunea Pacificului, europenii au ajuns în sfârșit la concluzia că va trebui pe viitor să se preocupe mai mult de securitatea lor proprie fără a-i lua în calcul pe americani. Este destul de dificil, din moment ce timp de 45 de ani apărarea europeană în Războiul Rece s-a bazat pe SUA, la fel și ulterior. Dar a venit vremea ca UE să, ca și entitate politică, să se gândească și la componenta de apărare comună. Cam târziu, zic eu, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Rămâne de văzut dacă concluziile din decembrie 2013 se vor materializa, ținând cont de faptul că au mai fost inițiative în acest sens, e adevărat, mult mai timide.

Eurocorps_prise_d'armes_Strasbourg_31_janvier_2013_01Un lucru este cert, SUA încurajează crearea unui spațiu de securitate european, în care membrii UE să poată reacționa cu capabilități militare la orice provocări fără să-i mai aștepte pe americani să intervină. Să ne amintim de intervenția aeriană din Libia din 2011, când statele europene au fost în prim-plan, dar de fapt SUA a asigurat 60% din tot ce a însemnat asta, inclusiv logistică, recunoaștere și componentă militară. În 1999, în Kosovo, un oficial militar european recunoștea că fără SUA, statele europene nu ar fi fost în stare să pună pe picioare o acțiune nici măcar pe sfert față de cea din Kosovo. Revenind la Libia, în câteva zile puterile europene participante și-au epuizat complet stocul de muniții și rachete inteligente, fapt care a dus la o sincopă în continuarea acțiunilor militare! În această situație, întrebarea de bază este: poate UE să se apere, sau poate să-și impună militar statutul, în caz de nevoie?

Comandamentul Forțelor Militare ale Uniunii Europene

Comandamentul Forțelor Militare ale Uniunii Europene

Să fim bine înțeleși, UE nu are nevoie să atace pe nimeni, nici nu are de ce. Este o uniune de state liber consimțită, nu încearcă să includă alte state în componența ei, ba dimpotrivă, sunt alte state care vor să intre benevol în structurile UE. Dar asta nu înseamnă că UE, ca entitate de state, să nu aibă în viitorul apropiat capacitatea de răspuns militar unitar.

Președintele, ca și participant la acest consiliu, a menționat o serie de concluzii și hotărâri luate aici referitoare la apărarea comună, la modul în care industriile de apărare vor trebui să colaboreze în interiorul UE pentru o cauză comună, apărarea comună. Dar la noi, obișnuiți cu contrele interne, au trecut neobservate. E normal, președintele este la final de mandat și este desconsiderat în tot ceea ce spune, dar în contextul mai larg, în care nu reușim să gândim și acționăm, sunt lucruri esențiale de politică externă care ne influențează și ne vor influența pe viitor, fie că ne place sau nu, fie că dorim asta sau nu. Dar ar trebui să le reținem, deoarece țin de securitatea noastră națională pe viitor. Prioritățile principale: securitatea cibernetică, securitatea maritimă, crima organizată și sprijinul care trebuie organizat statelor care nu-și pot securiza frontierele (aici intră și Republica Moldova?).

Înființarea la București a unui Oficiu de Combatere a Criminalității Informatice ca și agenție UE, o victorie importantă pentru România, dar oarecum logică ținând cont de ce au dovedit că pot face hakerii români.

Europa lupta cu cyber-criminalitatea de la București

Europa lupta cu cyber-criminalitatea de la București

România va găzdui o instituție a Consiliului Europei care va funcționa după regulile europene. Principalul obiectiv al instituției va fi implementarea programelor europene de combatere a cyber – criminalității, evaluate la câteva milioane de euro.
Oficiul pentru Combaterea Criminalității Informatice va fi înființat în baza unor condiții care conferă personalului imunitate diplomatică, iar oficiului posibilitatea de a face orice fel de tranzacții financiare, sub umbrela imunității.

Finanțarea Oficiului va fi asigurată de Consiliul Europei, iar Executivul român s-a angajat, prin memorandum, să pună la dispoziție un sediu, în mod gratuit.

„Este un proiect extrem de important și suntem foarte onorați de alegerea României pentru a găzdui acest centru”, a declarat ministrul de externe, Titus Corlățean.Personalul instituției se va bucura de toate beneficiile pe care le au diplomații.

Oficiul va avea personalitate juridică, va putea încheia contracte, iniția proceduri legale, deschide și deține conturi bancare în moneda națională și străină. Sediul său nu va putea fi percheziționat. Orice demers legal în privința angajaților instituției va putea demara doar cu ridicarea imunității, prin decizia Consiliului Europei.Autoritățile române vor putea intra în Oficiu doar cu acordul expres al conducerii. Oficiul pentru combaterea criminalității informatice va avea buget propriu și va putea să transfere fonduri dintr-o țară în alta sau în interiorul unei țări. Toate acestea fără restricții.Instituția va fi scutită de orice impozit direct, de taxe vamale sau restricții la import și export. Cu alte cuvinte va putea aduce și scoate din țară orice articol de care are nevoie pentru a-și putea desfășura activitatea.Memorandumul semnat pe 15 octombrie de ministrul de Externe, Titus Corlățean, a fost pus în dezbatere publică, iar pentru a intra în vigoare trebuie ratificat de Parlament.Sursa:digi24.ro

O astfel de decizie europeană i-ar angaja pe mulți dintre aceștia ca și apărători ai siguranței cibernetice europene, o soluție bună pentru a folosi astfel de capacități remarcabile. Mai departe, se vorbește despre dotarea cu drone a armatelor europene, dezvoltarea flotei de alimentare a avioanelor din aer (din start aici vedem necesitatea lărgirii ariei de acțiune a avioanelor de luptă din cadrul aviațiilor militare europene), precum și de integrarea tehnologiilor și capabilităților militare ale țărilor UE.

Acesta este un deziderat important, care nu trebuie neglijat. Marile puteri militare ale lumii au un număr redus de tipuri de armament, de capabilități terestre, navale și aeriene. Dacă ne uităm la statele UE, diversitatea acestor capabilități militare ar putea constitui și va constitui, în cazul unui viitor conflict, un impediment major.

Să ne imaginăm o situație ipotetică, în care forțele armate europene sunt dispuse umăr la umăr pe câmpul de bătălie. Păi să vedem cu ce probleme ne-am confrunta atunci! Chiar dacă numai o parte din statele europene ar desfășura forțe militare aici, ne-am putea trezi cu o mare problemă: peste zece tipuri de tancuri, peste cincisprezece tipuri de transportoare blindate, peste zece calibre de artilerie, fără să mai vorbim de armamentul de infanterie. Numai din această descriere reiese un coșmar logistic de aprovizionare care depășește capacitățile oricărui geniu în acest domeniu! Ce faci, de exemplu, dacă românii sunt angajați pe front mai serios și au un consum ridicat de muniții, fiind pe cale să le epuizeze, iar tu nu ai prevăzut asta, ai în spatele frontului muniții și armament compatibil cu armamentul vecinilor, să zicem olandezi și spanioli? Alte tipuri de tancuri, alte calibre la muniția de artilerie, altele și altele! E clar că va fi o problemă. Tocmai în acest sens, Consiliul European vine cu ideea de a omogeniza și uniformiza treptat armamentul pentru țările Uniunii Europene.

romarm-siglaDe aici vine o oportunitate imensă pentru industria românească de apărare, cea neglijată și aflată abia pe linia de plutire. Ținând cont de această tendință, de unificare a industriilor militare europene, cum ar fi dacă fabrici ale noastre ar produce, alături de două-trei state, armament sau muniție pentru toate țările din Uniunea Europeană? Nu este ceva deplasat, avem baza materială și personal calificat, plus costurile noastre de producție sunt mai scăzute decât în vestul Europei, atunci de ce nu am putea face asta?

Cugir_armeDe ce nu am produce, să zicem, obuze de tun de un anumit calibru pentru întreaga industrie de apărare europeană? Sau armament de infanterie, sau chiar transportoare blindate? Există fereastra de oportunitate, mai lipsește ceva unde noi suntem clar deficitari. Am mai avea nevoie de niște politicieni clar dedicați acestei idei, susținuți de profesioniști în domeniu, care să susțină până în pânzele albe atuurile României în acest domeniu, oameni care să se bată pentru interesele României la forurile europene. O astfel de comandă ar ajuta enorm economia românească, ar crea sute de locuri de muncă, ar revigora industria noastră de apărare.

arme_cugir_Este adevărat, unii ar zice că sunt doar vise. Da, vise care ar putea deveni realitate, dacă s-ar găsi oameni care să urmeze aceste vise. Dar sunt sceptic, deoarece nu suntem capabili să cheltuim fondurile puse la dispoziție de UE pentru dezvoltarea noastră, nu a altcuiva. Iar aici nu trebuie să dăm vina pe nimeni, decât pe noi înșine, noi nu suntem capabili, nu alții ne țin în loc. Dar să fim bine înțeleși, lumea nu stă în loc că noi nu suntem pregătiți, UE nu stă pe loc că noi nu suntem în stare să venim cu proiecte viabile, iar de asemenea UE nu va sta în loc că noi nu suntem capabili să facem o ofertă pentru industria de apărare europeană. Dacă mă veți întreba cine este de vină, nu este greu, frați români, voi votați și voi decideți, iar cei ce decid pentru viitorul vostru sunt cei votați de voi, cu mâna voastră cu care puneți ștampila vă decideți viitorul. E simplu și clar.

Se pare că decizia Consiliului UE din decembrie 2013 are la bază un studiu publicat în mai 2013 de către Institutul UE pentru studii de securitate și poate fi consultat aici. Acest studiu foarte interesant pornește de la capabilitățile militare europene existente acum, face o analiză asupra problemelor cu care se confruntă armatele țărilor componente ale UE precum și a industriilor de apărare ale acestora, vine cu propuneri de îmbunătățire, dar face și o trecere în revistă a viitoarelor potențiale amenințări cu care UE s-ar putea confrunta pe plan extern, caz în care ar trebui să intervină și cum.

Printre problemele identificate în acest raport sunt presiunile bugetare inclusiv în urma crizei, lipsa investițiilor în cercetare și dezvoltare în segmentul militar, precum și absența unei priorități politice în dezvoltarea acestui sector important. Sunt scoase în evidență că cea mai mare parte a bugetelor de apărare ale țărilor UE merg pe cheltuieli de personal și întreținere a unor capabilități care se pot dovedi în viitor depășite. Raportul propune câteva soluții, printre care: implementarea consolidării pentru a obține eficiența capabilităților militare, asta însemnând renunțarea la cele depășite pentru a obține economii financiare care ar putea fi folosite în altă parte; optimizarea resurselor militare; inovația în domeniul militar; cooperarea regională în domeniu; și nu în ultimul rând, integrarea pe viitor a structurilor militare europene.

O chestiune esențială, de ce ar trebui UE să aibă o capabilitate militară independentă, nu este de ajuns că majoritatea țărilor UE sunt membre NATO?

Ei, bine, ținând cont de situația actuală și perspectivele viitoare, poate ca nu este de ajuns. Să nu uităm că NATO se bazează exclusiv pe cea mai mare putere militară mondială, SUA, care și-a exprimat deja intenția de a-și muta interesul mai mult spre zona Pacificului, nu cea europeană. Este logic, ridicarea Chinei și complicata situație de securitate în sud-estul Asiei impune această mișcare. Ca și o consecință, securitatea europeană rămâne pe mâna europenilor, care vor trebui să o gestioneze într-un alt cadru, diferit de cel al Războiului Rece, când beneficiau de umbrela americană. Spus pe scurt, UE va trebui în viitor să aibă posibilitatea să se apere singură și să-și promoveze interesele în regiune tot de una singură, și chiar SA încurajează ideea ca europenii să aibă propria politică de apărare.

Care ar fi zona în care putem spune că ar avea UE interese? Și de ce?

Raportul evidențiază o zonă de interes strategic european, unde o serie de evenimente sau evoluții ar putea dezvolta potențial cu efecte negative asupra țărilor membre ale UE. Vom vedea în continuare aceste trenduri și câteva scenarii posibile. Mai întâi să vedem cum este definită zona de interes strategic european. În afara vecinătății apropiate, cum ar fi cea sudică și cea estică, apare prin extensie și vecinătatea vecinătăților, din Mali în Somalia și din Golful Persic în Asia Centrală, dar și căile de comunicații maritime spre oceanele Atlantic, Înghețat și Indian. Ori, obiectivele UE în această zonă strategică de interes ar fi următoarele: protejarea teritoriului UE de potențiale atacuri convenționale, neconvenționale sau cibernetice pornind de la actori statali sau nonstatali din această zonă; securizarea liniilor de comunicații maritime și a rețelelor energetice, de infrastructură și telecomunicații; protejarea resurselor de energie și materii prime aflate dincolo de granițe pentru a nu putea fi exploatate sau anexate de jucători externi; menținerea balanțelor regionale de putere, în favoarea valorilor și reglementărilor europene și în conformitate cu tratatele și legile internaționale, prin cooperarea cu ONU și alte organisme internaționale.

Interesantă este partea în care sunt descrise viitoarele trenduri și evoluții strategice potențiale până în anul 2025, de unde ar putea surveni amenințări la adresa UE. Aceste trenduri ar fi:

Zonele de interes ale Uniunii Europene

Zonele de interes ale Uniunii Europene

1)    Globalizarea care va aduce zonele de instabilitate din vecinătate tot mai aproape de granițele UE (Accelerating globalisation). Se observă această tendință de mărire a cazurilor de instabilitate în ultimii ani și faptul că sunt tot mai apropiate de granițele europene. Să enumerăm doar ultimii câțiva ani, mult mai puțin față de cei 12 pentru care e făcută prognoza: revoltele din Tunisia și Egipt, conflictele din Georgia, Libia, Siria, Mali, acum situația din Ucraina.

2)    Apariția unei lumi multipolare și mai greu de guvernat (International change). Poate nu întâmplător, începând cu 2012 țările asiatice (China, Rusia și Coreea de Sud) au depășit țările UE la cheltuielile de apărare. Statele aflate în vecinătatea depărtată, dar tot în zona de interes, și care au posibilitatea blocării căilor comerciale pentru europeni, cheltuiesc tot mai mult pe apărare. Ridicarea Chinei și răspunsul SUA, care își mută atenția spre zona Pacific sunt tendințe care vor continua. Se estimează că în 2020 SUA vor avea 60% din flota militară în zona Pacific, restul de 40% urmând să aibă în grijă restul lumii. În acest caz, dacă UE nu face nimic, în ce măsură state ca Rusia și China vor interfera și influența mai mult țările din vecinătatea UE, dar chiar și din interior.

3)    O nouă și profundă revoluție militară, mai intensă decât cea de la începutul anilor 90 (Technological advance). E suficient să adăugăm componenta războiului cibernetic ca să ne dăm seama de gradul de schimbare. Dar nu numai aici, ci și în domeniul armamentului, am putea asista la schimbări majore. De exemplu, ar putea apărea sisteme evoluate de arme contra-intervenție, care ar putea pune în dificultate forțele americane sau europene care ar trebui să intervină militar într-o regiune sau alta din zona strategică de interes. O altă evoluție probabilă este dezvoltarea armelor controlate de la distanță, a dronelor, dar nu numai pe partea aeriană, ci și pe platforme terestre sau navale. Ar putea apare armele cu energie concentrată, de tipul laserelor din filmele SF și multe altele.

Ori, acestea ar fi tendințele, trendurile. Dar înainte de a trece la scenarii posibile, să ne uităm în jur și vom vedea că noi, ca europeni, avem motive de îngrijorare. Instabilitatea s-a apropia de granițele UE mai mult ca oricând, parcă din toate părțile și într-un timp relativ scurt. Din 2011 încoace lumea arabă a trecut prin revolte, luptă și războaie civile, dintre care unele mai continuă. Observăm situația din Ucraina, cu potențial mare de instabilitate și încă nu știm ce se va întâmpla acolo. Mai avem situația din Transnistria. Practic UE este înconjurată de un arc de instabilitate care ar putea la un moment dat să devină o amenințare. Mai departe, ținând cont de emergența unor noi poli de putere, în cazul în care nu se adaptează și militar, UE nu mai are cum să-și impună punctul de vedere, să participe la competiția pentru resurse, diminuându-și și rolul politic în lumea în schimbare.

Să vedem acum un număr de scenarii posibile în viitor și care ar putea fi o provocare pentru forțele armate europene dacă nu își schimbă optica. Autorii studiului propun un grafic care să evidențieze aceste scenarii pe baza trendurilor amintite anterior evidențiate sub forma a trei axe. Apoi sunt puse scenariile colorate în funcție de nivelul intensității riscului sau amenințării față de UE, urmate de alte trei axe ce reprezintă tipul de răspuns necesar, și nu în ultimul rând, sunt subliniate tipul de operații de răspuns pentru fiecare scenariu.

Vom lua aceste scenarii pe rând.

Amenințări la teritoriul european

Modelul 1 - Tendințe, scenarii și reacții perspective până în 2025

Modelul 1 – Tendințe, scenarii și reacții perspective până în 2025

Amenințare: Modernizarea aparatului militar într-o țară de la periferia UE îi dă acesteia posibilitatea să amenințe teritoriul UE. Elemente naționaliste din acea țară lansează mai multe atacuri cibernetice asupra infrastructurii informatice din câteva țări UE.

Răspuns: Atât timp cât teritoriul UE nu este direct amenințat, nu este necesară dezvoltarea de capacități militare de ripostă. Ar fi suficientă organizarea defensive a apărării pe zonele amenințate (fără a risca o escaladare) și eliminarea atacurilor cibernetice prin măsuri de contracarare, cum s-a întâmplat în cazul atacurilor cibernetice asupra Estoniei în 2006.

Dezvoltări potențiale: O reacție militară prea fățișă ar putea duce la o escaladare, dar și lipsa vreunei reacții ar putea da un semn de slăbiciune, de asemenea ducând la escaladare. Este posibilă o agresiune a acestui stat împotriva unui terț aflat tot în vecinătatea UE.

Necesar: Respingerea unei astfel de amenințări necesită capacități de apărare cibernetică coordonate pentru a putea răspunde unei astfel de amenințări care poate veni din partea statelor sau organizațiilor criminale sau teroriste transfrontaliere. Este necesară și existența unui grad ridicat de pregătire pentru apărare (inclusiv NBC: nuclear, biologic și chimic). Va fi nevoie de mobilizarea de suficiente forțe militare europene, dar fără a da impresia pregătirii unei lovituri preventive.

Instabilitate ridicată în sud-estul Asiei

Sud Estul Asiei

Sud Estul Asiei

Amenințare: Creșterea puterii și expansiunea unei țări modifică radical balanța de putere regională. Alți actori locali, plus alte puteri cu interese în regiune solicită sprijin din partea UE, a doua putere economică mondială, pentru stabilizarea situației. UE, ca și partener economic pentru o mare parte din țările din zonă, trebuie să intervină în sprijinul coaliției formate.

Răspuns: Necesitatea patrulării zonei maritime pentru a menține legăturile comerciale și pentru a stabiliza regiunea, ținând cont că întreruperea fluxului comercial ar avea repercusiuni economice majore în țările UE.

Dezvoltări potențiale: Ar fi trei tipuri, dezastre naturale (să ne amintim de valul tsunami din 2006), pirateria și revendicări teritoriale asupra unor mici insule din zonă, revendicări care ar putea duce la un conflict militar.

Necesar: Ar fi nevoie ca UE să fie capabilă să trimită și să mențină în regiune (la circa 10000 km de bazele europene) o puternică flotă de patrulare incluzând fregate, submarine, nave amfibie și un porthelicopter. Împreună cu aliații și folosind bazele lor din regiune, UE va contribui la stabilizarea situației și descurajarea agresiunii.

Confruntare în regiunea indo-pacifică

Amenințare: Conform acestui scenariu, lupta pentru dominație între țările de prim rang din regiune este în toi. În cazul acesta, alte țări medii, devenite state client susținute de una din puterile dominante, se amenință reciproc ridicând posibilitatea izbucnirii războiului în Strâmtoarea Hormuz și Marea Arabiei.

Răspuns: În parteneriat cu alte state interesate, UE va trebui să acționeze pentru păstrarea liniilor maritime de comunicații. Va fi nevoie de o acțiune maritimă care să asigure acest lucru și să nu permită escaladarea situației și intervenția altor state.

Dezvoltări potențiale: Chiar dacă în regiunea indo-pacifică izbucnește doar un conflict local, acesta poate să escaladeze rapid prin implicarea unor jucători importanți în sprijinul statelor client. S-ar putea ajunge chiar și la lovituri nucleare tactice.

Necesar: UE va fi nevoită să mobilizeze o puternică forță navală alături de aliații ei. Această flotă va trebui să aibă capabilități de luptă antiaeriană și antisubmarin, capabile să facă față unor sisteme avansate de contraintervenție care ar fi dispuse pe coaste ostile. Flota UE va trebui să opereze la circa 5500 km de casă, dar ar putea beneficia de bazele aliate, precum și de cele europene din Djibouti, Diego Garcia și Abu Dhabi. Intervenția ar putea dura două luni până se caută o soluție politică.

Criză umanitară în Africa Centrală

Amenințare: În urma propagării tulburărilor din nordul Africii, un mic stat instabil din Africa Centrală intră în colaps. O minoritate oprimată inițiază proteste în capitală care sunt reprimate cu brutalitate, protestatarilor se raliază și alte minorități, este chemată armata care deschide focul. Încep masacrele, opinia publică europeană cere intervenția.

Răspuns: Genul acesta de scenariu necesită o intervenție umanitară, dar pentru succesul ei e necesară protecția personalului. Primul lucru trebuie realizată o proiecție a forței militare, prin crearea de zone de excludere aeriană, pot fi necesare și unele lovituri cu muniții ghidate împotriva unor ținte guvernamentale care ar putea ataca podul aerian cu ajutor. Cetățenii europeni aflați în țară vor trebui evacuați imediat.

Dezvoltări potențiale: Caracteristicile regiunii central-africane necesită ca să fie păstrată siguranța zborurilor la mare distanță. Aviația europeană va fi dependentă de bunăvoința partenerilor dintre vecinii respectivei țări, dar care poate nu văd cu ochi buni intervenția europeană. Se poate ca să se afle în relații bune cu regimul de la putere sau să îl aprovizioneze cu armament.

Necesar: Bazele militare din regiune ale aliaților sau ale partenerilor, chiar ale țărilor europene, se pot dovedi cruciale în ipoteza impunerii zonelor de excludere aeriană sau a loviturilor aeriene. E nevoie de suficientă aviație pe un teatru de operații aflat la 4000 km de casă, pentru a menține superioritatea aeriană și a lovi rapid ținte terestre dacă e cazul. E nevoie de efort logistic cu avioane de transport, dar și în cazul unei intervenții terestre limitate (poate fi sub forma unui desant la obiective precise).

Amenințări la infrastructura externă

Amenințare: După ce un regim islamist ia puterea într-un stat arab, jihadiștii instalează baterii de artilerie și rachete de-a lungul Canalului Suez cerând taxe suplimentare de trecere pentru fiecare navă, amenințând cu deschiderea focului. Se dă o dată limită de când va începe taxarea. Casele de asigurări sar în aer, bursele de asemenea, o parte din armatori își trimit vasele de transport în jurul Africii, drept rezultat crește consumul de combustibil și emisiile de gaze, iar prețurile bunurilor transportate crește simțitor. Printre cele mai importante bunuri care circulă prin Canalul Suez este petrolul, prețul acestuia crește de asemenea, antrenând creșteri de prețuri la scară. Se cere acțiune.

Răspuns: UE va trebui să execute lovituri aeriene și navale împotriva acestor jihadiști printr-o operațiune de apărare extinsă pentru protejarea unei artere esențiale de circulație în comerțul cu Orientul Mijlociu și Asia.

Dezvoltări potențiale: Puteri regionale ar putea să-i întărească pe jihadiști cu sisteme defensive sofisticate. Jihadiștii își instalează sistemele de rachete în zone populate cu civili pentru a nu fi bombardate. Se poate să ia ostatici dintre cetățenii europeni care lucrează în zonă sau care sunt în trecere. E o problemă care, chiar rezolvată, ar putea apărea din nou, de aceea va trebui găsită o soluție pe termen lung.

Necesar: Aviația și marina europeană vor trebui să ducă acțiuni de luptă, alături de alte state aliate sau interesate, la circa 2000 km de baze. Vor fi necesare probabil acțiuni cu drone, dar și cu muniții ghidate. Sunt posibile și acțiuni ale forțelor speciale.

Regim agresiv în Orientul Mijlociu

Amenințare: Un stat din Orientul Mijlociu cu o putere militară în creștere reușește să se doteze cu armament nuclear, apoi și cu rachete cu rază medie de acțiune capabile să lovească cu armament nuclear ținte aflate până la 2500 km distanță. Teritoriul UE este direct amenințat. Sigur pe el, acest stat începe să hărțuiască navele comerciale europene din Golf, să susțină mișcările teroriste care acționează inclusiv pe teritoriul european. Ulterior își atacă vecinul mai slab, stat pro-vestic, esențial pentru traseul cu hidrocarburi spre UE.

Răspuns: Ținând cont de gravitatea situației, va fi nevoie de un răspuns internațional, al europenilor și aliaților lor. Va fi nevoie de o forță expediționară mare, prevăzută cu sisteme defensive anti-rachetă, tactice și strategice (de genul Deveselu).

Dezvoltări potențiale: O paletă largă de amenințări, de la atacuri teroriste orchestrate pe sol european, până la lovituri nucleare pe teritoriul european.

Necesar: O forță expediționară puternică, dotată cu sisteme avansate pe platforme navale și aeriene, capabilă să conducă o coaliție de forțe militare venite și din afara UE. Sisteme de apărare antirachetă, dar și potențialul de operațiuni amfibie de desant pe sol inamic.

Cam acestea ar fi scenariile și vă asigur că nu sunt toate cele posibile. În viitorul spre care ne îndreptăm ne așteaptă amenințări la care încă nu ne-am gândit. De aceea e necesar ca UE să aibă o forță militară care să poată reacționa unitar, repede și flexibil. Întrebarea care trebuie pusă, cu ochii pe situația din Ucraina, oare liderii europeni nu s-au trezit cam târziu? Tot cu ochii la Ucraina, putem spune că da, între târziu și prea târziu.

Autor: Cristian Negrea – romaniabreakingnews.ro

Scriitor și analist militar / cristiannegrea.ro

 * Articol republicat din 1 Feb 2014 @ 21:27 / Cristian Negrea RBN PRESS
,

Astăzi este ziua armatei române, o zi care ar trebui să însemne pentru noi mult mai mult decât înseamnă cu adevărat. Motivul este simplu și evident, și așa ar trebui să fie, dacă am privi doar puțin în istoria noastră, ca să vedem ce a reprezentat armata română în prezervarea și existența noastră ca și stat.

Înconjurați doar de dușmani, cărora le-am stat permanent ca sarea în ochi, insulă latină înconjurată de slavi și fino-ugrici, de popoare venite din pustiurile Asiei pentru a se stabili aici, am fost permanent pentru ei o piedică în calea expansiunii lor.

Toată istoria noastră a fost o luptă permanentă pentru existență și păstrarea neamului, după atâtea lovituri, „este un miracol că mai avem un steag căruia să ne închinăm” spunea marele Nicolae Iorga. Prinși între năvălitori, cuceritori și imperii, călcați din toate părțile, am supraviețuit ca neam și popor acolo unde alții au dispărut.

Doi piloni de granit au fost cei care ne-au menținut peste veacuri, credința și sabia.

Credința în Dumnezeu, biserica, credința în neam, în limbă și tradiții, credința în dreptatea lui Dumnezeu care nu se putea până la urmă să nu-și întoarcă fața către români.

Și sabia, puterea armată, forța brută cu care stăteam în fața forței, tăria cu care ne ridicam de fiecare dată pentru a lovi din nou în dușman, făcându-l să muște țărâna sfântă a patriei, și să ne respecte. Iar când venea din nou, să-l lovim din nou. Două milenii de existență, câte popoare se pot lăuda cu asta? Nu prea multe. O enigmă și un miracol, poporul român, spunea istoricul Gheorghe Brătianu, și asta am și fost.

„Chiar și în secolul XIX, mulți doreau ca românii să dispară. Numai că românii au refuzat să dispară” spunea istoricul american Larry Watts.

Aș adăuga, nu numai în secolul XIX, ci și în secolele precedente, de la primele năvăliri barbare, s-a dorit dispariția românilor. În alte părți, în Peninsula Balcanică, în Câmpia Panonică, la est de Nistru, românii au cam dispărut sau sunt în număr extrem de redus. Aceeași soartă ne era destinată și în arealul cuprins între Tisa, Dunăre și Nistru, dar aici, în centrul românismului, ne-am încăpățânat să supraviețuim. Bazându-ne pe cei doi piloni de care vorbeam, credința în Dumnezeu și puterea armelor.

Nu este întâmplător că noi, românii, nu avem o dată oficială a creștinării noastre, cum au alte popoare, ca și rușii sau ungurii, data la care un anumit conducător al lor trece la creștinism. Explicația este simplă, poporul român s-a născut direct creștin, această religie pătrunzând în Dacia Romană adusă de soldați și coloniști, astfel că la retragerea aureliană era deja un miez creștin care a crescut și s-a dezvoltat făcând poporul român în devenire creștin încă din zorii existenței sale. Nu este de mirare că biserica și credința în Dumnezeu ne-a însoțit în fiecare etapă a istoriei noastre. Românul leagă fiecare etapă a vieții și activității sale de religie și credință, ridică biserici, locașuri de închinăciune și troițe la răspântii. Folclorul este plin de personaje creștine ca și Sfânta Vineri sau Sfânta Duminică, chiar și simbolurile cioplite în porțile de lemn cuprind simboluri creștine timpurii, vechi de sute de ani. Pietrele de mormânt din primele secole au simboluri creștine, mai este și „Ego Zenovie votum posvi”, una din primele danii creștine.

Dar spiritualitatea și credința nu înseamnă nimic în materie de continuitate, în sensul că nu ar fi avut cum să supraviețuiască în lipsa unui braț înarmat care să le apere în acele vremuri tulburi.

Românii nu ar fi supraviețuit numai cu credința, la fel, brațul înarmat nu ar fi fost motivat dacă nu ar fi avut ce să apere, respectiv credința și neamul. Una fără alta nu ar fi avut cum să existe. Chiar și astăzi, după douăzeci de secole, vedem că aceleași simboluri sunt în topul încrederii la români: biserica și armata. Să se mai îndoiască cineva de înțelepciunea poporului.

Avem o istorie militară atât de bogată încât multe alte popoare ne-ar invidia dacă ar cunoaște-o.

Dar cum să o cunoască alții, dacă nici noi nu o cunoaștem, și chiar dintre noi, românii, sunt  destui care o denigrează, o blamează și o aruncă în desuetitudine afirmând fel de fel de inepții, doar pentru a fi la modă sau pentru a se potrivi unui trend? Câți uită, dacă nu toți, că românii de cele mai multe ori s-a măsurat de la egal la egal cu cele mai mari puteri militare ale timpului, și nu de puține ori au ieșit victorioși?

Pentru asta, cred că sunt necesare câteva cuvinte despre brațul înarmat al țării, armata, începând de pe vremea când aceasta se numea simplu oaste.

Oastea română

Primele confruntări militare înregistrate de istorici pe teritoriul nostru ne duc departe în timp, în secolul V î. Cr., în timpul lui Darius, atunci când regiunea era populată de strămoșii noștri daci. În toate înscrisurile istorice, chiar și la istoricii contemporani, dacii sau geții erau văzuți ca și un popor războinic care lupta cu dispreț față de moarte.

Au luptat și împotriva lui Alexandru Macedon, cel mai mare cuceritor al antichității. În timpul lui Burebista, au creat prin forța armelor un imperiu imens ce se întindea din Balcani în Carpații Păduroși și de la Bug în Germania de astăzi. Mai târziu, dacii vor duce războaie cumplite împotriva celei mai mari puteri militare a lumii antice, Imperiul Roman. Douăzeci de ani i-au trebuit celei mai mari puteri militare a lumii pentru a-i învinge, dar nu definitiv. Decebal se sinucide în 106, Dacia devine în parte provincie romană, dar romanii nu au avut liniște. Prima răscoală a avut loc în 117, la moartea lui Traian. Au mai urmat și altele, cea mai mare fiind cea din anii 166-168, ajutată și de năvălirile dacilor liberi. Până la urmă, romanii se retrag lăsând germenii creării poporului român.

