ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Cotul Donului"

Cotul Donului

,

La Sfânta Mânăstire Comana Episcopia Giurgiului, în ajunul Zilei Armatei Române, sâmbătă, 24 octombrie 2015, Starețul Mânăstirii Comana, Arhim. Dr. Mihail Muscariu și Generalul de Flotilă Aeriană, veteran de război, Radu Theodoru, împreună cu un grup de patrioți români, au organizat o procesiune de Sfințire a Troiței – Monument (o troiță maramureșeană) în memoria celor 250.000 de Eroi români căzuți la Cotul Donului în 1942, 150.000 de soldați ai armatei române și 100.000 de militari transilvăneni din armata ungară, pentru al căror sacrficiu suprem, Statul Român nu s-a îngrijit deloc în ultimii 70 de ani să le dea onorul și grija cuvenită, așa cum alte state ca Italia, Germania au făcut pentru Eroii lor.

Onor_Eroilor_de_la_Cotul_Donului_1942_Troita_M_Comana_24 (16)

Au dat onorul celor 250.000 eroi români căzuți la Cotul Donului în noiembrie – decembrie 1942, alături de organizatori, inițiatori și patrioții români din toate colțurile lumii, ofițeri și generali activi și în retragere ai Armatei Române, copii de la Școala Comana, scriitori și oameni de cultură, Unitatea militară 0445 SRI (Grădiștea) unitate care a asigurat Cermeonialul Militar, Forțele Aeriene Române reprezentate de Escadrila de elicoptere IAR 330 Puma, condusă de Căpitan Comandor Aviator – Comandant de formație, doctor în Științe Militare  – Vasile Stanciu și restul echipajelor din care au făcut parte Căpitan Comandor Aviator – Constantin Grigore, Căpitan Comandor Aviator – Daniel Popescu,  Căpitan Comandor Aviator – Mihăiță Grosu, Locotenent Comandor Aviator Ioan Ieșean,  Locotenent Comandor Aviator – Radu Tabacu, Maistru Militar – Nicoșor Stan, Maistru Militar – Robert Dumitru, Maistru Militar – Adrian Ionițăși Marian Cojocaru pilotul cu parapantă și tricolor care a „vegheat” deasupra celor adunați la comemorare pe toată durată procesiunii.

Onor_Eroilor_de_la_Cotul_Donului_1942_Troita_M_Comana_24 (27)

Onor_Eroilor_de_la_Cotul_Donului_1942_Troita_M_Comana_24 (13)

Generalul de Flotilă Aeriană, veteran de război, Radu Theodoru, Vasile Șoimaru și Arhim. Dr. Mihail Muscariu

Onor_Eroilor_de_la_Cotul_Donului_1942_Troita_M_Comana_24 (20)

Forțele Aeriene Române reprezentate de Escadrila de elicoptere IAR 330 Puma, condusă de Căpitan Comandor Aviator – Comandant de formație – Vasile Stanciu

Onor_Eroilor_de_la_Cotul_Donului_1942_Troita_M_Comana_24 (31)

Unitatea militară 0445 SRI (Grădiștea) unitatea care a asigurat Ceremonialul Militar Inscripția centrală de pe corpul Troiței Monument – ARMATEI A 3-A ROMÂNE, Jertfită la Cotul Donului
Onor_Eroilor_de_la_Cotul_Donului_1942_Troita_M_Comana_24 (29)

Vasile Șoimaru, autorul volumului „La Cotul Donului 1942”, prezent la procesiunea de Sfințire a Troiței Monument

Video Exclusiv: ONORUL FORȚELOR AERIENE ROMÂNE reprezentată de Escadila de elicoptere IAR 330 Puma, condusă de  Căpitan Comandor Aviator – Comandant de formație Vasile Stanciu,  la procesiunea de  Sfințire a Troiței – Monument în memoria celor 250.000 de Eroi Români căzuți la Cotul Donului în 1942

Video: Înregistrarea completă a procesiunii de SFINȚIREA TROIȚEI – MONUMENT A EROILOR ROMÂNI CĂZUȚI LA COTUL DONULUI 1942 – Mănăstirea Comana 

Acum 70 de ani, la 19 noiembrie 1942, la o distanță de exact 1942 de kilometri de Chișinău, se declanșa cea mai tragică operațiune militară din istoria Armatei Române, cea de la Cotul Donului, componentă a marii Bătălii de la Stalingrad. În lupta de la Cotul Donului și din Stepa Calmucă au pierit 150.000 de ostași români. Dar, conform datelor publicate de profesorul Raoul Șorban în cartea sa „Invazie de stafii „(Editura „Meridiane”, 2003), acolo s-au pierdut și 100.000 de români ardeleni care făceau parte din armata maghiară…
Înfrângerea din Cotul Donului a generat încordarea relațiilor româno-germane și acuzații la adresa militarilor români cum că nu au vrut să lupte și s-au facut vinovați de situația tragică ce s-a creat pentru Armata a 6-a Germană.

În realitate românii au luptat ca la Mărășești, au suportat bombardamentele de artilerie de o duritate extremă, au primit atacul unei numar mare de tancuri, care au trecut peste ei, românii neavând armamentul necesar pentru a riposta. Mareșalul Manstein aducea grave acuzații românilor.
În scrisoarea de raspuns a maresalului Ion Antonescu către maresalul Manstein, la scrisoarea memoriu, care aducea grave acuzații românilor, șeful armatei române face dovada clasica de ceea ce înseamnă mândria și demnitatea unui comandant dăruit, obligat să suporte invinuiri nedrepte, ce atingeau onoarea unei armate loiale, sacrificată din vina comandamentului german. Mareșalul român trimisese repetate avertismente OKW-ului asupra comportării trupelor sovietice, ceruse întărirea frontului defensiv prin armament și muniție, dovedise ineficiența rezistenței liniare, slabe peste tot, statice, fără rezerve și fără posibilitatea de intervenție a comandamentului.  Nu se luase nici o măsură!.

Maresalul Manstein este obligat să recunoască partea de vina a comandamentului german și „serviciile aduse cauzei comune de către România”. Bilanțul pierderilor la Stalingrad este grav: din cele 14 divizii române participante, patru divizii de infanterie și o divizie de cavalerie au fost încercuite, patru divizii de infanterie și divizia blindată au suferit pierderi grele, iar patru divizii au rămas în aceeași formă combativă. Armatele 3 si 4 române, care avusesera la 19 noiembrie 1942 un efectiv de 228.072 oameni, mai aveau la 7 ianuarie 1943 doar 73.062 de militari valizi. Factorii dezastrului de la Stalingrad pot fi considerati: presiunea germană privind angajarea forțelor „oricum și oriunde”, folosirea abuzivă a trupelor române și desparțirea trupelor de comandamentele organice; folosirea artileriei grele, a aviatiei etc. doar în folosul trupelor și sectoarelor germane, fără a ține cont de nevoile sectoarelor românești; atribuirea de misiuni trupelor române care le depășeau capacitatea tactică și operativă; comportamentul inadecvat față de militarii români și nerespectarea regulilor elementare ale unui război de coaliție…  Vie fie amintirea
supremei jertfe a Eroilor Români și fie ca Neamul Românesc să se ridice la nivelul sacrificiului lor.

