ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "credinta si cultura"

credinta si cultura

,

Rememorări de istorie politică post-decembristă și gânduri despre un catehism politic național-creștin

I. Partidele politice post-decembriste și falsa democrație: politica de clan și trădarea României

Momentul Decembrie 1989 a reprezentat nu atât descătușarea unor energii populare, izvorâte din dorința cvasi-generală de a termina definitiv cu mizeria și teroarea instaurate de dictatura lui Ceaușescu, cât a fost prilejul (după unii martori și analiști, un prilej pregătit în cheie conspirativă, de lovitură de stat) pentru eșaloanele II și III din PCR și Securitate de a prelua controlul asupra statului și societății românești. Să rememorăm, fără pretenția de a cuprinde întreg adevărul trist al acestor mai mult de două decenii de trădare națională, principalele etape ale procesului post-decembrist de disoluție a Națiunii Române și Statului Român.

La începutul anilor 90, în ceea ce putem numi ”Epoca de Aur a regimului Ion Iliescu” (”de aur” pentru el și acoliții acestuia, bineînțeles!), în marele marasm al minciunii și manipulării inițiat, controlat cu abilitate de foști înalți activiști PCR, ex-ofițeri și agenți ai Securității (răspândiți în toate structurile statului și societății, în ministere, companii economice de stat, Armată, culte religioase etc.), regrupați oficial în Frontul Salvării Naționale, s-a purtat o mare și decisivă bătălie pe care, din nefericire pentru Națiunea Română, a câștigat-o tabăra partizanilor aservirii interesului național (oricum, pervertit, putem spune chiar trădat de Ceaușescu) în beneficiul unor grupuri oculte de interese controlate în țară de mafia politico-economică formată din cei mai sus amintiți, iar din exterior, de mari puteri politice, economice și militare cu insterese geostrategice în România.

Bătălia a fost purtată împotriva susținătorilor renașterii partidelor istorice și revenirii Majestății Sale Regele Mihai I în fruntea țării – studenți, intelectuali, preoți, foști deținuți politici etc. Regele a fost umilit de aparatul de securitate al lui Ion Iliescu, a fost alungat pentru a doua oară din țară, cu o duritate specifică doar dictaturilor sud-americane. Influența monarhiștilor a scăzut permanent, în isteria anti-monarhistă lansată de oficine de presă subvenționate de FSN (”Vine Regele cu moșierii și patronii să ne ia pământurile și fabricile!”) și în condițiile în care, prin 91-94, dacă te declarai monarhist sau susținător al vreunui partid istoric, riscai o bătaie proletară soră cu moartea de la muncitorii nespălați la trup, dar spălați la creier ai lui ”Noi muncim, noi nu gândim!”. Teritoriul de luptă cel mai important nu a fost Piața Universității (a cărei imagine apare în memorie atunci când ne gândim la mineriade și la excesele anti-românești și anti-democratice comise de regimul Iliescu), deși este un loc cu putere de simbol pentru eforturile de instaurare a unei democrații reale în țară depuse de partidele istorice, de societatea civilă și mișcarea monarhistă în anii 90, loc stropit cu sângele studenților și intelectualilor bătuți până la mutilare de minerii lui Miron Cozma.

