Un ziarist american care a trăit 20 de ani în Ungaria: Părăsesc Ungaria pentru că mi-e frică să nu devină o Coree de Nord a Europei

Ziaristul american David Landry, care a hotărât să părăsească Ungaria după 19 ani pentru că nu mai consideră țara suficient de liberă pentru familia pe care și-a întemeiat-o aici, publică un articol de adio furios în Budapest Business Journal. Aici el relatează pe larg despre cum a ajuns la concluzia că Ungaria ar putea deveni o Coree de Nord a Europei și să considere foarte serios si relevant pentru actualele condiții din Ungaria un titlu pe care vroia să-l dea pe jumătate în glumă unui editorial scris la începutul primului mandat al premierului ungar Viktor Orban în 1998 „Viktor Orban mă sperie”. Acel editorial nu a fost publicat atunci pentru că redacția maghiară se temea de repercusiuni, chiar și în perioada de început a lui Orban.

Când am venit aici, localnicii m-au intrebat: “De ce Ungaria?” Acum, când le spun că părăsesc țara, ei răspund: “Este momentul potrivit”. Deci ce s-a întâmplat în ultimii 19 ani?

Am venit pentru prima dată în Ungaria în 1995, dorind să cunosc o bucățică de lume din afara SUA și mai ales acea parte a Europei pe care știrile de la televizor o zugrăveau ca trecând printr-o tranziție uneori violentă (cum a fost cazul României), dar atât de interesantă. Aici erau înlăturate regimurile comuniste susținute de Uniunea Sovietică, despre care ni se spusese mereu că nu vor pieri vreodată. La șase ani după ce Gyula Horn a deschis granițele Ungariei către Occident, perioada era deja numită „a Schimbărilor”.

Cu câteva sute de dolari în buzunar și trei ani de jurnalism în spate, am hotărât să rămân la Budapesta un timp – în vremurile de azi presupun că asta mă face unul dintre acei speculatori care vor să exploateze orice oportunitate, împotriva cărora premierului Viktor Orban îi place să peroreze. După ce am trecut cu bine de iarna 1995-1996, care fără nicio glumă sau exagerare, a fost o iarnă lungă, de-a dreptul cruntă, am descoperit în Ungaria un mediu prietenos străinilor și care venea în întâmpinarea lor. În general maghiarii se ridicau la înălțimea reputației lor de excelente gazde, persoane inteligente și cu mintea deschisă. Iar dacă le plăceau noile restaurante McDonald’s sau magazinele Adidas exagerat de mult pentru gustul meu, cine îi putea condamna pentru asta după deceniile de oprimare inumană?

„Viktor Orban mă sperie”

Au trecut câțiva ani, timp în care am lucrat la ziarul Budapest Week, care acum nu mai există. În alegerile naționale din 1998 a ieșit victorios Viktor Orban și ai săi „Tineri Democrați”, adică partidul de dreapta Fidesz, aflat și acum la guvernare. De-a dreptul bombastică părea gașca lui Orban, deși demagogia lor, atunci aflată în stadiu incipient, nu se compara cu cea a Partidului Micilor Proprietari Independenți condus de Jozsef Torgyan, cu care partidul lui Orban a format o coaliție electorală. Partidul Micilor Proprietari era considerat de străinii care trăiau în Ungaria ca reprezentând cea mai mare amenințare ideologică pentru progresul social al Ungariei.

Totuși, rebelul de altădată Orban și oamenii lui au obținut la limită o majoritate parlamentară pe un curent de xenofobie pe care chiar partidul său îl alimentase. La scurt timp după câștigarea alegerilor de către Orban, am scris un editorial cu titlul „Viktor Orban mă sperie”, titlu oarecum ironic pentru că Orban a dus o campanie la fel de slabă cum a fost de exemplu cea a lui Ronald Reagan din perioada Războiului Rece din anii 80.

Cu toate acestea, echipa maghiară a ziarului a considerat că publicația nu trebuie să publice articolul de teama represaliilor. Concluzia redacției era că „Viktor Orban conduce cu mână de fier”, așa că articolul nu a fost publicat niciodată. Eu am luat-o ca un fel de capitulare, de predare în fața principiilor presei libere promovate de presa occidentală, dar până la urmă am ajuns la concluzia că poate am exagerat un pic.