EROII NU MOR !
decât dacă sunt uitați.

Veșnică Odihnă Dragi Eroi!

Mulțumiri e-Syv Systems SRL – Servicii de monitorizare juridică pentru sprijinul acordat la realizarea acestui material.

O parte din textul prezentării este extras din Cartea „La Cotul Donului 1942” a autorului Vasile Șoimaru, prezent și el la comemorare.

Publicat de Dorian Theodorromaniabreakingnews.ro

,

O sacră, ostășească și omenească datorie!

Starețul Mânăstirii Comana, Arhim. Dr. Mihail Muscariu și Generalul de Flotilă Aeriană, veteran de război, Radu Theodoru, împreună cu un grup de patrioți români, organizează o procesiune de Sfințire a Troiței – Monument (o troiță maramureșeană) în memoria celor 250.000 de Eroi români căzuți la Cotul Donului în 1942, 150.000 de soldați ai armatei române și 100.000 de militari transilvăneni din armata ungară, pentru al căror sacrficiu suprem, Statul Român nu s-a îngrijit deloc în ultimii 70 de ani să le dea onorul și grija cuvenită, așa cum alte state ca Italia, Germania au făcut pentru Eroii lor.

Ceremonia va avea loc la Sfânta Mânăstire Comana – Episcopia Giurgiului, în ajunul Zilei Armatei Române, sâmbătă, 24 octombrie 2015 și reprezintă încununarea cu succes a inițiativei acestui grup de patrioți români, conduși de Arhim. Dr. Mihail Muscariu și  Generalul de Flotilă Aeriană, veteran de război, Radu Theodoru, de construire a unui monument pentru sufletele Eroilor români de la Cotul Donului și din Stepa Calmucă.

Ținînd cont că de mai bine de șaptezeci de ani nimeni din cadrul instituțiilor Statului Român nu s-a îngrijit de rămășițele eroilor români căzuți la datorie, pentru desrobirea Basarabiei și Nordului Bucovinei pe teritoriul actualei Federații Ruse, inițiativa merită toată lauda și onorul.

G-ral. Radu Theodoru

La Cotul Donului, abia în vara anului 2012 a apărut un semn simbolic în memoria românilor care au murit acolo în 1942, improvizat de Vasile Șoimaru, român din R. Moldova în timpul deplasării sale în acel teritoriu.

 “Am făcut cu cuțitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici. Am rupt ultima pagină din albumul meu ‘Poeme în imagini’, care reprezenta fotografia ‘Tricolorul Independenței’ (cu semnăturile deputaților din Primul Parlament al Republicii Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declarația de Independență, inclusiv semnătura mea…). Apoi am prins poza tot cu lipici, de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul răzmuiat de ploaie”  Vasile Soimaru

În România, pentru prima dată de la sfârșitul Celui de al II-lea Război Mondial, a fost adusă în fața publicului și a mass-mediei, problema rămășițelor pământești ale eroilor români de la Cotul Donului și a lipsei oricărui semn, simbol care să amintească de tragedia și sacrificiul românesc de pe acele locuri, o dată cu Evenimentul  SEMNAL organizat de către Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina în parteneriat cu Institutul Frații Golescu, eveniment dedicat lansării de carte domnului Vasile Șoimaru „Cotul Donului 1942” la  București în incinta Palatului Șuțu (20 martie 2013)

…în memoria celor 150.000 de soldați ai ARMATEI ROMÂNE și a 100.000 de soldați transilvăneni din armata ungară, dispăruți la COTUL DONULUI în 1942

În 70 de ani, nimeni, nici din România, nici din Moldova, nu a călcat pe acolo. Ar trebui măcar o cruce, nici o cruce nu este în locul în care sunt căzuți 150 de mii de români. Nimeni nu se îngrijește de acest loc. Să treacă 70 de ani și nimeni să nu își aducă aminte de cei căzuți acolo, este groaznic! Ei au fost trimiși de statul român nu să se scalde în Volga, au fost trimiși să elibereze Basarabia, să mențină Basarabia în limitele României. O sută cinzeci de mii de ostași români au căzut acolo în moarte de erou, prăpădiți sărmanii și să nu aibă parte de un cimitir! Oamenii din acel capăt de lume mă întrebau când vin românii să-și ducă osemintele soldaților acasă, pentru că germanii, de exemplu, au făcut de mult acest lucru” – a declarat emoționat Vasile Șoimaru, adăugând că 1 milion de litri de sânge românesc s-a vărsat la Cotul Donului. Potrivit autorului, operațiunea din 1942 a fost ca o „mașină de tocat români”.

„E incredibil (!!!), să nu găsești măcar o troiță, o simplă cruce, nu mai zic de un cimitir de onoare, în memoria celor trimiși de Statul Român la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor românești, Basarabia și Nordul Bucovinei, pentru a readuce creștinismul în Rusia bolșevică? Pe mine, personal, rău m-a pus pe gânduri această neglijență și uituceală a politicienilor de la București, întrebându-mă dacă mai sunt români în fruntea statului român

Aceasta este batjocura față de memoria ostașilor români căzuți la datorie, pe Frontul de Est. Niciun cimitir, niciun monument, nicio troiță în memoria celor 624.540 de ostași români căzuți pe Frontul de Est…”  (Vasile Șoimaru, autorul cărții Cotul Donului 1942)

Publicat de Dorian Theodorromaniabreakingnews.ro

 

,

Vasile Șoimaru: „Cartea despre tragedia de la Cotul Donului este proiectul meu de suflet”

– Domnule Șoimaru, acum vreo 6 ani, Revistele NATURA și Formula AS publicau interviul „Pe urmele lui Vasile Șoimaru”. Lumea vă cunoaște de „neastâmpărat” în continuare. Chiar recent ați făcut o fenomenală lansare de album. Ce urme ați mai lăsat și pe unde?

– Da, a fost un interviu acordat lui Alecu Reniță în 2008, imediat după lansarea primului album-monografie, intitulat „Românii din jurul României în imagini”. Ei bine, trebuia să duc măcar câte un exemplar și protagoniștilor care au ajuns în acel album. Lansasem albumul la 27 martie, de Ziua Unirii Basarabiei cu România. Studenții degrabă aveau să termine anul de studii și eu am pornit iarăși pe drumurile românimii, că așa-mi petrec vacanțele de vară și cele de iarnă de vreo 12 ani: tot pe drum, pe drum, pe drum, iar acasă – nicidecum. (Râde…)
Chiar la începutul verii 2008 am mers la românii din Nordul Bucovinei și Ținutul Herța, la cei din Bulgaria și Ungaria, la aromânii din Balcani etc…

– Deci, ați mers iarăși pe la „românii de pretutindeni” pentru a le înmâna acel album?