Bătălia pentru (re)nașterea unei clase politice românești liberă de influențele ex-PCR și ale ex-Securității a fost pierdută în interiorul partidelor politice istorice, al societății civile și în cabinetele ministeriale. Ion Iliescu și camarila sa au folosit un mecanism pe cât de diabolic, pe atât de eficient, pentru a compromite reformarea, exorcizarea vieții politice românești și democratizarea societății noastre. Tensiuni și sciziuni provocate în interiorul partidelor istorice, dosare de securitate trunchiate, aruncate pe piață pentru compromiterea liderilor opoziției, felurite alte acțiuni de manipulare au fost dublate de măsuri economice menite pe de o parte, să amorțească reacția maselor de salariați (trimiterea acasă cu lunile a salariaților agenților economici de stat, dar cu plata a 75% din salariu, încurajându-se lenea și dependența de statul paternalist, compromiterea mișcării sindicale prin coruperea liderilor, prin politizarea și subordonarea sindicatelor față de interesul de partid, susținerea de la bugetul statului a întreprinderilor de stat nerentabile ori căpușate de firmele private ale celor din conducerea lor, dezvoltarea unei birocrații administrative plătită din bani publici, printr-o creștere a ei cantitativă, defel calitativă, supusă doar logicii sinecurilor de partid etc.), iar pe de altă parte, să favorizeze apariția unei clase sociale formată din capitaliști obedienți partidului, finanțatori șantajabili ai campaniilor electorale și parteneri discreți la jefuirea bugetului de stat (vezi, de exemplu, celebra, ipocrita și anti-naționala metodă MEBO de privatizare și activitatea anti-națională a Fondului Proprietății de Stat care au permis înstrăinarea celor mai importante industrii ale țării în mâinile mafiei de partid ori acordarea de credite neperformante pe criterii de clientelă politică de căte bănci cu capital de stat, precum BRCE-Bancorex, care a sfârșit prin a fi devalizată).

Paradoxal, însă, puternicul și aparent invincibilul regim Iliescu suferă o înfrângere severă în alegerile din 1996 și CDR ajunge la guvernare. Bucuria multor români, care au dansat în piețele orașelor pentru a sărbători victoria CDR, se va transforma rapid în dezamăgire, iar mai apoi, în lehamite. De fapt, regimul Emil Constantinescu este cântecul de lebădă al partidelor istorice. Președintele Constantinescu, lider și simbol al CDR, este învins nu atât de ”mafia gulerelor albe” din ministere și direcții publice (unde CDR a fost incapabilă să lanseze reforma, cei 15.000 de specialiști promiși în campania electorală lipsind la apel), cât de o mafie națională, extrem de bine organizată, formată aproape conspirativ din politicieni ai PDSR, baroni locali (finanțatori și deopotrivă, beneficiari ai PDSR), oameni de presă (mercenari ai PDSR) și diferiți factori de influență din unele instituții ale statului pe care CDR și Președintele Constantinescu nu au reușit vreodată, cu adevărat, să le supună controlului Parlamentului și Guvernului. Nu în ultimul rând, trebuie amintit și rolul toxic, extrem de nociv pe care l-a avut Partidul Democrat (aliat al CDR la guvernare), prin vârful de lance Traian Băsescu (pe atunci ministru al transporturilor și autor moral al căderii guvernului Victor Ciorbea!), la eșecul regimului Emil Constantinescu și implict, la spulberarea oricărei speranțe că partidele istorice pot avea un rol determinant în reformarea morală a vieții politice din România.

Dispariția, aproape la propriu, a partidelor istorice de pe scena politică românească (PNL și PNȚ din prezent sunt orice, numai partide istorice nu!), a oferit spațiu de manevră confruntărilor dintre cele două aripi ale fostului FSN, anume gruparea PDSR/PSD (formată din ucenicii în costume social-democrate ai ”Tătucului” Ion Iliescu) și gruparea FSN-PD (constituită din reformiștii susținători ai capitalismului de partid, conduși din 2001, cu mână fermă, de Traian Băsescu și camarila acestuia).