Izvoarele vremurilor următoare sunt sărace, dar putem trage unele concluzii, românii au existat și contat și în acele vremuri ca și forță militară. În Cântecul Nibelungilor, printre invitații la nunta lui Attila, regele hunilor (mijlocul secolului V), cu Krimhilda, s-a aflat și Ramunk (Radu sau Roman) de Valahia, care nu putea fi menționat dacă nu ar fi fost un lider militar important. La fel sunt alte documente bizantine, ca și ambasadele lui Priscus, care atestă existența românilor în acele zone. Invazia maghiarilor spre vest este oprită cu greu, după ce aceștia pustiiseră deja mare parte din Europa, la Lechfeld în anul 955. Dar în calea lor spre est a stat Gelu și mulți alții, ungurii impunându-și dominația asupra Transilvaniei abia după câteva sute de ani, dar și atunci având de luptat contra voievozilor români cum a fost cazul lui Litovoi. Între timp, Asăneștii constituiau un imperiu vlaho-bulgar care învingea Bizanțul și zdrobea la 1205 prin Ioniță Asan armatele cruciaților care ocupaseră Constantinopolele, inclusiv primul împărat cruciat al Constantinopolelui, Balduin de Flandra, găsindu-și sfârșitul în închisoarea de la Târnovo. Alte fapte de arme, atacurile maghiare asupra Munteniei și Moldovei, zdrobite la Posada sau Ghindăoani, luptele cu tătarii, cu turcii, cu polonezii.

Nu vreau să fac neapărat o retrospectivă istorică, spațiul nu-mi permite, dar vreau să aduc în atenție rolul preponderent care l-a avut oastea românească în tot ceea ce a însemnat istoria noastră. Bătăliile câștigate sub Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu și sub alți domnitori mai puțin mediatizați, din păcate, nu ar fi fost posibile fără existența unei armate puternice în stare să se opună cu succes oricărei armate de top în acea vreme. Iar când avea și conducători pricepuți, buni tacticieni, capabili să se folosească de avantajele terenului, cum au fost cei menționați și alții uitați, românii au fost imbatabili.

Încă din secolul XV, perioada cruciadelor târzii, puterile occidentale căzuseră de acord că nu era posibilă organizarea unei cruciade antiotomane fără participarea măcar a uneia dintre cele trei țări române.

Dar care era secretul unei astfel de eficiențe recunoscute? Nu era prea greu. Armatele occidentale erau formate din nobilii cavaleri, îmbrăcați în armuri, ce călăreau cai grei, și aceștia protejați cu zale de metal. Fiecare nobil întreținea o mică armată de soldați și slujitori, aceștia trebuind să se preocupe de armura și armamentul lor. La chemarea regelui, acești nobili își strângeau vasalii și plecau la război. Dar întreținerea lor costa mult, astfel încât numărul combatanților pe care îi putea aduce fiecare vasal sau nobil era limitat. Este adevărat, aceștia se ocupau în primul rând cu lupta, se antrenau permanent, erau buni luptători, dar numai individual, unul contra unul. Și mai erau îngreunați de zeci de kilograme de armură. Deci, regii occidentali puteau strânge un număr limitat de luptători, dar profesioniști în arta duelului. Dacă poate exista vreo îndoială asupra acestui aspect, vă spun că istoricii au căzut de acord că la marea bătălie de la Azincourt din 1415 din timpul războiului de o sută de ani între Anglia și Franța nu au participat mai mult de 12000 (douăsprezece mii) de combatanți. Comparați cu invazia otomană de 120 000 (o sută douăzeci de mii) împotriva uneia din țările române. Domnitorii români aveau o oaste permanentă, curtenii, în schimb, ridicau la nevoie ce se numea oastea cea mare, care era formată din țăranii agricultori, marea majoritate a populației, dar care primeau periodic o pregătire militară. Erau echipați ușor, dar aveau deprinderi militare de luptă, și erau arcași pricepuți. La Crecy, în 1346, tot în același război de o sută de ani între Anglia și Franța, s-a văzut ce dezastru puteau face arcașii cavalerilor înzăuați.

Fiecare din țările române ridica la nevoie 30000 de luptători, mai mult decât toate landurile germane luate la un loc.

Și acești luptători erau deosebit de eficienți, cunoscători ai modului de luptă al otomanilor, mod de luptă pe care occidentalii nu l-au învățat în tot decursul evului mediu, după cum s-a văzut la Nicopole (1396). Numărul maxim de luptători pe care l-a ridicat vreo țară românească a fost Muntenia lui Mihai Viteazu, care avea o oaste de 50000 de luptători, dar din care 10000 erau mercenari (lefegii) inclusiv străini.

Dar apariția armelor de foc, în speță a archebuzelor, a făcut ca eficiența oastei celei mari să decadă cu timpul. Nu mai era suficient să iei omul de la câmp, să-l instruiești o lună și să obții un luptător eficient, îți trebuia un antrenament permanent, soldați profesioniști și archebuzele erau și deosebit de scumpe. La fel s-a întâmplat și cu următoarea generație de arme, și de aici a decăzut statutul țărilor române ca și puteri ale timpului. Imperiile vecine și-au impus suzeranitatea în secolul XVIII, oastea română nu mai putea fi întreținută și oastea cea mare nu avea cum să fie eficientă în fața noilor arme de foc.

Dar progresul tehnologic a făcut ca aceste arme de foc să devină tot mai ieftine și mai accesibile, dar și mai ușor de manevrat, odată cu progresul științei în prelucrarea metalelor, inclusiv în producerea în serie a puștilor și pistoalelor. Astfel s-a ajuns la vremurile moderne, în secolul XIX.

Armata română modernă

Revoluția lui Tudor Vladimirescu și cele de la 1848 au însemnat pietre de hotar în renașterea capacităților combative ale armatei române. Și până atunci românii au continuat să fie buni luptători, dar în cadrul altor armate, așa cum au fost grănicerii români în armata austriacă, cei de la Năsăud reușind să-l oprească pe marele Napoleoan Bonaparte. (vezi: Românii care l-au oprit pe Napoleon. O teribilă bătălie în care un batalion de grăniceri români-ardeleni din armata Austriacă au reușit să împiedice o strălucită victorie napoleniană) sau pandurii în războaiele ruso-turce.

Alexandru_Ioan_Cuza_picturaAlexandru Ioan Cuza, după unirea principatelor (1859), poate fi considerat ca și artizanul creării armatei române moderne.

El a creat instituțiile de bază și a implementat reformele necesare formării unei armate care a avut ocazia să-și afirme puterea și combativitatea în războiul de independență din anii 1877-1878.

În iulie 1877 rușii pierd două bătălii la Plevna, situația lor pe frontul de la sud de Dunăre devenind precară. Este momentul în care marele duce Nicolae cere ajutor domnitorului Carol I. Românii trec Dunărea și asediază Plevna alături de ruși, ocupând sectorul de nord și nord-est.

Carol este numit comandantul trupelor româno-ruse de la Plevna, pentru a nu-l pune pe domnitorul român în situația de a primi ordine de la vreun general rus. Sub aceste auspicii începe a treia bătălie a Plevnei. În ziua de 30 august 1877, după trei asalturi, românii reușesc să cucerească reduta Grivița 1, primul mare succes din asediul Plevnei. În sectorul sudic, rușii lui Skobelev (unul dintre cei mai destoinici generali ruși) reușesc să cucerească două redute, dar le pierd a doua zi, pe când românii își mențin pozițiile în ciuda contraatacurilor repetate ale otomanilor. Războiul continuă cu alte fapte de arme admirabile românești la Vidin, Rahova, Smârdan impunând armata română ca un factor de putere de care va trebui să se țină seama în viitor.

Simptomatic mi se pare recunoașterea bravurii românești chiar de către adversari, generalul turc Osman Pașa întinzându-i sabia generalului român Mihai Cristodulo Cerchez în semn de capitulare:

„Capitulez cu armata mea, predându-mă în mâinile junei și bravei armate române”.

– Dar Cerchez nu îi ia sabia, spunând că numai domnitorul României și marele duce Nicolae pot decide în privința soartei armatei otomane prizoniere. A sosit și generalul rus Ganețki care i-a luat sabia lui Osman Pașa.

Voi menționa doar câteva dintre numeroasele aprecieri din presa străină și din partea analiștilor militari străini la adresa trupelor române:

„Românii au contribuit foarte mult la strălucita luptă care a dus la căderea Plevnei. S-ar putea zice că, la un moment critic, ei au scăpat situația celei zile” (Memorial Diplomatique).

„Românii s-au purtat cu vitejie, ei au luat parte la împresurarea Plevnei și la înfrângerea definitivă a lui Osman Pașa, care a hotărât rezultatul campaniei, ei și-au dovedit în rezbel, ca și în pace, dreptul de a exista ca o națiune independentă” (Le Bien Public – Belgia).”

„Nu se poate tăgădui de nici un istoric militar imparțial că, fără ajutorul forțelor românești, întreaga armată rusă care lupta la nordul Balcanilor ar fi fost inevitabil bătută la Dunăre” (generalul turc Valentine Baker Pașa, participant la războiul din 1877-1878).

„Armata română s-a achitat pe deplin de misiunea ei, făcând față într-un chip strălucit competiției dificile cu puternica armată rusă” (Preusische Jahrbucher).

Într-un studiu consacrat principalelor bătălii dintre creștini și musulmani, referitor la bătălia de la Plevna, scriitorul și analistul militar Ralph Peters spunea că ocuparea Griviței a impus România ca putere militară, dar conducerea ineptă a rușilor și lipsa de coordonare a acestora a anulat multe din câștigurile românilor. Iar drept mulțumire, rușii le-au luat Basarabia. (Sudul Basarabei de azi – Bugeacul)

Dar acesta este un alt subiect. Totuși, România începe să conteze pe plan internațional în timpurile moderne în primul rând datorită capacității militare dovedite din plin pe câmpurile de luptă din Bulgaria.

„O armată care s-a acoperit de glorie la Plevna poate fi zdrobită în luptă, dar niciodată dezarmată” răspundea Carol amenințării rușilor cu dezarmarea armatei dacă nu acceptă pacea de la Berlin prin care rușii ne luau cele două județe din sudul Basarabiei, spunându-ne că trebuie să ne mulțumim cu recuperarea Dobrogei (dar nu de la ei, rușii nefiind stăpâni pe Dobrogea niciodată, deși ar fi dorit-o).

Noul rol important conferit României în regiune, în primul rând datorită performațelor militare dovedite, s-a demonstrat în campania din 1913 contra Bulgariei în cel de-al doilea război balcanic, când România a pacificat regiunea, nu prin diplomație, ci prin forța militară pe care a fost suficient să o afișeze trecând din nou Dunărea (vezi Noi și bulgarii).

Primul război mondial a însemnat cel mai crunt examen de sânge și foc pentru armata română, suprema încercare pentru orice forță militară.

România avea de ales spre ce parte să se îndrepte, în condițiile războiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele părți, dar până la urmă, regele Ferdinand își calcă peste legăturile sale de neam și de familie și decide să fie credincios cerințelor poporului său, care vedea dintotdeauna participarea la război alături de Franța, sora sa latină de care o lega atâtea aspirații. Pentru această decizie, Ferdinand este supranumit și Ferdinand cel Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o cale presărată cu spini, chiar împotriva țării care i-a dat naștere, împotriva familiei sale și a neamului care l-a crescut și format. Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era chemat să-l conducă.

România intră în război pe frontul oriental alături de ruși, dar fără să știe că aceștia îi pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost bine ales, dar tocmai rușii ne presau mai mult ca oricând. „Acum ori niciodată” ni s-a spus de nenumărate ori, iar România a crezut în promisiunile aliaților, mai cu seamă în cele ale rușilor, care trebuiau să se coordoneze cu noi în efortul militar comun. Tratatul încheiat de România cu puterile aliate prevedeau și noile granițe de după victorie, dar nici acestea nu au fost respectate, mai cu seamă în problema Banatului, din care o treime îi va reveni Serbiei la Conferința de Pace de la Paris, deși aceasta nu a stăpânit niciodată acest teritoriu populat majoritar de către români.

României i s-a promis că la începerea operațiunilor sale militare în Transilvania, va beneficia de întreg sprijinul aliaților, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, în Galiția, ofensiva lui Brusilov va reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe propria ofensivă, pentru a facilita astfel avansul românilor de pe crestele Carpaților pe o linie mai scurtă, în centrul Transilvaniei, undeva pe valea Mureșului, astfel ca linia frontului să devină mai dreaptă și mai ușor de controlat. Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov stagnând din lipsă de forțe (mai mult, amenințând prin oprirea ofensivei dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menționa că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai puțin pentru a lua ofensiva. Am fost mințiți și păcăliți pentru a servi ca și trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, am intrat în război și am înaintat în Transilvania. Cu această mișcare am salvat nu numai armata generalului Sarrail și a lui Brusilov, dar inclusiv frontul de la Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârșire astăzi. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german renunțând definitiv la cucerirea Verdunului. Mai mult, trupele bulgare întărite cu cele germane renunță la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater și în Dobrogea. O sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători, a urmat apoi dezastrul de la Turtucaia și pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată. Promisiunile rușilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva noastră, la fel ca și promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de micinoase. Tunurile și armamentul comandat și plătit cu ani în urmă către Franța, Statele Unite și Japonia stătea încă în decembrie 1916 prin gările rusești, la Chișinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocrației, ci și din cauza unei rele voințe a Rusiei față de România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuși ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.

În majoritatea bătăliilor, inclusiv în Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe Argeș-Neajlov pentru București, rușii au refuzat să ne acorde cel mai mic sprijin, o întreagă armată stând în așteptare, cu arma la picior, când noi i-am cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câțiva kilometri de tabăra rusească. La sfârșitul anului, când ne-am retras în Moldova, rușii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei propunând de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova și abandonarea întregii Muntenii și a capitalei, Bucureștiul. Ce fel de aliat era acesta care propunea de la începutul campaniei abandonarea capitalei și a două treimi din teritoriul național? Privind logica imperială rusească, era normal, pentru ei nu era de dorit o armată română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenții asupra Basarabiei românești, era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai apoi de către ruși, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără probleme încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc. Doar la fel procedaseră rușii și în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care îl salvase în timpul campaniei împotriva Turciei în 1877-1878.

Cu toate lipsurile materiale, mai ales în artilerie, cu toată perfidia și trădarea rusească recunoscută și de aliații occidentali, românii s-au bătut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu întreaga lungime a frontului rusesc, iar spre comparație, întreg frontul de vest avea doar 800 km), luptând unul contra cinci contra celor mai bune trupe germane și austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare și turcești, au produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a căzut la datorie generalul Dragalina, o singură divizie românească a rezistat fără să fie schimbată timp de 80 de zile la trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareză) a fost complet nimicită.

Iar exemplele pot continua și vor continua în anul următor, al marilor victorii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, dar și al marilor trădări din partea aliaților noștri ruși, care se vor transforma în cei mai mari dușmani ai noștri. (citat din Primele lupte cu bolșevicii)

Au urmat luptele din 1917:

La începutul verii generalul Alexandru Averescu declanșează ofensiva la Mărăști, la 11 iulie, obținând un succes major. Sunt cucerite prin lupte grele dealurile Mărăștilor, Momâia și alte poziții și ofensiva progresează în fiecare zi. Dar ce folos, chiar dacă inamicul se retrage în debandadă, Armata a 2-a română nu pateu avansa prea mult deoarece rușii nu mai vor să înainteze ca să ne protejeze flancurile. Este vorba de Armata a 4-a rusă (stânga) și Armata a 9-a (dreapta), care spun că au ordin de la revoluție să nu meargă mai departe. Mai mult, corpul 8 rus și-a părăsit poziția ce o ocupa pe Măgura Cașinului fără luptă și fără să fie atacați de inamic. A fost nevoie ca armata română să-și extindă flancul pentru a reocupa poziția. Era primul gest de acest fel din multele care vor urma, mai ales în timpul bătăliilor cumplite de apărare de la Mărășești. Totuși, ofensiva a dezvoltat o adâncime de 20 km pe un front de 40 km, au fost luați peste 4000 de prizonieri și capturate numeroase tunuri, arme, muniții și materiale. Succesul ar fi putut fi mai mare dacă rușii ne-ar fi sprijinit flancurile în înaintarea noastră, am fi putut ajunge mult mai departe, deoarece inamicul fugea în debandadă.

Generalul Mackensen, renumitul spărgător de fronturi, nu s-a pierdut cu firea. Concentrase o forță redutabilă pentru a o arunca împotriva românilor în sudul Moldovei, pentru ca în scurtă vreme să rupă frontul și să ocupe ce a mai rămas din țară. Peste două săptămâni la Iași, le-a spus colaboratorilor săi înainte de a pleca pe front, de unde urma să conducă operațiunile militare chiar în prezența kaiserului venit special pentru a asista la îngenuncherea definitivă a României. Iar sorții chiar le erau favorabili. Ofensiva lui Kornilov în sudul Galiției își dăduse obștescul sfârșit, iar contraatacul inamic a făcut armata rusă în descompunere să dea bir cu fugiții. Germanii și austro-ungarii aproape intraseră prin Bucovina și pe teritoriul rămas în stăpânirea noastră în Moldova, apropiindu-se de Fălticeni. Ce folos mai aveau pozițiile noastre din sud, dacă rușii cedau pe frontul lor din nord și lăsau descoperită pe aici calea spre Iași?

S-a hotărât ca trupele ruse ce mai păstrau disciplina să fie retrase de pe frontul Mărășeștilor pentru a putea constitui o forță care ar putea redresa consecințele rușinoasei retrageri de la Tarnopol și din Bucovina, menținând frontul în nord-vestul nostru. Astfel, sudul Moldovei rămânea doar în grija armatelor române. În aceste condiții s-au dat cumplitele lupte de la Mărășești și Oituz, chiar în timpul retragerii rusești, iar trupele ruse rămase au fugit de la primele focuri de pe frontul de luptă, lăsând goluri imense în liniile noastre, goluri umplute de unități române deplasate în grabă, care după marșuri epuizante ajungeau direct în luptă, pentru a-i scoate pe germani din tranșeele părăsite de ruși fără nicio rezistență. Pe frontul Mărășeștilor, patru divizii române epuizate au ținut piept timp de săptămâni atacurilor a mai bine de zece divizii inamice, dintre care opt germane. La Oituz la fel, aceeași situație. Ruși părăsindu-și pozițiile, înlocuiți în ultima clipă de români, ținând piept cu un eroism care a uimit întreaga lume atacurilor trupelor inamice mult superioare. Dar la Oituz s-a petrecut și un fapt mișcător, care prefigura de fapt evenimentele ulterioare. Mici unități rusești, formate din basarabeni, au rămas pe loc și au luptat până la ultima suflare alături de frații lor români. La fel au făcut-o și unitățile formate din voluntarii ardeleni și bucovineni foști prizonieri luați de ruși din armata austro-ungară în primele faze ale războiului. O înfrățire prin sânge, jertfă și luptă, care va netezi calea spre marea unire ce va să vină, peste un an și câteva luni. Dar până atunci nori negri stăteau în fața României, și următoarele lovituri vor veni nu de la dușmani, ci de la cei pe care încă îi consideram aliați.

Mackensen a fost înfrânt, diviziile sale mândre și puternice s-au topit în fața baionetei soldatului țăran român. Circula o vorbă pe atunci, cum că soldații români preferă lupta cu regimentele bavareze, fiindcă „au ambiț la baionetă”. Valoarea soldatului român s-a dovedit atunci, când armamentul și dotările erau apropiate, s-a dovedit că putea sta în fața celor mai buni soldați din lume, iar dacă este condus de ofițeri și generali capabili, nu este cu nimic mai prejos decât aceștia. Atacat de forțe net superioare, în proporție de cinci la unu în unele cazuri, trădat ca și până atunci de aliatul său, românul a învins. Și a obținut întreaga recunoaștere a aliaților și admirația întregii lumi. Chiar și astăzi, majoritatea istoricilor militari ai primului război mondial consideră Mărășeștii ca una din cele mai sângeroase bătălii de pe frontul oriental, iar victoria românească, alături de ofensiva lui Brusilov din 1916, ca cele mai importante victorii aliate de pe acest front. (tot din Primele lupte cu bolșevicii)

Nu a fost îndeajuns, am avut de luptat și în anul 1919, contra bolșevicilor în Moldova (Primele lupte cu bolșevicii), apoi în Basarabia (Curățirea Basarabiei (I) Renașterea și Curățirea Basarabiei (II) Bătălia) și mai târziu pe linia Nistrului și dincolo de el, tot în 1919, când am ocupat Tiraspolul și alte zone din Transnistria pentru a asigura stânga francezilor ce se retrăgeau de la Odessa, am intrat în nord în Pocuția și Ucraina, pentru a continua frontul polonez, (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (II) Expectativa pe Tisa) și ne-am bătut în Transilvania contra bolșevicilor unguri (Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa), pe Tisa și dincolo de ea (Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), până la Budapesta (Ocuparea Budapestei (I)). Ne-am bătut și mai târziu, pe linia Nistrului (Lupte antibolșevice după Unire).

Nu cred că este cineva care ar putea contesta rolul armatei române în realizarea României Mari, rolul soldatului român în impunerea realității României Mari. Una este ce spun cancelariile occidentale, alta este situația din teren.

Degeaba Conferința de Pace de la Paris ar fi zis că Transilvania aparține României, dacă România nu-și putea impune prin forță, la nevoie, stăpânirea asupra acestei provincii. Crede cineva că Franța sau Marea Britanie ar risca viața unui singur soldat ca să facă dreptate României, dacă aceasta nu era capabilă să o facă singură? O rezoluție a Parisului i-ar fi speriat pe unguri sau pe ruși în așa grad încât aceștia să evacueze în goană Transilvania sau Basarabia? Să nu ne facem iluzii, România Mare a fost impusă prin forța armelor, prin baioneta soldatului român și prin dârzenia acestuia, prin jertfa și sângele său, nu prin rezoluții de la Paris. Am putea echivala astăzi rezoluțiile de la Paris cu rezoluțiile ONU din prezent. Câte state împotriva cărora au fost date rezoluții ONU s-au grăbit să le accepte și să le pună în practică? A fugit Saddam Hussein din Kuweit în 1991 de spaima rezoluțiilor ONU? Sau a făcut-o sub presiunea armată a coaliției? Și exemplele pot continua cu sutele. În concluzie, nu politicienii, nu diplomații, au fost aceia care au realizat România Mare, ci meritul realizării ei stă în puterea celor care au impus-o: soldații armatei române! Și au impus-o cu arma, nu cu vorba!

O altă probă de foc a fost al doilea război mondial, când din nou a trebuit să ne bazăm pe forța armatei pentru a ne păstra existența amenințată. Anul 1940 a fost momentul în care toată lumea a înțeles că diplomații și politicienii au eșuat. România Mare, clădită pe sângele și jertfa înaintașilor, încetase să mai existe. Armele vor vorbi, din nou.

Am pornit la război nu pentru spațiu vital, nu pentru cuceriri, ci pentru a ne recupera teritoriile pierdute prin ultimatumuri și dictate. Armata s-a bătut cu mult curaj, în Basarabia, Bucovina, Transnistria, Odessa, Crimeea, Caucaz, Cotul Donului, Stepa Kalmukă, Stalingrad, în multe bătălii împotriva unor forțe superioare și sorți potrivnici. Am fost principala forță militară a Axei pe frontul de est după germani. Pe frontul de vest, de asemenea, ne-am bătut pentru Transilvania, în Ungaria și Cehoslovacia, a patra forță militară a aliaților, după URSS, SUA, Marea Britanie și înaintea Franței. Ceea ce am obținut și ceea ce nu am obținut nu i se poate imputa sub nicio formă armatei, ea și-a făcut datoria, a urmat ordinele, cu ce dotări a avut. Nu ne puteam opri pe Nistru în 1941 (Ne puteam opri pe Nistru?) cum nu ne-am putut opri la granița maghiară în 1944. Armata a plătit cu mult sânge, pierderile românești fiind mari, dar armata s-a bătut cu curaj, dovadă fiind numeroasele aprecieri ale aliaților și chiar ale adversarilor.

Armata astăzi

Armata continuă să constituie un pilon de bază al țării, prin faptul că până și astăzi se află în topul încrederii populației. Nu se poate contesta rolul acesteia în revoluția din decembrie 1989, fără fraternizarea armatei cu populația lucrurile ar fi stat mai rău, totuși au existat incidente.

Modul de a duce războiul s-a schimbat, acum am trecut la armata profesionistă, s-a schimbat și genul conflictelor în care armata României s-a implicat. Misiunile de menținere a păcii și intervențiile internaționale au devenit preponderente, dar nu trebuie să uităm de rolul primordial al armatei, cel de apărare a țării. Sunt multe recunoașteri internaționale ale profesionalismului armatei române, chiar dacă am lua ultimele declarații ale ambasadorului celei mai mari puteri militare a lumii, SUA, care spunea că „piloții români sunt printre cei mai buni din regiune” și „trupele terestre române sunt printre cele mai bune din lume”, ar fi suficient. Dar pentru a preîntâmpina valul denigratorilor despre care vorbeam la începutul articolului, voi mai menționa câteva, foarte puține față de numărul lor. Washington Post, înainte de intrarea noastră în NATO, spunea într-un articol că România are lungi tradiții militare, iar corespondentul său militar, după o demonstrație a vânătorilor de munte în Munții Brașovului, exclama: „nu știu dacă România va fi invitată să adere la NATO la Summitul de la Praga, dar știu un singur lucru: în următorul conflict, aș prefera ca băieții ăștia să fie de partea mea, nu împotriva mea!”. Comandantul britanic al SFOR, în anii 90, spunea că este impresionat de profesionalismul românilor și că ar fi onorat dacă aceștia ar servi în Bosnia sub comanda britanică. Mai multe despre aceste aspecte și despre românii în Afganistan, în articolul Ce căutăm în Afghanistan?

Dar băieții noștri nu-și pot face datoria pe deplin decât dacă au armament adecvat, modern și corespunzător. Nu le putem cere performanță maximă fără să le oferim ce este mai bun în materie de tehnică și pregătire, dați-le uneltele cu care să-și facă treaba, deoarece pentru noi o fac! O cheltuială în apărare nu este o cheltuială, este o asigurare, asta nu învățăm în generații, deși istoria ne-a plesnit de atâtea ori, atrăgându-ne atenția. Dați-le băieților avioanele de care au nevoie, armele de care au nevoie, ultimul loc de unde trebuiesc tăiate cheltuielile este din apărare. Dacă nu dotăm armata cu ce trebuie, ne vom trezi la fel ca și în 1916 sau 1940, cu regrete că nu am făcut-o și cu mult, mult sânge românesc pe mâini. Politicieni, treziți-vă, până nu e prea târziu!

Azi e ziua armatei, a bărbaților și femeilor ce poartă uniforma românească, a celor care își fac datoria cu ce au, cu ce țara le-a dat, și nu se plâng niciodată. Ei nu se plâng, nu protestează, nu fac greve, din când în când cad la datorie, prilej numai bun pentru politicieni de a-și mai căra câteva înjurături unii altora.

Și nimic nu se schimbă, bani tot nu se găsesc, dar în schimb se găsesc suficienți pentru pomeni electorale o dată la patru ani. Doar zece procente din totalul pomenilor electorale cred că ar fi fost suficiente pentru dotarea aviației române nu cu patruzeci și opt, ci cu o sută douăzeci de aparate de luptă, maximum cât ne permite Convenția de la Viena. E nevoie doar de o mică voință politică.

Revenind la ceea ce ne-a ținut pe noi aici două milenii, spun din nou că nu partidele, nu președinții, nu primăriile au făcut-o. Ci doar credința în Dumnezeu și brațul armat al țării. Așa că, de fiecare dată când treceți pe lângă o biserică, închinați-vă; dar descoperiți-vă și închinați-vă și de fiecare dată când treceți în grabă și pe lângă un cimitir al eroilor. Ei merită asta din partea noastră, măcar atât mai putem face pentru ei!

Dumnezeu să ocrotească România și armata ei!

Autor: Cristian Negrea
Redactor RBN Press
romaniabreakingnews.ro
cristiannegrea.ro

,

Cu foarte puțin timp în urmă, în parlamentul Republicii Moldova, un deputat, după un discurs dur îndreptat contra simpatizanților României din RM, a rupt în public harta României Mari. Poate că e dreptul său, dar aș dori să-i transmit acestui deputat unele date istorice care, dacă le-ar fi cunoscut, poate nu s-ar fi grăbit să facă acest gest. Să-i explic ce ar fi fost Basarabia dacă din 1918 nu ar fi făcut parte din România Mare, cea pe care o detestă în așa măsură încât să rupă această hartă ce reprezintă o bucată de istorie. Iar în această perioadă istorică de 22 de ani, între 1918 și 1940, Basarabia s-a aflat la adăpost de cel mai criminal regim pe care l-a cunoscut omenirea, regimul comunist.

Deputatul socialist Vlad Bătrâncea rupând harta României Mari

Înainte să vă descriu, pe bază de documente, cum ar fi arătat Basarabia dacă în 1918 nu s-ar fi unit cu România, e necesară o foarte scurtă privire retrospectivă istorică.

Basarabia până la 1918

Până la 1812, Basarabia a fost parte integrată a voivodatului Moldovei. Nicăieri, niciunde, în niciun document sau cronică, în nicio scrisoare a domnilor moldoveni sau chiar a dușmanilor acestora, nu apare vreo referire că teritoriul dintre Prut și Nistru ar fi cumva deosebit cu ceva, teritorial sau al neamului ce-l stăpânea, ar fi fost cu ceva deosebit față de Moldova dintre Prut și Carpați. Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Ion Vodă cel Cumplit, și mulți alții, inclusiv domnii fanarioți, au stăpânit, au administrat și s-au luptat pe aceste teritorii comune, de la Nistru până la Carpați, și de multe ori dincolo de Nistru.

Prutul nu a fost niciodată hotar

Chiar și atunci, în scurte perioade, în care erau doi conducători, ca de exemplu în timpul fiilor lui Alexandru cel Bun, Ștefan și Iliaș, țara era oarecum împărțită nu pe Prut, ci între nord și sud, în Țara de Sus și Țara de Jos. Prutul nu a fost sub nicio formă și în nici un moment până la 1812, hotar de țară sau hotar intern, la fel cum nu a fost vreodată Siretul.

Nu același lucru se poate spune despre alte provincii medievale, care nu au avut unitatea teritorială a voivodatului Moldovei, ba chiar au fost împărțiți în provincii care de multe ori s-au luptat între ele. Să ne amintim cazurile Burgundiei și Franței, care acum fac parte din Franța, al regatelor și provinciilor italiene care sute de ani s-au luptat între ele și acum fac parte din Italia, de cazul landurilor germane care se unesc abia la 1870, în rest istoria lor medievală este plină de conflicte și războaie fratricide.

Puteți să-mi dați un exemplu de război între Basarabia și voivodatul Moldovei, sau și mai puțin, de vreo dispută teritorială, sau vreun act în care ar apărea vreo diferență între locuitorii din stânga și din dreapta Prutului?

Există cumva vreo scriere anterioară lui 1812 care să facă vreo diferență între locuitorii din stânga și din dreapta Prutului? Dacă da, publicați-o, dacă nu, toată teoria referitoare la un popor diferit la stânga Prutului e o tâmpenie, ca și cei ce o susțin și promovează. Se pot da multe nume de contemporani, majoritatea zdrobitoare în stânga acestui râu.

La 1812, lucrurile se schimbă. În urma războiului ruso-otoman din 1806-1812, Rusia ocupă ambele țări române, dar amenințați de invazia pregătită de Napoleon și declanșată în 1812, ei se mulțumesc cu Basarabia, deși ceruseră în tratatul de pace mult mai mult, respectiv ambele țări românești. Provincia de până la Prut e botezată Basarabia, fără vreo noimă sau logică istorică, din moment ce Basarabii stăpâniseră doar Bugeacul în secolul XIV, dar era doar o păcăleală rusească pentru tratatul de pace. Despre asta s-a scris destul de mult, nu vreau să insist, am făcut-o în alte articole.