– Nici unul dintre protagoniștii mei nu a rămas fără album. Mă marcase cumva o neîncredere a românilor din Balcani, din Nordul Bucovinei, din sudul Basarabiei că eu voi reuși să fac așa ceva. Chiar mă suspectau că eu am alte interese pe acolo. În genere, ideea mea de la început era de a face o expoziție fotografică despre românii din afara hotarelor țării. Peste vreo doi-trei ani am înțeles că trebuie să fac ceva mai mult, mai ales că se apropia aniversarea a 90-a a Unirii Basarabiei cu România. Mă întărise în acest gând și faptul că eram supărat pe două instituții de la București, care au refuzat chiar și susținerea morală a proiectului meu. N-au dorit să-mi răspundă nici la scrisorile mele. Mi-am zis atunci că, în timp ce ei vântură sume mari ale statului, eu am să le arăt ce se poate face cu sumele mici ale veniturilor mele.
Nici unii prieteni nu m-au crezut atunci când le-am solicitat ajutorul, înainte de a porni la drumuri lungi. Unii chiar mi-au zis-o, mai în glumă, mai în serios: „Adică, noi să-ți dăm bani, iar tu să te plimbi prin Balcani, prin Caucazul de Nord…”. Și-au dat seamă că nu sunt un aventurier tocmai când am început să public un serial de reportaje, inclusiv fotografice, în „Literatura și arta”, „Timpul,”, „Natura”…
Prin 2007, am început să caut bani pentru editarea albumului. O parte i-am găsit, dar am făcut și un împrumut mare, fără dobândă, de la Sergiu Cocoș, un basarabean, originar din Ismail. Mi-a spus să-i întorc atunci când voi avea posibilități s-o fac. Practic, mi-au trebuit cinci ani ca să întorc acel împrumut.

– Ați avut și posibilități de a face acești bani?

-Să vă spun cum i-am întors lui Sergiu Cocoș cea mai mare parte din sumă. În vara lui 2008, mergând spre Marea Neagră, spre Cadrilater, m-am oprit la București și am lăsat un exemplar al albumului la Banca Națională, al cărei guvernator era și este Mugur Isărescu, un prieten de-al lui Paul Bran, fondatorul și primul rector al Academiei de Studii Economice de la Chișinău. După 1994, când Paul Bran a fost alungat de agrocomuniști și a trebuit să revină la București, drumurile mele spre țările în care căutam români treceau prin capitala României, și mă opream și la el. Adeseori, el făcea ca, pe drum, să găsesc „întâmplător” în unul din buzunarele hainei mele o sumă de bani strecurată pe ascuns acolo de mâna lui.
Ei bine, lăsasem cartea la Banca Națională și tocmai când treceam din România în Bulgaria îmi telefonă cineva din aparatul BNR, care mi-a spus că ar vrea să vorbească Mugur Isărescu cu mine. Ne-am înțeles ca, peste o săptămână, când voi merge spre Chișinău, am să opresc la București pentru o întâlnire cu guvernatorul BNR. Așa a și fost. La acea întâlnire dumnealui mi-a spus că l-a respectat mult pe regretatul Paul Bran, că albumul dedicat memoriei lui l-a surprins și că ar vrea să facă acolo o lansare în toamnă, de Ziua Băncii Naționale, cu achiziție de carte. Așa mi-au fost cumpărate 130 de exemplare ale primului meu album, ceea ce mi-a permis să întorc o bună parte din datoriile mele.
De fapt, toți sponsorii primului meu album au fost basarabeni.

– Domnule Șoimaru, doar ați apelat și la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, căci, prin acel album, ați făcut mai mult decât zece angajați ai acestei structuri?

– Reprezentanții structurilor statului român care ar trebui să aibă în grija lor soarta românismului din afara hotarelor țării nu numai că n-au reacționat la solicitările mele de ajutor, ele n-au vrut nici măcar să achiziționeze un exemplar de volum și nici pe gratis n-au dorit să ia 25 de exemplare. Le-am scris, le-am spus, că aș vrea ca albumul să ajungă peste tot acolo unde sunt mari comunități românești și unde n-am ajuns eu. La început mi-au spus:”Da, da, facem…”, după care, iată, au trecut ani și ani fără nicio reacție, tăcere absolută… Păcat, căci sunt bine finanțați de contribuabilii români anume pentru a susține asemenea proiecte, dar ei umblă și caută căpșunari sau cireșari tocmai pe litoralul Mediteranei – pe acolo unde apele mării sunt mai limpezi și mai calde.
Știu, sunt la curent cu proiectele lor, cu felul lor de finanțare, dar n-am vrut să cobor prea jos, mi-am dorit ca „Românii din jurul României în imagini” să fie o carte curată. Câte cărți au fost finanțate din gros, anunțate că au fost tipărite și lansate, dar care n-au mai văzut lumina tiparului! Ca să nu mai zic de „mulțimea” de biserici și mănăstiri românești construite doar pe hârtie (în rapoartele financiare) sau, dacă au fost totuși inaugurate, slujbele se fac în ele în alte limbi decât româna… Curtea de Conturi românească a dezvăluit în ultimul deceniu încălcări de milioane, dar nimeni dintre funcționarii acestor structuri n-a fost pus la dubă. Aceste bugete au devenit factor electoral pentru partidele de la guvernare și nimeni nu-i interesat în schimbarea realităților din aceste structuri. Numai câte supărări pe noi, basarabenii, am auzit de la comunitățile istorice românești din jurul României, învinuindu-ne de lăcomie și nesaț, că avem acces la cele mai mari sume din fondurile drp-iste sau icr-iste doar pentru că avem mulți cetățeni români care votează partidele din Țară… Sărmanul contribuabil român de-ar ști cum se folosește bănuțul său acumulat la Bugetul de stat!!!!
Copiii mei și-au așezat viața lor, iar eu îmi fac de-o bucată de pâine și mă mulțumesc cu atâta, fără a-mi îngloda bătrânețile în istorii mizerabile.

– Acest fel de indiferență, care e mai mult o atitudine cu bătaie de joc, nu v-a supărat, dacă v-ați continuat frumoasele ambiții cu o și mai mare îndârjire?