Cu siguranță că istoria nu poate merge decât într-un singur sens, mă gândeam eu, iar guvernul condus de Orban și-a demonstrat dorința de a continua neabătut pe calea pe care porniseră socialiștii, spre intrarea în Uniunea Europeană. Nu degeaba cu un an înainte poporul votase în număr copleșitor în favoarea intrării în NATO într-un referendum, iar o majoritate aproape la fel de masivă a sprijinit la urne intrarea în UE. Guvernul Fidesz nu a reușit să se opună devalorizării continue a monedei naționale și multinaționalelor care și-au înfipt rădăcinile din ce în ce mai adânc în Ungaria. Dar la scurt timp după acea perioadă lucrurile au început să o ia la vale.

Prăbușirea stângii și criza economică

Cine ar fi putut să prevadă eșecul mai mult decât jenant, care a avut loc aproape peste noapte, al formațiunilor de stânga, din 2006, din cauza aberațiilor exprimate înfumurat de premierului de atunci, socialistul Ferenc Gyurcsany? Cu siguranță mult mai puțină lume decât cei binecuvântați cu puterea de a prevedea criza bancară internațională, care a urmat la scurt timp după aceea.

Timp de doi-trei ani comunitatea internațională s-a confruntat cu o schimbare foarte mare, comparabilă doar cu „Schimbările” de la sfârșitul anilor 80 – începutul anilor 90. Din cauza dezertărilor din partidul socialist ungar MSzP și mutării în tabăra adversă, orice urmă de sistem democratic rațional, realist, multipartit a fost spulberată instantaneu, iar partidul Fidesz al lui Orban a obținut o majoritate constituțională, învățând lecțiile după primul mandat ratat.

În acest moment mi-am dat seama că lucrurile arătau cu adevărat prost, dar că în mod evident chiar și un lider care visează să conducă cu mână de fier trebuie să răspundă îngrijorărilor UE privind chestiuni mai importante; până la urmă economia suferindă a Ungariei din perioada crizei financiare internaționale a fost susținută neîntrerupt cu fonduri europene. (În 2012 de exemplu, fonduri europene de aproximativ 4,7 miliarde de euro au fost alocate Ungariei, în timp ce PIB-ul Ungariei era de 96,6 miliarde de euro. În plus, un procent copleșitor, de 99,8% din investițiile publice, au fost finanțate din fonduri UE în perioada bugetară respectivă.

Și dacă reacția guvernului condus de Fidesz față de interesele bancare internaționale considerate responsabile pentru problemele economice din ultimii cinci-șase ani este cu siguranță una extremă, le-ar fi convenit băncilor o pedeapsă de tipul celei aplicate sistemului bancar din Islanda, unde sistemul bancar a fost lăsat de guvern să se prăbușească?

Dictatura gulașului

Dacă mă uit în urmă, nu îmi dau seama exact care a fost ultima picătură care m-a determinat să îmi pun problema să părăsesc această țară pe care am ajuns să o admir și să o iubesc – dar cu siguranță s-a întâmplat cândva în ultimii doi ani. Poate a fost „campania” stângace și de-a dreptul jalnică dusă de partidele de stânga la alegerile parlamentare de anul acesta. Poate a fost situația tensionată creată în jurul așa-zisului monument în memoria Holocaustului.

Cei critici la adresa construirii unui monument în care vulturul imperial reprezentând Germania îl atacă pe îngerul Gabriel, reprezentând Ungaria, spun că statuia ar minimiza rolul jucat de Ungaria în deportarea a aproximativ 400.000 de evrei în lagărele de concentrare.

Poate a fost schimbarea de atitudine a agenției de știri de stat din Ungaria MTI, care a transformat serviciul de știri național într-o portavoce pentru mesajul transmis într-un limbaj de lemn propagandistic al guvernului aflat la putere. noua lege care interzice fotografierea altor oameni fără acordul lor expres sau legea care limitează libertatea online. Potrivit acestei legi, operatoriii site-urilor sunt responsabili pentru comentariile nepotrivite de pe siteuri, chiar dacă acestea sunt moderate sau eliminate la cerere. Sau poate a fost vorba de numirea ca vicepreședinte al parlamentului a unui fost skinhead care s-a manifestat rasist fără vreun scrupul.

Dar un lucru pot spune cu siguranță: Astăzi nu văd vreun viitor roz pentru copiii mei (pe jumătate maghiari, unul în vârstă de opt ani și jumătate și unul de șapte ani. Și nu mă mai simt binevenit și ca putând avea o contribuție la binele țării din cauza „nefericitei” posturi în care mă aflu, de cetățean străin.