Soarta Basarabiei e decisă, această provincie românească va trăi timp de mai bine de o sută de ani sub apăsarea unui imperiu crud, cel țarist. Românii, sau moldovenii, cum doriți să le spuneți, vor fi lăsați pradă celui mai cumplit experiment de deznaționalizare al timpului, depășit doar de experimentul comunist ce îi va urma. Spre comparație, ce nu au realizat ungurii în o mie de ani în Transilvania, erau pe cale să realizeze rușii în o sută de ani în Basarabia. Respectiv totala deznaționalizare a băștinașilor, locuitorii români. Situația românilor din Basarabia, a drepturilor lor, a fluctuat în funcție de situația imperiului țarist. La 1812 i s-a acordat o mare autonomie, pentru a ușura ideea integrării în marele imperiu, autonomie anulată la 1828, când Basarabia este transformată în simplă gubernie rusească. Drepturile românilor sunt anulate, și așa vor fi cu scurte pauze și excepții, în perioada în care Imperiul Țarist este în declin.

La 1856, în urma înfrângerii din războiul Crimeii, Bugeacul, respectiv sudul Basarabiei, revine la Moldova, fiind pierdut ulterior la 1878. Soarta basarabenilor a fost cruntă, ei fiind deznaționalizați prin toate mijloacele, inclusiv prin biserică, care făcea slujbele doar în limba rusă. Moldovenii aveau drepturi naționale doar atunci când imperiul trecea prin faze de criză, iar când era puternic, pumnul absolutismului țarist se strângea și mai tare, anulând iarăși  toate drepturile cu greu obținute. Din această perioadă provine ideea răspândită de propaganda rusă, preluată de comuniști și accentuată de Rusia postcomunistă, cea conform căreia moldovenii nu sunt români, ci orice altceva, numai români nu. Cu toate că până la 1812 nu a existat vreo frontieră statală, etnică sau culturală, sau de orice altă natură, pe râul Prut, propaganda rusă a reușit, după cum vedem și astăzi, să fie crezută de mulți locuitori a republicii Moldova, vorbitori de limbă română, dar care ei o consideră moldovenească, diferită de limba română. Propaganda rusă a reușit prin metoda aliatului de moment al URSS, al cărei exponent, Goebbels spunea: Mințiți, mințiți, mințiți, ceva tot va rămâne! Au mințit de atâtea ori, încât sunt mulți care cred.

Cu toate că încă din secolul XIX, au fost mari autori ruși, oameni de stat, persoane importante în politica rusă care au recunoscut deschis că acești moldoveni sunt români. Am făcut o mică listă aici, doar o parte dintre ei, aici: Românitatea Basarabiei după autorii ruși. Minciună dejucată chiar de autorii ei.

O Basarabie independentă la 1918?   

Nu insist aici asupra circumstanțelor în care s-a produs actul de la 27 martie 1918, când Basarabia s-a unit cu România. Am făcut-o în alte articole, Curățirea Basarabiei I și II. Dar trebuie amintit în ce circumstanțe groaznice România a găsit resurse ca să aducă liniștea între Prut și Nistru, prin forța armelor, deși situația ei era dintre cele mai cumplite. Deși România e învingătoare la Mărășești și Oituz în vara lui 1917, armata rusă se desființează și cere pace, iar românii, rămași singuri pe imensul front de est, va trebui să ceară și ea armistițiu și să înceapă tratativele ce vor duce la pacea grea de la Buftea-București, pace care nu a fost ratificată niciodată de regele Ferdinand. Rămași singuri, într-o treime din țară, respectiv centrul și nordul Moldovei dintre Prut și Carpați, armata română a trebuit să îndrepte armele spre foștii aliați, un milion de soldați ruși bolșevizați și cuprinși de anarhie ce jefuiau, violau și omorau toată suflarea din spatele frontului. Au plănuit să-l răpească pe rege la Iași și să asasineze întreg guvernul pentru a proclama Republica Bolșevică Română, plan eșuat în urma reacției armatei române ce reinstaurează ordinea și trece la dezarmarea rușilor, de multe ori folosind forța armată. (vezi Primele lupte cu bolșevicii și Bătălia Moldovei în războiul român antibolșevic). Dar rușii alungați din România își fac de cap și se dedau la atrocități în Basarabia, unde se manifesta un puternic curent de renaștere națională, devenind autonomă în decembrie 1917. Basarabia cere ajutorul României. Pentru a-și asigura spatele și depozitele de subzistență din Basarabia, armata română intervine în ianuarie 1918 și duce lupte grele contra rușilor bolșevizați la Tighina și în sudul Basarabiei. La 24 ianuarie 1918 Basarabia devine independentă, iar la 27 martie 1918 decide unirea cu România.

Acest gest este contestat, disprețuit, detestat de adepții moldovenismului. Dar, ca orice teorie falsă, ca și acea a moldovenismului, raționamentul lor nu stă în picioare oricum l-ai privi. Adepții statalității republicii Moldova sunt de asemenea pierduți în spațiu, nu visători. Realitatea geopolitică dură de atunci și de mai târziu nu admitea pentru teritoriul dintre Prut și Nistru decât trei posibilități, care se vor reduce rapid la două.

Una ar fi fost unirea cu Ucraina, din moment ce rada ucraineană a exprimat pretenții teritoriale în acest sens încă din 1917. Dar evoluția evenimentelor, cu desființarea Ucrainei independente în urma acțiunilor bolșevice puțini ani mai târziu au redus această posibilitate. În sensul că în cazul în care Basarabia ar fi fost încorporată Ucrainei, ajungea tot în cadrul URSS la puțină vreme.

A mai fost posibilitatea aleasă de reprezentanții moldoveni, cea a unirii cu România, ceea ce s-a întâmplat și așa a fost istoria, oricât de mult urăsc asta nu numai rușii, dar și moldoveniștii. Și s-a dovedit cea mai bună opțiune, după cum veți vedea mai departe.

A treia posibilitate ar fi fost unirea cu Rusia, devenită mai apoi sovietică și luând ulterior numele de URSS. La asta se reduce și ideea unirii cu Ucraina, care și ea devine parte a statului sovietic, deci în cazul în care Basarabia ar fi mers cu Ucraina, tot în URSS ar fi ajuns.

Posibilitatea unei Basarabii independente la 1918 este total exclusă, practic și istoric, oricât s-ar legăna moldoveniștii în iluzia unui astfel de vis. Autoritățile statale basarabene nu au avut cum să facă față bandelor bolșevice fără căpătâi de pe teritoriu lor, cohortele moldovene organizate de Sfatul Țării erau total depășite de situație, de aceea au cerut ajutor statului român care și-a trimis armata, trupe regulate, disciplinate și călite în focul războiului mondial. Vă faceți cumva iluzia, moldoveniștilor, că armata moldoveană, chiar dacă ar fi fost cât de cât încropită, ar fi putut face față unui atac bolșevic peste Nistru? Sau că bolșevicii lui Lenin v-ar fi lăsat în pace dacă v-ați fi declarat independenți și neutri? O astfel de prostie, de a susține o astfel de idee, denotă o totală necunoaștere a istoriei.

Să facem câteva comparații. Georgia, devenită independentă tot atunci, a fost cotropită de bolșevici în 1921. La ce le-a folosit independența? Chiar nu știți că țelul lui Lenin era Revoluția Mondială, că nu mai trebuiau să existe alte state, ci doar un mare stat mondial bolșevic?

Bolșevicii au atacat Polonia, un stat mult mai puternic, și au fost cu greu înfrânți în 1920, pe Vistula, bătălia care a salvat Polonia independentă. Credeți că Lenin v-ar fi cruțat și iertat, pe ideea că v-ați fi declarat neutri? Numai să vă gândiți a amploarea atacurilor bolșevicilor peste Nistru între 1918 și 1924, ca să vă dați seama cu ce inamic ar fi avut de-a face o Moldovă independentă dintre Nistru și Prut! Am dat câteva exemple despre aceste lupte aici: Lupte antibolșevice după Unire și în Românii și anticomunismul.

Posibilitatea existenței unei Basarabii independente la 1918 sau mai târziu este total exclusă. Chiar dacă regimul comunist ar fi fost răsturnat de ofensivele rușilor albi Vranghel, Denikin sau Kolceak, și la conducerea Rusiei ar fi venit aceștia, soarta Basarabiei independente ar fi fost aceeași. Fiindcă în toate declarațiile lor, în tată corespondența lor cu guvernele Antantei de la care cereau ajutor și susținere, peste tot ei subliniau intenția lor de refacere a Imperiului Țarist între granițele sale, așa cum erau ele la 1914, deci inclusiv Basarabia. Dacă atunci, când erau la strâmtoare, acești lideri ruși albi nu acceptau ideea renunțării la pretențiile lor, credeți că odată ajunși la putere ar fi făcut o excepție pentru Basarabia independentă? Vă îmbătați cu apă rece, tovarăși moldoveniști. Vă mai reamintesc faptul că românii din Corpul Voluntarilor Români din Siberia, constituit din prizonierii români ardeleni și bucovineni luați de armata rusă de la armata austro-ungară și duși în Siberia, unde s-au constituit în unități luptătoare, au refuzat să lupte alături de Kolceak tocmai din cauza faptului că acesta nu dorea să recunoască unirea Basarabiei cu România. Acești români au intrat în luptă și s-au bătut cu mult curaj abia când au fost amenințați direct de bolșevici prin acțiunea lor de partizani și când ofensiva roșie a ajuns la pozițiile lor, vezi Luptătorii români din Siberia.

Deci, moldoveniștilor, Basarabia nu avea cum să supraviețuiască independentă, vă place sau nu această realitate, dar acesta este adevărul crud. La fel și astăzi, se vede pentru oricine, mai puțin pentru adepții statalității Republicii Moldova, țara de la stânga Prutului nu are cum să funcționeze ca un stat viabil. Fără ieșire la mare, fără resurse, bogății naturale sau rezerve ale subsolului, cu o economie agrară dependentă de capriciile vremii, îndatorată peste măsură, Republica Moldova este în pragul intrării în incapacitate de plată.

România îi mai dă ajutor, gaze, curent, ajutoare bănești, dar RM nu are cum să reziste și să susțină un stat de durată.

Mai devreme sau mai târziu, poate foarte devreme, liderii și populația vor trebui să ia o decizie: ori cu România, ori cu Uniunea Euroasiatică, nu există cale de mijloc, oricât ar încerca moldoveniștii să propage această idee absurdă. Mai trebuie să amintesc că 11% din teritoriu este ocupat militar de o putere străină, pe acest teritoriu recunoscut de ONU ca parte a RM Chișinăul nu are nicio autoritate?

Dar, revenind la 1918, o dată detestată de adepții moldovenismului, să facem o comparație și să vedem ce ar fi fost Basarabia dacă nu ar fi existat unirea de la 27 martie 1918, dacă nu ar fi existat protecția statului și armatei române care să țină timp de 22 de ani bolșevismul la est de Nistru.

Ce-ar fi fost dacă?

Chiar așa, ce s-ar fi petrecut în Basarabia dacă din 1918 nu ar fi fost între granițele statului român și nu ar fi beneficiat de protecția acestuia și a armatei sale?

Cred că am lămurit mai sus faptul că Basarabia nu ar fi avut cum să fie independentă, că în cazul în care armata română ar fi decis să rămână pe malul drept al Prutului, Basarabia ar fi ajuns, la fel ca și Georgia, între granițele URSS, cel târziu în 1920. Și ar fi pătimit la fel ca și Ucraina, ca parte a ei. Nu mă refer numai la Holodomor, marea foamete din Ucraina din 1932-1933, ci la evenimentele mult mai apropiate de 1918, și chiar necunoscute, respectiv anii 1919-1922.

A fost un cumplit război civil în întreaga Rusie, război care a făcut victime cât jumătate din totalul celor din războiul mondial abia încheiat. Iar foametea a fost un fenomen endemic pe întreg cuprinsul Rusiei, așa cum a rămas ea după 1917. Dacă Basarabia ar fi rămas în cuprinsul Rusiei, și ea ar fi suferit aceeași dramă, aceleași atrocități.

Pentru a ilustra despre ce e vorba, voi publica aici câteva rapoarte străine, ca să nu fiu acuzat că dau documente românești, care ar putea fi subiective, după părerea moldoveniștilor care, în discuțiile avute până acum, au dat dovadă de o crasă necunoaștere a istoriei în general, ca să nu mai vorbim de istoria considerată a lor proprie, a Basarabiei.

Am avut parte doar de sloganuri și nimic mai mult, din păcate. Încă mai aștept un moldovenist care să vină cu argumente clare, istorice, și cu care să se poată discuta. Până atunci, citiți ce soartă ar fi avut Basarabia dacă nu s-ar fi unit cu România în 1918.

Țărani din guvernământul Berdiansk cu picioarele umflate din cauza foamei, aprilie 1922

Pentru asta, e suficient să vedem ce s-a întâmplat în imediata vecinătate, imediat dincolo de Nistru, pe malul stâng al acestuia. Putem, prin extensie, să ajungem la concluzia că aceeași soartă ar fi avut și locuitorii Basarabiei în anii 1919-1922 dacă nu ar fi făcut parte din România Mare, atât de urâtă și detestată de unii de la Chișinău, încât să treacă la ruperea hărții acesteia.

Dar basarabenii au avut șansa să nu trăiască pe pielea proprie ceea ce au pătimit cei din stânga Nistrului, în marea majoritate români, dar care au fost exterminați sub regimul sovietic. Ne amintim de discursul lui Toma Jalbă, român de dincolo de Nistru, care striga la Congresul ostașilor moldoveni în octombrie 1917:

Cui ne lăsați pe noi, moldovenii? De ce suntem rupți din coasta Moldovei și trăim pe celălalt mal al Nistrului? Frații noștri! Nu ne lăsați, nu ne lepădați și nu ne uitați! Și dacă ne veți uita, noi malul Nistrului îl vom săpa și vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!

Da, Toma Jalbă și românii de dincolo de Nistru au fost lăsați în afara granițelor României Mari, și au fost exterminați în mare parte, vezi Zdrobiți și uitați, românii transnistreni. Iar acest fenomen a început mult mai devreme față de cele prezentate în articol, în anii 1919-1922. Să vedem cum s-au petrecut lucrurile.

Basarabia fără Unirea cu România

Fără interbelicul românesc, Basarabia ar fi fost doar o anexă a Transnistriei, spunea cineva pe bună dreptate. Citind cele ce urmează, chiar vă puteți întreba dacă ar mai fi existat Basarabia, fără interbelicul românesc.

Situația tragică a provinciilor rusești la aceea vreme nu se datora numai urmărilor războiului mondial sau ale războiului civil în desfășurare, ci chiar directivelor conducerii bolșevice în frunte cu Lenin. Acesta, pentru a diminua criza din orașe, apărută și în urma naționalizării tutror intreprinderilor cu mai mult de cinci angajați (fapt care va duce la prăbușirea producției și a economiei, 90% din marile întreprinderi deveniseră de stat în 1919 în orașele controlate de bolșevici), ordonă rechiziționarea cerealelor și produselor agricole din zonele rurale. În acest scop se organizează detașamente de rechiziție, formate din gărzi roșii, miliții populare, armată, muncitori de la orașe etc. Aceștia luau toate alimentele găsite la țară, fără a lăsa ceva pentru hrana proprie a țăranului.

Să fie trimise imediat, cu cu rapiditate maximă, în județul Elețk, toate detașamentele alimentare, de recoltare și rechiziționare, cu maximum de batoze și utilaje pentru uscarea rapidă a pâinii. Să se dea sarcina ca județul să fie curățat de tot surplusul de pâine. Asta, probabil, va da câteva milioane de puduri de pâine.

Vladimir Ilici Lenin, către Comisarul Aprovizionării A.D. Țiuriupa, 5 august 1918

Rechiziția cerealelor și mijloacelor alimentare bineînțeles că nu s-a limitat la surplusuri, ci a fost luat tot ce a fost găsit, cei ce s-au opus au fost executați ca și dușmani ai poporului. A fost luată și hrana necesară țăranului, dar și cerealele de sămânță, astfel că recoltele viitoare au fost total compromise, adâncind fenomenul de foamete și în anii următori. Adevărul e că foametea din 1919-1923 a fost mult mai cumplită și mai întinsă decât cea din anii 30 din Ucraina, Holodomorul, localizată mai mult pe teritoriul ucrainean, dar mai puțin mediatizată.

Cadavre ale victimelor foametei din Rusia, foto Crucea Roșie

Referitor la această foamete, ca să puteți afla amplitudinea ei, vă recomand cartea lui Vadim Guzun intitulatăRusia înfometată (1919-1923) Acțiunea umanitară europeană. Documente din arhivele românești. În cele peste 660 de pagini sunt cuprinse 284 de documente oficiale ale vremii, precum și imagini. De această carte, respectiv de documentele prezentate, m-am folosit în unele descrieri și citate de mai jos.

Țăranii se opuneau cum puteau, ascundeau sau îngropau cerealele, uneori le dădeau foc, numai să nu le ia bolșevicii. Alteori se opuneau cu forța, având loc adevărate lupte, iar ulterior au izbucnit mari răscoale înăbușite în sânge de Armata Roșie. Doar în iulie-august 1918 au fost înregistrate peste 200 de revolte împotriva comandourilor de rechiziție ce scotoceau și confiscau toate alimentele ascunse. Într-un sat din regiunea Samara, unde detașamentul a jefuit și a executat sumar câțiva țărani, locuitorii i-au decapitat în somn pe cei 12 membri ai brigăzii de rechiziție și le-au înfipt capetele în pari la intrarea în sat, ca averisment. Trei săptămâni mai târziu, satul este bombardat și ras de pe fața pământului de Armata Roșie.

În 1918 au fost asasinați 200 de membri ai detașamentelor alimentare, în 1919 aproape 5000, iar în 1920 peste 8000. Dar a intervenit armata, alături de organizațiile paramilitare, care la rândul lor au făcut noi rechiziții. Răscoale extinse au loc în întreaga Rusie bolșevică, reprimate dur de Armata Roșie, care beneficia de rații speciale, prin grija liderilor comuniști.

Câteva exemple din satele locuite de români în stânga Nistrului, în Transnistria. Dacă nu era Unirea, am fi vorbit de stânga Prutului. În satul Ploti, județul Balta, a fost asasinat comisarul militar județean Ciorbă, în satul Pesciana, un grup de “bandiți” s-a răfuit cu 10 militari, în volostea Liubormirovski a fost ucis secretarul Coimtetului de Partid Baidacenko, în volostea Gandrabur activistul Iulin, în satul Pujaikovo, județul Balta, o bandă a pătruns în sediul școlii unde își desfășura activitatea comisia pentru impozite, l-a răpit și ucis pe președinte.

Prea puține date avem despre românii transnistreni morți de foame, nu ca rezultat al deportărilor sau execuțiilor în acea perioadă. Am sintetizat niște date cu imagini în articolul Zdrobiți și uitați, românii transnistreni. Cercetările din 1941, pe baza datelor luate de la locuitori, dacă în localitățile de pe malul Nistrului procentele par destul de reduse comparativ cu restul Rusiei (Tărnăuca 3,8%, Sukleia 4,25%, Kragași 3.08%) datorită apropierii de România de unde veneau alimente, în satul Batur, conform datelor medicului satului, Andrei Bărcuță, procentul celor morți de foame este de 51,3% (500 de morți în 1922 și 200 în 1932-3 în timpul Holodomorului). Asta se întâmpla într-o regiune, Ucraina, care în 1917 avea o cotă de exporturi de cereale pe piața europeană mai mare decât a restului Rusiei și a României luate la un loc (17,7% față de 8,85% și 7,98%).

Victimă a foametei 1922

Sunt imposibil de cuantificat victimele foametei din Rusia anilor 1919-1923. Oficiosul Pravda în 1921 admitea că foametea ar afecta în jur de 25 de milioane de suflete. Scopul a fost pentru a sensibiliza opinia publică occidentală pentru a oferi ajutor, fapt care ne spune despre gravitatea situației, din moment ce regimul sovietic își susținea permanent superioritatea. Un apel disperat, dar a cărui difuzare a fost interzisă de Lenin, face și Patriarhul Tihon al Bisericii Ortodoxe Ruse:

Hoiturile au devenit o delicatesă pentru populația lihnită de foame, dar nici acestea nu se găsesc. Peste tot se aud strigăte și gemete. S-a ajuns chiar la antropofagie. Din cele 13 milioane de oameni care mor de foame, numai 2 milioane au primit ajutor. Întindeți mâna și ajutați-i pe frații aflați în suferință!

În regiunea Samara, circa 700000 de persoane pieriseră de foame până în 1921, s-au înmulțit cazurile de canibalism și necrofagie.

Estimările de la 1 aprilie 1922, în al treilea an de foamete, dădeau următoarele cifre pentru Ucraina sovietică, număr de persoane afectate de foamete, pe gubernii:

Zaporojie 902900, Ekaterinoislav 708800, Donetsk 654700, Odessa 400000. La 1 iunie 1922: Zaporojie 948000, Ekaterinoislav 766000, Donetsk 1228700, Odessa 555000. La 1 august 1922: Zaporojie 948000 (74,6% din poulație), Ekaterinoislav 766000 (43,4%), Donetsk 756000 (22,8%), Odessa 555000 (28,6%).

Sunt date din arhivele sovietice. Să vedem ce zic datele OGPU, precursorul NKVD. În februarie 1923, în orașul Ekaterinoslav 47500 de înfometați, iar în orașul Odessa, 90000.

Mai trebuie să repet că, dacă nu exista 27 martie 1918, am fi avut astfel de statistici și pentru Chișinău, Cernăuți, Balta, Tighina sau Comrat?

Copii din orfelinatul din Saratov

 

Victime ale foametei în Donetsk. Foto comisia Nansen

 

Victime ale foametei în Donetsk. Foto comisia Nansen

Despre Odessa, o notă Poliției și Siguranței generale din 5 octombrie 1922 include o notă a comisarului special Udrea Constantin, aflat pe vasul Athanasie Theofanis ce a stat o vreme sechestrat în portul Odessa:

„Pe 15 aprilie a sosit în Odessa și s-a descărcat în magazii un vapor american cu alimente destinate pentru populația din interior. Cum populația din oraș aflase despre acest lucru, vreo 2500 de bărbați, femei și copii au atacat această magazie pentru a-și procura măcar ceva alimente, n-au putut fi opriți decât când autoritățile, servindu-se de două mitraliere, au omorât peste 600 de persoane și au rănit o mulțime.(…) Cât timp am stat acolo, am auzit salve de pușcă, aceasta mi-a atras atenția deoarece ele se auzeau regulat în aceeași direcție, în apropiere de niște fabrici ce erau lângă port. În mod indirect am aflat, prin marinarul basarabean, de la un soldat ce făcea santinelăpe vasul ce fusese capturat, că acolo este locul unde se execută prin împușcare cei judecați și condamnați de bolșevici.”

Donetsk, mamă cu fața umflată de foame

În lucrările sovietice apărute înainte de 1991, victimele foametei din anii 1919-1923 sunt estimate între 5 și 8 milioane, reprezentând circa 5-6% din populație, dar cauzele acestui flagel sunt puse exclusiv pe seama factorilor meteorologici, externi și a războiului, nefiind pusă nicio clipă problema politicii dezastruoase a conducerii sovietice. Totuși, extrapolând cifrele parțiale, din unele regiuni, citate mai sus, credem că cifra a fost intenționat micșorată, regimul comunist nu putea admite o cifră mai aproape de adevăr.

Din 1923 situația s-a mai ameliorat, deși în Ucraina va mai exista o răbufnire în 1925, în primul rând în urma măsurilor luate de guvern, care anulează rechizițiile forțate, instituind un sistem de impozit în produse, lăsând o parte din recoltă țăranului care capătă dreptul de a-și vinde partea lui. La asta se adaugă și ajutorul internațional care reușește să salveze o parte din populația care altfel ar fi fost condamnată. Lenin a înțeles că a greșit și a pus în aplicare planul NEP, noua politică economică, dar care va fi anulată de Stalin câțiva ani mai târziu, când începe colectivizarea agriculturii, cu rezultatele nefaste din anii următori. Lenin a înțeles prea târziu că a greșit, rezultatul fiind milioane de morți de foame. Stalin a făcut-o premeditat, rezultatul fiind alte milioane de morți, de foame, în Gulag sau în fața plutoanelor de execuție.

O mărturie mai presus de orice bănuială

Spuneam că de nevoie, autoritățile sovietice au acceptat, ba chiar au căutat, ajutorul internațional, în momentul în care le-a devenit clar că nu au cum să facă față situației și, mai mult, ar fi riscat să fie răsturnate de masa înfometaților. Sovieticii s-au folosit de personalitățile ruse, ca scriitorul Maxim Gorki, pentru a sensibiliza Occidentul fără a se implica în solicitarea de asistență, altfel gestul lor ar fi echivalat cu recunoașterea eșecului. Totuși, și reprezentanți ai guvernului încep să ceară ajutor străin, Cicerin, comisarul sovietic al Afacerilor Externe, în august 1921 trimite un expozeu al situației vorbind de 18 milioane de înfometați și spunând că va primi orice ajutor, din orice sursă.

Situația din Rusia sovietică nu avea cum să nu sensibilizeze opinia publică din țările imperialiste. La nivelul guvernelor, al Crucii Roșii internaționale se decide intervenția. Liga Națiunilor, precursorul ONU de mai târziu, ia atitudine prin Înaltul Comitet pentru Refugiați, aflat sub președinția unei mari personalități, exploratorul arctic Fridjof Nansen, conducătorul expediției Fram spre Polul Nord, iar ulterior acesteia un pasionat cercetător în biologie și oceanografie. Acest comitet împreună cu președintele său își făcuse un renume prin munca asiduă de repatriere a prizonierilor de război și a refugiaților dislocați în sângerosul conflict dintre 1914-1918, dar și din războiul greco-turc din 1919-1922, contribuind la schimbul de populație care a rezolvat problema refugiaților din ambele tabere. S-a implicat și în rezolvarea problemei refugiaților armeni victime ale genocidului din 1915, pentru înteaga sa activitate fiind laureat cu Premiul Nobel pentru Pace în 1922. Ei bine, acesta era omul care a preluat problema salvării a cât mai mulți oameni înfometați de pe cuprinsul Rusiei.

Pe lângă călătoriile prin țările europene pentru a solicita sprijin și ajutor, dar și pentru a strânge fonduri, el a întreprins studii la fața locului pentru a cunoaște situația și a lua măsurile necesare, a întreprins călătorii de documentare ]n mai multe regiuni, inclusiv sudul Ucrainei. Dau aici câteva spicuiri din rapoartele sale sau ale emisarilor săi asupra celor văzute la fața locului, unele traduse din limba franceză:

Samara, decembrie 1921:

„Mizeria depășește orice imaginație. În regiunea Dunaekului, care numără 915000 locuitori, 537000 nu au ce să mănânce. În timpul lunilor septembrie, octombrie și noiembrie au avut loc 30405 decese. Mortalitatea crește încontinuu și, până la primăvară, cele 2/3 ale populației vor fi pierit, dacă nu se trimit ajutoare imediate. În oraș, la fiecare pas, se găsesc numeroase cadavre pe străzi. Am văzut eu însumi, pe drum, un cadavru sfâșiat de câini. Am văzut, într-un cimitir, un morman de aproape 45 de cadavre fără haine, acestea fiindu-le luate de oameni…”  

Victime ale foametei în Herson

Victime ale foametei în Herson

Transmis din Moscova în noiembrie și decembrie 1921:

„Între 20 și 30 de milioane de ființe umane suferă de foame și 10 milioane dintre ei sunt amenințați de perspectiva morții prin inaniție. Populații întregi din Rusia centrală sunt pe punctul dispariției. (…) Rapoartele ce le primesc în acest moment din Saratov, Samara, Simbirsk, Kazan și mai ales Ufa, Oremburg sau Republica Kirghiză, fac un tablou groaznic al ravagiilor foametei. În cele mai multe cazuri, ajutorul trebuie dus în satele depărtate de stațiile de cale ferată, locuitorii acestora nefiind capabili să facă efortul de a se deplasa. (…) Este absolut necesar să fie trimis grâul pentru semănăturile de primăvară, pentru care câmpurile sunt pregătite, dar nu mai există semințe.”

31 ianuarie 1922, Oremburg, Republica Bașchiră:

„Foametea a atins un asemenea grad încât a dus la crime, părinți devorându-și copii. Pot cita cazuri a căror autenticitate e sigură. În satul Tuliakova, comuna Ardolanovski, cantonul Iarmatenski, un bărbat pe nume Tuvhatulla Hallin a mâncat cadavrul fratelui său Halibulla, în vârstă de 28 de ani. O femeie din același sat, Housna, și-a mâncat doi dintre copii, un băiat Dom Mariam și o fată Mennah Meta. Un bărbat pe nume Ahsam, din același sat, și-a devorat fiica, Shamsiamalla. Foametea a atins punctul culminant și se poate vorbi despre cazuri oribile de canibalism zilnice în tot districtul Gorny ce ține de biroul din Orenburg.”

Discurs Fr. Nansen la Liga Națiunilor, februarie 1922:

„Foametea din Rusia este foametea cea mai cumplită înregistrată în istoria lumii. Au mai fost mari fenomene de acest gen în regiunile cele mai sărace din India și China. Dar aceasta a izbucnit în regiunile cele mai prospere și mai bogate în cereale din Europa. Este cumplită, incomparabil mai groaznică decât tot ce aș fi putut crede până acum. Situația depășeșete previziunile mele cele mai pesimiste.

Zona afectată este mult mai întinsă decât am prevăzut, și nu este locuită de 15 milioane de suflete, cum am crezut, ci de mai bine de 33 de milioane, dintre care minim 19 milioane sunt direct și serios amenințați de a muri de foame, și din care mai multe milioane sunt deja condamnați. Dar, ar fi mai puțin de 10 milioane de vieți care ar mai putea fi salvate…

Fetiță înfometată, Buguruslan, 1921

Raport al d-lui Gorovin, reprezentant al d-lui Nansen, în urma anchetei efectuate la sfârșitul lui ianuarie 1922 în regiunile Samara, Saratov și Buluzuk. A fost însoțit de Sir Benjamin Robertson, comisar britanic, și de dr. Pardo, care va muri de tifos.

„Situația e de un tragism indescriptibil, este dificil de înțeles imensitatea problemelor fără a fi acolo. (…) Sute de sate pierdute în nămeți, fără niciun fel de hrană. (…) Războiul civil a avut ca efect grele rechiziții ale guvernului, din recolta precedentă dispărând totul. Țăranii au ajuns în pragul iernii fără nicio rezervă. (…) Multe sate sunt total abandonate, iar în cele care le-am vizitat, am constatat o diminuare a populației cu 20% față de septembrie 1921. Locuitorii rămași în viață trăiesc exclusiv din ajutoarele guvernului sau din asistența străină. Împinși de foame, ei consumă iarbă și materii improprii alimentației. Rațiile guvernamentale au salvat de la moarte cam o zecime din populație, ajutorul străin se concentrează spre salvarea copiilor, dar și în acest domeniu, nu reușesc la mai mult de o treime din necesar. 70% din populația de șase milioane de locuitori ai acestor două provincii este condamnată la moarte în cazul în care ajutoare suplimentare nu sunt imediat trimise. În toate satele prin care am trecut, am văzut familii întreg stingându-se puțin câte puțin, majoritatea locuitorilor sunt extrem de slăbiți.(…) Am văzut noi înșine, în orașul Buzuluk, cadavrele oamenilor morți de foame întinse pe străzi, copii agonizând. Agravarea situației este foarte probabilă dacă nu se sporesc ajutoarele și nu se rezolvă problemele de transport.”