– Sigur că m-am supărat, dar, într-un fel, ar trebui să le mulțumesc de asemenea atitudine, căci, astfel, m-au făcut mai insistent în realizarea gândurilor mele. Apoi, cine știe ce soartă aveau proiectele mele, dacă intram în cârdășie cu ei. Poate că aveau să-mi schimbe concepția, să-mi redacteze gândurile, să-mi selecteze imaginile…

– Astfel v-ați respectat demnitatea de autor, de promotor al unor adevăruri istorice – ceea ce ați demonstrat-o și prin apariția recentă a unui alt volum din aceeași serie, mult mai voluminos și mult mai semnificativ. De ce l-ați numit altfel? Or, nu-i o continuare a volumului „Românii din jurul României în imagini”?

– Inițial, mă gândeam să fac o nouă ediție, a doua, dar, după șase ani de la prima lansare, când am văzut cât material am adunat, mi-am dat seama că nu-i vorba de-o nouă ediție. Chiar și denumirea i-am modificat-o – „Românii din jurul României. Monografie etnofotografică”. Zamfira Mihail, care mi-a văzut toată munca pe parcursul anilor, căci e o consăteancă de-a mea stabilită la București și mereu treceam pe la ea, mi-a scris o apreciere pe care am folosit-o în loc de prefață, convingând-o pe autoare să-mi accepte asta. E un text deosebit, cea mai frumoasă prefață posibilă. E frumoasă și prefața lui Vlad Pohilă la primul album, dar aici Zamfira Mihail găsește ceva sufletesc, prin prisma unei monografii științifice, în imagini artistice.

– Câte imagini fotografice ați folosit în aceste două albume?
– Primul conține circa 800 de fotografii, al doilea – exact 1000 de imagini, în 375 de pagini. E o selecție riguroasă, căci am adunat de prin deplasările mele timp de 12 ani vreo 200 mii de imagini.

– Ce o să faceți cu cele rămase? Îmi dau seama că sunt niște bijuterii nu numai fotografice și ar fi păcat să se piardă…

– Văd că unul dintre cei doi nepoței ai mei își cam arată interesul față de ele. Cu timpul ar fi bine ca acest interes să-l materializeze în niște poiecte. Dacă nu, știu ce o să fac, unde o să le duc. Prima adresă e Biblioteca Academiei Române, unde am mai făcut niște donații. De mult nu am mai trecut pe acolo, dar cred că gândul acesta o să mă readucă. Altfel, o să-mi pară rău, dacă această colecție a mea nu are să fie folosită rațional, căci nu știu când se va mai găsi cineva să facă atâtea drumuri cu același scop.
Dacă s-ar schimba lucrurile la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni sau la Institutul Cultural Român, poate că le-aș oferi lor această fototecă, dar, deocamdată, o țin în grija mea.

– Tot din împrumuturi a fost posibilă și apariția celui de-al doilea album?

– După șase ani de zile, unii dintre cunoscuții mei, oameni de afaceri, s-au ruinat în condiții de criză economică. O jumătate de sumă am găsit-o, dar soluția a fost că am găsit o nouă tipografie – Balacron, direcor dl Dumitru Munteanu, originar din Nordul Bucuvinei – care cunoaște ce și cum am făcut, cunoaște că nu umblu cu minciuni financiare și mi-au tipărit-o fără a plăti ceva în avans. Tocmai în ultimele clipe, înainte de lansare, le-am plătit prima sumă…

– Sunteți autorul a mai multe cărți, inclusiv „Căderea premierilor” și „Căderea comuniștilor”. Totuși, consider că reprezentativ pentru Dumneavoastră sunt cele două volume ale cărții despre românii din jurul României și cele două ediții ale cărții despre tragedia ostașilor români rămași în uitare sub țărânile de la Cotul Donului, unde au căzut în luptele celui de-al Doilea Război Mondial. Știu că ați mers la Cotul Donului de trei ori, iar a treia – cu preotul Viorel Cojocaruu, de la Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Chișinău, care a făcut acolo o slujbă de pomenire pentru ostașii români ale căror oase nu au fost adunate într-un Memorial ostășesc…

– Proiectul Cotul Donului, finanțat de la bugetul familiei mele, s-a născut tot din drumurile mele prin românime. Într-un sat românesc, Moldovanskoie, din Caucazul de Nord, mi s-a aprins această idee în timpul unei șezători cu două românce care spuneau că străbunii lor sunt din Basarabia, dar cel mai probabil că sunt de dincolo de Tisa. Cercetez această temă și în curând voi publica un material. Când am încercat să le explic că moldovenii din stânga Prutului tot români sunt, una dintre ele s-a revoltat: ”Dar ce-i cu românii iștia? Și nemții, și ungurii, și italienii, toți au fost pe aici să strângă rămășițele pământești ale ostașilor lor, dar nu am văzut până acum să vină nici un român”. Tatăl ei a fost tractorist și povestea cum dezgolea cu plugul oasele românilor căzuți pe dealurile din împrejurimi. Am încremenit. Nici nu bănuiam că e posibil așa ceva. M-a pălit o rușine de neimaginat. Dimineața am urcat în mașinica mea și am mai făcut vreo 700 de kilometri, ca să ajung pe malul Donului și mă uitam cu frică: oare nu cumva și aici e aceeași situație ca în Caucaz? Știam că aici, la Cotul Donului, s-au prăpădit vreo 150 mii de ostași români, iar mai sus, în regiunea Voronej – încă vreo 100 mii de români, care erau înrolați în armata maghiară, români din Ardealul ocupat de unguri. Deci 250 mii de români zac pe malul drept al Donului, unde s-a vărsat un milion de litri de sânge românesc. Nu știu dacă de sângele românesc, dar solul din toată stepa Donului și cea Calmucă este roșu. Malul abrupt al Donului este alb, din cretă, iar la vreo sută de metri – tot pământul este roșu.

– E vorba de prima Dumneavostră vizită la Cotul Donului?

– Da. Era în iulie 2009, apoi în august 2012 am mai fost o dată, pentru că-mi apăruse ideea să fac o carte. Mai văzusem și filmul lui Iosif Niculescu, medic, participant la luptele de la Cotul Donului. Când m-am întors din a doua mea deplasare la Cotul Donului, l-am descoperit și pe Iosif Niculescu, printr-o fundație creștină din România. Avea 95 de ani când a făcut filmul și speranța mea de a-l mai găsi în viață se spulbera. Am insistat și când mi-a răspuns la telefon, am exclamat: „Of, Dumnezeu ține cu mine!”. „Dar de ce?”, m-a întrebat el cu o voce care mi se părea tânără. Când i-am spus pe unde am fost și că vreau să-i transmit niște fotografii de acolo, el s-a arătat sceptic: ”Dar nu-i posibil așa ceva…”. Ne-am înțeles să merg la el pe 27 septembrie, în ziua când împlinea 98 de ani de viață. L-am întrebat ce să-i aduc la ziua lui de naștere. Zice: ”Cel mai mult doresc și visez asta din 1944 – un kilogram de brânză de oi din Basarabia. Gustul acela îl port prin viață 70 de ani…”. În ziua respectivă am ajuns la el împreună cu o minunata radiojurnalistă de la București. A făcut o emisiune de o oră, dar n-a reușit să folosească tot materialul. Am rugat-o să-mi dea mie întreaga discuție cu Iosif Niculescu deoarece vroiam s-o includ în viitoarea carte, a cărei apariție mi-o programasem pentru ziua de 19 noiembrie, când se împlineau 70 de ani de la marea tragedie de la Cotul Donului. Vroiam să lansez cartea chiar în ziua respectivă.