Guvernarea Adrian Năstase, instaurată după dezastrul CDR, deschide o nouă pagină întunecată în istoria recentă a Marii Trădări Naționale post-decembriste. Răsfoind statisticile și presa acestei perioade, observăm, alături de corupție, de jefuirea bugetului statului, cum fenomenul înfeudării resurselor naționale către multinaționale sau puteri străine se accelerează, se realizează de acum la lumina zilei, sub pretexte de tipul ”așa vrea UE”, ”este necesar procesului de aderare la UE” etc. Sunt privatizate mari întreprinderi de stat, sub lozinca salvării de la faliment, dar în fond, la presiunea unor interese private străine și anti-naționale (ca exemplu, Combinatul SIDEX este vândut cu doar 70 de milioane de USD, demers aparent salvator, în condițiile în care firmele-căpușă de partid provocau pierderi de 1 milion USD pe zi; după un an de la privatizare, combinatul este pe profit, profit cel puțin egal cu pierderile pe care le provoca anterior bugetului de stat, dar care profit intră nu în visteria Națiunii Române, ci în conturile lui Mitaal Steel, altfel spus banii pleacă peste hotarele țării, nimic schimbat față de situația anterioară, doar buzunarul destinatar). Apar ”băieții deștepți” din energie (”băieți” care au fost preluați apoi de aproape toate guvernările, ca finanțatori de partid și asociați la jefuirea acestei importante resurse naționale care este energia), se adoptă cadrul legislativ care permite apariția ”pensiilor nesimțite”, iar ca ”bomboană pe coliva” jafului, în 2004 guvernul Adrian Năstase va semna contractul de realizare a Autostrăzii Transilvania cu compania americană Bechtel, cea mai scumpă inexistentă autostradă din istorie, bani de la bugetul național pentru satisfacerea intereselor americane în România.

Degradarea democrației, atâta câtă exista în România începutului anilor 2000, presiunile venite din partea unor forțe externe, care nu mai vedeau în guvernarea Adrian Năstase/PSD decât un instrument epuizat, nefolositor, au determinat o regrupare spectaculoasă a Opoziției. Într-o alianță contra naturii (identică cu ceea ce azi numim USL), Partidul Democrat al lui Traian Băsescu formează împreună cu Partidul Național Liberal al lui Tăriceanu (controlat, în fapt, de magnatul Dinu Patriciu) ceea ce s-a numit Alianța ”Dreptate și Adevăr”. Victoria Alianței D.A. și alegerea lui Traian Băsescu ca Președinte al Republicii, reprezintă începutul ultimei etape a fenomenului post-decembrist de înrobire a Națiunii Române și de privatizare a Statului Român în folosul clanurilor de partid.

20 decembrie 2004, data la care Traian Băsescu își începe primul mandat ca președinte al Republicii, reprezintă momentul de la care istoria vieții politice românești se scrie fatal și degradant sub semnătura, mai mult sau mai puțin vizibilă, a acestui fost căpitan de vapor, unul dintre cei mai abili și poate cel mai puternic (nu în sensul democrației și interesului național, ci al tradițiilor fanariote trădătoare) șef al Statului Român de la Nicolae Ceaușescu încoace.

Această ultimă parte a istoriei postdecembriste o știm cel mai bine (la nivel de memorie personală) și deopotrivă, o cunoaștem cel mai puțin (ca surse documentare, ca dovezi directe despre trădările succesive ale interesului național), astfel că ne rămân la îndemână doar efectele (atâtea câte sunt vizibile imediat și incontestabil) asupra vieții de zi cu zi a Națiunii Române. Nu insistăm în detalii, spunem doar că forțele au rămas cele știute, câteva clanuri de politicieni fără scrupul care se luptă pentru a deține puterea discrețională asupra Țarii, animați nu de sentimentul datoriei naționale ori al loialității față de statul român și națiune, ci doar de lăcomia după avere nemuncită și putere cvasi-totalitară asupra semenilor. România este în prezent mai mult ca oricând în istoria ei, un teritoriu deschis pentru colonizare și pentru intervenții străine anti-naționale distrugătoare, ca efect ultim și devastator al trădării comise de clasa politică.

Sintetizând, se poate afirma că politica de clan promovată de partidele politice din România post-decembristă (este tot mai dificil să le numim ”românești”, dată fiind trădarea comisă față de interesul național) se caracterizează prin mai multe linii de forță (cu mențiunea că lucrează complementar și concertat împotriva interesului național, fără a se putea afirma că există vreo ierarhie a acestora).