Morți de foame, Buzuluk, 1922

M. Kogan, reprezentant al Crucii Roșii ucrainene, scrisoare din Odessa, 4 decembrie 1921, despre situația copiilor orfani ai foametei din oraș:

„Toți copii din oraș suferă. Mulți din acești nefericiți sunt abrutizați de foame până în pragul sinuciderii. Se găsesc peste tot atât de mulți orfani, cărora părinții le-au dat ultimele rezerve înainte de a muri. Foarte curând, moartea de foame a părinților i-a lăsat pe acești copii fără niciun sprijin. Aceștia sunt internați în orfelinate despre care reprezentanții Crucii Roșii internaționale spun că sunt într-o stare deplorabilă. Dar ce se poate face când hrana, încălzirea și hainele lipsesc cu desăvârșire? La cei 12632 copii internați în orfelinatele din Odessa urmează să li se adauge în scurt timp încă 15000 porniți din regiunile învecinate afectate de foamete. Cei porniți de pe Volga sunt într-o stare deplorabilă, trenurile opresc în fiecare stație pentru a descărca copii morți pe drum de foame și frig.”

Raport al deplasarii în anchetă economică în Ucraina a dl. Jean de Lubersac, expert economic al dr. Nansen, iunie 1922. Acesta trece frontiera polono-ucraineană pe la Zdolbounovo, unde se îngrămădiseră o mulțime de refugiați ce susțineau că sunt polonezi pentru a fi lăsați să treacă în Polonia. Am văzut în gară mulți morți, femei și copii, și multe persoane contaminate fără îndoială de tifos exantematic. Acești bolnavi, acoperiți de paraziți, propagă boala mai cu seamă la cei ce trec prin gară. Relatarea continuă cu călătoria spre Odessa.

„Toate gările între Harkov și Odessa prezintă același spectacol înspăimântător. Pretutindeni bolile, foametea și moartea. Totuși, gara din Kremenciug merită o mențiune specială, ce depășește ororile tuturor scenelor de văzute până atunci. Oamenii întinși în gară au picioarele atât de umflate încât se pune întrebarea dacă aparțin cu adevărat unor ființe umane. Brațele descărnate ale acestor nenorociți nu mai au decât piele și os. Linia albă a dinților taie pe la mijloc figurile de muribunzi. Un copil m-a impresionat deosebit. De vreo cinci ani, părea un bătrân ce se târa pe genunchi, nu putea umbla, deoarece picioarele sale nu erau altceva decât răni acoperite de sânge închegat. Toți acești  toate gunoaiele abandonate în gară.

În Odessa, situația era mai bună în zona centrală, unde își desfășurau activitatea comisiile internaționale de ajutor. Dar spre periferii, curțile bisericilor sunt pline de oameni întinși la pământ, muribunzi în așteptarea sfârșitului. Suferințele le sunt groaznice, iar gemetele lor înspăimântătoare umplu orașul. Le trebuie cinci zile mașinilor ce cară morții să-și îndeplinească misiunea în tot orașul. Fiecare dintre aceste transporturi duce între 400 și 450 de cadavre. Una din consecințele nefaste din punct de vedere al igienei este faptul că morții ajung să rămână pe străzi și 4-5 zile, înainte de a fi adunați și transportați la gropile comune în care sunt aruncați după ce sunt dezbrăcați de haine. Se pot vedea cadavre parțial mâncate de șobolani. Altele sunt devorate de nenorociții torturați de foame și care nu ezită să mănânce aceste corpuri umane în descompunere.”

Situația generală în Ucraina:

„Toată partea meridională a Ucrainei, la sud de Harkov, este într-o stare de foamete înspăimântătoare. Multe sate au pierdut și 85% din populație. În aceste întregi regiuni, copii nu pot ieși pe stradă de frică să nu fie mâncați. Cazurile de antropofagie sunt nenumărate și s-a renunțat a mai fi menționate. Se citează un caz de troc monstruos, un copil în schimbul a patru kilograme de pâine. Părinții, împinși de mizerie, sacrifică unul dintre copii pentru a le putea da ceva să mănânce celorlalți. Aceste cazuri sunt cunoscute, verificate și controlate de persoane demne de crezare. Crimeea este într-o stare de mizerie indescriptibilă. Din cei 800000 de locuitori, 500000 suferă de foame și 300000 vor muri înainte de noua recoltă.”

Cred că sunt suficiente exemple, dacă doriți  mai multe, consultați cartea citată mai sus, a lui Vadim Guzun.

Recunoștință

Comisarii, soldații Armatei Roșii aveau parte de tratament preferențial pentru a li se asigura loialitatea, iar permanent comunicatele oficiale dădeau vina pentru situația grea pe imperialiștii lacomi, asupra cărora soldații clasei muncitoare trebuiau să năvălească pentru a le lua alimentele necesare sovieticilor. Primele vizate sunt, desigur, România și Polonia. Majoritatea rapoartelor Poliției și Siguranței din Basarabia spun despre concentrările de trupe și pregătirile de atac ale bolșevicilor peste Nistru, singura cale de a-și procura cereale fiind ideea de a fi luate cu forța din Basarabia și România. La sosirea lui Troțki la Odessa, în vara lui 1921, se pune în circulație zvonul că foametea va determina pe bolșevici să declare război României și să intre în Basarabia.

Cum se pot explica atacurile permanente, luptele pe graniță, incursiunile bandelor bolșevice peste Nistru, în Basarabia între 1919 și 1924, culminând cu Tatar-Bunar?

Regiunea de frontieră cu România declarată zonă de război, concentrări de trupe, uneori chiar și 50000 de soldați masați pe frontieră (15 divizii de infanterie și 4 de cavalerie). Dar acțiunile teroriste prin agenți infiltrați ce atacau populația, provocau deraieri de trenuri, împușcau oficiali români în întreaga Basarabie? Concentrările de trupe pe Nistru, permanentele încălcări ale frontierei, persecuția populației românești care se refugiază cu miile în Basarabia, numai în iulie 1920 fiind vorba de peste o mie de români, bărbați, femei și copii trecuți peste Nistru. Mai multe în Zdrobiți și uitați, românii transnistreni.

Chiar cu situația internă gravă, Rusia sovietică continuă atacurile și provocările  peste Nistru, culminând cu Tatar-Bunar,  vezi mai multe în Lupte antibolșevice după Unire. Cu toate acestea, la solicitarea Crucii Roșii de la Berna și a Înaltului Comitet pentru Refugiați al Ligii Națiunilor, a președintelui acestui comitet, exploratorul norvegian Fridjof Nansen, laureat al premiului Nobel pentru pace în 1922, pentru activitatea sa de repatriere a refugiaților și prizonierilor de război precum și pentru activitatea de strângere și trimitere de ajutoare pentru înfometații din patria Sovietelor, România se implică trimițând alimente, cereale, susținând cantine pe teritoriul transnistrean, permițând folosirea porturilor și căilor sale ferate pentru transportul ajutoarelor destinate înfometaților sovietici. Spre exemplu, adresa Ministerului de Interne nr 27735/1922:Comisia însărcinată cu ajutorarea populației din Rusia a luat inițiativa înființării de cantine în mai multe puncte de pe malul stâng al Nistrului pentru hrănirea copiilor înfometați, și anume: o cantină pentru 500 de copii la Tiraspol, alta la fel la Moghilev, alta la fel în Dubăsari, și două sau trei în regiunea Râbnița-Kamenca pentru un număr total de 1000 de copii. Urmează în amănunt cantitățile de alimente necesare săptămânal pentru funcționarea acestor cantine.

Telegrama care anunță decizia guvernului român de a participa la acțiunea umanitară în favoarea Rusiei sovietice, 19 august 1921

Telegrama care anunță decizia guvernului român de a participa la acțiunea umanitară în favoarea Rusiei sovietice, 19 august 1921

În acel an au fost sute de acțiuni teroriste bolșevice în Basarabia, susținute de guvernul sovietic

Asta cu toate că statul român avea de întreținut mii de refugiați fugiți din Rusia sovietică, inclusiv hatmanul Mahno s-a refugiat în România. Totuși, România s-a implicat și a trimis ajutor alimentar pentru a salva oamenii amenințați cu pieirea prin înfomatare.

O dovedesc documentele, dar și scrisorile de mulțumire, inclusiv din partea Înaltului Comisar Fridjof Nansen.

Scrisoarea de mulțumire a Înaltului Comisar F. Nansen către guvernul român pentru implicarea în ajutorarea victimelor foametei din Rusia sovietică 

Răsplata și recunoștința sovietelor?

Tezaurul românesc depus la Moscova jefuit, atacuri militare în continuare, dușmănie pe față, terorism, apoi raptul din 1940. Iar printre soldații Armatei Roșii ce au intrat în Basarabia și în nordul Bucovinei în 1940 s-au aflat și cei a căror viață, copii find, le-a fost salvată și de ajutoarele alimentare românești în anii foametei 1919-1923.

Naivi moldoveniști, încă mai credeți că Rusia sovietică ar fi lăsat liberă și independentă mica Basarabie, dacă ea nu s-ar fi unit cu România? Ați uitat oare faptul că, după înghițirea voastră în Uniunea Sovietică în 1945, comuniștii v-au și fericit cu o foamete în 1946-1947, poate tocmai fiindcă le-ați pierdut pe cele din 1919-1923 și 1931-1933? Și nu ați avut parte de ororile primelor două tocmai fiindcă ați fost în cadrul statului român, care v-a ocrotit și apărat! Și drept mulțumire, un deputat al vostru rupe harta țării care i-a ocrotit bunicii și părinții să nu moară de foame, să nu treacă prin cumplitele clipe în care, înnebuniți de foame, să decidă să-și devoreze copii! Altfel, poate nici el, acel individ, nu ar fi existat astăzi, să poată să facă un astfel de gest!  – Cristian Negrea

Vezi articol Video: Gest extrem antiromânesc! Harta României Mari ruptă în Parlamentul R. Moldova de antiromânul Vlad Bătrîncea – deputat socialist

 

Publicat de Cristian Negrearomaniabreakingnews.ro

 

,

MOTTO: Inima îmi bate când auz rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Ștefan cel Mare, lui Mihai Viteazu, da, domnii mei! Și nu mă rușinez a zice că acești bărbați, pentru mine, sunt mai mult decât Alexandru cel Mare, decât Annibal, decât Ceasar, aceștia sunt eroii lumii, în loc de cei dintâi sunt eroii patriei mele! Pentru mine bătălia de Răsboieni are mai mare interes decât lupta de la Termopile, și isbânzile de la Racova și de la Călugăreni îmi par mai strălucite decât acelea de la Maraton și de la Salamina, pentru că sunt câștigate de români!

Mihail Kogălniceanu – Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie națională 
la Academia Mihăileană, 24 noiembrie 1843

E suficient să ne uităm în jur, toate popoarele își studiază istoria, dar și istoria militară, atât a lor, cât și a lumii întregi, este o muncă și o dovadă că alții sunt interesați. Dar noi? Și noi suntem interesați, dar încă nu avem suficiente mijloace de informare asupra părții care ne interesează în primul rând, istoria noastră militară. Acest gol dorim să-l umplem prin această revistă, în care veți găsi mari bătălii din istoria noastră analizate în amănunt, date despre gânditorii noștri militari, despre mari generali sau comandanți de oști, despre arme fabricate în România, precum și aspecte geopolitice actuale, de spionaj sau colaterale. Istoria militară universală este și ea bine reprezentată, cu aspecte și influențe asupra evenimentelor istorice majore, inclusiv asupra istoriei noastre naționale.

Cristian Negrea – Redactor sef

Tactica și Strategia

Revista „TACTICA SI STRATEGIA” este o publicatie trimestriala a Editurii Marist. Incepand de vineri, 5 septembrie 2014, aceasta este disponibila prin reteaua Innmedio. „Tactica si Strategia” isi doreste sa fie o revista dedicata in primul rand cititorilor ei, tuturor celor interesati de istoria militara romaneasca si universala.

Acest prim numar al revistei este dedicat celor care au facut si fac parte din arma vanatorilor de munte, care in aproape 100 de ani de existenta s-a dovedit a fi una de elita in armata romana.

Am fost întrebat de multă lume de ce nu mai scriu noi articole pe blog, care e motivul dispariției mele subite din mediul bloggerilor. Ei bine, astăzi pot răspunde argumentat la această întrebare, explicând și motivul. Acesta este deja disponibil în rețeaua Inmedio, chioșcurile roșii din Mall-uri sau supermarketuri. Este primul număr al revistei de istorie militară românească și internațională intitulate Tactica și Strategia, 96 de pagini full color, cu o grafică deosebită, pe o hârtie de calitate superioară, care va apărea (dacă are succes) trimestrial.

Principalele lupte, conflicte militare, bătălii, prezentate imparțial, cu hărți, imagini și documente, memorii ale participanților fac din această apariție unică în peisajul media românesc tabloidizat peste măsură poate cea mai bună revistă de istorie militară apărută la noi în țară.

Coperta primului număr

După cum se vede din prezentare, acest număr inaugural este dedicat Vânătorilor de Munte din armata română, acești bravi eroi care au fost și mai sunt mândria armatei noastre în cele două războaie mondiale, dar și în ziua de astăzi. Aici am beneficiat de expertiza celui mai important expert în domeniu, col (r) Gheorghe Suman, autor a peste cincisprezece cărți pe acest subiect și a peste treizeci de lucrări de specialitate, căruia îi mulțumim și pe această cale.  Dar revista este mult mai variată, pe lângă tema principală se pot studia și alte aspecte, bătălii, comandanți de oști, tehnică militară, aspecte geopolitice sau de actualitate, personalități care au influențat istoria noastră și mondială din punct de vedere militar. Iată sumarul mai jos:

 Sumarul primului număr

Nu este o glumă, după cum veți putea citi în editorialul de mai jos, nicio istorie a științelor nu a influențat mai mult istoria universala ca și istoria militară, de aceea e nevoie ca să o cunoaștem și să o aplicăm, având în vedere vremurile care le trăim.

De ce ar fi nevoie de o nouă revistă de istorie militară? Care este scopul demersului nostru cu noua noastră revistă? Ei bine, considerăm că astăzi, în vremurile care le trăim, în care se pare că poporul român și-a pierdut busola și reperele, o revistă de acest gen este mai mult decât bine venită, este chiar necesară. Este important de știut, de aflat istoria noastră adevărată, mai mult ca oricând, deoarece pe baza binecunoscutului dicton Cine nu cunoaște istoria riscă să o repete, românii nu numai că și-au uitat istoria, dar chiar cei care vor să afle adevărul sunt asaltați continuu de fel de fel de versiuni ale anumitor evenimente din care cu greu poți discerne ce este adevărat și ce este inventat sau falsificat, de multe ori cu bună știință.
Dar istoria militară? Să ne amintim ce spuneau istoricii militari de pe vremuri, ca de pildă căpitanul Trofin Gheorghe Ion în introducerea sa la o lucrare despre istoria militară a lumii apărută în 1933:

„Istoria este făurită de fapte, din fapte s-au tras mereu învățăminte, iar învățămintele s-au experimentat, s-au verificat mereu în lungul șir al anilor, până s-a ajuns la adevărate principii cu forță de lege, care stau la baza întregii activități omenești. Toate ramurile de activitate omenească, toate științele au suferit în decursul timpului o evoluție, deci fiecare dintre ele au o istorie.
Niciuna din științe, sau mai bine zis, niciuna din istoriile științelor, nu pare să fie mai înrudită cu istoria universală ca istoria militară. Războaiele formează canevasul pe care s-a brodat și pe care s-a edificat întreaga istorie universală și tot ele marchează, în general, punctele din scara grafică a evoluției tuturor popoarelor. Deci un tratat de istorie universală, în care să nu se vorbească de războaie, este o poveste fără eroi. Istoria faptelor militare mergând paralel și mână în mână cu istoria celorlalte ramuri de activitate socială, fără îndoială că face parte din istoria universală și nu poate fi concepută separat.”

Da, are perfectă dreptate, fiecare eveniment militar este rezultatul unor aspecte istorice și a avut consecințe istorice, dar reciproca nu este neapărat valabilă. La fel și în cazul istoriei noastre, ea nu face excepție. Ori, pentru a înțelege istoria noastră, a românilor, nu putem face abstracție de istoria noastră militară, mai ales că românii s-au aflat și se află într-o zonă de întâlnire a culturilor și civilizațiilor, predispusă din start la evenimente militare importante. Fiind în calea tuturor răutăților, vorba cronicarului Grigore Ureche, este o minune că mai avem un steag căruia să ne închinăm, spunea Nicolae Iorga. Ori, acest lucru nu ar fi fost posibil dacă nu am fi avut capacitate de luptă, ori istoria militară a românilor este chiar subiectul acestei reviste. Dar nu numai a românilor, ci a întregii planete, deoarece istoria nu este izolată, separată, este universală și are influențe pe toate meridianele.

Referitor la titlu, poate nu este suficient de sugestiv sau incitant, dar este cât se poate de valabil. Să recurgem din nou la scrierile înaintașilor noștri, generalul Constantin Christescu, eroul uitat de la Mărășești. Între strategie și tactică nu există o limită de demarcație, domeniile sunt vecine, însă calcă unul peste altul și de multe ori se suprapun cu totul. Ori, ca să câștige o bătălie și un război, un comandant trebuia să le stăpânească bine pe ambele. Iar despre astfel de bătălii și de războaie va fi vorba în revista noastră, care încearcă să aducă în fața cititorului român multe aspecte mai puțin cunoscute, analize pertinente, pe înțelesul tuturor, ale bătăliilor și războaielor din istoria noastră, dar și din istoria lumii, pentru a învăța din trecut și a fi pregătiți pentru viitor. E suficient să ne uităm în jur, toate popoarele își studiază istoria, dar și istoria militară, atât a lor, cât și a lumii întregi, este o muncă și o dovadă că alții sunt interesați. Dar noi? Și noi suntem interesați, dar încă nu avem suficiente mijloace de informare asupra părții care ne interesează în primul rând, istoria noastră militară. Acest gol dorim să-l umplem prin această revistă, în care veți găsi mari bătălii din istoria noastră analizate în amănunt, date despre gânditorii noștri militari, despre mari generali sau comandanți de oști, despre arme fabricate în România, precum și aspecte geopolitice actuale, de spionaj sau colaterale. Istoria militară universală este și ea bine reprezentată, cu aspecte și influențe asupra evenimentelor istorice majore, inclusiv asupra istoriei noastre naționale. Până la urmă, Tactica și Strategia își dorește să fie o revistă dedicată în primul rând cititorilor ei, de aceea este a voastră, a tuturor celor care sunt interesați de istoria militară românească și universală. Citiți-o și recomandați-o!

Vreau să mulțumesc tuturor distinșilor autori, redactorilor, editurii, colaboratorilor și celor care au fost alături de acest proiect cu gândul și cu fapta, oameni adevărați fără de care această revistă ar fi rămas poate un o idee utopică din categoria Ce bine ar fi fost dacă…  Dar, cu toții suntem conștienți că lupta de abia începe, e primul număr, ca să fie și al doilea, e nevoie de aportul cititorilor, care să o aprecieze și să o cumpere. Fără ei, revista nu poate exista. Am ajuns la momentul judecății cititorilor, care vor decide ei înșiși dacă această revistă merită să își continue apariția sau nu.

 

Tactica și Strategia:

Poate fi procurată din rețeaua Inmedio sau online de aici.

 

www.tacticasistrategia.ro

 tacticasistrategia@gmail.com

Cristian Negrea

Redactor R.B.N. Press

,

Toată lumea se întreabă acum ce mișcare va face Putin mai departe. Sunt fel de fel de supoziții, dar adevărul este că Putin va lovi unde nu se așteaptă nimeni. Și va lovi în așa fel încât nimeni nu va fi pregătit pentru următoarea lui mișcare, din nou lumea întreagă va fi prinsă pe picior greșit. Vă voi spune unde și cum, dar și ce măsuri vor trebui luate obligatoriu de România și Moldova pentru a atenua următoarea lovitură a lui Putin.

Ucraina și Crimeea

Am expus în articolul anterior  (Ce face PUTIN de acum înainte? ANALIZA NOILOR SCHIMBĂRI ALE RAPORTULUI DE FORȚE ÎN MAREA NEAGRĂ!) motivele care îl vor face pe Vladimir Putin să se oprească după anexarea Crimeii. Am explicat chestiunile strategice, creșterea capabilităților NATO în țările partenere ca răspuns față de o posibilă escaladare militară în regiune, prezența portavionului George H. Bush în apropiere tocmai pentru a descuraja viitoarele posibile tendințe expansioniste ale Rusiei. Toate sunt acolo și există, portavionul este în zonă, distrugătorul USS Truxtun face exerciții cu marina română și bulgară, americanii au trimis 12 avioane F-16 în Polonia și 5 în țările baltice ca răspuns la exercițiile militare ruse în Marea Baltică, totul pare să ajungă la un punct de echilibru care să lase loc negocierilor. În sensul că Rusia nu are cum să meargă mai departe pe calea care a deschis-o fără să aibă parte de o reacție militară a NATO, mult mai bine poziționată strategic în acest punct. În sensul că orice mișcare ofensivă viitoare a Rusiei devine foarte riscantă deoarece NATO are posibilități și capabilități superioare în regiune care să o poată contracara punând armata rusă într-o poziție inferioară chiar înainte de a deschide focul.

Am și scris în articolul citat: Conflictele din ziua de azi care ajung să opună mari puteri, care nu vor să ajungă la confruntare directă, strategia este asemănătoare unui joc de șah între marii maeștri. Îmi mut tura înainte, dar dacă e amenințată de regină sau de un cal, mă opresc sau dau înapoi. Gândesc altă mutare, unde adversarul are piesele neprotejate. Nu îi iau piesele, mut să obțin poziția cea mai avantajoasă fără să îi iau vreo piesă, fiindcă dacă iau vreo piesă, respectiv deschid focul, iese război. Totul e o mișcare strategică pe punctele slabe ale adversarului, niciunul dintre noi nu dorește deschiderea focului, dar se poziționează în așa fel, încât dacă se ajunge în situația de a deschide focul, să fiu în avantaj maxim. Adversarul vede că sunt în avantaj, și atunci renunță, face un pas înapoi. 

Așa s-a întâmplat și aici, după cum vorbeam. Dar lucrurile au evoluat pe mai multe planuri. În primul rând, armata ucraineană s-a predat fără luptă, este ceva de domeniul ridicolului. Am expus și aici, în articolul(CRIMEEA A CĂZUT ! Analiza invaziei pas cu pas…), desfășurarea operațiunilor de ocupare a Crimeii fără ca armata ucraineană să riposteze cumva. Este absurd ca o forță militară străină să îți ocupe teritoriul tău recunoscut de ONU fără să tragi un foc de armă! Noi am cedat Basarabia și nordul Bucovinei în urma unui ultimatum, dar și în acele condiții au avut loc conflicte militare locale, cu morți și răniți. Dar armata ucraineană ce scuză are? Nu a primit ordin, desigur. Dar atunci cine e vinovat de pierderea unui teritoriu din statul ucrainean, fără luptă? Desigur, noua putere de la Kiev care nu a avut suficient curaj să dea ordin forțelor armate să-și apere țara! Numai așa a fost posibilă ocuparea Crimeii fără luptă, fără un foc de armă! Vezi  CRIMEEA A CĂZUT ! Analiza invaziei pas cu pas… ca să înțelegi în ce mod a influențat slaba conducere politică decizia militară în peninsula Crimeea, dar și cum ar putea să meargă mai departe lucrurile.

Situația a ajuns de râsul lumii! Nu numai, de râsul curcilor! Este capturat comandantul flotei ucrainene, al doilea, deoarece primul a trecut de partea Rusiei. Guvernul de la Kiev dă un ultimatum de trei ore ca să fie eliberat. Ori, după expirarea ultimatumului, guvernul de la Kiev decide retragerea tuturor forțelor armate ucrainene din Crimeea! Să te tăvălești de râs, nu alta! Adică dai un ultimatum, ceea ce înseamnă că după ce expiră acesta vei lua măsuri dure, și când acolo, tu te retragi din poveste. E culmea absurdului! E ca și cum moldovenii ar da un ultimatum transnistrenilor să plece acasă, iar dacă ei nu o fac la expirarea ultimatumului, pleacă ei din zonă și le lasă cale liberă până la Chișinău! Absurdul absurdului!

Ori, în acest moment, și NATO își pune anumite întrebări. În sensul în care alianța NATO nu este obligată să intre în război decât atunci când una din țările membre este atacată. Dar Ucraina nu este țară NATO, deși ar fi fost pe aproape să se aproprie de NATO la Summitul de la București din 2008. Deci NATO nu poate interveni dacă Ucraina este agresată, dar poate face ceva în acest caz, deoarece nu vrea ca acest lucru să se întâmple. Își sporește prezența militară în regiune pentru a da un semnal Rusiei, îi dă de înțeles că capabilitățile NATO din regiune îi sunt superioare prin apariția în regiune a portavionului George H Bush, precum și a avioanelor din Polonia și Lituania, dar în toată dezvoltarea militară din regiune există o mare problemă. Una imensă care îl face pe Putin să facă un pas înainte.

Și aceasta este faptul că ucrainenii nu luptă. Nu au ordin sau li se interzice asta, indiferent, ei nu se bat pentru țara lor.

Dacă, să presupunem, că România ar fi agresată în același mod în Harghita și Covasna, să zicem că ar fi apărut niște trăgători necunoscuți care ar fi ocupat punctele cheie, ar fi avut loc niște manifestații de stradă, unitățile armatei române din zonă s-ar fi retras fără luptă? Am fi țipat și protestat, și ne-am fi retras, urlând că ni s-a încălcat dreptul recunoscut de ONU? Fără un foc de armă? Cam asta e situația printr-o comparație simplificată cu Ucraina. Ori, dacă ucrainenii nu luptă, de ce ar lupta NATO pentru ei? De ce un militar român, membru NATO, și-ar risca viața, dacă militarii ucraineni nu își riscă viața pentru țara lor? De ce nu se bat pentru țara lor? Așteaptă să o facă NATO?

Aceasta e întrebarea!

Și răspunsul la această întrebare îl poate face pe Putin să meargă mai departe. Atitudinea ucrainenilor îl încurajează pe Putin să meargă mai departe. Dar cât de departe?

Cât vrea Putin?

E simplu, a spus-o și a recunoscut asta, el vrea refacerea Uniunii Sovietice, despre destrămarea acesteia cu gura lui a spus că este cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX. Dacă nu era de ajuns, vedeți discursul lui din parlamentul rus cu ocazia anexării Crimeii la Rusia.

Spunând că rușii sunt printre cele mai divizate popoare de pe glob, dacă nu cel mai divizat, iar alipirea Crimeii la Rusia repară injustiția din 1954, ne duce cu gândul că nu se va opri aici, deoarece Rusia ar mai putea avea pretenții și asupra altor regiuni în care trăiesc etnici ruși. Vorbim aici nu numai de partea estică a Ucrainei, dar chiar de Țările Baltice, de Transnistria, dar și de nordul Kazahstanului, de pildă. Și multe altele. Până și declarațiile de la Kremlin anterioare anexării Crimeii ne pun mari semne de întrebare. Până anul acesta, Rusia vorbea de protejarea etnicilor ruși care trăiesc în alte state, așa și-a justificat incursiunea din Georgia din 2008. Dar acum auzim vorbindu-se de protejarea vorbitorilor de limbă rusă, o schimbare foarte importantă de discurs.

Adică Rusia va putea interveni militar nu numai pentru etnicii ruși, ci și pentru vorbitorii de rusă!

Majoritatea moldovenilor vorbesc limba rusă ca și o a doua limbă, asta înseamnă că Rusia își va trimite tancurile să îi apere de nonvorbitorii de rusă?

Păi, după această concepție, de ce nu ne-am trimite și noi armata în Italia sau Spania să-i apărăm pe vorbitorii de limba română? Sau chiar și în Canada, Australia sau Noua Zeelandă! Și americanii ăștia, ce idioți! Au trebuit să intre în Irak ca să caute arme de distrugere în masă, dar nu era mai simplu după noua doctrină a Rusiei? Trebuiau să meargă să-i apere pe vorbitorii de limbă engleză, în mod sigur erau câțiva irakieni care cunoșteau această limbă!

Lăsând gluma la o parte, observăm faptul că Rusia consideră anexarea Crimeii doar un început, dând de înțeles că și alte mișcări de acest tip vor continua în viitorul apropiat. Chiar foarte apropiat. La ora actuală, majoritatea analiștilor militari se întrec în a ghici următoarea mișcare ofensivă a Rusiei.

Unde va lovi Rusia?

Unde nu se așteaptă nimeni, desigur. Am vorbit și am descris în articolul precedent (Ce face PUTIN de acum înainte? ANALIZA NOILOR SCHIMBĂRI ALE RAPORTULUI DE FORȚE ÎN MAREA NEAGRĂ!) despre strategia Rusiei de disimulare, de mascare a următoarei lovituri. Așa a făcut și în 2008 în cazul Georgiei, așa a făcut și în prezent. Și face la fel. Amenință în stânga, lovește în dreapta. Își agită brațul drept, apoi lovește cu cel stâng pentru a-ți surprinde și nimici adversarul. Toată strategia militară se bazează pe disimulare, iar asta a făcut Rusia cu succes.

Ce face Rusia acum? Concentrează trupe pe granița estică a Ucrainei, gata de atac. E normal, estul Ucrainei este o zonă cu preponderență de populație rusofonă, s-a inițiat deja la începutul lunii o mișcarea asemănătoare cu cea din Crimeea (manifestări pro-ruse în principalele orașe, arborările drapelelor ruse pe clădirile oficiale, mai trebuiau să apară mascații care să le ocupe), oprită după întărirea NATO din vecinătate. Dar lucrurile au evoluat pozitiv pentru Rusia, armata ucraineană nu s-a luptat, ba chiar a evacuat Crimeea cu coada între picioare, totul s-a rezolvat foarte simplu și prea ușor pentru Rusia. Practic e vorba de o încurajare pentru acțiuni viitoare.

Rusia își concentrează trupele pe granița estică a Ucrainei, dar și ucrainenii fac la fel, ca o reacție de răspuns. Declară sus și tare că nu vor permite ca același lucru să se petreacă în estul Ucrainei cum s-a petrecut în Crimeea. Că vor lupta, că se vor bate pentru țara lor. De la bun început aceste declarații sunt discutabile, din moment ce nu au făcut acest lucru în Crimeea, care era a lor după toate normele internaționale, recunoscute chiar de Rusia prin Protocolul de la Budapesta din 1994 în care Rusia le garanta granițele. Dar să mergem mai departe, asistăm la o concentrare de trupe pe ambele părți ale graniței de est ruso-ucrainene. Majoritatea analiștilor se grăbesc să spună că acolo va lovi Rusia. Greșeală!

Trupele ucrainene sunt concentrate pe granița de est, plus altele care sunt pe poziții la intrarea în Crimeea. Atunci care e logica militară, unde ar trebui să lovești? Desigur, în punctul cel mai slab. Și care este acesta? Vestul Ucrainei, acolo unde e Transnistria. Forțele ruse din Transnistria au fost întărite în ultima vreme, făcându-i pe mulți să se teamă de o invazie spre Chișinău. Nu, nu va fi spre Chișinău, Moldova va fi următoarea țintă doar după terminarea Ucrainei. Rușii știu că e greu să duci o luptă pe mai multe fronturi. Așa că le vor lua pe rând, în timp ce Occidentul va sta cu mâinile legate fără să știe cum va putea interveni, fiindcă nu o va putea face dacă ucrainenii nu luptă. Și chiar dacă aceștia se bat, în prima fază le va putea furniza doar armament și consilieri militari.

Lovitura va porni din Transnistria dar spre sud-est, cu scopul ocupării Odessei și apoi al avansului spre istmul Perekop, prinzând forțele ucrainene de acolo între două fronturi. Inevitabil, acestea vor ceda, lăsând cale liberă forțelor ruse din Crimeea care vor avansa ocupând tot sudul Ucrainei până la Nistru și chiar dincolo de el, până la Prut.  O mișcare strategică foarte bună, prin care i se taie Ucrainei accesul la mare și o pune pe picior greșit, având trupele concentrate pe frontiera de est. În momentul în care își va deplasa o parte din trupe spre Odessa, Rusia va putea lovi în est, anexându-l după modelul Crimeea.

Este cea mai logică și mai normală lovitură a Rusiei din mai multe motive:

În primul rând, lovește în punctul cel mai slab, conform preceptelor lui Sun Tzu, armata ucraineană fiind concentrată în est, la sute de kilometri de punctul de izbire. Iar din Transnistria până la Odessa sunt 100 de kilometri de teren plat, fără obstacole naturale.