– Ceea ce și s-a întâmplat.

– Da, am reușit. Am făcut la acea lansare și o comemorare a celor 250 de mii de români căzuți la Don.
Dar bătrânul Niculescu și-a ars tot sufletul cu amintiri în acel interviu încât peste câteva zile a nimerit la spital, în reanimare, după care n-am putut să ne mai întâlnim în această viață. El atât de mult s-a bucurat să vadă acele fotografii! Și spera că va ține în mâini și cartea despre Cotul Donului. Supărat că nimeni din România nu se interesează de soarta propriilor morți, el s-a bucurat că s-a găsit un basarabean să facă acest lucru. O fi fost și asta o împăcare la sfârșitul vieții sale. Căci nu putea Armata Română să se oprească la Nistru, dușmanul trebuia aruncat dincolo de Volga. Dar nu s-a întâmplat acest lucru pentru că au fost mari trădări din partea comandamentului german, dar și din partea ilegaliștilor cominterniști de la București. Aceștia din urmă puneau în obuzele și minele armatei nisip în loc de praf de pușcă. Niculescu văzuse asta cu ochii lui: „Domnule, trecea tancul peste acele mine și ele nu explodau. Când am verificat ce se întâmplă, am descoperit că unele mine erau umplute cu pietriș în loc de explozibil. O mare trădare. La Cotul Donului, armata sovietică era de 11 ori mai numeroasă, mai înarmată, iar germanii ne plasaseră pe noi la flancuri și noi am fost pur și simplu căsăpiți”.

– A devenit cunoscută și simbolică imaginea cu o cruce improvizată în grabă de către Dumneavoastră la Cotul Donului, acolo unde au căzut acele mii de români. Tot singur ați fost la Cotul Donului și a doua oară?

– Cartea „Cotul Donului” m-a marcat cel mai mult, deoarece, consider eu, le-am făcut celor căzuți acolo cel puțin o modestă dreptate. Ajungând a doua oară, m-am certat că nu mi-a dat prin cap să iau cu mine o cruce și un tricolor. Aveam cuțit și un rulon de lipici în mașină, dar nu aveam un Tricolor, căci era periculos să-l trec prin Transnistria. Dar aveam primul meu album din 2004, Poeme în imagini, care se încheie cu un Tricolor și semnăturile deputaților primului parlament, care au votat Independența Republicii Moldova. Am meșterit o cruce din două ramuri de copac, am prins de ea acel Tricolor și am stăpânit-o cu niște pietre în solul de la Klețkaia, unde au fost cele mai grele lupte.
Ajungând acolo m-am uitat pe panoul mașinii care indică kilometrajul, am văzut că făcusem exact 1942 de kilometri de la Chișinău. Pe hartă, direct, o fi mai puțini, dar eu mai trecusem prin niște localități foste românești din regiunile Harkov, Donețk și Luhansk, despre care voi scrie mai târziu. La 70 de ani de la marea bătălie de la Cotul Donului, kilometrajul de la mașina mea mi-a arătat anul în care s-a întâmplat tragedia.
Aveam cu mine o sticluță de coniac „Ștefan Vodă”. Am deschis-o, am vărsat câteva picături, apoi mi-am turnat în dopul sticlei și l-am dat peste cap, în memoria ostașilor români. În acele clipe simțeam ceea ce a simțit primul astronaut ajuns pe Lună…

– Totuși, în carte scrieți că ați mai revenit. L-ați luat și pe preotul Viorel Cojocaru, care a făcut un parastas acolo, cu pomenire creștinească pentru ostașii români rămași în pământul de la Cotul Donului. Ați regăsit crucea? Nu era batjocorită de trecători?

-Nu cunosc toate regulile bisericești, obiceiul creștinesc de pomenire, și mi-am zis să merg la preotul Petru Buburuz și să-i solicit dezlegare pentru tânărul preot Viorel Cojocaru, ca să meargă cu mine. Când l-am întrebat pe părintele Viorel Cojocaru dacă dorește să facă un drum la Don, el a reacționat: „Când mergem?”. I-am zis că mergem a doua zi dimineață. Și am plecat. Părintele Buburuz i-a strecurat subalternului său în buzunar 91 de dolari, bani care ne-au salvat drumul înapoi, deoarece poliția rutieră din Luhansk pentru că am încălcat regulile de circulație mi-a golit portmonelul de cei 230 de euro pe care îi aveam pentru benzină, hotel și alimentație… Drumul de două zile înapoi l-am putut face cu benzina cumpărată cu cei 91 de dolari ai părintelui Petru Buburuz, fără hotel, baie și cu un meniu care consta din roșii și pâine.
…Îmi era dor de Crucea mea, dar nu speram s-o mai găsesc acolo. Totuși, am găsit-o jos, la pământ, răsturnată de vântoaicele din Câmpia Donului…
Am instalat-o pe cea nouă, adevărată, adusă pe bucăți de la Chișinău și sfințită de părintele Viorel Cojocaru, iar pe cea veche am adus-o acasă. Dacă nu o voi da unui muzeu militar, am să-i rog pe urmașii mei s-o lege de crucea de la mormântul meu…
Cărțile despre tragedia de la Cotul Donului sunt proiectul meu de suflet. Am reușit să le fac o mică dreptate celor 250 de mii de români care zac acolo de 70 de ani, uitați de Statul român. Speram să ajung acolo și în acest an dar evenimentele din regiunile Donețk și Luhansk nu-mi vor permite să fac acest drum fără mari pericole. Statul român trebuie să ajungă acolo. Au trecut 70 de ani, dar statul român încă nu a făcut acolo un cimitir, precum au procedat germanii, care au o minune de cimitir acolo. Și ungurii au făcut, și italienii, slovacii. Dar românii tac, de parcă ar fi niște marțieni, deși au părinți, bunici care zac la Cotul Donului. Să ducă acolo măcar o troiță maramureșeană. Nici la Odesa românii nu au un cimitir. Au pus doar o singură cruce, care e năpădită de bălării.