Cea dintâi și cea mai importantă este exprimată de procesul de privatizare a Statului Român, prin aceasta înțelegând subordonarea instituțiilor și resurselor statului intereselor unor grupuri private cu interese contrare, inclusiv ilegale, celor ale Națiunii și Statului. Din acest proces de privatizare a statului au rezultat fenomene precum corupția din administrația publică, distrugerea economiei românești, prin privatizări ilegale, anti-naționale, cedarea resurselor naturale românești unor forțe externe, în condiții absolut dezavantajoase pentru statul român etc.

O a doua forță nocivă a fost aceea a deteriorării permanente a nivelului de educație și sănătate a națiunii române. Sistemul de educație a fost politizat, actul de educație și baza lui materială au fost deteriorate permanent, calitativ și cantitativ, universitățile românești au fost politizate și așezate sub controlul unor clanuri corupte și incompetente, sistemul de sănătate a fost politizat și aproape distrus, sub pretextele ”moderinzării” ori ”armonizării la legislația europeană”. Rezultatele sunt știute: sute de mii de elevi și studenți cu un nivel de cunoștiințe scăzut, inutili pentru propria persoană și pentru societate, exodul tinerilor capabili, fie studenți, fie profesori universitari, ingineri, informaticieni, medici etc. în Occident. Românii au acceptat să se transforme treptat într-o masă de liberți semi-analfabeți, fără vreo viziune morală asupra vieții, fără vreun gând de a-și redobândi demnitatea națională.

Acțiunea în complementaritate a acestor două forțe se exprimă și prin determinarea/obligarea românior de a părăsi țara și a se strămuta economic, așa-numitul fenomen al migrării economice. Aproximativ trei milioane de români au emigrat din cauza sărăciei din țară și sunt într-un lent, dar ireversibil proces de de abandonare a diferitelor caracteristici naționale (limba, tradițiile, poate chiar și credința). Ființa Națiunii Române pierde sânge și suflet, se epuizează în fiecare deceniu, inclusiv sub aspect demografic (a se vedea regresul numeric al Națiunii Române în statisticile recensămintelor operate după Decembrie 1989).

O a treia forță toxică se exprimă prin permanenta imixtiune a puterilor politice, militare și economice străine în viața Statului Român și a Națiunii noastre. Procesul de aderare a României la NATO și UE a fost marcat, fundamental, de subordonarea interesului național față de interese străine. Statul român este membru cu drepturi depline și egale în aceste două entități supra-statale doar pe hârtia tratatelor și acordurilor internaționale semnate. Realitatea este aceea a compromisului grav în detrimentul interesului național. Oferim foarte mult (ca resurse și ca renunțare la demnitatea națională) acestor entități supra-statale și primim infinit mai puțin în schimb.

Stat de mâna a doua, poate chiar a treia, în UE și NATO, România nu a înregistrat, deocamdată, decât beneficii teoretice (apartenența la un spațiu de securitate militară garantată, membră în marea familie eurpeană etc.), căci în practică, viața cetățeanului român este lipsită de orizontul unui ”mai bine” material și spiritual imediat și previzibil.

O a patra forță distructivă, poate cea mai periculoasă, se exprimă prin diluarea valorilor spirituale naționale și importul unor valori străine spiritualității românești. Înțelegem prin fenomenul de diluare a spiritualității naționale acele căderi mai mari sau mai puțin mari de la perceptele morale ale Credinței Creștin-Ortodoxe. În date statistice acest fenomen se exprimă prin informații precum: România – locul 5 în UE și 6 în lume la avorturi comise la cerere, România – locul 1 în Europa la fete minore rămase însărcinate ori România – locul 1 la corupție în UE etc. O mare parte din responsabilitate pentru acest fenomen de degradare a vieții morale a Națiunii Române (care fenomen exprimă de fapt încălcarea gravă a poruncilor dumnezeiești vechi și nou testamentare) o are clerul ortodox. Eu sunt preot al Bisericii Ortodoxe Române și cunosc destul de bine atât virtuțile preoțimii noastre (sunt împotriva oricărei generalizări, mai ales aceleia care vrea să inducă imaginea unui cler decăzut și iremediabil rătăcit!), cât și căderile. Dacă în parohii, prin spitale, în unități militare ori în mânăstiri se pot găsi mulți preoți, monahi și monahii care slujesc curat, loial și cu asumarea stării de jertfă credința noastră în Hristos, în administrația bisericească și în învățământul teologic nu aflăm o suficientă voință de a transforma societatea românească după chipul Bisericii, iar nu Biserica după chipul lumii.