Ca o paranteză, politica Ucrainei de a juca la două capete se întoarce încă o dată împotriva lor. Dacă ar fi blocat economic entitatea transnistreană prin închiderea ieșirilor acesteia prin teritoriul ucrainean, Transnistria și-ar fi încetat existența în maximum trei luni. Dar nu a făcut-o nici chiar în mandatul președintelui proeuropean Iushcenko, în ideea de a juca o carte de șantaj la adresa Moldovei, alături de Rusia. Ucraina și Rusia au avut dispute în ultimii 24 de ani, dar când a fost vorba de Moldova și România s-au înțeles perfect. Dar istoria se răzbună, de cele mai multe ori.

În al doilea rând, își asigură maximum de avantaje prin această mișcare.

Taie ieșirea la mare a Ucrainei, face legătura între Crimeea și Transnistria, înglobează litoralul ucrainean al Mării Negre sub auspiciul Rusiei. Să nu uităm faptul că o parte din flota ucraineană a fost capturată de ruși, iar ce a mai rămas poate să se adăpostească doar la Odessa.

Iar lovitura de pe uscat pornită din Transnistria va fi în mod sigur dublată de asaltul de pe mare al flotei ruse împotriva Odessei.

În al treilea rând, întoarce prin această lovitură în spate dispozitivul defensiv ucrainean, armata ucraineană trebuind să își scoată forțe din dispozitivul din est pentru a le deplasa spre noua amenințare. De aici apare oportunitatea Rusiei de a lovi în estul rămas cu forțe mai slabe și a-l adăuga Rusiei după modelul Crimeii. Indiferent, Ucraina va pierde din nou. Singura ei șansă este să lupte, sperând la un ajutor NATO în armament și consiliere, dar până acum armata ucraineană nu a dovedit nimic.

De aici putem deduce că e lovitura cea mai logică și cu maxim de avantaje pentru Rusia.

Ce trebuie să facă România? Dar R. Moldova?

Să nu ne îmbătăm cu apă rece, în ciuda declarațiilor liniștitoare ale liderilor noștri politici, situația securității naționale a României s-a schimbat profund după anexarea Crimeii de către Rusia. Întrebarea de bază este ce va trebui să facă România în momentul în care Rusia va face mișcarea descrisă mai sus, respectiv va porni din Transnistria către Odessa. Am scris acum patru ani un articol despre previzibila rupere a Ucrainei (România și disoluția Ucrainei. Provocări, perspective și amenințări) și ce ar trebui să facă România în acest context, dar din păcate, ca de obicei, evenimentele majore de schimbări geopolitice ne prind din nou nepregătiți.

România nu poate face nimic pentru a preîntâmpina această lovitură a Rusiei despre care vorbeam. Dar poate face multe pentru a atenua șocul geopolitic al acestei mișcări. În primul rând, în momentul în care forțele ruse și proruse din Transnistria vor începe mișcarea spre Odessa, România este obligată să ia atitudine, și nu doar declarativ, ci și o atitudine activă.

În noile condiții geopolitice, România va trebui, de fapt va fi obligată, cu acceptul Ucrainei sau fără acesta, să ocupe militar sudul Basarabiei, Bugeacul, asigurând militar o zonă defensivă pe limanul Nistrului, singura frontieră naturală contra avansului rusesc. Ar fi preferabil ca să fie de comun acord, cu acceptul Kievului, dar în cazul în care acesta nu este de acord sau ezită, indiferent, armata română va trebui, este obligată strategic, să ocupe linia Nistrului în Bugeac. Închipuiți-vă ce ar însemna ca Rusia să ocupe Bugeacul înaintea noastră, malul de nord al brațului Chilia în mâna Rusiei, Rusia peste râu de Galați!

O catastrofă din punct de vedere al siguranței naționale!

Mai mult și mai departe, România va trebui să ocupe Insula Șerpilor înaintea Rusiei, cu acceptul Kievului sau fără acesta, această insulă nu poate fi lăsată sub nicio formă să cadă în mâna Rusiei!

Vorbim aici de niște acțiuni ale armatei române care ar putea părea ofensive, dar nu este așa, sunt doar măsuri cu caracter defensiv împotriva unei amenințări din ce în ce mai mari. Ori, la ora actuală, România prin reprezentanții ei ar trebui să discute la NATO și aceste perspective, să negocieze la sânge, știut fiind faptul că țara noastră este chiar în prima linie a alianței împotriva agresivității rusești. Ori, în cazul unui conflict în estul Europei, noi vom fi printre primii care vom intra în foc. Și pentru asta va trebui să ne asigurăm cele mai bune condiții pentru a ne putea apăra. Iar linia Nistrului este mult mai bună decât Galațiul.

Despre Moldova, un alt aspect. În momentul în care Transnistria face mișcarea ofensivă către Odessa, armata moldoveană va trebui să ocupe Tighina imediat. Fie după modelul Crimeii, fără vărsare de sânge, profitând de legăturile cu românii de acolo, fie prin luptă. Lupta nu va fi de durată, deoarece mare parte din armata din Transnistria va fi plecată către Odessa. Moldovenii vor trebui rapid să ocupe și să țină ferm linia Nistrului, poate vor putea să treacă dincolo și să ocupe Tiraspolul, în funcție de evoluția evenimentelor.

Indiferent, Nistrul va trebui securizat ca și un obstacol contra noii expansiuni a Rusiei. În acel moment problema găgăuză se va stinge de la sine.

Prinsă între românii care țin Bugeacul și moldovenii care au eliminat Tighina, Găgăuzia se va stinge, responsabilii vor fi judecați, iar populația va reveni la normal.

Dar totul depinde de viitoarea mișcare a Rusiei așteptată de întreg mapamondul.

 

 

Redactor R.B.N.Press

Cristian Negrea

Istorie, Geopolitica, Știință Militară

www.cristiannegrea.ro

,

După ce Crimeea a fost ocupată de către ruși fără a se trage vreun foc de armă, forțele militare ucrainene rămase în peninsulă fiind practic neutralizate, blocate în cazărmi (vezi CRIMEEA A CĂZUT FĂRĂ LUPTĂ! Analiza invaziei pas cu pas), toată lumea se întreabă ceva face Putin mai departe. Până unde va merge?

Ei bine, răspunsul se întrevede astăzi.

Până aici!

Înainte de a detalia, să ne amintim până unde a mers ultima oară, respectiv până unde a intrat în Georgia în 2008. Și de ce s-a oprit înainte de a ocupa Tbilisi?

De ce s-a oprit armata rusă înainte de Tbilisi în 2008?

O scurtă readucere aminte, un moment al războiului ruso-georgian din 2008 (pentru amănunteÎnvățămintele conflictului din Războiul ruso-georgian din 2008 II). Acordul de încetare al focului a fost semnat la 14 august 2008, imediat după ce președintele francez Nicolas Sarkozy, care deținea prin rotație președinția UE a vorbit cu Putin. Un fragment din discuția dintre cei doi a fost dat publicității. Putin îi spune lui Sarkozy că vrea să meargă până la Tbilisi, să-l prindă pe Shakashvili (președintele georgian) și să-l spânzure, la fel cum a făcut Bush cu Saddam Hussein. Sarkozy a întrebat atunci, referindu-se la căderea de popularitate a președintelui american: Și vrei să sfârșești ca și el? Putin, după un moment de gândire: Să știi că ai marcat un punct!

Dar oare punctul marcat de Sarkozy l-a făcut pe Putin să nu ocupe Tbilisi?

map-russian-military-units

Foto: dispunerea fortelor ruse in Georgia

Când armata rusă se afla la 30 de kilometri de oraș, la Gori, după ce ocupase portul Poti și debarcase trupe proaspete pe acolo?

Abhazii ocupaseră defileul Kodori sprijiniți de ruși, osetinii avansau spre sud împreună cu Armata 58 rusă, capitala georgiană era prinsă ca în clește. Să fie diplomația lui Sarkozy care a oprit armata rusă, credeți că pe Putin l-au apucat mustrările de conștiință de spaima că va suferi o cădere de popularitate ca și George W Bush la finalul său de mandat? Să fim serioși.

Motivul opririi avansului rusesc este cu totul altul. Și este strict de natură militară, nu e vorba de crizele de conștiință ale lui Putin.

Din armata georgiană ce număra în jur de 25000 de militari, cei mai bine pregătiți dintre ei, în jur de 2000, la începutul conflictului se aflau în misiune în Irak. Un pod aerian american îi readuce în patrie pentru a lupta pentru țara lor.

Ori, cum a fost posibil ca acest pod aerian să poată fi constituit fără ca rușii să fi putut măcar amenința acest pod aerian?

Răspunsul este simplu: în cinci zile de conflict, rușii au pierdut patru avioane de luptă (oficial), doborâte de apărarea antiaeriană georgiană, fără ca georgienii să-și fi folosit firava ei aviație militară. Iar din punct de vedere al apărării antiaeriene rusești, situația era dezastruoasă.

Foto: Soldați georgieni în Afganistan

Mare parte din regimentele de apărarea antiaeriană rusești sunt dotate cu rachete S-300PT sau PS, nedigitale, datând din anii 80. Așa era și regimentul antiaerian 108 cu baza la Voronej, 500 de kilometri sud de Moscova. Mai mult, majoritatea acestora erau regimente total lipsite de soldați, doar câteva cadre militare, respectiv ofițeri și subofițeri care aveau în grijă lansatoarele și rachetele.

Foto: Baterie de rachete tip  S-300PT

Foto: Lansare de rachete tip  S-300PT

Efectivele armatei au scăzut de la 5,2 milioane de soldați în timpul URSS la 1 milion astăzi, în Rusia. Confruntată în ultimii douăzeci de ani doar cu războaie în care adversarii nu puteau fi în niciun caz o amenințare aeriană. Moscova a neglijat total aceste regimente, astfel că s-a ajuns ca imense teritorii sau zone de graniță să nici nu fie monitorizate radar. Astfel, în timpul războiului cu Georgia, trupele rusești s-au oprit nu numai în urma presiunilor diplomatice, dar și prin recunoașterea faptului că nu aveau cu ce să descurajeze manevrele aeriene americane. Cu patru avioane pierdute și sistemele antiaeriene lipsite de soldați, ba dotate cu rachete din anii 80, ce credibilitate avea armata rusă?

Astfel, cei 2000 de georgieni au putut fi readuși din Irak de avioanele americane, iar un pod aerian cu ajutoare americane ar fi putut fi constituit fără ca Rusia să poată face ceva. În Marea Neagră începuse desfășurarea NATO care ar fi protejat un astfel de sistem de convoaie cu ajutoare, inclusiv ajutor militar, către Tbilisi. Asta a fost forța din spatele manevrelor diplomatice ale Vestului care au oprit avansul Rusiei către Tbilisi. (întreaga analiză în Rusia și apărarea imperiului)

Soldați georgieni întorși din Afganistan pentru apărarea capitalei Tbilisi

Conflictele din ziua de azi care ajung să opună mari puteri, care nu vor să ajungă la confruntare directă, strategia este asemănătoare unui joc de șah între marii maeștri. Îmi mut tura înainte, dar dacă e amenințată de regină sau de un cal, mă opresc sau dau înapoi. Gândesc altă mutare, unde adversarul are piesele neprotejate. Nu îi iau piesele, mut să obțin poziția cea mai avantajoasă fără să îi iau vreo piesă, fiindcă dacă iau vreo piesă, respectiv deschid focul, iese război. Totul e o mișcare strategică pe punctele slabe ale adversarului, niciunul dintre noi nu dorește deschiderea focului, dar se poziționează în așa fel, încât dacă se ajunge în situația de a deschide focul, să fiu în avantaj maxim.

Adversarul vede că sunt în avantaj, și atunci renunță, face un pas înapoi.

Rețineți acest paragraf, deoarece ne vom întâlni cu această logică mai departe.

Ori, Putin a înțeles în 2008 că nu mai poate face un pas înainte fără ca SUA să reacționeze prin instituirea unui pod aerian protejat de navele din Marea Neagră, iar acest pod ar fi adus armament sofisticat care să doteze trupele georgiene comasate pentru apărarea capitalei Tbilisi. Și nu ar fi fost prea greu, am văzut modul de deplasare al coloanelor blindate rusești, aglomerate, bară la bară, înghesuindu-se pe șoselele înguste. O companie de georgieni pregătiți, ca și cei veniți din Irak, dotați cu lansatoare antitanc de tip occidental ca și Javelin, de exemplu, desfășurată pe ambele părți ale șoselei, ar fi putut provoca prăpăd. Ori, prin acceptarea acordului de încetare a focului, Putin s-a oprit. Adevărul că nu șarmul și retorica lui Szarkozy l-au oprit pe Putin să nu ocupe Tbilisi, ci argumentul militar conform căruia nu avea cum să se opună podului aerian american. Dacă ar fi avut o baterie de rachete S-400 în zonă, americanii nu ar fi riscat trimiterea avioanelor, dar aceste baterii sunt plasate în apropierea Moscovei. Ce vorbeam de jocul de șah, americanii au mutat tura înainte, dar rușii nu au avut cu ce să o amenințe, așa că s-au retras.

Până unde va merge Putin în Ucraina?

Printr-o mișcare de maestru, Putin a ocupat Crimeea fără luptă, fără sânge vărsat (vezi CRIMEEA A CĂZUT ! Analiza invaziei pas cu pas…).

Reacțiile au fost mai mult diplomatice, amenințare cu sancțiuni, așa că Putin mai face un pas.

Din nou o mișcare deșteaptă, exerciții militare la Marea Baltică și în zona Kalinigrad, enclavă rusească între Polonia și Țările Baltice. Cu ce scop?

Să ne amintim din nou anul 2008. După Summitul NATO de la București din aprilie 2008, Ucraina condusă atunci de Iushcenko și Georgia cer Member Action Plan, primul pas spre admitere în NATO. Le este refuzat, formal amânat, dar reacția Rusiei începe imediat. Toată presa rusă, controlată desigur de Kremlin, amenință Ucraina, toate ziarele și emisiunile TV sunt pline de amenințări ale Rusiei împotriva Ucrainei (se poate verifica) dar nimic despre Georgia. Și totuși, la 8 august 2008, ofensiva rusă se declanșează împotriva Georgiei, nu împotriva Ucrainei. De reținut, este o tactică elementară. Ameninți în stânga, lovești în dreapta. Îți agiți brațul drept, apoi lovești cu cel stâng pentru a-ți surprinde și nimici adversarul. Toată strategia militară se bazează pe disimulare, iar asta a făcut Rusia cu succes.

INVAZIA ARMATEI RUSE ÎN CRIMEEA - 3 MARTIE 2014
INVAZIA ARMATEI RUSE ÎN CRIMEEA – 3 MARTIE 2014 Vezi mai mult …

http://www.rbnpress.info/wp/crimeea-a-cazut-analiza-invaziei-pas-cu-pas/

Revenim la exercițiul militar din Kalinigrad. A agitat apele la Marea Baltică, Polonia își trimite trupele la graniță, Lituania își pune trupele în alertă. Greșeală, Rusia va lovi în altă parte, în estul Ucrainei unde terenul este deja pregătit după ocuparea Crimeii fără luptă.

Terenul e pregătit acolo, încep demonstrațiile pro-ruse, este arborat drapelul rus, ne așteptăm dintr-o clipă în alta ca să apară ca și în Crimeea băieții cu cagule și fără însemne care să ocupe clădiri, posturi de pază, obiective strategice. În câteva zile vom constata că estul Ucrainei este scos de sub controlul Kievului.

Da!  Asta ar fi logica lucrurilor, asta ar fi trebuit să urmeze, dacă nu ar fi intervenit între timp ceva…

Ceva ce se numește George Bush. Nu este vorba de George Bush de care vorbea Szarkozy mai devreme, ci de alt George Bush…

Foto: Vârful de lance al Forțelor Navale Americane  – USS George H.W. Bush (CVN 77)

Americanii își denumesc portavioanele după numele foștilor președinți sau personalități importante din istoria lor, iar cel mai nou și mai modern portavion al lor poartă numele lui George Herbert Bush, tatăl lui George W Bush, președinte între 1988 și 1992, fost șef al CIA, dar și cel mai tânăr pilot american de bombardier în al doilea război mondial, așa că are merite. Portavionul George H Bush (CVN77), la ora actuală este cel mai mare și modern portavion din clasa Nimitz (ce cuprinde alte nouă portavioane) și este nava amiral a marinei americane, cea mai puternică și bine dotată din întreaga marină americană. Comparativ, flota militară americană este mai numeroasă decât toate cel treisprezece flote militare următoare luate toate la un loc, dar din care unsprezece îi sunt aliate, așa că cei care prevăd declinul puterii militare americane pe mare ar trebui să se mai gândească.

Imagini cu desfășurarea de forțe al USS George H W Bush:

Ca să revenim, în 2008 în Georgia pe Putin l-a oprit amenințarea militară și nu a mers mai departe. Acum, în 2014, cine credeți că îl va opri pe Putin? Aceeași amenințare militară.

De data asta sub forma portavionuluiGeorge H Bush care se află în portul grecesc Pireu, la o zi de marș de Marea Neagră.

Dar un portavion nu se plimbă singur, are o flotă care îl însoțește.

În marina americană, și în oricare alta, portavionul este nava amiral, dar nava amiral a unei flote. Un portavion nu se plimbă singur ca țintă a unui submarin inamic nimerit în zonă. Portavionul este lider și parte a unei flote, care cuprinde obligatoriu și alte nave de însoțire cu rol de protecție sau întărire a forței navale. Ori, numai această flotă de însoțire se ridică la trei crucișătoare (Philippine Sea, Leyte Gulf, Anzio), șase distrugătoare (Gravely, Truxtun, Mason, Bulkeley, Arleigh Burke, Kauffman), trei submarine, plus alte nave de însoțire, depășind ca și putere de foc tot ce are Rusia în Marea Neagră.

Deci SUA mută cu regina, și Rusia nu are cu ce să-i răspundă!

Foto:USS Philippine Sea (CG-58)

Foto: USS Leyte Gulf (CG-55)

USS Anzio (CG 68)

Alte nave de război americane aflate deja în Marea Neagră:

Foto: Fregata USS Gravely DDG 107

Fotot: USS Truxtun (DDG-103) în apropierea portului Constanța

Foto: USS Mason (DDG 87 ) în Marea Neagră

Foto:USS Bulkeley (DDG 84) în Marea Neagră

Foto: USS Arleigh Burke (DDG-51)  în Marea Neagră

USS_Kauffman

Foto: USS Kauffman (FFG 59) în Marea Neagră

Forța navală americană în Marea Neagră mai cuprinde și trei submarine încă nespecificate -imagini cu titlu de prezentare:

Vedem că Rusia a trecut deja în expectativă, oarecum neașteptat după mișcările rapide, de forță, începute la 1 martie 2014.

Mișcările ruse au avut efectul invers celui scontat de către Vladimir Putin, este din ce mai plauzibilă versiunea că acesta a acționat la repezeală, și-a pierdut cumpătul. Altfel nu se poate explica ce a fost în mintea lui când a ordonat exercițiile de la Marea Baltică care au îngrijorat Polonia și Țările Baltice. Posibil o manevră de disimulare pentru etapa a doua a ocupării teritoriilor pro-ruse din Ucraina, respectiv zona de est. Putin a greșit, s-a lăsat din nou purtat de furie și a acționat fără să gândească prea mult, iar consilierii săi, de fapt niște pupincuriști, nu au avut curajul să-i atragă atenția unde greșește. Și-a umflat mușchii în Marea Baltică, rezultatul?

Dar ce a ieșit a fost ceea ce își dorea Rusia mai puțin: un ajutor militar american pentru Polonia și Lituania, 12 avioane de luptă F-15 americane în Polonia și 5 în Lituania. Asta după ce ani la rând Rusia s-a străduit să creeze zâzanie între Europa și SUA și să-i îndepărteze pe americani din Europa. Asta nu are cum să fie gândire strategică, ci o acțiune în grabă, fără să fi evaluat corect posibilele consecințe.
Revenim la Marea Neagră.

Ce va face portavionul George H Bush? Va intra în Marea Neagră, și va forța Sevastopolul? Nici vorbă.

Nu așa acționează portavioanele, a căror forță tocmai în asta constă: lovesc de la mare distanță și controlează o suprafață mare, concentric în jurul portavionului, cu ajutorul grupului de avioane de luptă. Un portavion american are un număr impresionat de avioane de luptă la dispoziție pe punțile sale, iar George H Bush nu face excepție, ba dimpotrivă, capacitatea de a avea 90 de aparate aeriene, dintre care majoritatea (circa 70) avioane de luptă de genul F-18 (F/A-18E/F Super Hornets și F/A-18C Hornets) care depășesc în toate domeniile aparatele rusești. Mai mult, în Crimeea, la baza de la Sevastopol, rușii au sub 30 de aparate Suhoi-27 și Mig-29. Dacă s-ar aduna toate avioanele rusești de luptă din sudul Rusiei, din raza de acțiune a portavionului american, tot nu ar avea cu ce să-i facă față. Iar dacă rușii ar deplasa avioane spre sud, către Marea Neagră, în mod sigur vom asista la relocarea a încă 50 de avioane F-16 de la bazele americane de la Incirlic (Turcia) și Aviano (Italia) către baza NATO de la Constanța, Mihail Kogălniceanu, aflată la circa 400 de km de Sevastopol.
Foarte sensibilă este situația la Constanța, mai precis la baza Mihail Kogălniceanu, unde de săptămâna trecută a început tranzitul forțelor americane care se retrag din Afghanistan. Acest pod aerian trece la 400 de kilometri de Sevastopolul din Crimeea, unde situația este incertă. Este normal ca americanii să fie interesați și îngrijorați, de aceea își iau măsurile de rigoare. Distrugătorul USS Truxton, din escorta portavionuluiGeorge H Bush, a sosit la Constanța pentru exerciții comune cu marina română și bulgară. Nu este întâmplător, ci cu scop clar. Protejarea culoarului aerian, dar și trimiterea unui mesaj Moscovei vizavi de Ucraina. În acest caz, Truxton este doar mesagerul care avertizează că în spate e ceva mai serios, întregul grup de luptă al portavionului George H Bush. Și să nu uităm, USS Truxton nu este sigura navă americană aflată acum în Marea Neagră, se mai află aici și USS Taylor, care asigura asistența americană în timpul Olimpiadei de la Sochi, dar care nu mai plecat, rămânând în portul turcesc Samsun pentru reparații (!).

Priviți pe hartă unde se află Samsun față de Sevastopol și veți înțelege mai multe.

Ori, grupul de luptă american nu are de ce să intre în Marea Neagră, poate aștepta, e suficient că este acolo aproape. Și în caz de nevoie poate intra în Marea Neagră, și ar fi suficient ca să stea în larg, doar prin prezența sa blochează întreaga flotă rusă în portul Sevastopol, anihilându-i orice mișcare. Fiindcă această flotă nu are cum și nici cu ce să reacționeze împotriva Grupului de luptă american ce însoțește portavionulGeorge H Bush. La fel, sunt anihilate orice tentative aeriene prin superioritatea netă a avioanelor americane în regiune. Rusia nu are cum să reacționeze în Marea Neagră în acest context, la fel ca și în 2008.

Sunt unii care spun că portavionul american nu are cum să intre în Marea Neagră, invocând chestiuni tehnice sau Convenția de la Motereaux din 1936. Tehnic, e posibil, citiți caracteristicile navei. Politic ar fi o discuție, deoarece prin această convenție este interzisă intrarea în Marea Neagră a navelor militare mai mari de 45000 de tone care nu aparțin țărilor riverane, portavionul având deplasament de 90000 tone. Dar chiar Turcia este cea care garantează accesul, și să ne amintim faptul că Turcia este membră NATO și, mai mult, este foarte deranjată de acțiunea rusă din Crimeea din perspectiva minorității etnice tătare. Iar startul la încălcările de convenții a fost dat chiar de Rusia, care a nesocotit Convenția de la Budapesta din 1994, prin care chiar ea, alături de SUA și Marea Britanie, garantau frontierele Ucrainei în schimbul renunțării de către aceasta la armamentul nuclear rămas în posesia ei după dezmembrarea URSS din 1991. Astfel, aceste argumente nu prea stau în picioare, și Rusia știe asta, de aceea s-a oprit deocamdată.
La ora actuală fiecare este în așteptare, se negociază dar fără prea mare rezultat. Rusia e foarte grăbită cât mai repede să aducă un argument în favoarea sa pe tema Crimeii, de aceea a devansat așa-zisul referendum, din mai în 30 martie, apoi în 16 martie, după ce s-a văzut reacția militară americană care își întărește poziția în regiune, lăsându-i un spațiu de manevră mai redus. Un lucru este sigur, Rusia va încerca să țină cu dinții de Crimeea, și va aștepta un moment mai prielnic pentru a lua și estul Ucrainei. Dar asta nu înseamnă că va renunța la gândul de a integra întreaga Ucraină în Uniunea Eurasiatică (vezi Ucraina, spre război?), perspectivă mult mai îndepărtată după evenimentele începute la 1 martie 2014.

Redactor R.B.N.  Press

Cristian Negrea

Istorie, Geopolitica, Știință Militară

www.cristiannegrea.ro

 

,

Dacă cineva ar fi susținut în urmă cu puțin timp că Rusia va ocupa Ucraina în patru zile și nu va fi nevoită să tragă un foc de armă pentru asta, lumea l-ar fi considerat nebun. Cum așa? Ucrainenii, care au pretenții asupra altor teritorii, care s-au judecat cu România pentru o bucată de platou continental la Marea Neagră timp de mai mulți ani la Haga, care au tot încercat să joace cu frontiera Dunării prin controversatul canal Bâstroe, aceiași ucraineni să stea cu brațele încrucișate în timp ce le este ocupată o importantă provincie, recunoscută ca și ucraineană de ONU, având și garanții de inviolabilitate a frontierelor din partea SUA, Marii Britanii și chiar a Rusiei prin Protocolul de la Budapesta din 1994, chiar ei să nu reacționeze?

Video: Militarii ruși intră într-o unitate militara ucraineană…

Se va spune că da, dar Rusia avea o bază militară puternică pe acest teritoriu, plus aproape 60% din populația de 2,25 milioane a Crimeii este formată din etnici ruși, că manevra lor a fost foarte bine pusă la punct etc. Adevărat, manevrele lor au fost foarte bine puse la punct, bine gândite și bine executate, pas cu pas și poziție cu poziție. Niște demonstrații pro-ruse la Simferopol, apoi mascați înarmați și fără însemne ocupă poziții cheie pe clădirile guvernamentale, ocupă punctele strategice, apoi trupe numeroase securizează aceste poziții, ajungând la finalul celor patru zile să blocheze cazărmile militarilor ucraineni cu ei înăuntru, fără posibilitatea de a mai face ceva (cum spuneam în articolul Ucraina, spre război?). Practic, rușii au ajuns stăpâni necontestați pe Crimeea în patru zile, mai mult, au făcut-o fără să tragă un foc de armă, de fapt și fără să recepționeze vreun foc de armă!

Cum este posibil, cine e de vină? NATO, UE, SUA, comunitatea internațională? Nici vorbă, principalul vinovat este mult mai aproape, la Kiev. Cum spune vorba aia, pentru un dans e nevoie de doi. Iar al doilea este fără îndoială Ucraina. Ce a făcut conducerea ucraineană, cea care a înfruntat gloanțele pe Maidan și și-a impus puterea la Kiev, alungându-l pe Ianukovici? Ce a făcut ca să evite această situație? În afara unor declarații ceva mai belicoase, absolut nimic!

1 martie 2014

INVAZIA ARMATEI RUSE ÎN CRIMEEA - 1 MARTIE 2014
INVAZIA ARMATEI RUSE ÎN CRIMEEA – 1 MARTIE 2014

Trebuie să lămurim niște aspecte. Forțele militare ale unui stat funcționează după legi și reguli, pe baza unor ierarhii stricte. Astfel, o unitate nu poate face nimic de capul ei, pentru a acționa trebuie să primească ordin de la eșalonul superior, acesta de la cel superior lui și tot așa până la conducătorul suprem care este întruchiparea conducerii politice a țării. În cazul în care conducerea politică încalcă legile țării, dând de exemplu un ordin de a se trage în popor, cum a făcut Ceaușescu și Ianukovici, se poate constata încălcarea legii și unii să nu execute ordinul. Dar în cazul în care ordinul este legal, trebuie executat, dar acesta poate fi executat cu condiția să fie dat. Nu poate o unitate să se apuce să lupte de capul ei, fără ordin, deoarece din start devine rebelă și liderii ei pot fi trimiși pentru a fi judecați de Curtea Marțială.

Ori, ce ar trebui să facă conducerea politică și militară atunci când persoane necunoscute, înarmate și purtând cagule, ocupă și iau poziții de tragere pe clădirile guvernamentale principale din capitala unei provincii ucrainene? După toate regulamentele internaționale, dacă aceste persoane nu aparțin structurilor de forță ale țării gazdă, pot fi considerate formațiuni paramilitare care încearcă să preia controlul, deci neutralizarea lor este perfect justificată. A făcut conducerea ucraineană ceva în acest sens? A dat ordin structurilor sale de forță să aresteze acele persoane, mai ales că în primele zile numărul lor era destul de redus și grupurile erau destul de disipate?
Nu trebuia să deschidă focul asupra lor, trebuiau trimise trupele ucrainene care să le rețină. Uzul de armă era justificat în cazul în care aceste persoane ripostau. Există reglementări clare asupra dreptului polițistului sau militarului de a face uz de armă. Iar când ai în față persoane necunoscute, fără însemne, înarmate care ocupă puncte cheie din țara ta, atunci poți face uz de armă. Se somează, dacă nu se supune se execută foc de avertisment, dacă nici atunci nu se supune, foc în plin. A făcut Kievul așa ceva? Respectiv a dat vreun ordin unităților din Crimeea să procedeze în acest mod? Ca să facem o paralelă, ce ar trebui să facă conducerea României dacă pe clădirile din Sfântu Gheorghe apar trăgători necunoscuți, dacă principalele puncte de trecere din Târgu Mureș sunt ocupate de genul acesta de inși înarmați?
Kievul nu a făcut nimic, astfel că Rusia a plusat. Apare traficul de elicoptere și avioane, sunt ocupate aeroporturi, baze militare, încep deplasările masive de trupe spre toate punctele cheie ale peninsulei. Militarii ucraineni, tot în cazărmi. Nimeni nu le-a dat vreun ordin să iasă, sau ce să facă. În mod sigur, ofițerii ucraineni înroșesc liniile telefonice și undele radio cerând de la Kiev ordine și instrucțiuni. Este cineva capabil acolo să dea aceste ordine? Mă îndoiesc.

2 martie 2014

INVAZIA ARMATEI RUSE ÎN CRIMEEA – 2 MARTIE 2014

Câteva cuvinte despre spațiul aerian. Ucraina a închiriat baza de la Sevastopol Rusiei. În înțelegerea militară care a fost încheiată între cele două țări, sunt stabilite niște culoare aeriene care să fie folosite de ruși pentru deplasările în și dinspre baza de la Sevastopol. Există protocoale, înțelegeri, partea ucraineană este anunțată când urmează să vină vreun transport militar, pentru a nu crea confuzii și alarme inutile. Partea ucraineană trebui să aprobe aceste zboruri înainte de a avea loc, deoarece ea este proprietara spațiului aerian, dar și al bazei. Genul acesta de înțelegeri și anunțări prealabile există peste tot în lume, la toate bazele militare pe teritoriul altui stat. La fel, și la baza de la Mihail Kogălniceanu, nu vă închipuiți că vin americanii cum vor, ei trebuie să-și anunțe în prealabil zborurile, orele la care intră în spațiul aerian românesc vreo aeronavă de-a lor, pentru a nu intra în alertă fără să fie cazul.