– Nu e vorba de poporul român, ci de guvernanții de la București, care ar trebui să îngenuncheze în fața trecutului…

– Sigur că vina o poartă guvernanții. Oare cine sunt ei, dacă nu vor să răscolească trecutul nici după 25 de ani de la evenimentele din decembrie 1989? Domnule, vine o vreme când trebuie să răspunzi pentru cele făcute și pentru cele nefăcute. Și să nu creadă cineva că nu va răspunde vreodată pentru faptele săvârșite…

– Domnule Șoimaru, facem Unirea și atunci poate vom tămădui mai multe dureri… Sau nu?

– Trădarea Mișcării de Eliberare Națională din aprilie 2005 de către „unionistul nr.1” (Nr.1 în sensul celui mai sponsorizat „unionist), Iurie Roșca, ne-a convins definitiv la ce ne mai putem aștepta în viitor din partea „unioniștilor” de azi, și aceștia ”sponsorizați” masiv din aceleași puncte cardinale…

– Să mizăm, dară, pe adevărații politicienii moldoveni în speranța Unirii?

– Pe care dintre ei? Pe „unioniștii” cărora nu le ajung degetele de la mâini și picioare ca să-și numere milioanele acumulate în cei 25 de ani de „luptă înverșunată pentru unire”? Sau pe cei ce „iubesc” Moldova separată de Țară, pe dodonii de la care pute de la o poștă a moldovenism primitiv, că îți vine să vomiți? Azi, într-o anumită măsură, „unionismul” – ca și unionalismul, ca și separatismul sau iredentismul – a devenit un eficient business, product autohton, de pe ambele maluri ale Prutului, factor electoral, lozincă cu care se pescuiesc voturile alegătorilor de orientare unionistă… Dacă ar fi fost altfel și totul curat, se făcea reîntregirea!

– Aici, mai aproape, în estul Nistrului, unde românii istoricește erau în majoritate, care e situația lor?

– Am fost peste tot în Transnistria, spre Balta, la Valea Hoțului, Ananiev, Lupolovo, Harkov, în fosta Noua Serbie, dar și în Slavo-Serbia, unde rușii azi construiesc cele două „republici populare, separatiste, Luhansk și Donețk”. Poți să mai auzi pe acolo români care mai vorbesc un pic în limba lor strămoșească, dar ucrainenii i-au terminat. E o istorie zbuciumată. Dacă i-am spăla cu „DERO” pe ucraineni, vom descoperi că o jumătate din ei sunt români cu numele ucrainizat. Dar ucrainenii s-au purtat mizerabil cu românii din teritoriul țării lor. Chiar aici, în Nordul Bucovinei, în Ținutul Herța, în Maramureșul istoric, în regiunea Odesa, au înăbușit spiritul românesc, i-au divizat pe români, le-au închis școlile. Mă gândesc că și pentru aceasta îi pedepsește acum Dumnezeu. Dacă nu vor înțelege nici acum că minoritatea românească din Ucraina trebuie respectată, e trist de tot. Ucrainenii se tem că România va pretinde la pământurile sale istorice. Cum să mai pretinzi la ele dacă politicienii români încă din 1997 s-au dezis de ele, fără să le pună neo-nkvd-iștii pistolul la tâmple? Le-aș spune ucrainenilor, să nu se teamă de aceste perspective, căci nu poți scăpa de ceea ce te temi, nici nu știi ce surprize îți pot aduce timpurile ce vin; și să-i respecte pe cei 500 de mii de etnici români, căci ei împărtășesc astăzi, alături de ucraineni, tragedia Ucrainei.

– Ați fost deputat de două ori în Parlamentul Republicii Moldova. Nu cumva v-ați lăsat de politică?

– Nu m-am dezis: gândesc, acționez ca un om politic, sprijin unele curente politice, dar nu vreau să mă implic, căci nu mai am timp pentru aceasta. În plus, nu cred că există un partid care ar dori să aibă în rândurile sale un om cu caracter ca al meu.

-În primăvara curentă am văzut vreo două liste cu basarabeni decorați la București. Am căutat și numele Dvs. printre ei, căci ați făcut lucruri mai importante pentru românism decât unii dintre cei nominalizați acolo, dar nu l-am văzut?

-Și bine că nu mi-ați văzut numele în acele liste, puțin zis – neobiective. Aceste distincții au adâncit și mai mult prăpastia dintre intelectualii Basarabiei. Nici „amicilor” din Kremlin, Tel Aviv sau Budapesta nu le-ar fi trecut prin minte astfel de idei. (Dar poate asta s-a și dorit?). Se zvonește prin târgul Chișinăului că prima listă a alcătuit-o Eugen Tomac în scopuri electorale, a doua – de către ambasadorul României, cu scopul de a „corecta” nedreptatea comisă de primul „alcătuitor” de liste… Vedem că aceste liste au și câțiva unioniști de marcă ca să nu se prea evidențieze reprezentanții celorlalte trei culori ale partidelor din listele menționate…Ceea ce știu cu certitudine este că în Basarabia sunt români adevărați care au suferit și s-au zbătut sincer pentru cauza românească și în anii de ocupație sovietică, și după Declarația de Independență, fără să cerșească recunoaștere și distincții din partea conducerii statului român. Personal consider că e ridicol să faci pe timp de pace o sesizare la Curtea Constituțională și după aceasta să fii decorat cu cele mai înalte distincții ale statului român. Dar, slavă Domnului, flacăra românismului e întreținută în sufletul basarabenilor nu de distincțiile acordate foarte subiectiv, pe criterii partinice, ci de românii băștinași, care au o demnitate înnăscută, fără să facă parte dintr-un partid sau altul de la Chișinău sau București.
În ceea ce mă privește: adevărul e că oficialii de la București, ca și cei de la Chișinău, niciodată nu-mi vor acorda mie o distincție pentru ceea ce merit (știu și de ce, îmi cunosc turnătorii autodefiniți „unioniști”!), iar eu niciodată nu voi accepta de la ei o distincție pentru ceea ce nu merit. Am demonstrat acest lucru refuzând trei distincții ale statului moldav, inclusiv Ordinul Republicii, acordat pentru că am avut norocul să semnez la 27 august 1991 Declarația de Independență a R. Moldova. Asta-i situația și nu mai am ce adăuga aici.
În fine, România se sprijină pe Eminescu, pe Iorga, pe înaintași, pe tot poporul român, care își face datoria față de Țară și Neam fără să stea în anticameră la Cotroceni sau să aștepte „aprobarea” partidelor de la guvernare pentru distincții, care, din păcate, adeseori, sunt prea departe de o contribuție reală pentru înălțarea și demnitatea națiunii române de pe ambele maluri ale Prutului.

Consemnare de Gheorghe BUDEANU/Revista NATURA, iunie 2014

Sursa:romaniidinjurulromaniei.ro

,

Afisul lansării de la Bucuresti a primei ediții a „Cotul Donului 1942”
Afisul lansării de la Bucuresti a primei ediții – „Cotul Donului 1942”

Profesorul Vasile Șoimaru a lansat o nouă ediție a cărții „Cotul Donului”

Profesorul Vasile Șoima­ru a lansat ieri, 11 decembrie 2013,  la Chișinău o nouă ediție a cărții „Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare”, scrisă în memoria ostașilor români care au că­zut pe Frontul de Est, în cel de-al Doilea Război Mondi­al, relatează MOLDPRES.