În timpul Războiului Rece, puținele informații pe care le primeam în SUA despre Ungaria comunistă erau legate de sistemul cunoscut în Ungaria ca „Socialismul de tip Gulaș„, regimul comunist din Ungaria, mai puțin opresiv decât în România. Un prieten mi-a descris sistemul ca fiind de tipul „Dacă nu comentezi, îți dăm câte ceva. „Ceea ce se întâmplă în prezent în Ungaria (precum și în alte țări, inclusiv în România și, lucru cu adevărat de speriat, și în Rusia) poate fi descris ca „Dictactura Gulașului”.

Într-o „Dictatură a Gulașului”, toate elementele care ilustrează cultura consumului specifică secolului XXI rămân foarte prezente; cetățenii sunt (oarecum) liberi să călătorească prin lume, în timp ce spiritul de liber întreprinzător este regula în economie (până la un punct) . Dar având în vedere cât de departe merg visele guvernului despre „noua ordine mondială”, supunerea față de dictatele lui Orban devine obligatorie. Și dacă unii consideră acest editorial ca fiind paranoia lipsită de orice bază reală, poate că și-ar schimba părerea dacă ar avea o discuție cu nefericitul fost editor al publicației maghiare Origo.hu, care a scris despre risipa din banii publici a secretarului de stat Janos Lazar, si care a fost apoi demis.

La nivel geopolitic, faptul că Ungaria ațâță cei doi poli de putere să fie în competiție unul cu celălalt pentru ca Ungaria să câștige nu poate decât să înrăutățească poziția precară a Ungariei de co-dependență față de marile puteri. Pe de-o parte perorează în discursul public împotriva invaziei Crimeei de către Rusia, iar pe de altă parte Orban și ai săi sunt perfect dispuși să „vândă (Rusiei n.red.) securitatea energetică” a țării prin modernizarea singurei centrale a Ungariei, de la Paks. Compania de stat rusească Rosatom va acorda Ungariei un împrumut de 10 miliarde de euro pe 30 de ani pentru acest proiect.

Între timp premierul Orban ignoră exodul de creiere prin care cele mai strălucite minți ale țării caută pajiști mai verzi în altă parte (aproape oriunde în altă parte). Un studiu recent arată că în medie cetățenii maghiari care trăiesc în străinătate trimit în țară aproximativ 5.200 de dolari pe an – echivalentul a peste 40% din salariul mediu anual: o soluție ideală pentru a ține la distanță pe oricine care și-ar imagina alternative, departe de posibilitatea de a fi un pericol prin influența lor asupra prietenilor și familiei de aici.

Acum ni se spune că șomajul în Ungaria este la cel mai mic nivel din istorie, în schimb faptul că aproximativ 6,4% din forța de muncă ocupată sunt „forță de muncă protejată”, care câștigă maximum 35% din salariul mediu, care nici el nu este prea mare, este o informație trecută sub tăcere de sursele de știri cărora li s-a pus botniță.

Dar cum rămâne cu Uniunea Europeană? Cu siguranță că respectarea drepturilor civile în statele membre este un principiu fundamental al acestui experiment internațional de proporții? Greșit, sugerează Bruxelles-ul. Amenințările UE de a nu plăti fonduri vitale pentru Ungaria s-au dovedit lipsite de fundament de fiecare dată în ultimul deceniu, birocrații împotriva cărora Fidesz latră mereu ignorând fiece regres al Ungariei. Parțial din cauza acestei atitudini îngăduitoare, Ungaria este în prezent folosită drept exemplu de cei care vor să părăseasca UE.

Oare chiar aceasta este Ungaria reală? A fost gândirea progresistă din anii 90 doar o minciună? Oare ascensiunea partidului extremist Jobbik, de-a dreptul barbar, exprimă sentimentele secrete ale țării? Este Ungaria menită să devină Coreea de Nord a Europei – o națiune despotică formată din muncitori și care promovează anti-intelectualismul?

În calitatea mea de fost rezident al acestei țări pot spune acest lucru. Temerea mea, pe care o simțeam pe jumătate în glumă în 1998, a devenit suficient de reală în prezent încât să pot să spun că la momentul când veți citi acest articol, familia mea și cu mine vom fi deja „în siguranță” la bordul unui avion către alte zări. Și sper din toată inima că într-o bună zi copiii mei vor putea să trăiască din nou într-o Ungarie care promite.

Acest lucru este foarte greu de imaginat azi – dar la drept vorbind și despre Uniunea Sovietică aveam impresia că va dăinui mereu.

Sursa: eurotv.md, ZiarulFinanciar via R.B.N. Press