Ori, cum reacționează Ucraina când toată Crimeea începe să fie înțesată de zboruri neautorizate? Să fi obținut rușii aprobarea autorităților ucrainene pentru toate aceste zboruri? Mă îndoiesc. Civili aflați în mașini filmează formațiuni de elicoptere care zboară în plină zi. Cum reacționează autoritățile ucrainene? Protestează. Au încetat zborurile? Nu.
Cu o întârziere nejustificată se declară închiderea spațiului aerian pentru aeronavele militare. Cam târziu, dar totuși s-a dat. Dar cu asta ce-am făcut? Dacă închizi spațiul aerian, atunci implicit îl declari inviolabil, orice aeronavă care violează spațiul aerian poate fi atacată și doborâtă. Dacă îl închizi, îl închizi ca să îl aperi, dacă nu îl aperi, de ce îl închizi, numai ca să mai faci o declarație? Aflăm că Ucraina protestează fiindcă i s-a încălcat spațiul aerian. Asta după ce l-ai închis, nu? Dacă ai anunțat că ai închis spațiul aerian, cum încearcă cineva să intre, îl prinzi în cătarea SAM-urilor. Ah, dar bazele de SAM-uri din Crimeea au fost ocupate de ruși. Atunci deplasezi SAM-uri mobile în apropiere, către istmul Perekop, și în caz de nevoie lansezi una ca să se vadă că vorbești serios. Dacă nu, nu ai făcut nimic, rămâi cu protestele că ți-au încălcat spațiul aerian, încă și de două ori. Dacă nu lansezi rachete, îl vor încălca și a treia oară, au văzut că merge.
La fel ca și inviolabilitatea santinelei. În interiorul gardului cazărmii militare este o zonă interzisă. Cine intră fără permisiune, fie pace sau război, riscă să fie împușcat. Santinela care păzește nu poate fi atacată, este principiul stipulat prin lege și regulamente militare, cel al inviolabilității santinelei. Dacă pătrunzi în zona în care santinela are consemnul să o păzească, o faci pe proprie răspundere, pe riscul tău. Nimeni nu va acuza vreodată santinela că te împușca dacă tu nu răspunzi la somații. Două somații, foc de avertisment, apoi foc în plin. Rușii care au intrat în cazărmile ucrainene știu asta. Dar mai știau că nimeni nu va face uz de armă contra lor. Fiindcă nu a primit ordin, nimeni de la Kiev nu l-a dat. Nu a avut curajul, nu și-a asumat răspunderea, încă nu știm.

3 martie 2014

INVAZIA ARMATEI RUSE ÎN CRIMEEA - 3 MARTIE 2014
INVAZIA ARMATEI RUSE ÎN CRIMEEA – 3 MARTIE 2014

În acest context, cu atât mai de neînțeles mi se pare pasivitatea trupelor ucrainene în ultimele patru zile. De ce nu au deplasat o companie la aeroportul din Simferopol, de exemplu, nu l-au ocupat înaintea rușilor, apoi să interzică pătrunderea lor, amenințându-i cu deschiderea focului, era aeroportul lor în țara lor, nimeni nu putea să vină să-l ia fără riscuri. Somație și foc de avertisment. Dacă rușii ripostau, era clară situația pentru toți. Dar nu a existat acel ordin.
Și așa Ucraina s-a trezit în situația în care Crimeea este practic ocupată fără să se fi tras un singur glonț. Și îi va fi greu să revină, chiar dacă se va găsi voința politică să o facă. Situația strategică este net defavorabilă. Întreaga peninsulă este ocupată de ruși, ei sunt fortificați în această zonă care ea însăși este o citadelă naturală. Singurele trupe ucrainene de aici sunt prizoniere în cazărmi, nu sunt dezarmate, dar sunt în imposibilitatea de a face ceva, înconjurate de ruși. Sunt ostatice, îngreunând și mai mult situația militară a Ucrainei. În plus, fiindcă nu a reacționat, Ucraina se confruntă cu același scenariu în estul țării, iar întreaga inițiativă aparține Rusiei, Ucraina nu poate decât să reacționeze, nu să acționeze.
Să venim cu câteva exemple. În 28 iunie 1940, România evacuează Basarabia și nordul Bucovinei în urma ultimatumului URSS. Militarii primesc ordin să nu răspundă la provocări, să nu deschidă focul. Sovieticii profită, nu respectă graficul de deplasare și le-o iau înainte, îi atacă, îi dezarmează, îi batjocoresc. Românii nu răspund fiindcă au ordin să nu o facă. Totuși, sunt unii care la forță răspund cu forța, deschid focul și îi opresc pe sovietici, fără ei aceștia ar fi mers mai departe de Ținutul Herța și România ar fi fost ceva mai mică (vezi 28 iunie 1940. Fapte și eroi necunoscuți și22 iunie 1940. Fapte și eroi necunoscuți). Românii, chiar dacă au primit ordin să nu tragă, au fost unii care au ripostat. E foarte adevărat că acum soldații ruși în Crimeea au fost mult mai politicoși cu cei ucraineni.

Și să nu uităm, ceea ce vedem că se petrece acum în Ucraina poate am fi văzut în România în decembrie 1989!  Să nu uităm că sovieticii au fost invitați în țară, se cam știe de către cine. Mai știți cum a reacționat generalul Gușe (asta nu îl absolvă de alte greșeli), fapt care poate ne-a salvat atunci: Dacă vin, tragem în ei!

Rusia nu e prima oară când face o astfel de manevră. Amintiți-vă de Kosovo în 1999, când Serbia în urma bombardamentelor NATO își dă acordul de a părăsi provincia și trupele NATO pornesc să ocupe punctele cheie. O coloană înarmată rusească trece din Bosnia-Herțegovina unde era trupă de menținere a păcii și ocupă înaintea tuturor aeroportul din Priștina, dând Rusiei un grad mai mare de negociere ulterioară.
În 1992, moldovenii au decis să lupte, au primit ordin să o facă, să băteau pentru țara lor și aveau mult mai mici șanse decât a avut Ucraina acum. Nimeni nu a pus vreo presiune internațională pe Rusia în 1992, nimănui nu-i păsa de Republica Moldova, doar României. O țară mică sfida un imperiu, dar a luptat. Au fost învinși. De luptat au luptat și georgienii, și pentru aceste merite, și în ziua de azi, Transnistria, Abhazia și Osetia de Sud sunt considerate teritorii ocupate de Rusia.

Ucraina a pierdut enorm prin lipsa de reacție, mult mai bine dotată și înarmată decât aceste două țări la un loc, nu a reacționat, deși avea susținerea morală a vestului. În ciuda retoricii belicoase de care dau dovadă naționaliștii ucraineni pe forumurile de pe internet, Ucraina nu a făcut nimic ca să-și apere țara. În mod sigur, și NATO va fi mai reticent, deoarece impresia lăsată este una ciudată. E greu de înțeles când susții sus și tare că Crimeea îți aparține, dar o lași din mână fără a trage un singur foc de armă.
Dar dacă lucrurile se opresc aici cu Crimeea, ca în ziua de azi, peste zece ani se va vorbi despre Crimeea ca un teritoriu cedat de Ucraina și nu ocupat de Rusia.

Rusia a dat ultimatum: până mâine trupele ucrainene din Crimeea să capituleze, dacă nu vor fi luate cu asalt. Ce ordine vor primi aceste trupe de la Kiev? Sau vor primi vreun ordin? Oricum, pentru ele e târziu…

Redactor R.B.N.  Press

Cristian Negrea

Istorie, Geopolitica, Știință Militară

www.cristiannegrea.ro

Sursa imaginilor: cigeography

,

Unitatea națională a românilor a fost realizată în decursul veacurilor impunând participări, contribuții exprimate printr-o diversitate de manifestări, reclamând sacrificii de mare amploare. Iureșul evenimentelor sau voita ignoranță au generat adeseori nejustificate uitări ale elementarei datorii de a acorda cuvenita cinstire celor care, prin faptele lor ar fi trebuit să primească de la Patrie veșnica pomenire din partea urmașilor.

Cu atât mai mult această răspundere o avem față de aceia care, în anii interbelici, îndeplinind misiunea de apărători ai fruntariilor, au căzut la datorie organizând la granița răsăriteană protejarea graniței de repetatele imixtiuni ale bolșevicilor îndoctrinați, ca prin fapte ucigașe să penetreze România pentru a genera o iradiere peste hotarele Rusiei, care să conducă la o sovietizare a întregii Europe.

Pentru asigurarea hotarului pe aliniamentul Nistrului misiunea a fost încredințată proaspătului avansat ca general Stan Poetaș.

Stan Poetas

Stan Poetas

Era la timpul respectiv un militar cu o bogată experiență. S-a născut la 5 decembrie 1870, implicându-se din anii adolescenței în rândurile celor care au urmat pregătirea militară ca viitori ostași ai Armatei Române. Au fost anii când cerințele unei asemenea cariere la situat constant la notațiile anuale la excepțional. Cariera militară exemplară s-a consemnat prin aprecierea modului cum s-a manifestată în acțiunile anilor 1916-1917. S-a distins prin modul cum și-a condus subordonații în timpul luptelor din zone ca: Topraisar, Neajlov, Mărășești.

Vara anului 1916 impusese armatei române o dislocare a unităților în subordine pentru a asigura protejarea tuturor hotarelor. Colonelul Stan Poetaș se afla la comanda brigăzii 17 infanterie în ziua de 23 august/ 5 septembrie 1916. Botezul focului îl primește alături de Brigada 5 călărași, condusă de colonelul Romulus Scărișoreanu, care, prin modul cum și a îndeplinit misiunile încredințate a fost promovat, dovedindu-se a fi unul din destoinicii generali români în acest război. În această epocală confruntare în centru se afla brigada colonelului Stan Poetaș, „taica Stan”, cum era alintat de soldații săi din regimentul 9 vânători și 40 infanterie „Călugăreni”. Simțind iminența atacului, ostașii au cerut să li se aducă drapelul regimentului și sub ploaia de obuze, în timp ce muzica intona „Deșteaptă-te române!”, au jurat pe steag că nimic nu-i va face să dea înapoi în fața presiunii inamice. Cuvântul l-au respectat, timp de două zile și jumătate toate atacurile germane sfărâmându-se în fața zidului de piepturi românești. Străpungerea inamică s-a făcut pe flanc, acolo unde diviziile ruse 61 și 115 au părăsit pozițiile retrăgându-se spre Cobadin. Pentru modul cum la Topraisar – Amzacea, a coordonat trupele în subordine i s-a conferit colonelului Stan Poetaș denumirea de Eroul de la Topraisar. Regimentul 40 „Călugăreni” participă și el la această luptă din fața Bazargicului, respectiv încercarea de reocupare a acestuia de către trupele române. Situația din sudul Dobrogei, din Cadrilater, devenise critică după căderea Turtucaiei. După 12 ore de luptă cumplită, românii primesc ordinul de retragere din fața Bazargicului, ca urmare a faptului că trupele ruse care se aflau în flancurile celor române părăsiseră pozițiile fără a-i anunța și pe români, fiind una din primele defecțiuni ale colaborării preconizată de clauzele contractuale la începutul campaniei. A urmat retragerea din fața presiunii armatelor inamice dar și a ceea ce devenea de la o zi la alta și din ce în ce mai evident că atitudinea de noncombatant și necooperant a armatei ruse era un act premeditat impus de la eșaloanele superioare, atât militare și mai ales politice. Rusia își dorea o ulterioară altă hartă care să excludă România, teritoriul ei să revină marilor interesați întru stăpânirea Europei răsăritene. Faptul s-a vădit și în cazul bătăliei din zona râurilor Neajlov și Argeș, numită și bătălia Bucureștilor, acțiune dorită a contribui la protejarea Capitalei României, fapt care nu era însă în concordanță cu ascunsele intenții ale Rusiei.

Colonelul Stan Poetaș declanșează un atac furibund la Bălăria (azi localitate rebotezată: Valea Plopilor, aflată în zona șoselei Alexandria-București), reușind să captureze 200 de prizonieri, trei tunuri grele și numeros material de război. Statul Major al diviziei germane 217 se salvează prin fugă spre Ghimpați. Deruta se amplifică după ce colonelul german Vogel, comandantul brigăzii 18 de rezervă, aflat la Mihăilești, încearcă să ia legătura telegrafic cu divizia 217, și a primit răspuns o

Trupe germane in Bucuresti - 1916

Trupe germane in Bucuresti – 1916

înjurătură neaoșă românească. Dar, din păcate, planurile atacului român sunt capturate, aflându-se la doi ofițeri români de stat major ce se deplasau cu un automobil. Această captură a oferit inamicului posibilitatea de a reacționa dur, acesta știind perfect unde să lovească și cum. Încă odată a fost evidentă atitudinea celor două divizii ruse aflate în apropiere care au refuzat să susțină ofensiva românească, au refuzat chiar să taie singura linie de comunicații inamică spre Dunăre, pe motiv că nu au ordin în acest sens. Bătălia Bucureștilor s-a încheiat cu retragerea trupelor române, inamicul având cale liberă spre Capitală în care a intrat la 6 decembrie 1916.

Armata a IX-a Germană intrând în București pe 6 decembrie 1916

Armata a IX-a Germană intrând în București pe 6 decembrie 1916

A urmat retragerea la timp de toamnă și început de iarnă în perimetrul Moldovei. Au fost luni în care frigul, foamea, tifosul exantematic n-au reușit să înfrângă cerbicia ostașului român. Au fost luni de profundă reorganizare, instruire, dotarea cu tehnica de luptă competitivă cu care să putem acționa împotriva unităților inamice care, contând pe rolul asumat de trupele ruse, considera ca în campania anului 1917 va putea să treacă cu ușurință de porțile Moldovei. Informările respectivilor comandanți erau din fericire incomplete, fiind lipsite de cele petrecute în simțirea românească, de la moral și până la dorința de a da cuvenita replică cotropitorilor. Totodată fie că n-au înțeles fie că l-au subapreciat apelul generalului Eremia Grigorescu, apărător al porților din Carpații Orientali, se generalizase, fiecare combatant român își cunoștea bine misiunea încredințată de a fi apărător al gliei strămoșești, ca apoi să poată înlătura inamicul de pe întreg teritoriul național. Între unitățile aflate pe aliniamentele porții sudice erau și cele care-l aveau pe colonelul Stan Poetaș în postura de destoinic și în același timp grijuliu comandant. Nu întâmplător modul lui de comportament generase semnificativa apreciere din partea trupei. „Taica Stan”, manifesta o constantă preocupare pentru soarta subordonaților.

Atacurile zonale ale inamicului menite a găsi breșa pe unde să penetreze pentru ca, printr-o promptă învăluire, să distrugă apărarea românească au fost frecvente, impunând ca pe frontul de la Mărășești, unde deseori trupele ruse își părăseau pozițiile fără să dea ochi cu inamicul, i-au determinat pe comandații români să mute operativ trupele în marș forțat pentru a reconstitui frontul abandonat de „aliații” noștri. După marșuri pe jos timp de o zi întreagă, fără odihnă, trupele române intrau în luptă, atacând tranșeele abandonate de ruși și ocupate de germani fără luptă.

În vara anului 1917, pe un spațiu relativ restrâns, se afla una din cele mai mari concentrări de efective și mijloace de luptă din întregul Prim Război Mondial de pe frontul de est. Opt sute de mii de combatanți se aflau în prima linie și aproape un milion în rezervă. Teoretic raportul de forțe ne era nefavorabil. Patru divizii române au respins zece divizii germane și austro-ungare, o divizie românească a ținut piept rând pe rând asaltului a trei divizii germane. Așa ceva nu s-a mai pomenit în istoria militară germană.

Colonelul Stan Poetaș și-a făcut și aici cu prisosință datoria. A luptat la Mărășești și Muncelu[vii], acolo unde soldații români au sfințit cu sânge una dintre cele mai mari biruințe din istoria românilor. A urmat armistițiul și mai apoi luptele din Moldova contra foștilor aliați bolșevizați, care, printr-o acțiune complexă, căutau să dobândească stăpânirea teritoriului, a potențialului uman și material. A fost concludent momentul, când a răsunat strigătul românilor de dincolo de Prut de a cere ajutor, împilați de aceeași teroare bolșevică pe care noi abia am evitat-o prin luptă. A fost fireasca reacție a guvernului care a trimis armata pentru pacificarea Basarabiei și eliberarea cetățenilor de bolșevism. La toate aceste evenimente participă din plin și Stan Poetaș, avansat general de brigadă, alături de oamenii săi.

După confruntarea cu bolșevicii ruși la Mihăileni[viii] în ianuarie 1918, soldații generalului Stan Poetaș, după intrarea în Basarabia și unirea cu România, a primit ordin să asigure frontiera Nistrului împotriva incursiunilor bandelor bolșevice, ce încercau să răscoale populația pentru a smulge de la România această frumoasă provincie.

Generalul Stan Poetaș avea comanda Brigăzii 17 infanterie, căruia îi era repartizat sectorul de apărare de la Atachi[ix] până la pichetul de grăniceri Vadul Roșcov[x], de unde se continua cu Brigada 18 infanterie, condusă de generalul Gheorghe Dabija[xi], În subordinea generalului Stan Poetaș acționau Regimentul 3 roșiori și Regimentul 34 infanterie, având în rezerva subsectorul batalioanele 2 și 3 din Regimentul 34.

La timpul respectiv propaganda bolșevică a reușit să atragă și din rândurile românilor o serie de adepți care îndeplineau cele mai murdare misiuni pentru a-l sluji pe Lenin care le promitea orice pentru a-și îndeplini ascunsele obiective de dominare a omenirii.

Au fost și în Basarabia astfel de bolșevici, păcăliți de propaganda lui Lenin[xii], care spunea că odată cu Unirea cu România, basarabenii vor intra în robia boierilor români, pierzând toate cuceririle revoluționare obținute în 1917 și începutul lui 1918 sub conducerea Sfatului Țării. Unii dintre ei au acționat în cadrul bandei lui G. I. Bărbuță, basarabean din Călărași, care a trecut Nistrul ocupând Atachi.

Având în vedere caracteristicile Nistrului, existau trei sectoare favorabile de trecere, respectiv vadurile de la Zveniec – Hotin, Berezovo – Lămăcuiți și Moghilev – Atachi. Situația era agravată și de faptul că la începutul lunii ianuarie râul Nistru era înghețat facilitând trecerea frauduloasă a graniței. Totodată este necesar să consemnăm că încă nu era organizat un serviciu care să ofere prompt date certe despre cele ce pregăteau inamicii României. Unele informații alarmante despre intensificarea pregătirii inamice pentru trecerea Nistrului au sosit inclusiv în ziua de 5/18 ianuarie 1919, fapt care a intensificat activitatea de prevenire la frontieră a detașamentelor de pază și patrulare. În noaptea dinspre 6/19 spre 7/20 ianuarie 1919, la ora 3.40, bandele bolșevice au trecut Nistrul în număr mare și au atacat trupele române din zona Atachi, între satele Călărași și Verzani. Companiile 11 și 21 grăniceri s-au retras spre satele Ocnița, Secureni, Briceni și Româncăuți. În sectorul atacat se afla un detașament compus din două batalioane de infanterie și două baterii sub comanda generalului Stan Poetaș. La orele 9.00 se primesc informații că bolșevicii au trecut Nistrul și în alte puncte, surprinzând posturile de pe malul râului, care au fost atacate și din spate de populația civilă răsculată înarmată. Nu era prea greu să procuri arme atunci, erau multe abandonate de rușii în retragere care n-au putut fi strânse în totalitate de trupele române, dar multe au fost obținute și prin contrabandă peste Nistru. Secția mitraliere a batalionului 1 din regimentul 34 infanterie ce apăra podul de la Atachi este aproape încercuită și nevoită să se retragă. Se oprește la liziera de sud-vest a satului Atachi, păstrând sub supraveghere satele Atachi, Volcineț și Calarașofca. În acest timp, generalul Stan Poetaș a dorit să inspecteze sectorul din dreapta batalionului 2 din regimentul 34 infanterie, „deși i se atrăsese atenția asupra pericolului să nu intre în sat căci populația e răsculată, ceea ce dânsul nu a voit a crede; coboară pe șoseaua Atachi – Calarașofca și este atacat de populația civilă, fiind omorât și cadavrul batjocorit”. În timpul inspectării trupelor sale din zona satului Călărași a fost împușcat de către oamenii din banda lui G. I. Bărbuța. S. Fosu, cel care l-a împușcat, a fost prins ulterior, judecat și condamnat la moarte în anul 1929, iar G. I. Bărbuța a fost executat de către ucrainenii naționaliști ai hatmanului Petliura dincolo de Nistru.

Constantin Kirițescu[xiii], cronicarul evenimentelor militare, a consemnat astfel moartea generalului Stan Poetaș: „I-a fost dat să moară, lovit de un glonț mișel, tras din spate, acestui erou legendar al armatei române, care la Topraisar. Neajlov și la Mărășești, înfruntase de atâtea ori moartea în față, în cele mai dramatice momente ale războiului nostru”. Comanda trupelor o preia colonelul Ion Petrescu, care raportează către comandamentul diviziei a 9-a: „domnul general mort sau prizonier”.

În timp ce trupele noastre se regrupau spre satul Sauca, bolșevicii au pus stăpânire pe satele Arionești, Unguri Calarașofca, Ocnița, Atachi, Volcineț, Merișofca. Situația creată a impus suplimentarea trupelor române pentru declanșarea contraatacul, cerându-se de către eșalonul superior al armatei Române restabilirea ordinii și distrugerea bolșevicilor, luând măsuri severe și exemplare, inclusiv contra populației civile care a făcut cauză comună cu ei. La 9 ianuarie, batalionul 7 din Regimentul 13 artilerie și batalionul 3 din Regimentul 35 au alcătuit detașamentul maior Lascăr cu misiunea respingerii bolșevicilor ce au înaintat spre Ocnița. Au fost primiți cu foc în localitatea Bârnova, dar au preluat inițiativa și au respins inamicul din sat. Au fost curățate de elemente inamice localitățile Soroca, Lincăuți, Postova, Cvăzdăuți, Româncăuți. Colonelul Ion Petrescu raportează spre seară respingerea inamicului din zona Sauca, continuând înaintarea către Atachi și Codreni pentru distrugerea bandelor bolșevice. Prin lupte grele, au fost reocupate localitățile Călărași, Atachi și Volcineț. La 10 ianuarie, în urma rezistenței inamice îndârjite din satele Ugri și Arionești, sunt necesare aducerea de întăriri pentru respingerea inamicului. Către ora 13, românii dobrogeni din Divizia a 9-a au pus stăpânire pe înălțimile aflate la sud de malul Nistrului, nimicind inamicul care a lăsat pe teren morți și răniți, un tun și alte materiale militare. Detașamentul maiorului Butunoiu atacă de la sud de-a lungul râului. Bolșevicii scăpați încercând să fugă peste Nistru au fost în mare parte uciși în bărci, iar alții înecați, conform raportărilor colonelului Petrescu. Li se pune în vedere responsabililor ucraineni din armata lui Petliura[xiv] ca răzvrătiții să fie împrăștiați și să li se ia tunurile, altfel comandamentul român amenință cu trageri de artilerie contra orașului Moghilev, inclusiv cu proiectile asfixiante. Răspunsul ucrainenilor a fost că atacul bolșevic s-a produs fără știrea armatei lui Petliura.

La 11 ianuarie colonelul Ion Petrescu informa: „corpul mult regretatului comandant Poetaș l-am dezgropat, depus în sicriu și l-am evacuat spre Sauca”. Înmormântarea a avut loc la 14 ianuarie 1919, la Soroca.

Depășirea momentelor deosebit de tensionate au permis ca vineri 25 iunie 1920, la Soroca, să fie organizată solemnitatea punerii pietrei fundamentale pentru preconizatul simbol al cinstirii generalului Erou Stan Poetaș, căzut pentru Patrie. La Solemnitatea a participat generalul Iacob Zadik[xv], comandantul Corpului IV Armată.

Operativ misiunea conceperii și modelării monumentului a fost încredințată de către Comitetul de inițiativă sculptorului George Dimitriu[xvi], care, în 1920, a modelat statuia generalului Stan Poetaș pentru Soroca, lucrare turnată în bronz, având înălțimea de 3 m., pentru a fi amplasată[xvii] pe un bine proporționat piedestalul din granit cu înălțimea de 4 m. Vor fi necesari ani buni până la aducerea în forul public, la Soroca, a acestui simbol[xviii].

A fost inaugurat la 10 august 1929. În anii deceniului următor au fost numeroase actele de profanare a monumentului, manifestările de ostilitate la adresa României fiind bine coordonate, stipendiate de propaganda sovietică, care, din păcate, a găsit în rândurile localnicilor fideli slujitori gata a întreprinde cele menite a demonstra că administrația nu era capabilă să asigure fruntariile de la Nistru.

A existat și în localitatea Otaci, jud. Soroca un simbol al pietății menit ai cinsti memoria generalului Stan Poetaș. Era o Cruce albă de piatră[xix],cu înălțimea de 2,50 m. care a costat pe inițiatori 50.000 lei. Credem că la acest simbol se referă afirmația că nu a fost distrus în 1940, după cum sunt formulate diverse supoziții, de acest simbol erau înlănțuiți patrioții români[xx] înainte de a fi deportați în Siberia. A fost distrus abia după anul 1944, când Basarabia a fost „recuperată” de a tot biruitoarea Armată Roșie, primind concesiv și interesat acceptul aliaților la 10 februarie 1947.

Evenimentele ulterioare create prin raptul teritorial al semnatarilor Pactului Sovieto – German din 23 august 1939 al cărui prevederi au fost aplicate la adresa României în iulie 1940 au generat și pentru monumentele de for public situații care, ulterior, au fost prezentate în diverse ipostaze, adeseori formulările fiind contradictorii.

La București în patrimoniul Arhivelor Naționale este păstrat[xxi]Procesul Verbal încheiat la 17 septembrie 1940 cu ocazia acțiunii de predare-preluare a componentelor în bronz ale monumentului generalului Stan Poetaș evacuate din Basarabia: respectiv statuia și 3 basoreliefuri. Nu se cunoaște soarta acestora după 1944 când omniprezența eliberatorilor ocupanți s-a manifestat și prin distrugerea vestigiilor care aminteau de prezența românească la est de râul Prut.

Sursa: ascor.md

Moartea unui erou, generalul Stan Poetaș

de Cristian Negrea

Un nume uitat astăzi, ca și ale altor eroi căzuți pentru neam și țară, generalul Stan Poetaș a plătit cu viața lupta sa pentru România Mare. Am mai avut și alți generali căzuți pe câmpul de luptă, ca și generalii Praporgescu și Dragalina în primul război mondial, sau generalul Ion Sion căzut cu arma în mână la Stalingrad, în al doilea război mondial. Dar generalul Stan Poetaș a căzut în 1919, într-un război ciudat, interzis de istoriografia comunistă și ignorat cu desăvârșire de către istoricii noștri de după 1990. Fiindcă a fost un război, un război crunt, pe viață și pe moarte, în care cele mai elementare reguli ale umanității au fost aruncate deoparte, un război în care nu se luau prizonieri, totuși, dacă existau, aceștia erau torturați până la moarte în disprețul oricărei convenții umanitare ca și cea de la Geneva. A fost un război de uzură, în care românii au apărat granița estică a civilizației contra barbariei comuniste roșii ce încerca să răbufnească spre vest. Nimeni nu ne-a mulțumit că timp de douăzeci și cinci de ani am apărat singuri frontiera civilizației occidentale, mai mult, ne-au blamat când nu am mai reușit să o facem. La mijlocul lui martie 1919, ministrul francez Saint-Aulaire și cel britanic Barclay își informau guvernele: „Există un interes major ca România să fie în stare să opună o rezistență puternică ascensiunii bolșevismului. Ea a devenit, după cum am prevăzut, singura barieră conrea mareei în creștere a bolșevismului; învinsă și contaminată, s-ar termina cu ordinea și pacea în Orient. Cauza pe care o apără în momentul de față este nu numai o cauză românească, ci una europeană”. Liniștea Europei plătită cu sânge românesc. La fel cum timp de secole am stat în fața pericolului musulman, o strajă uitată în estul îndepărtat, în timp ce Occidentul își crea propria bunăstare, din când în când ducând războaie unii împotriva altora. În timp ce noi ne tăiam cu turcii prin mlaștini, alții, la adăpost, construiau catedrale, pentru ca mai târziu să ne reproșeze că nu am reușit să ne ridicăm la nivelul lor. Sunt curios ce s-ar fi ales de marea civilizație franceză dacă la est s-ar fi învecinat cu Imperiul Otoman. Am văzut cu toții ce s-a întâmplat în 1241, când valul mongol și-a lăsat aripa peste Europa, dar șansa acesteia a fost faptul că marele han a murit și valurile de călăreți s-au retras pentru a alege un nou han, acest nou han alegând o altă cale de atac și cuceriri, scutind Europa de o nouă cavalcadă de neoprit. O șansă istorică, dar mai târziu care a fost meterezul de care s-au sfărâmat valurile revărsate din pustiurile asiatice? Românii, ungurii, polonezii, toate popoarele estice care sunt astăzi privite de sus de către mult mai civilizații lor vecini vest-europeni. Dar datorită cui sunt ei mai avansați, mai civilizați, datorită cui sunt ei în măsură să dea astăzi lecții? Nu datorită esticilor care le-au fost pavăză timp de secole? Dar acest adevăr este uitat astăzi cu desăvârșire.

Cum și-ar mai reaminti vest-europenii de cele petrecute cu secole în urmă, când nici astăzi nu-și amintesc despre cei care le-au fost pavăză acum mai puțin de un veac? De cei care i-au scutit să devină comuniști atunci, și care s-au jertfit sub cizma roșie douăzeci și cinci de ani mai târziu?

La 1683, Viena Habsburgilor asediată de turci era salvată de polonezii lui Jan Sobieski. Recunoștința istoriei? La doar câteva zeci de ani, împărăteasa Maria Tereza a Austriei, alături de Rusia și Prusia împărțea Polonia. Două sute de ani mai târziu, când Viena era în gata să cadă pradă bolșevismului, în 1918, a fost salvată de o mână de feciori români ardeleni conduși de sublocotenentul de artilerie Iuliu Maniu care au pacificat orașul și-l traversau în patrule puternice, cu pas cadențat, cântând „Deșteaptă-te române!” Două săptămâni românii au stăpânit Viena, pe care au predat-o apoi autorităților care și-au revenit după liniștirea morbului bolșevic. La Praga lucrurile se petrec la fel, din nou românii sunt cei care liniștesc lucrurile, dar aici recunoștința cehoslovacilor s-a materializat prin dezvelirea în 1935 a unei plăci de bronz pe Palatul Comandamentului Militar din Praga, în prezența unui participant la evenimentele din 1918 și reprezentant al României, doctor Gheorghe Repede, placă pe care stătea scris: „În această clădire s-a preluat imperiul cehoslovac, cu prețiosul concurs al soldaților români din armata poporului aliat”. Bineînțeles că după 1945 placa a dispărut și nu a mai fost niciodată repusă la loc. (veziRevoluția din Ardeal și gărzile naționale române (I)).

Când Ungaria a devenit bolșevică, la 20 martie 1919, tot România a fost cea care a înlăturat prin forța armelor pericolul foarte serios al extinderii acestui focar comunist. Ungurii ne-au mulțumit atunci că i-am scăpat de teroarea roșie, dar în câțiva ani ne-au redevenit cei mai aprigi dușmani în chestiunea Ardealului. După cum spuneam, recunoștința istoriei.

Dar una dintre cele mai importante contribuții ale României, pe lângă cele menționate mai sus, a fost faptul că noi am fost strajă la Nistru timp de mai bine de douăzeci de ani, ținând pericolul roșu departe de inima Europei. Iar pentru asta ne-am bătut și am luptat, plătind cu sânge și jertfe, tribut greu care astăzi nu este cunoscut și recunoscut nici măcar de către noi, ce să mai pretindem din partea altora? În toate emisiunile și documentarele istorice de pe Discovery Chanel, post britanic, veți vedea fiecare gest făcut de generalul Haig sau Montgomery, fiecare vorbă sau scărpinare a acestuia, dar nu veți vedea marte lucru despre eforturile și luptele românilor și rolul lor în păstrarea civilizației europene. Este normal, este un post britanic, interesat în scoaterea în evidență a personajelor lor istorice, a eroilor lor. Dar unde sunt documentarele noastre, unde sunt emisiunile noastre istorice? Bine că se pot face reportaje și emisiuni despre toți maneliștii și fotbaliștii agramați, despre pipițele siliconate, dar nu se poate face un documentar despre eroii României datorită cărora încă mai vorbim românește?