Evenimentul a avut loc la Biblioteca municipală „B. P. Hasdeu” din Chișinău și a reunit scriitori, profesori, preoți, bibliotecari, precum și oaspeți din România.

La începutul manifestării un grup de preoți ai Mitro­poliei Basarabiei au oficiat un serviciu divin în memoria ce­lor 150 de mii de ostași români, care și-au pierdut viața la Cotul Donului.

În ultimii cinci ani au­torul cărții a întreprins trei expediții dificile la Cotul Donului, unde în 2012 a înfipt în pământul ce acoperă osemintele ostașilor români o cruce „confecționată” din crengi, prinzând pe ele o imagine a tricolorului.

In septembrie 2013, Vasile Șoimaru a mers acolo din nou, împreu­nă cu un preot al Mitropoliei Basarabiei, unde a pus o cru­ce făcută de meșteri și a fost oficiat un parastas.

Pe marginea volumului s-au pronunțat redactorul și prefațatorul cărții, Vlad Pohilă, dr. Lidia Kulikovski, poetul Nicolae Dabija, actrița Ninela Caranfil ș.a.

Volumul a fost realizat în colaborare cu veteranul de război Iosif Niculescu, parti­cipant la luptele de la Cotul Donului, învățătorul Gheorghe Pîrlea și radiojurnalista Roxana Iorgulescu-Bandrabur, toți din România. Prima ediție a lucrării a apărut în 2012.

Jurnal de Chișinău, 13 decembrie 2013, p. 9

Pentru R.B.N.Press

Vasile Șoimaru

Despre lansarea de la Bucuresti a primei ediții:

 …în memoria celor 150.000 de soldați ai ARMATEI ROMÂNE și a 100.000 de soldați transilvăneni din armata ungară, dispăruți la COTUL DONULUI în 1942

,

O cruce improvizată în memoria celor 150.000 de ostași români căzuți la Cotul Donului

 inMemoriamCotulDonului

Acum 70 de ani, la 19 noiembrie 1942, la o distanță de 1942 de kilometri de Chișinău, se declanșa cea mai tragică operațiune militară din istoria Armatei Române, cea de la Cotul Donului, componentă a marii Bătălii de la Stalingrad.

În lupta de la Cotul Donului și din Stepa Calmucă s-au prăpădit 150.000 de ostași români. Dar, conform datelor publicate de profesorul Raoul Șorban în cartea sa „Invazie de stafii” (Editura „Meridiane”, 2003), acolo s-au pierdut și 100.000 de români care făceau parte din armata maghiară…

De ani de zile mă documentez cu privire la cea mai tragică și sângeroasă bătălie din întreaga istorie a românilor, numită Bătălia de la Cotul Donului. Însă nici toate enciclopediile, manualele, monografiile, tot „Oceanul NET” cu toate mările și golfurile sale de informații, nici măcar drumul coturos până la Câmpia Calmucă și Cotul Donului, pe care l-am făcut în vara anului 2009, nu mi-au satisfăcut dorința de a cunoaște mai mult despre acea tragedie.

După vizionarea, în primăvara acestui an, a filmului documentar „Eroism și jertfă pe Frontul de Est” (Fundația „Părintele Arsenie Boca”, 2010), cu participarea veteranului acelor lupte Iosif Niculescu (azi în vârstă de 98 de ani), precum și după convorbirile pe care le-am avut cu alți câțiva veterani nonagenari din comuna Miroslăvești, județul Iași, m-am gândit să mai merg o dată la Cotul Donului… Și, la mijlocul lunii august, am parcurs pentru a doua oară acel drum al pătimirilor ostașilor români din Războiul din Est. Pe 17 august eram la Cotul Donului.

Și… surpriză: după o secetă cumplită, de trei luni, exact în ziua când am ajuns în stanița Kletskaia, unde 70 de ani în urmă au căzut cele mai multe bombe pe milimetru pătrat, s-a pornit o ploaie de parcă s-a spart cerul deasupra mea; nu puteam deschide ușa la mașină. A turnat 45 de minute în continuu. Când s-a terminat ploaia și am vrut să deschid ușa, intra apa în automobil. Prima ce mi-a trecut prin minte a fost că a plâns Dumnezeu de bucurie că, în sfârșit, după șapte decenii de la tragedie, a venit, posibil, primul român să-i „viziteze” pe cei 150.000 de frați ai săi care zac acolo pe vecie…

O CRUCE CU TRICOLOR

Când s-a terminat ploaia și s-au scurs apele de pe dealurile de cretă ale staniței Kletskaia, m-am urcat pe dealul cel mai mare, unde stăteau ostașii români în 1942, am făcut cu cuțitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici, am rupt ultima pagină din albumul meu „Poeme în imagini”, cu fotografia „Tricolorului Independenței” (cu semnăturile deputaților din Primul Parlament al Republicii Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declarația de Independență). Am prins pagina de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul alb, răzmuiat de ploaie, am fotografiat-o pentru istorie, am destupat o sticluță-suvenir de coniac „Ștefan Vodă” (Călărași), am turnat în dop câteva picături de licoare și le-am sorbit de sufletul celor 150.000 de români care zac acolo. Am pus la magnetofonul din mașină superba piesă „Toți ca unul orice ar fi, pentru România, pentru România!”, interpretată de trupa K 1 Band, și am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns și am făcut lucrul acesta, că, în sfârșit, a apărut o cruce cu un tricolor românesc la Cotul Donului…

EXACT 1942 DE KILOMETRI

Dacă mă auzea și mă vedea cineva, credea că-s unul scăpat din casa de nebuni. Eram atunci cel mai fericit român din lume, de parcă am aterizat pe Marte… Nu cred că până la acel moment am avut o victorie mai mare în viața mea. Dar următoarele 30 de minute chiar au pus punct la toate… Când ieșeam din raionul Kletski, în pământul căruia zac de cinci ori mai mulți români decât numărul populației care locuiește azi acolo, întâmplător mi-am aruncat ochii la kilometraj și ce văd? Numărul… 1942!!! Deci, în anul tristei aniversări de 70 de ani de la marea tragedie românească din anul 1942 de la Cotul Donului, făcusem exact 1942 km de la Chișinău până la locul acelei tragedii… Pentru că-i imposibil de crezut așa ceva, am fotografiat și acest amănunt, căci, mi-am zis, n-o să mă creadă nimeni… Pe urmă m-am uitat în zare să văd întinsurile proaspăt arate ale stepei, în speranța să văd printre brazdele întoarse de plugurile rusești vreo grămadă de oase românești. Culoarea acelor brazde era roșie și m-am gândit că nuanța e de la cele circa un million de litri de sânge vărsat de cei 150.000 de ostași români căzuți la Cotul Donului. Desigur, n-am uitat să fotografiez, ca mărturie, și acele brazde roșii, apoi am mers mai departe spre Volga să văd „înspăimântătoarea” statuie „Patria-mamă”, înaltă de 87 de metri, de pe Colina Mamai din Stalingrad/Volgograd…