Dimpotrivă, relația post-decembristă a administrației bisericești cu statul și cu societatea românească a fost și este marcată de o neutralitate față de vremelnicii și nemerituoșii stăpâni ai Țării, cu mult mai binevoitoare decât îngăduie Canoanele Bisericii Ortodoxe. Lipsită de glasul profetic, care se face auzit mai mult dinspre curajoasele organizații neguvernamentale creștin-ortodoxe și prin predica unor preoți și călugări mai puțin timorați de oarba disciplină administrativă bisericească, decât de la înălțimea scaunelor eparhiale, Biserica este supusă pe de o parte, unor puternice atacuri venite din partea ateilor și pan-europenilor păgâni, iar pe de altă parte, unei deteriorări tot mai accentuate a imaginii și influenței sale în societate.

Succesul accesării de fonduri europene pentru diferite proiecte sociale (multe dintre acestea însă enclavizate în centre sociale moderne, fără contacte directe și eficiente cu viața și sărăcia parohiilor), ofensiva construirii de biserici și mânăstiri, proiectul unei mari (unii ar spune prea mari) Catedrale Naționale, nu pot compensa tăcerea, uneori parcă vinovată, alteori parcă de complicitate, a cvasi-majorității clerului ortodox în fața degenerării și rătăcirii spirituale a Națiunii Române.

Tăcerea sau rostirea doar în șoaptă a Învățăturii lui Hristos din partea clerului ortodox a permis importul unor valori străine spiritualității noastre, precum conceptul secular al separării totale a Bisericii de Stat (nu doar sub aspectul relației financiare, care este discutabil și care ar putea genera eventuale efecte benefice pentru independența reală a Bisericii, ci mai ales din perspectiva exilării actului de credință exclusiv în spațiul privat, prin eliminarea definitivă și totală a credinței din spațiul public) ori comportamentele considerate imorale de Credința Creștin-Ortodoxă, dar promovate acum ca fiind parte a moralei publice, a firescului general acceptat (cazul homosexualității, a căsătoriei homosexuale, dar și ideea că prostituția trebuie oficializată ca profesie ori că drogurile ușoare pot deveni marfă legală).

Recentele reacții ale Patriarhiei, în contextul așa-zisei dezbateri privind viitoarea Constituție, în apărarea familiei creștine au fost destul de tardive și mai ales, au fost fără efect (Comisia pentru revizuire a acceptat inițial propunere Bisericii, dar ulterior a revenit și a respins amendamentul care definea corect familia ca formată din bărbat și femeie), situație care a indus imaginea (poate reală, poate nu) a unei participări decorative, fără vreo influență ori vreun rol real, a Bisericii în respectiva dezbatere.

Concluzionând, afirmăm că România este lipsită de independență statală și politică, Statul Român fiind controlat de o clasă politică trădătoare, că resursele noastre naturale sunt deținute de corporații străine și potrivnice interesului național, că viața noastră spirituală este în rătăcire, că România nu este călăuzită de o viziune națională în care să-și fi găsit expresia voința Națiunii Române de a-și redobândi demnitatea, locul de cinste și de forță pe care îl merită în rândul națiunilor europene.

Națiunea Română are nevoie grabnică de o renaștere a elitei sale spirituale, culturale, politice și economice, o elită care aplicând o viziune națională și creștină asupra bunei chivernisiri a Țării, să-și asume modelul hristic al spălării picioarelor, adică slujrea jerfitoare a lui Dumnezeu și a Neamului care ne-au dat viață.

Autor: Marcel Răduț Seliște

Sursa: rostonline.ro

Continuă:  II. Gânduri despre un Catehism politic Național-Creștin ca viziune pentru o Românie creștină și deopotrivă europeană

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press