Revenind la anii cumpliți 1916-1919, în 1917 perfidia rusească a devenit fapt dovedit, deși erau bănuite interese ascunse încă din 1916, în urma comportamentului trupelor ruse pe front în Dobrogea sau în bătălia de la Neajlov – Argeș, numită și bătălia Bucureștilor. Noncombatul trupelor rusești care stăteau cu arma la picior în timp ce noi ne băteam singuri, până la ultima suflare, avea o componentă ascunsă, dovedită mult mai târziu. Rusia imperială nu avea nici un interes într-o Românie aliată victorioasă, care ulterior ar putea pretinde Basarabia, smulsă la 1812, o mică parte (o bucată din sudul Basarabiei) recăpătată la 1856 și luată din nou la 1878. Interesul Rusiei era ca România să fie înfrântă, pentru ca ulterior să fie împărțită între Rusia și Austro-Ungaria printr-o pace separată, negociată în secret de ministrul rus de război Sturmer (filogerman, după cum îi spune și numele) încă de la începutul lui 1916. Chiar ofițerii ruși spuneau în decembrie 1916 că asta doreau, retragerea României pe linia Siretului, deoarece nu aveau cum să apere o zonă atât de întinsă. Chiar propunerile rusești de la începutul campaniei, respinse cu indignare de factorii români, prevedeau o retragere în Moldova, pentru a scurta frontul. Deci rușii ne propuneau de la începutul campaniei abandonarea a două treimi din teritoriul național, doar pentru ca frontul să fie mai scurt!

Mai apoi, după ce în iarna dintre 1916-1917 am fost decimați de epidemia de tifos, a izbucnit revoluția rusească, pretext numai bun pentru abandonarea luptei de către ruși. Câți știu că ofensiva de la Mărăști a trupelor române de sub comanda lui Averescu a trebuit oprită pentru că rușii au refuzat să ne susțină flancurile, pentru că nu aveau „ordin de la revoluție” să lupte pe front? Câți știu că la Mărășești, mare parte a trupelor ruse își părăseau pozițiile fără să dea ochi cu inamicul, făcându-i pe români să mute trupele în marș forțat pentru a reconstitui frontul abandonat de către ruși fără luptă? După marșuri pe jos timp de o zi întreagă, fără odihnă, trupele române intrau în luptă atacând tranșeele abandonate de ruși și ocupate de germani fără luptă!

Nu a fost destul, după victoriile plătite cu sânge de la Mărăști, Mărășești și Oituz, rușii, după revoluția bolșevică a lui Lenin, încheie pace separată, lăsându-ne singuri pe întreg frontul de est. Mai mult, trupele ruse din Moldova, se bolșevizează în mare parte și încep o acțiune sistematică de jaf și teroare a populației civile, ba chiar încearcă să asasineze primmistrul român și să-l aresteze și suprime pe rege, la sfârșitul lui 1917 (vezi Primele lupte cu bolșevicii)

Basarabia își începe lupta pentru independență, dar călcată de bolșevici este pe cale să fie suprimată total ca și existență (vezi Curățirea Basarabiei (I) Renașterea și Curățirea Basarabiei (II) Bătălia). România găsește resurse în bravii ei soldați, învingătorii nebiruitului Mackensen, și pacifică Moldova prin forța baionetei, ba mai mult izbăvește și Basarabia de teroarea roșie tot prin brațul și baioneta soldatului român, același soldat care va pacifica și Ungaria bolșevică un an mai târziu și va sta ca strajă la Nistru pentru întreaga Europă nerecunoscătoare timp de zeci de ani.

Am luptat și am trecut Nistrul în mai 1919 și am ocupat Tiraspolul pentru a asigura flancul stâng al celor trei divizii frnceze și trei grecești ce se retrăgeau din Odessa sub presiunea bolșevică, deși duceam un război greu pe frontiera de vest, contra Ungariei bolșevice a lui Bela Kuhn (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe TisaRăzboiul româno-ungar de la 1919 (II) Expectativa pe Tisa și Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), iar trupele coloniale franceze, odată trecute la vest de Nistru, și-au împachetat efectele și au plecat, lăsându-ne singuri să apărăm frontiera estică a civilizației. Drept mulțumire, francezii ne-au lăsat fără o treime din Banat, cedat sârbilor, contrar tratatului din 1916.

Iar pe frontiera de est a Europei civilizate, am luptat și am murit de nenumărate ori, deși Basarabia s-a unit cu România încă de la 27 martie 1918 (vezi Lupte antibolșevice după Unire). Iar în contextul acestor lupte a căzut la datorie generalul Stan Poetaș.

Un destin de luptător

Colonelul Stan Poetaș se afla la comanda brigăzii 17 infanterie în ziua de 23 august sau 5 septembrie după calendarul nou. Botezul focului îl primește alături de Brigada 5 călărași, condusă de colonelul Romulus Scărișoreanu, cel ce va deveni unul dintre cei mai capabili generali români în acest război. Regimentul 40 „Călugăreni” participa și el la această luptă din fața Bazargicului, respectiv încercarea de reocupare a acestuia de către trupele române. Situația din sudul Dobrogei, din Cadrilater, devenise critică după căderea Turtucaei. După 12 ore de luptă cumplită, românii primesc ordinul de retragere din fața Bazargicului, nu înainte de a asista la masacrarea unui întreg regiment rus de cavalerie care a atacat în șarjă o poziție inamică întărită cu mitraliere. Au fost pur și simplu decimați, iar comandantul făcut prizonier. Într-un mod asemănător se va desfășura și șarja cavaleriei române de la Robănești, cavalerie în galop împotriva focului concentrat al mitralierelor. Dacă în cazul românilor, această decizie ar putea fi parțial explicată prin lipsa experienței de război și prin necesitatea protejării retragerii trupelor proprii, în cazul rușilor, cu experiență de doi ani pe front, mi se pare un sacrificiu inutil.

Se stabilește linia defensivă Rasova – Cobadin – Topraisar – Cocargea – Tuzla, în fața românilor va cădea în luptă prințul Frederic Wilhelm de Hessa, nepot de soră al kaiserului Wilhelm. Nu a fost singurul os regesc german căzut în fața românilor, cam în aceeași perioadă căzând la datorie și prințul Henric de Bavaria în bătălia Sibiului în fața „diviziei de fier” a generalului Traian Moșoiu. La 18 septembrie (1 octombrie st. n.) aveau să se izbească reciproc ambele tabere într-o ofensivă cruntă la sud de Cobadin. Regimentul 40 „Călugăreni” a luat prizonieri turci și 7 tunuri turcești, care din ordinul colonelului Stan Poetaș sunt trimise la București pentru a fi depuse la picioarele statuii ecvestre a lui Mihai Viteazu, ca un omagiu adus de regimentul ce purta numele biruinței marelui voievod la 1595.

Între timp manevra de la Flămânda a generalului Averescu eșuează, iar trupele inamice trec la ofensivă pe ambele fronturi, în Transilvania și Dobrogea. Doi dintre cei mai mari generali germani, Falkenhayn și Mackensen conduc trupele germane și austro-ungare în Transilvania, respectiv cele germane, bulgare și turcești în Dobrogea.

În Dobrogea, urmează bătălia de pe linia Topraisar – Amzacea, bătălie care avea să-i aducă colonelului Stan Poetaș denumirea de eroul de la Topraisar, iar colonelului Scărișoreanu gradul de general de brigadă.  În fața Tropaisarului generalul Mackensen a dispus trupe proaspete, ca și divizia germană 271 comandată de generalul von Galwitz, la fel ca și întreaga artilerie grea germană și bulgară. În fața lor, ostașii lui Scărișoreanu, iar în centru brigada colonelului Stan Poetaș, „taica Stan”, cum era alintat de soldații săi din regimentul 9 vânători și 40 infanterie „Călugăreni”. Simțind iminența atacului, au cerut să li se aducă drapelul regimentului și sub ploaia de obuze, în timp ce muzica intona „Deșteaptă-te române!”, au jurat pe steag că nimic nu-i va face să dea înapoi în fața puhoiului dușman. Se vor ține de cuvânt, timp de două zile și jumătate toate atacurile germane sfărâmându-se în fața zidului de piepturi românești. Străpungerea inamică s-a făcut pe flanc, acolo unde diviziile ruse 61 și 115 au părăsit pozițiile retrăgându-se spre Cobadin, lăsând prizonieri bulgarilor 24 de ofițeri și 2800 de soldați, și fără să înștiințeze aliații români despre retragere. Poziția de la Topraisar este descoperită și pe flancul de est, așa că a urmat retragerea, urmată de pierderea întregii regiuni dobrogene, cu excepția unei porțiuni de la nord. Bulgarii, după ce vor intra în Constanța vor răsturna statuia lui Ovidiu de pe soclu, în speranța că acest gest simbolic va șterge orice urmă de latinitate din Dobrogea (vezi Noi și bulgarii).

Colonelul Stan Poetaș își continuă destinul eroic în bătălia de la Neajlov – Argeș supranumită și bătălia Bucureștilor. După ce inamicul rupe rezistența Carpaților la Jiu și afluiește spre est, către capitală, trupele bulgare și germane ale lui von Mackensen trec Dunărea pe la Zimnicea. Generalul Prezan concepe și execută o manevră pe linii interioare, destinată să lovească și bată ambele grupări pe rând, iar una din diviziile destinate era chiar divizia 9/19 a generalului Scărișoreanu. În sectorul acestei divizii, chiar în capul de avans se afla divizia 217 germană, pe care comandamentul român o credea încă în Dobrogea. Colonelul Stan Poetaș declanșează un atac furibund la Bălăria și ia 200 de prizonieri, trei tunuri grele și numeros material de război. Statul Major al diviziei germane 217 se salvează prin fugă spre Ghimpați. Deruta se amplifică după ce colonelul german Vogel, comandantul brigăzii 18 de rezervă, aflat la Mihăilești, încearcă să ia legătura telegrafic cu divizia 217, și a primit răspuns o înjurătură neaoșă românească. Dar, din păcate, planurile atacului român sunt capturate asupra a doi ofițeri români de stat major ce se deplasau cu un automobil, și de aici încolo va interveni reacția dură a inamicului, acesta știind perfect unde să lovească și cum. Trebuie menționat că cele două divizii ruse aflate în apropiere au refuzat să susțină ofensiva românească, au refuzat chiar să taie singura linie de comunicații inamică spre Dunăre, pe motiv că nu au ordin în acest sens. Bătălia Bucureștilor s-a încheiat cu retragerea trupelor române, inamicul având cale liberă spre capitală în care a intrat la 6 decembrie 1916. Românii se retrag în Moldova, astfel încheindu-se campania dezastruosului an 1916.

Vor urma late bătălii, cum a fost cele de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara lui 1917 unde, pe un spațiu relativ restrâns, se afla una din cele mai mari concentrări de efective și mijloace de luptă din întregul război mondial de pe frontul de est. Opt sute de mii de combatanți în prima linie și aproape un milion în rezervă. Însuși împăratul german, kauserul Wilhelm, va vebi să asiste la viitoarea ofensivă victorioasă a feldmareșalului von Mackensen, supranumit spărgătorul de fronturi, care anunțase deja obiectivul său, „peste două săptămâni la Iași”. Dar împotriva lor se vor opune trupele românești, reorganizate și dotate cu armament modern de către misiunea militară franceză condusă de generalul Berthelot. În sfârșit, ne băteam cu echipament similar trupelor atacatoare. Ofensiva marelui Mackensen s-a topit în fața rezistenței române, chiar dacă în ultimul moment trupele noastre înlocuiau diviziile rusești ce fugeau fără luptă. De cele mai multe ori, după marșuri epuizante de zeci de kilometri pe jos, românii intrau în focul luptei pentru a-i scoate pe germeni din tranșeele părăsite de ruși fără luptă. Nu există cuvinte pentru a descrie dramatismul acelor lupte, uitate astăzi de majoritatea compatrioților noștri. Nu există cuvinte pentru a descrie eroismul acelor luptători țărani în uniformă care se băteau de la egal la egal cu cele mai bune trupe din lume, zdrobindu-le și frângând intenția lui Mackensen de a rupe frontul, cum a făcut-o în Galiția și în Serbia. Patru divizii române au respins zece divizii germane și austro-ungare, o divizie românească a ținut piept rând pe rând asaltului a trei divizii germane. Așa ceva nu s-a mai pomenit în istoria militară germană.

Colonelul Stan Poetaș și-a făcut și aici cu prisosință datoria. A luptat la Mărășești și Muncelu, acolo unde soldații români au sfințit cu sânge una dintre cele mai mari victorii din istoria românilor. A urmat armistițiul și mai apoi luptele din Moldova contra foștilor aliați bolșevizați (vezi Primele lupte cu bolșevicii), care doreau să transforme România în republică populară. În aceeași perioadă, când a răsunat strigătul de ajutor al românilor de dincolo de Prut, împilați de aceeași teroare bolșevică pe care noi abia am evitat-o prin luptă, regele și guvernul au trimis armata pentru pacificarea Basarabiei și eliberarea cetățenilor ei. La toate aceste evenimente participă din plin și Stan Poetaș, devenit general, alături de oamenii săi.

Luptele de la Atachi și Hotin

După ce îi pacifică prin forță pe bolșevicii ruși la Mihăileni în ianuarie 1918, soldații generalului Stan Poetaș, după intrarea în Basarabia și unirea cu România, primesc ordin să asigure frontiera Nistrului împotriva incursiunilor bandelor bolșevice ce încercau să răscoale populația pentru a smulge de la România această frumoasă provincie. În vara lui 1918 a fost liniște, datorită ocupației germane și austro-ungare a sudului Ucrainei, dar după dezintegrarea acestor armate în urma înfrângerii din războiul mondial, bolșevicii se fac din nou stăpâni pe regiune. Românii intră în județul Hotin ce fusese inițial ocupat de austro-ungari, stabilind frontiera pe Nistru.

 Hărțile din Costin Scurtu, op. cit.

Printre cei însărcinați cu paza acestei frontiere a fost și generalul Stan Poetaș, care comanda Brigada 17 infanterie, de la Atachi până la pichetul de grăniceri Vadul Roșcov, de unde se continua cu Brigada 18 infanterie, condusă de generalul Gheorghe Dabija, cel care va lupta mai târziu împotriva ungurilor și va scrie una dintre cele mai complete lucrări despre războiul României, în patru volume, Armata română în războiul mondial (1916 – 1918). În subordinea generalului Stan Poetaș acționau regimentul 3 roșiori și regimentul 34 infanterie, având în rezervă subsectorului batalioanele 2 și 3 din acest regiment 34.

Pentru a înțelege mai bine cauzele sprijinului local de care s-au bucurat bolșevicii în cursul acestui atac nu numai din partea populației ucrainene din regiune, ci și din partea unor elemente din populația locală moldovenească, trebuie făcută o mică paranteză explicativă. Valul revoluționar rusesc din toamna lui 1917, când bolșevicii lui Lenin au cucerit puterea, au venit cu lozinci foarte pe placul tuturor. „Pace și pământ!” era lozinca lui Lenin, din care nu s-a materializat nimic, nu a fost nici pace, în ideea de a răspândi prin forță pe tot globul ideologia comunistă, dar nici pământ, acesta fiind confiscat și create colhozurile, iar țăranii care se opuneau erau uciși sau deportați în lagărele din Siberia. Până și forța de bază a bolșevicilor, marinarii răsculați din fortăreața Kronstadt, în 1921, când au înțeles că au fost păcăliți de Lenin, s-au revoltat, doar pentru a fi zdrobiți și supraviețuitorii executați de Armata Roșie. Așa a învins bolșevismul în Rusia.

Au fost și în Basarabia astfel de bolșevici, păcăliți de propaganda lui Lenin, care spunea că odată cu Unirea cu România, basarabenii vor intra în robia boierilor români, pierzând toate cuceririle revoluționare obținute în 1917 și începutul lui 1918 sub conducerea Sfatului Țării. Unii dintre ei au acționat în cadrul bandei lui G. I. Bărbuță, basarabean din Călărași, care a trecut Nistrul ocupând Atachi.

Descrierea luptelor ce urmează este preluată din cartea lui Costin Scurtu, Armata terestră română din Dobrogea (1829 – 1919), apărută la Editura Muzeului Marinei Militare Române în 2008.

Având în vedere caracteristicile Nistrului, existau trei sectoare favorabile de trecere, respectiv Zveniec – Hotin, Berezovo – Lămăcuiți și Moghilev – Atachi. Informații despre intensificarea pregătirii inamice pentru trecerea Nistrului au sosit inclusiv în ziua de 5/18 ianuarie 1919, fapt care a intensificat activitatea de prevenție la frontieră a detașamentelor de pază și patrulare. În noaptea de 6/7 ianuarie 1919 (19/20 ianuarie stil nou), la ora 3.40, bandele bolșevice au trecut Nistrul în număr mare și au atacat trupele române din zona Atachi, între satele Călărași și Verzani. Companiile 11 și 21 grăniceri s-au retras spre satele Ocnița, Secureni, Briceni și Româncăuți. În sectorul atacat se afla un detașament compus din două batalioane de infanterie și două baterii sub comanda generalului Stan Poetaș. La orele 9.00 se primesc informații că bolșevicii au trecut Nistrul și în alte puncte, surprinzând posturile de pe malul râului, care au fost atacate și din spate de populația civilă răsculată înarmată. Nu era prea greu să procuri arme atunci, erau multe abandonate de rușii în retragere care n-au putut fi strânse în totalitate de trupele române, dar multe au fost obținute și prin contrabandă peste Nistru. Secția mitraliere a batalionului 1 din regimentul 34 infanterie ce apăra podul de la Atachi este aproape încercuită și nevoită să se retragă. Se oprește la liziera de sud-vest a satului Atachi, păstrând sub supraveghere satele Atachi, Volcineț și Calarașofca. În acest timp, generalul Stan Poetaș a dorit să inspecteze sectorul din dreapta batalionului 2 din regimentul 34 infanterie, „deși i se atrăsese atenția asupra pericolului să nu intre în sat căci populația e răsculată, ceea ce dânsul nu a voit a crede; coboară pe șoseaua Atachi – Calarașofca și este atacat de populația civilă, fiind omorât și cadavrul batjocorit”. În timpul inspectării trupelor sale din zona satului Călărași avea să fie împușcat de către oamenii din banda lui G. I. Bărbuța. S. Fosu, cel care l-a împușcat, avea să fie judecat și condamnat la moarte în anul 1929, iar G. I. Bărbuța avea să fie executat la puțină vreme de la evenimente de către ucrainenii naționaliști ai hatmanului Petliura dincolo de Nistru. Ca o paranteză, hatmanul Petliura, conducătorul naționaliștilor ucraineni, după ce a fost înfrânt de Armata Roșie care a pus capăt independenței Ucrainei, se salvează prin România.

Istoricul Constantin Kirițescu a scris astfel despre moartea generalului Stan Poetaș: „I-a fost dat să moară, lovit de un glonț mișel, tras din spate, acestui erou legendar al armatei române, care la Topraisar. Neajlov și la Mărășești, înfruntase de atâtea ori moartea în față, în cele mai dramatice momente ale războiului nostru”. Comanda trupelor o preia colonelul Ion Petrescu, care raportează către comandamentul diviziei a 9-a: „domnul general mort sau prizonier”.

În timp ce trupele noastre se regrupau spre sarul Sauca, bolșevicii au pus stăpânire pe satele Arionești, Unguri Calarașofca, Ocnița, Atachi, Volcineț, Merișofca. Se pregătește contraatacul românesc, cerându-se restabilirea ordinii și distrugerea bolșevicilor, luând măsuri severe inclusiv contra populațiunii civile care a făcut cauză comună cu ei. La 9 ianuarie, bat 7 din reg 13 art și bat 3 din reg 35 au alcătuit detașamentul maior Lascăr cu misiunea respingerii bolșevicilor ce au înainta spre Ocnița. Au fost primiți cu foc în localitatea Bârnova, dar au preluat inițiativa și au respins inamicul din sat. Au fost curățate de elemente inamice localitățile Soroca, Lincăuți, Postova, Cvăzdăuți, Româncăuți. Colonelul Ion Petrescu raportează spre seară respingerea inamicului din zona Sauca, continuând înaintarea către Atachi și Codreni pentru distrugerea bandelor bolșevice. În lupte grele, au fost reocupate localitățile Călărași, Atachi și Volcineț. La 10 ianuarie, în urma rezistenței inamice îndârjite din satele Ugri și Arionești, sunt necesare aducerea de întăriri pentru respingerea inamicului. Către ora 13.00, românii dobrogeni din divizia a 9-a au pus stăpânire pe înălțimile imediat sud de malul Nistrului, nimicind inamicul care a lăsat pe teren morți și răniți, un tun și alte materiale militare. Detașamentul maiorului Butunoiu atacă de la sud de-a lungul râului. Bolșevicii scăpați încercând să fugă peste Nistru au fost în mare parte uciși în bărci, iar alții înecați, conform raportărilor colonelului Petrescu. Li se pune în vedere responsabililor ucraineni din armata lui Petliura ca răzvrătiții să fie împrăștiați și să li se ia tunurile, altfel comandamentul român amenință cu trageri de artilerie contra orașului Moghilev, inclusiv cu proiectile asfixiante. Răspunsul ucrainenilor a fost că atacul bolșevic s-a produs fără știrea armatei lui Petliura.

La 11 ianuarie colonelul Ion Petrescu informa: „corpul mult regretatului comandant Poetaș l-am dezgropat, depus în sicriu și l-am evacuat spre Sauca”. Înmormântarea va avea loc în data de 14 ianuarie 1919, la Soroca.

 
Statuia generalului Stan Poetaș la Soroca
(fotografii din colecția Cătălin Teodoreanu)

Dar bolșevicii nu au renunțat după înfrângerea de la Atachi, ci doar au schimbat direcția de atac. La 10/23 ianuarie, bolșevicii au atacat puternic spre Hotin, provocând retragerea trupelor române copleșite numeric. O parte a populației satelor din jurul Hotinului s-a răsculat, fiind în legătură cu bolșevicii ucraineni. La fel ca și la Atachi, atrocitățile la care s-au dedat bolșevicii au fost de nedescris. Soldații români capturați sunt torturați până la moarte, cu ochii scoși și limbile smulse, sunt atârnați în ștreang de-a lungul șoselelor. Șeful siguranței române din Hotin este torturat și aruncat în puțul fortăreței.

Valoarea forțelor bolșevice era de circa 4-5000 de oameni, 2-300 de călăreți și 8-10 tunuri, deci vorbim de efective importante, care își pregătesc terenul din timp organizându-și terenul din timp și acționând coordonat, atât între unitățile proprii cât și în legătură cu agitatorii acoperiți din teritoriu, nu doar bande dezorganizate fără căpătâi.

Împotriva lor, comandamentul corpului 5 armată organizează un detașament sub comanda generalului Davidoglu, iar căpitanul Mironescu atacă inamicul la Nedebanți.  la 17 ianuarie, comandantul diviziei 1 cavalerie, generalul Mihail Schina hotărăște declanșarea atacului decisiv pentru 19 ianuarie (1 februarie st. n.) asupra Hotinului, pe la sud și vest de oraș, în timp ce o trupă va manevra prin Aristovka, Prigoradok și Atachi  spre acest oraș. Detașamentele menționate, maior Lascăr, căpitan Chițulescu, colonel Petrescu și maior Bălănescu aveau sarcina pe lângă respingerea bolșevicilor și restabilirea ordinii, și cea de poliție militară, de percheziție și strângere a armelor și munițiilor, precum și investigații pentru descoperirea liderilor bolșevici veniți de dincolo de Nistru. Avansul trupelor române se făcea prin luptă, inclusiv dueluri de artilerie. La 21 ianuarie s-a executat foc de artilerie contra concentrărilor de bolșevici ce se pregăteau să treacă Nistrul în sprijinul capului de pod prin punctul Filimonov – Joi, după ce în prealabil a tras circa 200 de lovituri, împrăștiind taberele bolșevice din satele Ladova și Lasavcea. Până la începutul lui februarie, ordinea este restabilită și inamicul izgonit dincolo de Nistru.

Represalii

Chestiunea represaliilor este una delicată pentru orice armată din lumea asta. Tratamentul prizonierilor și populației civile din zona de război au făcut obiectul multor tratate internaționale, dintre care cea mai cunoscută și mai des invocată este Convenția de la Geneva încheiată în 1949, care era de fapt o îmbunătățire a altor convenții încheiate pe rând în 1864, 1906 și 1929. Un lucru uitat cu desăvârșire de majoritatea celor care o invocă fără să o cunoască este faptul că aceasta se referă la protecția prizonierilor, a răniților și a populației civile din zona de război. Această convenție nu se referă decât la trupe combatante în uniformă sau care poartă un semn distinctiv vizibil care să le distingă ca și combatanți în una dintre tabere. Nu face nicio referire la trupele îmbrăcate în uniforma inamicului sau civile care luptă fără vreun semn distinctiv vizibil care să-i definească clar ca și combatanți într-una dintre tabere.

De aceea americanii după ofensiva din Ardeni i-au executat pe toți prizonierii germani ce purtau uniforma americană, un lucru nu prea amintit în istoriografia americană. Napoleon Bonaparte a luat patru mii de prizonieri în campania din Egipt, nu avea cum să-i hrănească, așa că a ordonat împușcarea lor. Francezii și astăzi îl consideră cel mai mare general al lor.

Și istoriografia noastră militară are lacune, mai ales din timpul comunismului, când istoria noastră ne spunea că noi am fost buni și blânzi cu inamicii, chiar dacă ei s-au dedat la atrocități fără număr contra noastră. Adevărul este că lucrurile nu au stat chiar așa. Dacă am fi fost așa de buni și blânzi cu prizonierii care s-au dedat la atrocități contra civililor și i-am fi eliberat pe cuvânt de onoare, a doua zi ne-am fi trezit cu ei din nou asupra noastră, practicând aceleași crime și atrocități, iar rezultatul final ar fi fost anihilarea noastră ca și neam. Întorsul obrazului nu prea se aplică în istoria lumii. Un exemplu sugestiv este chiar Ștefan cel Mare (și Sfânt), după cea mai cunoscută biruință a sa contra tătarilor, cea de Lipnic (Lipinți), în anul 1469, chiar pe locul luptelor din acest articol. Incursiunea Hoardei de Aur a fost respinsă după o luptă grea, în cursul căreia au căzut prizonieri fiul și fratele hanului. Trebuie menționat că tătarii duceau un război de distrugere totală, în fiecare sat ei omorând cu sânge rece întreaga populație bărbătească și bătrânii, pe femei și copii luându-i în robie. După această înfrângere a sa, hanul trimite o sută de soli pentru a-i cere lui Ștefan să-i elibereze fiul și fratele, precum și pe restul prizonierilor. Ce ar fi trebuit să facă Ștefan, să dea curs cererii, să le dea drumul tuturor pentru ca anul următor să lupte din nou împotriva lor? El a ales altă soluție, l-a sfâșiat între patru cai pe fiul hanului chiar în fața celor o sută de soli, apoi le-a tăiat tuturor celor o sută nasurile, le-a pus într-un sac pe care l-a înmânat unuia dintre ei. Pe restul de nouăzeci și nouă i-a tras în țeapă, după care l-a eliberat pe solul rămas, spunându-i că-l va elibera pe fratele hanului, deoarece poate va deveni și el han, și să știe ce va păți dacă va mai încerca vreun atac contra Moldovei. În timp ce solul fugea călare spre est, cu fața șiroind de sânge și în mână cu sacul cu nasuri, Ștefan a strigat către el: „Să-i spui hanului că toți nenorociții ăștia trași în țeapă sunt cu fața către răsărit!”, aluzie la locul spre care se închină mahomedanii. Rezultatul a fost că ani buni tătarii nu au mai călcat Moldova.

Ce ar fi trebuit să facă românii după atrocitățile descrise ceva mai devreme (vezi foto de mai jos)? Să-i elibereze pe toți bolșevicii capturați? Experiența românilor ce au luptat contra bolșevicilor este clară, la fel cum spuneau voluntarii români ce luptau la acea oră în Siberia (vezi Luptătorii români din Siberia), orice înțelegere făcută cu bolșevicii era urmată de un atac al acestora, pe motiv că ei nu fac înțelegeri cu burjuii, la fel cum Stalin a preluat această sintagmă spunând că „tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care sunt scrise”.

De aceea, ordinele de la comandamentele române în timpul atacurilor de la Atachi și Hotin au fost clare: „veți lua măsuri severe contra populațiunii care au făcut cauză comună cu ei (bolșevicii), veți restabili ordine deplină cu orice preț”. Dar aceasta nu s-a aplicat contra populației civile, ci doar asupra acelor civili capturați care luptau alături de bolșevici. Referitor la acest lucru, un alt ordin spune așa: „bandele cu care luptăm nefiind considerate ca trupe regulate nu se bucură de legile care se aplică în război trupelor regulate, ci vor fi fără milă complet și radical exterminate. Contra populației care a făcut cauză comună cu bandele, atacând cu focuri trupele noastre, se va proceda cu ultimă energie și extremă severitate”.

 
Imaginile de mai sus sunt ale cadavrelor soldaților români din regimentul 3 roșiori
(sub comanda generalului Stan Poetaș) torturate și multilate de către bolșevicii ruși
sursa: Memorie și onoare, Românii în primul război mondial, 2008

 Contra unui inamic ce nu respecta legile războiului, care tortura până la moarte prizonierii, scoțându-le ochii, smulgându-le limbile, agățându-i în căngi de copacii de la marginea drumurilor sau spânzurându-i de aceștia, ce mesaj le puteai transmite? Armata română le-a transmis un mesaj dur, ca și un avertisment.

Raportul colonelului Ion Popescu, care l-a înlocuit la comandă pe generalul Stan Poetaș ucis de banda lui Bărbuța care nu avea semne distinctive ca și combatanți: „am respins bandele bolșevice care în parte nimicite au luat fuga lăsând pe teren morți, răniți, prizonieri (executați)”. Detașamentul general Davidoglu din regiunea Creștinești au reocupat și dezarmat satele Medibăuți, Stănceni, Dobzoc, cauzând mari pierderi bandelor de bolșevici (300 morți, 100 executați). Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Până la urmă, nu am fost mielușei duși la tăiere, așa cum apare în istoriografia noastră. Și nici nu aveam motive să fim.

Luptele pe frontiera de est au continuat și nu s-au oprit total până la al doilea război mondial (vezi Lupte antibolșevice după Unire). Generalului Stan Poetaș i-a fost ridicată o statuie la Atachi, dar care nu a fost distrusă în 1940, după cum spun zvonurile, de această statuie erau înlănțuiți patrioții români înainte de a fi deportați în Siberia. A fost distrusă abia după 1944, când Basarabia a revenit în robia rusească.

Este trist că astăzi nimeni nu-și mai amintește de acest erou român căzut în luptă contra bolșevicilor, unul dintre sutele de mii. E trist că nu poți găsi pe internet o biografie a lui (ce fac istoricii noștri nu pot să știu), e trist că nu poți găsi pe internet nici măcar o fotografie a monumentului său. Sunt multe lucruri triste, acesta este doar unul dintre ele. Dumnezeu să-l odihnească, la fel ca și pe toți românii căzuți pentru apărarea patriei!

Bibliografie:

Costin Scurtu, Armata terestră română din Dobrogea (1829 – 1919), Editura Muzeului Marinei Militare Române în 2008

Anatol Leșcu, Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei, Editura militară, 2009

Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989

Nicolea Ciobanu și colectiv, Enciclopedia primului război mondial, editura Teora, 2000
Cristea Marius și Smaranda Cutean, Memorie și onoare. Românii în primul război mondial, editura Altip, 2008

Glenn Torey, Armata revoluționară rusă și România în 1917, Editura militară, 2005

Ștefan Ciobanu, Unirea Basarabiei, Editura Alfa, Iași, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmași, Editura Hyperion, Chișinău, 1991

Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, Editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic și România, Editura Militară, București, 2000

Sursa:cristiannegrea.blogspot.ro

,

KGB-ul transnistrean a cerut recent Chișinăului să-și retragă timp de o lună forțele de ordine din zona de securitate. Analistul militar Cristian Negrea explică într-un interviu pentru Epoch Times că ”agitația legată de Tighina nu este de acum și nu s-a oprit în 1992, ci este o politică continuă a pașilor mărunți, cea de a dezvolta continuu acest cap de pod”. În opinia sa, Rusia vrea să distragă atenția de la ce se întâmplă în Ucraina și să folosească ”factorul de presiune transnistrean ca să convingă Republica Moldova să renunțe la acordul cu UE”.