Când i-am povestit veteranului Iosif Niculescu, pe 27 septembrie, în ziua când a împlinit 98 de ani, despre toate câte mi s-au întâmplat la Cotul Donului, mi-a zis: „Eu cred că această râvnă, încununată cu succes, se datorează unui semn ceresc… Unul, măcar,unul dintre cei morți, acolo, la Cotul Donului, își are moaștele de sfânt în acel pământ și, Acela lucrând din Cer v-a trimis la Cotul Donului în acest an al tristei aniversări… De aceea trebuie de găsit locul printre mormintele comune, de găsit moaștele acelui martir, acelui sfânt român, care zace în Stepa Donului…”. Amintirile bătrânului despre acele lupte sunt vii și astăzi: „În legătură cu Cotul Donului pot să le spun oamenilor că niciodată Armata Română nu și-a închipuit că poate cuceri Rusia. Armata Română a fost pe Frontul de Est ca să dezrobească teritoriile românești, Basarabia și Bucovina, și să-L readucă pe Iisus Hristos, izgonit de bolșevici”.

ISTORIA UITATĂ

…Să parcurgi aproape 2.000 de kilometri din capitala celui de-al doilea stat românesc până la acel loc de tristă amintire în istoria noastră, să calci pe oasele a 624.540 de ostași români, îngropați pe întinsurile Estului, de la Odesa până la Stary Krim (Crimeea), Krymsk (Caucazul de Nord) și Cotul Donului de lângă Volga, și, incredibil (!!!), să nu găsești măcar o troiță, o simplă cruce, nu mai zic de un cimitir de onoare, în memoria celor trimiși de Statul Român la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor românești, Basarabia și Nordul Bucovinei, pentru a readuce creștinismul în Rusia bolșevică? Pe mine, personal, rău m-a pus pe gânduri această neglijență și uituceală a politicienilor de la București, întrebându-mă dacă mai sunt români în fruntea statului român. Or, poate se dorește să dispară și ultimii români, rămași la vatră, gata să-și mai apăre, în caz de necesitate, Țara și Neamul…

Mi-i rușine să mă uit cum se bat politicieni între ei, crezând că o să trăiască doua vieți și nu vor răspunde în fața lui Dumnezeu pentru batjocura față de memoria ostașilor români căzuți la datorie, pe Frontul de Est. Să nu caute ei posibilitatea să se înțeleagă cu rușii pentru inaugurarea unor cimitire de onoarte? Doar în România toate cimitirile rusești sunt întregi, pe când românii n-au niciunul acolo, la Cotul Donului, nici măcar la Dalnik sau Vigoda, lângă Odesa, nu există. Niciun cimitir, niciun monument, nicio troiță în memoria celor 624.540 de ostași români căzuți pe Frontul de Est… Doar în orașul Odesa există un cimitir, dar și acela este „mascat” sub denumirea de Cimitir german… În Cehia, Slovacia, în Basarabia, în Kazahstan (Karaganda), au fost inaugurate cimitire de onoare sau monumente. Sigur, în aceste locuri este altă situație, dar cum se poate ca Statul Român să nu fi întreprins nimic în Rusia și în Ucraina?

Dar, poate-i luminează Dumnezeu, în cel de-al 12-lea ceas, pe actualii guvernanți ai României să se lase de bătăliile intestine, politice și financiare, și să convină cu rușii pentru niște săpături acolo, pentru inaugurarea de cimitire ale ostașilor români căzuți pe meleaguri străine.

un articol de Vasile Soimaru

VasileSoimaru

 

P.S. In memoria romanilor care au disparut la Cotul Donului, se va organiza de catre Asociatia Culturala Pro Basarabia si Bucovina – Consiliul National Bucuresti,  prin Presedinte Marian Clenciu si Institutul Fratii Golescu  prin Director Av. Mihai Nicolae, in data de 20 martie, la Muzeul National de istorie a Bucurestiului -Palatul Sutu, lansarea de carte „Cotul Donului 1942″  a autorului mai sus mentionat si un vernisaj de fotografii cu titlul ” Cotul Donului 1942… 70 de ani mai tarziu”.  R.B.N.Press va participa la eveniment in calitate de partener media. Vom revenii cu detalii in zilele urmatoare.

,

La o sută de ani Vasile I. Chiponcă, veteran de război, a fost felicitat de ministrul Dușa și prefectul Macaleți. A luptat la Odessa și Cotul Donului, a crescut șase copii, are 16 nepoți și 15 strănepoți, iar în urmă cu două zile, veteranul a împlinit 100 de ani.
Familia a umplut duminică, bisericuța din Băbiceni, comuna Durnești, pentru a-l felicita. Distins cu mai multe ordine și medalii militare, printre care „Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial”, „Moș Vasile”, cum îi spun consătenii, a fost felicitat la împlinirea unui secol de viață de Ministrul Apărării Naționale, Mircea Dușa.
Mesajul acestuia a fost citit în fața sărbătoritului de către prefectul Costică Macaleți. „Cu alese sentimente de stimă și considerație, prinse în buchetul gândurilor de bine, vă rog să aveți amabilitatea de a primi la ceas aniversar, cele mai calde și sincere urări de sănătate, de bucurii și împliniri, alături de cei dragi dumneavoastră, însoțite de tradiționala urare „La mulți ani!”, scrie pe felicitarea semnată de Mircea Dușa.
La sărbătoarea din Băbiceni au fost de față generalul în rezervă Gheorhe Prăjinaru, colonelul Gheorghe Jalbă din partea Asociației Veteranilor de război, colonelul Constantin Florea, reprezentant al Comandamentului Militar Județean, dar și conducerea comunei Durnești.
Bravul centenar a fost prezentat audienței de unul dintre fiii săi ca om ce a trăit mereu cu speranța și credința în Dumnezeu. Orfan de mamă de la 4 ani, Vasile Chiponcă a militat mereu pentru muncă și viață rațională.
A ieșit la pensie la 70 de ani și este considerat de săteni un exemplu viu al „omului care sfințește locul”. Prefectul Costică Macaleți i-a oferit sărbătoritului un tort ca pentru 100 de ani, dar și un toiag care să-l ajute la întreținerea grădinii și a răsadurilor de care veteranul încă are grijă. (Adrian Marcu)

Preluat de pe http://www.jurnalulbtd.ro/

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press