R.B.N.Press :Transnistria exersează „umflarea de mușchi” la comanda Maicii Rusia implicând forțe militare nistrene și presiuni ale KGB-Transnistria asupra Chișinăului și Misiunii OSCE ! IMAGINI INEDITE CU ARMATA TRANSNISTREANĂ LA EXERCIȚIILE RECENTE

KGB Transnistria
KGB Transnistria

”Comitetul securității de stat al RMN (KGB-ul transnistrean) solicită conducerii organelor de aplicare a legii din Republica Moldova în decurs de o lună să-și retragă de pe teritoriul orașului Bender toate detașamentele de poliție și alte forțe de aplicare a legii, precum și conducerea locală subordonată Republicii Moldova, inclusiv redislocarea Inspectoratului de poliție Bender și a oficiului IS CRIS Registru, ale căror prezență în zona de securitate este contrară deciziei existente a Comisiei Unificate de Control”, se arată în comunicatul KGB-ului transnistrean.

Stanski Carpov - o noua intalnireÎn replică, delegația Republicii Moldova în Comisia Unificată de Control (CUC) a condamnat declarațiile așa-numitului „KGB” transnistrean, care a solicitat Chișinăului să-și retragă timp de o lună forțele de ordine din zona de securitate, relatează Unimedia. Potrivit reprezentanților Chișinăului în CUC, acțiunile Tiraspolului reprezintă „o amenințare directă la adresa mecanismului actual de pacificare și o tentativă de diminuare a rolului Comisiei Unificate de Control în gestionarea ordinii publice în orașul Bender, asigurarea securității și neadmiterea acțiunilor de destabilizare a situației în Zona de securitate. (Foto: Comisia Unificata de Control – Nina Stanski din partea RSSM Transnistreana si Eugen Carpov din partea Guvernului Republicii Moldova)

„Republica Moldova trebuie pedepsită pentru intenția ei de parcurs european. Să nu uităm că Rusia încă nu a folosit factorul de presiune transnistrean ca să convingă Republica Moldova să renunțe la acordul cu UE.”

Analistul militar, Cristian Negrea explică pentru Epoch Times de ce Rusia este interesată să destabilizeze Republica Moldova, prin agitația legată de Tighina.

Epoch Times: KGB-ul transnistrean a cerut Chișinăului să-și retragă timp de o lună forțele de ordine din zona de securitate. Cum vă explicați această decizie și ce efecte va avea ea?

Decizia transnistrenilor de a cere retragerea structurilor de ordine statale ale Republicii Moldova nu este o măsură care să surprindă prea mult dacă o privim în contextul evoluției situației din zonă și al interesului Rusiei în regiune. Deoarece trebuie să spunem de la bun început că este o decizie a Moscovei. Tiraspolul nu face nimic decât la cererea și cu acordul Rusiei.

putin-transnistriaTrebuie să ne uităm puțin în trecutul apropiat, la originea conflictului, ca să înțelegem de ce Rusia și Republica Moldovenească Nistreană (RMN) acordă o asemenea importanță Tighinei (Bender). În timpul războiului din 1992, transnistrenii sprijiniți de Armata a XIV-a au cheltuit mijloace militare foarte importante pentru a cuceri Tighina. La 20 iunie 1992 au atacat cu 20 de tancuri, unele arborând drapelul Rusiei, 6 dintre aceste tancuri fiind distruse de moldoveni pe străzile orașului.

Ne punem întrebarea de ce Rusia a dat atâta importanță Tighinei, și în schimb s-a mulțumit să atace moderat pozițiile moldovenești de pe platourile Coșnița și Cocieri (în zona Dubăsariului), aflate pe malul stâng al Nistrului, și astăzi sub jurisdicția Chișinăului. Se părea că ar fi fost mai logic ca transnistrenii și Armata a XIV-a sa-și securizeze malul stâng, iar apoi să-l proclame al lor subliniind că teritoriul nu ar fi aparținut istoric Moldovei.      (Foto: Vladimir Putin cu „Transnistria” in mana)

Dar RMN își concentrează grosul forțelor spre Tighina, locul în care s-au dat cele mai grele lupte. Acest aspect poate părea minor, dar arată de fapt altceva, faptul că RMN, copilul Rusiei, are din start o atitudine ofensivă și s-a străduit de la început să ocupe poziții de pornire la ofensivă, un veritabil cap de pod pe malul drept al Nistrului. Pe lângă faptul că găzduiește o puternică industrie de fabricare a armamentului, prin poziția sa, podul peste Nistru care o leagă cu Tiraspolul, Tighina se află doar la 60 de kilometri de capitala Republicii Moldova, Chișinău. O coloană blindată plecată din Tighina poate ajunge la periferiile Chișinăului cam într-o oră. Acesta este rolul factorului suplimentar de presiune, cel militar, pe care Rusia îl poate aplica Republicii Moldova, faptul că a fost pusă de la început într-o situație strategică dificilă.

Observăm că toată agitația legată de Tighina nu este de acum și nu s-a oprit în 1992, ci este o politică continuă a pașilor mărunți, cea de a dezvolta continuu acest cap de pod. Să ne amintim de evenimentele de la Varnița de la sfârșitul lui aprilie 2013. Deci, alegerea Tighinei pentru ultimatum provine dintr-o logică a evenimentelor de mai bine de 20 de ani, mai precis din 1992. Tot de atunci provine poate o premieră, trupele de menținere a păcii după conflictul transnistrean au fost parte din conflict, toate sunt rusești. Acest lucru se menține și astăzi, deși au fost voci care au cerut schimbarea trupelor rusești de menținere a păcii cu altele europene, desigur fără rezultat.

Presedintele Traian Basescu

Presedintele Traian Basescu

Președintele României, Traian Băsescu declara recent că formatul de negociere „5 2”, în cazul Transnistriei, s-a dovedit a fi ineficient. De ce este ineficient acest format în opinia Dvs.?

Formatul 5 2 este ineficient în urma faptului că nu a reușit să facă nimic de când există el, situația neavansând aproape deloc. Este și normal dacă ne uităm din cine este alcătuit acest format: Rusia, Moldova, Transnistria, Ucraina, OSCE (cei 5) și observatori UE și SUA (cei 2). De la bun început se observă că trei din subiecții cu drept de decizie (SUA și UE au statut doar de observatori) sunt interesați de menținerea situației actuale care favorizează Transnistria. Pe de altă parte, OSCE este o instituție care și-a dovedit în timp slăbiciunea și în alte situații, iar în cazul de față, paradoxal, este o instituție care, în cazul rezolvării conflictului, și-ar pierde rațiunea de a exista, și aici găsim o explicație birocratică a tergiversării situației. Revoltător este faptul că România a fost și ea parte a formatului de negocieri în privința Transnistriei, dar s-a retras unilateral în 1994, un gest de trădare a intereselor României și Republicii Moldova.

Pe de altă parte, observăm că Republica Moldova, și din cauza situației interne, are o politică destul de timidă pe acest subiect, fiind percepută ca și partea care cedează mai totdeauna. Din păcate, diplomația moldoveană nu recurge la toate atuurile care le-ar putea avea de teamă să nu stârnească reacția Moscovei, dar indiferent, reacția Moscovei tot va exista.

Ce vrea să obțină Rusia prin aceste manevre ale separatiștilor?

rusia_in_moldovaObservăm faptul că momentul nu este ales întâmplător. Deși anul trecut a marcat câteva succese importante ale Rusiei pe plan extern, cum ar fi anularea unei intervenții aeriene occidentale în Siria sau retragerea Ucrainei înaintea semnării acordului cu UE (semnat de Republica Moldova), la început de 2014 se întrevăd unele probleme. Atentatele teroriste din decembrie și perspectiva repetării lor la Olimpiada de la Soci, precum și situația actuală din Ucraina ridică Rusiei mari probleme.

Cea mai stringentă rămâne Ucraina care, să ne amintim, s-a mai răsucit de câteva ori în ultimii zece ani. În 2004, în urma Revoluției Portocalii se îndreaptă spre occident ajungând să ceară Membership Action Plan (MAP) la NATO în 2008 la București, apoi revine spre Rusia după alegeri, abandonând integrarea în NATO, menținând ca obiectiv doar integrarea în UE la care renunță prin neprezentare la Vilnius în 2013.

Reacția străzii, evenimentele actuale, precum și extinderea protestelor și violențelor în orașele și regiunile din vestul țării ne arată tot mai mult o țară sfâșiată, aflată în pericol de secesiune mai mult ca oricând de la dobândirea independenței până acum, iar situația este departe de a se fi clarificat.

Ori, cea mai bună metodă de a distrage atenția tuturor de la această problemă este să creezi o problemă altundeva. Iar cel mai nimerit ar fi în Republica Moldova, care și ea trebuie pedepsită pentru intenția ei de parcurs european. Să nu uităm că Rusia încă nu a folosit factorul de presiune transnistrean ca să convingă Republica Moldova să renunțe la acordul cu UE.

Deci, ne putem aștepta la provocări, inclusiv militare, din partea separatiștilor transnistreni în viitorul apropiat.

Cristian Negrea este analist militar și scriitor.

Un material epochtimes-romania.com

,

UcrainaPreambul

Majoritatea analiștilor politici serioși nu numai că sunt de acord cu posibilitatea acestei ruperi, dar singurele lor dispute sunt asupra orizontului temporal și de genul în câte părți se va rupe Ucraina. Principalele posibilități în discuție implică de la două până la patru părți, dar nici altele, care prevăd mai multe bucăți nu sunt de neglijat.

Nu vreau să mă implic în această dezbatere, scopul meu este să aduc în discuție implicațiile geopolitice, deloc de neglijat, care privesc direct România și viitorul ei.

În primul rând, de ce ne-ar interesa. Firește că ne interesează, deoarece orice se petrece la granițele noastre ne implică, direct sau indirect, și pe noi. De cele mai multe ori direct. Chiar dacă noi nu am simțit-o prea mult, fiind preocupați, ca de obicei, de problemele noastre interne, dar a avut o mare influență la nivel geopolitic, disoluția Iugoslaviei a schimbat foarte mult ecuația de securitate în vecinătatea noastră.

Nu este subiectul de față, dar nu pot să nu remarc psihoza jurnaliștilor din 1999, care se agitau în jurul unor eventuale garanții ale NATO în cazul în care sârbii ne-ar fi atacat, ca răspuns la sprijinul nostru pentru coaliția care a bombardat Serbia atunci. În primul rând, sârbii aveau prea multe probleme ca să se gândească la un atac asupra României.

În al doilea rând, presupunând prin absurd că acest atac s-ar fi produs, România avea suficiente mijloace militare să respingă un astfel de ipotetic atac. Ba dimpotrivă, pentru sârbi ar fi fost o sinucidere, prinși într-un război terestru împotriva României, pe lângă altul în Kosovo și cel aerian împotriva NATO. Dar asta spune multe despre profesionalismul jurnaliștilor care au dezbătut mult pe la televiziuni această temă. Tocmai asta este îngrijorător, putem avea capacități militare de ripostă, dar nu avem jurnaliști sau televiziuni care să spună adevărul adevărat. Avem prea puțini adevărați corespondenți de război.

Apar prea puține reportaje despre soldații noștri care își fac datoria față de patrie, se vorbește doar atunci când unul dintre ei cade la datorie. Și atunci se aruncă cu fel de fel de invective asupra celor ce i-au trimis acolo, mai ales de către cei care sunt în opoziție politică, uitând că atunci când erau la putere au aprobat trimiterea lor. Nu vreau să intru în vreo polemică politică, dar un lucru este clar: soldații noștri își fac datoria acolo unde sunt trimiși, indiferent de ce partid conduce țara.

Cristian Negrea

Redactor R.B.N.Press

 

UCRAINA

„  Se înșală cei care consideră că lupta se dă pentru teritoriul sau avuția Ucrainei. Obiectul disputei e securitatea europeană. Uciderea, dacă vreți, a unui imperiu mort care încă nu a renăscut.

Defuncta URSS poate să învie numai înghițind Ucraina. De aceea, UE și SUA vor face tot ce le stă în puteri pentru a evita acest ospăț.

R. Moldova și Georgia, care au devenit, după cum scria recent „Le Monde”, noua linie a frontului dintre UE și Rusia, sunt astăzi pentru Occident niște premii de consolare după înfrângerea de moment în bătălia de la Kiev. Dar lupta continuă. Încă nimic nu-i pierdut.”

Extras din: Avertisment american către Putin la Chișinău: Dacă nu se potolește, R.Moldova va deveni „Vietnamul” Rusiei!

R.B.N.Press 22 noiembrie 2013:

„…Ucraina ar fi trebuit să o elibereze din detenție până pe 25 noiembrie pe  Iulia Timosenko, conform angajamentului luat de președintele Ianukovici în fața guvernelor Poloniei și Suediei. Totodată  Ucraina mai are o promisiune angajată în sensul parcursului European în fața Fondului de investitii deținut de Franklin Templeton care a cumparat 20% din datoria externă ucrainană!(R.B.N.Press) . Așadar se poate concluziona ca viitorul Ucrainei pare foarte complicat, în sensul că dacă pe moment Rusia pare că câștigat, să nu uităm că sunt implicate în acest „război geopolitic” forțe și interese politice, militare și economice care nu vor lăsa pur și simplu „la capitolul pierderi” investițiile de până acum realizate pentru și cu condiția parcursului pro-european al Ucrainei. Vom vedea ce se va întâmpla cu Ucraina dacă totuși virajul de 180 de grade către Rusia se va păstra…”

Extras din: LOVITURĂ DE TEATRU ÎN RADA SUPREMĂ DE LA KIEV: UCRAINA SUSPENDĂ SEMNAREA ACORDULUI DE ASOCIERE CU UE DE LA VILNIUS!

…ce a urmat se știe:

UCRAINA FIERBE ! Lovitură de stat cu indicii de intervenție străină (titreaza Vocea Rusiei) Foto

UCRAINA,  aprilie 2010, primele semne:

După bătaia la propriu, urmată de cea cu ouă și fumigene din parlamentul Ucrainei un lucru este clar. Fracțiunea prorusă și restul sunt într-o poziție ireconciliabilă. Iulia Timoșenko și alți lideri ai opoziției au zis ce au avut de zis, dar problema rămâne mult mai profundă. Acest moment, al opoziției unite care se opune cu tot ce are, inclusiv cu ouă, tratatului cu Rusia care practic înglobează Ucraina în marea familie condusă de Rusia, își are cântecul de lebădă. Deoarece, după ce faptul a fost împlinit, respectiv a fost semnat tratatul ce subjugă Ucraina Rusiei, obiectivele opoziției devin divergente. Chiar dacă până acum s-au manifestat violent în parlament. Timoșenko poate vrea ceva, dar sunt alți opozanți ce vor altceva. De aici începe, sau continuă, drama Ucrainei. Dar faptul împlinit prin decizia majorității proruse din parlamentul ucrainean nu face decât să devină catalizatorul disoluției Ucrainei. De aici, opozanții își vor urmări fiecare propriile scopuri. Care nu vor putea fi decât divergente.
Iulia Timoșenko poate că vrea o Ucraină independentă, dar nu o poate avea, după votul din parlament. Este explicabilă reacția ei. Dar sunt alți opozanți care vor altceva, vor integrarea în UE, unii chiar în NATO. (Un sondaj de opinie luat cu puțin înaintea summitului de la București din 2008 spunea că 25% din populație ar dori integrarea țării în NATO). Iar aceștia sunt votanți comasați în zona de vest a țării.

Am prezentat aici doar o stare de fapt din anul 2010, dar ideea este de a merge cu un pas înainte, în viitor. Iar viitorul Ucrainei, ca stat unitar, nu sună bine. Rusia va încerca tot mai mult să-și extindă influența, acceptată în estul țării, dar respinsă din ce în ce mai mult în vest. Fenomenul din parlament este doar preludiul a ceea ce se va întâmpla în teritoriu, în zonele din vest. Reprezentanții lor au aruncat cu ouă, dar în teritoriu alții pot arunca cu grenade.
Indiferent, situația din Ucraina va deveni explozivă, mai devreme sau mai târziu. Cel mai târziu, peste zece ani, vom putea vorbi despre zonele de secesiune. Poate chiar mai devreme. Rusia nu va sta cu mâinile în sân și va încerca să aducă sub oblăduirea sa întreg teritoriul Ucrainei. Fiindcă, este bine știut, Rusia fără Ucraina este doar o putere regională, mai mult asiatică. Dar cu Ucraina, este și o putere europeană, de aici cu tendințe hegemonice mondiale. Deoarece stăpânirea Ucrainei îi aduce Rusiei accesul facil spre zonele sensibile ale Europei Centrale, cu posibilitățile de extindere spre nord, vest și sud. Iar dacă terenul este pregătit în prealabil, cu atât va fi mai ușor.
După ruperea Ucrainei, Rusia va avea mari posibilități de extindere a influenței sale. Estul Ucrainei va fi inclus în Rusia, la fel ca și Crimeea. Pentru zona de vest va urma o competiție, Rusia fiind în poll position. Va face tot ce-i va sta în putință să înghită și zonele secesioniste. Va interveni acolo, inclusiv militar. Intervenția va fi rapidă, fulgerătoare, doar pentru a asigura viitorul statut prorus al zonei. Ca și precedent, pot aduce în discuție războiul ruso-georgian din august 2008, precum și ocuparea aeroportului din Priștina de către trupele rusești în iunie 1999, după ce Belgradul a cedat în urma bombardamentelor NATO.
Firește că Rusia va dori să mențină situația actuală, cu o Ucraină unită și obedientă, de genul Belarusului, condusă de o copie fidelă a lui Lukașenko. Tocmai acest lucru nu-i convine opoziției, fie că este vorba de naționaliști ucraineni, sau de proeuropenii din vestul cu specific mai mult ruteano-galițiano-românesc. Iar aceștia vor face tot ce vor putea să se desprindă din îmbrățișarea ursului rusesc. Se va ajunge poate la o federalizare urmată de secesiune, pașnică sau violentă. Indiferent, Rusia va acționa decisiv, poate etapizat, încercând să-și mențină întreaga Ucraină în mână, și numai dacă nu va reuși va îngloba estul țării și Crimeea în teritoriul ei, concomitent cu încercarea de a pune mâna pe cât mai mult din rest. De aceea nu știu dacă Ucraina centrală, cea naționalistă, va putea rezista.
Stăpână peste est și Crimeea, presiunea Rusiei se va îndrepta spre aceasta pe mai multe direcții, inclusiv din nord, dinspre Belarus. Dacă va fi posibil, inclusiv dinspre vest, din Transnistria, dacă acest psudostat mafiot va mai exista atunci. Deoarece acesta este rolul Transnistriei și Armatei a XIV-a în ecuația geopolitică a Moscovei, de a menține Moldova și la nevoie Ucraina sub șantajul rusesc.
Opțiunile Kievului față de noua realitate vor fi limitate. Ruperea țării va putea fi amânată eventual, nicidecum evitată, chiar și cu sprijinul Rusiei. O posibilitate deloc de neglijat este alunecarea spre autocrație și treptat spre dictatură, chiar și una militară. (O astfel de opțiune am încercat să o dezvolt în romanul Când armele vorbesc…). Alta ar fi apelarea la sponsor, adică la Rusia, care în ultimă instanță tot astfel va acționa, adugând o componentă în plus: prezența militară rusească. Ambele variante stârnesc, pe bună dreptate, îngrijorarea. Ținând cont de viitoarea radicalizare a poziției opozanților, varianta negocierilor și acceptării de concesii nu pare ca fiind generatoare de rezultate. La fel, varianta dictaturii nu poate face altceva decât să amâne inevitabilul. Fiindcă pe măsură ce trece timpul, cererile opozanților vor deveni din ce în ce mai maximale, iar rezolvarea lor tot mai dificilă, conducând țara spre același deznodământ.
Poziția Rusiei la Marea Neagră se va întări considerabil. Stăpânirea totală a Crimeei îi va face pe ruși să-și poată proiecta forța cu ușurință în toate direcțiile. Prima care va resimți aceasta va fi Georgia. Enclavele separatiste Abhazia și Osetia de Sud, recent recunoscute de Rusia ca și state independente, vor beneficia din plin, iar Georgia va fi din ce în ce mai înghesuită. Intenția concretizată  a Rusiei de a cumpăra din Franța porthelicoptere de clasa Mistral precum și tehnologia de a fabrica încă trei în șantierele rusești capătă o nouă conotație atunci.

Dar Rusia va intra în conflict cu o altă putere regională din Marea Neagră, și aici mă refer la Turcia. Frustrată de repetatele amânări ale posibilității integrării în UE, Turcia își va proiecta puterea și influența tot mai mult în regiunea caspică și a Asiei Centrale, fiind bine primită de statele musulmane din zonă. În contrapartidă, rușii îi vor sprijini deschis pe armeni, iar turcii pe azeri. Între cele două state mai există un conflict înghețat încă din anii 90, cel pentru Nagorno-Karabah. Sprijinul rusesc pentru Armenia va stânjeni și mai mult Georgia, care va apela și ea la Turcia. Pericolul cu Turcia este că poate aluneca treptat spre o oarecare formă de fundamentalism musulman, dezamăgită de refuzul de a fi primită în elita democrațiilor occidentale, UE.

Ce poate face România în această situație? O perspectivă vine din posibilitatea reunirii cu Bucovina de Nord, rămasă în afara Ucrainei în urma posibilei dezmembrării acesteia. Este evident că fiecare din regiunile populate de populații rutene sau românești se vor îndrepta spre matca lor, respectiv Polonia, Slovacia sau România. O integrare a acestor regiuni în țările de proveniență va fi posibilă, în anumite condiții.

Una dintre ele ar fi acțiunea coordonată a României cu Polonia, în primul rând. Polonezii nu sunt prea fericiți cu vecinătatea Belarusului (de fapt a Rusiei) și nici cu Kalinigradul în coasta lor, la fel cum nici noi nu suntem prea fericiți cu Transnistria aproape. Istoria i-a învățat multe pe polonezi despre Rusia, de aceea sunt deosebit de grijulii. O alianță strânsă cu Polonia, pe mai multe paliere, nu poate fi decât benefică pentru România, ca între statele cele mai mari din estul UE. De aceea, existența unui parteneriat strategic între România și Polonia nu poate fi decât îmbucurătoare.

România nu poate pierde din vedere nici Ucraina Subcarpatică, de fapt parte din Maramureșul istoric, situată la nord de Tisa, populată de asemenea în mare măsură cu români. Bugeacul, sudul Barsarabiei, de fapt ieșirea ei la mare, cu Chilia și Cetatea Albă, ar fi o altă problemă. Românii sunt aici minoritari, în urma deportărilor și crimelor comuniste, precum și al transferurilor de populație. Problema este că nici alții nu sunt majoritari. Un statut ar trebui negociat pentru această zonă, o variantă fiind propusă de politologul moldovean Oleg Serebrian.

Interesul României, chiar dacă se întregește cu vechile ei teritorii, rămâne acut. Nu ne dorim o graniță directă cu Rusia, istoria ne-a învățat asta. De aceea trebuie depuse toate eforturile pentru păstrarea Ucrainei Centrale independente, chiar dacă ar fi un stat oscilant între Rusia și Europa. Chiar ne-ar fi mai bine dacă ar fi oscilant, astfel nu poate fi agresiv. Problema rămâne cu delimitarea teritoriului acestuia. În cazul în care linia demarcațională a hotarelor României la Marea Neagră ar fi vărsarea Nistrului, ar fi esențial pentru românia ca Odessa să rămână ucraineană, acest stat păstrându-și ieșirea la mare, chiar dacă Rusiei i-ar conveni altfel. Am văzut că Rusia va înghiți Crimeea și estul cel puțin până la istmul Perekop, intrarea terestră în Crimeea. Ideal ar fi să nu se extindă mai încolo, către Odessa, astfel încât să avem o zonă tampon la toată frontiera estică, iar la nord să avem statul aliat Polonia care își va fi recuperat teritoriile istorice, la fel ca și în perioada interbelică. O linie defensivă spre est continuă polono-română ar fi cea mai bună garanție de securitate pentru Europa.
Dar deja aici apar multe necunoscute, cea mai mare fiind Rusia. Am să încerc să analizez chestiunea rusă într-un articol ulterior.

Ce poate face România până se va ajunge în această situație?
În primul rând, să-și dezvolte economia, devenind astfel o atracție pentru cetățenii români de dincolo de granița ucraineană. Ideea națională este cu atât mai atractivă cu cât este dublată și de posibilitatea unui trai mai bun în viitorul apropiat. Principiul acesta a funcționat în cazul reunificării Germaniei. În plus, chiar și cetățenii care nu sunt etnici români, cu atât mai ușor le va fi să voteze pentru apartenența la un stat european, democratic, cu nivel de trai ridicat, decât într-o anarhie.

Mai departe, trebuie să ne scădem dependența de petrolul și gazele rusești. Cum s-a văzut de atâtea ori în cazul Ucrainei, miza șantajului cu robinetul Gazpromului poate fi foarte mare. De aceea, România va trebui să depună toate eforturile pentru a deveni independenta energetic .
De asemenea, România trebuie să-și asume un rol activ în diplomație, ca și membru NATO și UE, să fie și să rămână un partener serios, cu greutate, un exportator de securitate în zonă. Pentru asta, nu în ultimul rând, este necesară întărirea capacităților de apărare ale țării.

O armată puternică, profesionistă, bine dotată cu specialiști și armament modern, este de mai multe ori benefică siguranței naționale. În primul rând, o astfel de armată are un potențial important de descurajare a oricăror acțiuni potențial ostile, sau al unor presiuni sau amenințări. Statul care are în spate o astfel de armată este mai sigur, de aceea este și mai puternic. Mai ales dacă această armată și-a dovedit, în misiunile de peste hotare, profesionalismul și bravura. Este un factor deloc de neglijat.

Și încă un lucru esențial: trebuie continuate, indiferent de criză sau nu, programele de înzestrare ale armatei cu armament modern și performant. Am fost în situația în care, unele țări vecine, dețineau avioane de luptă mult mai performante, fapt care ne-ar fi putut pune într-o situație delicată. De aceea a trebuit ca în romanul Când armele vorbesc… să anticipez puțin și să dotez armata română cu F-16. Era o alegere previzibilă, mai ales din punct de vedere politic, dar și prin prisma altor considerente, să le zicem strategice. Nu sunt partizanul uneia sau alteia dintre opțiuni, fiecare având avantaje și dezavantaje, dar este important că s-a luat o decizie. Că poate era una cu ceva mai bună, este altceva, dar e bine că decizia s-a luat și că noile avioane vor ajunge în dotarea Forțelor Aeriene Române. Trebuie continuată dotarea Marinei Militare, mai ales în componenta sa maritimă, ținând cont de faptul că Marea Neagră va fi unul din teatrele manifestărilor hegemonice ale Rusiei. Astfel, modernizarea și dotarea fregatelor Regele Ferdinand și Regina Maria nu mai pot fi amânate, iar submarinul Delfinul va trebui repus la apă. Mai mult, un program serios de dotare a armatei va trebui elaborat cât de rapid.
Dacă nu începem de acum, riscăm să fim prinși din nou nepregătiți, cum am mai pățit-o în 1916, de exemplu.

 

La ora actuala, inca nu putem vorbi despe  destrămarea Ucrainei chiar dacă situația este explozivă. E suficient sa ne uitam la cererile protestantilor, ei cer doar demisia guvernului si presedintelui si alegeri anticipate, nimic mai mult. Dar asta nu inseamna ca lucrurile se pot opri aici. Depinde in primul rand de reactia puterii, care pana acum a fost foarte stangace, alegand calea represiunii. Dar cu cat se vor prelungi mai mult manifestatiile si in cazul in care reactia oficialitatilor va deveni mai dura, ne putem astepta la o radicalizare a manifestatiilor, dar inca nu in sensul destramarii statului. Daca Ianukovici continua pe calea represiunii, si in cazul in care vor aparea si victime, va fi un pas spre escaladare, si atunci ne putem astepta si la o contrareactie a populatiei rusofone din estul tarii, care deocamdata a ramas pasiva. si dea ici orice cale ramane deschisa.

Să fim bine intelesi, niciunul dintre actorii externi cu greutate, ma refer la Rusia, UE si SUA, nu doresc dezmembrarea Ucrainei, se feresc ca de foc de o astfel de posibilitate care ar reprezenta un cutremur geopolitic regional care ar putea schimba mult fata zonei, si nimeni nu poate sa aiba o predictie despre ce va putea urma. Toti acestia vor Ucraina in tabara lor, Ucraina este premiul cel mare in noul joc geopolitic. Rusia, daca pierde Ucraina, va ramane doar o putere regionala mai mult asiatica, Vestul, daca o castiga, obtine enorm, nu numai posibilitatea ingradirii Rusiei si tendintelor ei de revenire la statutul pierdut dupa Razboiul Rece. Ori, Rusia va initia ruperea Ucrainei doar cand ii va fi clar ca nu o poate mentine pe toata sub tutela ei, ori pana acum a reusit. Inca o data, depinde pe ce cale o vor lua protestele actuale, cat de mult se vor radicaliza. si nu in ultimul rand, de reactia regiunilor din est, care inca stau linistite la ordinul Moscovei. Dar daca Ianukovici pierde brutal puterea, iar Ucraina se indreapta hotarat spre vest, atunci vom putea vedea initierea ruperii regiunilor din est, intr-un fel poate similar ca si in cazul Republicii Moldova, cu zona transnistreana.

Să presupunem că regimul Ianukovici cade, se fac alegeri anticipate si vin proeuropenii si marseaza pe integrarea in UE rapid si in forta, estul va reactiona la indemnul Rusiei. Atunci vom vedea proteste in est impotriva UE. Ori, situatia asta a Ucrainei cu dosul in doua luntri nu va putea dura la nesfarsit, la un moment dat se va transa problema, cel mai probabil cu o rupere. Iar ceea ce vedem ar putae fi un preludiu, dar inca nu putem vorbi de un inceput, nu inca. Sa vedem cum vor evolua lucrurile la Kiev si care va fi reactia lui Ianukovici. Un lucru este cert, lucrurile tind sa devina serioase, se vede dupa reactia Rusiei care simte ceva.

Practic există  mai multe linii de separatie posibile. Estul este clar rusofil, dar centrul este nationalist ucrainean, dar si ei vor UE. Vestul, ceva mai redus ca suprafata si populatie, este mai radical pro-UE. Un semn de intrebare ramane Crimeea, care ar inclina spre est. O prima linie de ruptura este a estului fata de centru si vest, dar odata pornit procesul, nu se stie cum se va incheia. Un lucru este clar, nationalistii ucraineni sunt la fel ca si cei rusi, ei au pretentii mari inclusiv asupra Deltei Dunarii, intregului Maramures si al sudului Bucovinei. Sa ne amintim doar de procesul de la Haga si de canalul Bastroe.

 

La ora publicării acestui material 600.000 de oameni au ieșit în stradă la Kiev

Potrivit agenției Ukrainskie novosti, aproximativ 600.000 de persoane au ieșit în stradă la Kiev pentru a protesta fața de autoritățile ucrainene.

În fruntea coloanei de protestatari pro-europeni se află organizatorii evenimentului care anunță că manifestația este pașnică și avertizează oamenii împotriva unor eventuale acțiuni violente.

Liderii opoziției ucrainene au anunțat că demisia Guvernului nu mai este o condiție pentru începerea negocierilor în vederea ieșirii țării din criza politică în care a ajuns și că sunt gata să accepte o schimbare parțială a membrilor Cabinetului de Miniștri.

Declarația aparține fostului președinte al Parlamentului European, Jerzy Buzek, și a fost făcută după o întrevedere la Kiev cu opoziția ucraineană.

Buzek a menționat că opoziția ucraineană este gata să accepte un compromis cu autoritățile și că renunță la „planurile de anvergură”.După cum a menționat Buzek, opoziția a formulat doar două revendicări: pedepsirea celor vinovați de violențele asupra protestatarilor pașnici din Piața Independenței și eliberarea tuturor deținuților politici.

Video violente extreme la Kiev acum cateva zile:

 

Crisitian Negrea

Redactor R.B.N.Press

 

 

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press