Orașele Marii Uniri de la 1918 – „Cernăuți, arhitectură europeană, arhitectură românească 1860 – 1940” – lansare de carte la București

Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina, Filiala București, organizează pe 16 aprilie 2019, cu începere de la ora 16:30, la sediul din Str. Blănari nr.23, un nou eveniment dedicat cunoașterii orașelor Marii Uniri a românilor de la 1918. Orașul Cernăuți, capitala Bucovinei istorice este cadrul central al acestui eveniment, care va fi cunoscut  de această dată nu din punct de vedere al evenimentelor istorice petrecute în arealul său ci din punct de vedere al arhitecturii sale,  prin lucrarea de referință  „Cernăuţi. Arhitectură europeană. Arhitectură românească, 1860-1940”, care va fi lansată cu această ocazie, în prezența autorului – arhitectl Octavian CARABELA și a membrilor Societății pentru Cultura și literatura romana in Bucovina, invitația speciali la acest eveniment.

Despre valoarea volumului ce urmează a fi lansat la București, domnul Ștefan BROASCĂ (Cernăuți) a realizat o recenzie cu ocazia lansării la Cernăuți și publicat pe portalul de presă cernăuțean – bucpress.eu

(…) De fapt, după toate aparenţele, este un prim album masiv, mai cuprinzător şi variat cu pretenţii de a se prezenta drept unul exhaustiv, cel puţin pentru perioada pe care s-au angajat autorii şi alcătuitorii să ne-o ofere începând cu anul 1860, adică de când Bucovina s-a desprins din strânsoarea administrativă a Galiţiei, devenind o unitate teritorială separată în cadrul Imperiului Habsburgic, şi până la ocuparea acestui ţinut de către Uniunea Sovietică, în iunie 1940, în baza pactului criminal Molotov-Ribbentrop, în cursul cărei anexări s-a înşfăcat şi o parte din vechiul regat al României, adică Ţinutul Herţei. Deşi albumul conţine şi o scurtă istorie a Bucovinei, credem că precizările de mai sus nu sunt de prisos, precum la fel de necesar este să reamintim că raptul Bucovinei s-a produs în anul 1775, când Austria a obţinut de la turci această parte a Moldovei medievale în urma unui târg ticălos, adică tot a unui pact fatidic, dar între alte imperii, care de acum toate s-au risipit în neantul timpului, însă soarta teritoriului respectiv rămânând pecetluită pentru următoarele două secole şi mai bine. Fără o cunoaştere, fie şi sumară, a istoriei zbuciumate şi nenorocite a Bucovinei, multe lucruri cu greu pot fi înţelese, iar cei care o stăpânesc în prezent nici nu-şi fac prea mari griji în această privinţă, ba dimpotrivă, când e cu putinţă nu se aventurează în discuţii prea îndepărtate în timp, rezumându-se aproape în exclusivitate la perioada austriacă a Bucovinei, uneori, ce-i drept, fiind pomeniţi şi turcii. De aceea, bunăoară, gramota domnitorului Alexandru cel Bun care conţine prima atestare a Cernăuţiului este expusă pe zidul din Piaţa Centrală în aşa fel ca denumirea ţării de atunci să nu mai apară deloc, în acest fel istoria de cinci sute de ani a oraşului de pe Prut în cadrul Moldovei fiind ştearsă cu o singură mişcare de burete. Concluzia pe care o facem în această scurtă introducere este aceea că istoria explică multe lucruri şi referitor la arhitectura oraşului Cernăuţi, edificiile vrând-nevrând constituind mărturiile de netăgăduit şi martorii în piatră, tăcuţi, dar … grăitori, ai epocilor trecute.

Este vorba de albumul „Cernăuţi. Arhitectură europeană. Arhitectură românească, 1860-1940”, Ed. Simetria, Bucureşti, 2018, reprezentând o impresionantă carte, prima pe acest subiect în limba română şi editată în România în condiţii grafice aproape excelente, care conţine mai multe studii aparţinând unor autori de la Bucureşti (Octavian Carabela, Mihaela Criticos), Chişinău (Aurelia Carpov) şi, evident, Cernăuţi (Irina Korotun, Dragoş Olaru). De aceea, înainte de a emite anumite consideraţii privind fondul ei, se cuvine a sublinia semnificaţia unei asemenea apariţii editoriale pentru noi, românii din Nordul Bucovinei, şi nu numai, fiindcă altfel nici nu ar fi apărut, care este una, fără îndoială, deosebită şi importantă, venind să aducă în acest context o viziune puţin diferită faţă de cea existentă, mai mult sau mai puţin oficială şi unilaterală de aici, care este menită să treacă cu vederea total sau să minimalizeze cât mai mult cu putinţă contribuţia esenţială a românilor la moştenirea arhitecturală de care dispune astăzi acest oraş, denumit în perioada austriacă „Mica Vienă”, iar în cea interbelică „Micul Paris”. Trebuie să precizăm că deşi este vorba de mai mulţi autori, ale căror studii alcătuiesc volumul în discuţie, totuşi alcătuitorul este unul singur, şi anume arhitectul bucureştean Octavian Carabela, care, după câte ştim, a iniţiat acest proiect, i-a animat şi pe alţi colegi ai săi, a adunat materialele necesare, s-a documentat la faţa locului cu sprijinul şi ajutorul arhivistului cernăuţean Dragoş Olaru, tot el ne prezintă şi notele de rigoare asupra ediţiei, dar şi o scurtă şi neutră istorie (chiar de istoria niciodată nu este neutră) a Bucovinei, adică a conceput şi a realizat albumul aşa cum îl ţinem noi în mână acum. În ceea ce priveşte titlul, este evident că nu ni se pare a fi unul concludent, alcătuitorul dând dovadă de reţinere şi realism necutezând să lase pe copertă doar titlul de „Arhitectură românească”, fiindcă într-adevăr ar fi fost incomplet şi impropriu, deşi cealaltă componentă a lui – „Arhitectură europeană” – este la fel de echivocă şi eufemistică, fără să ne confere în acest sens nimic caracteristic şi specific vizavi de arhitectura Cernăuţiului. La fel de europeană va fi şi arhitectura Timişoarei sau a Oradei, Lembergului sau a Cracoviei, având în vedere că aceste oraşe tot făceau parte în acea perioadă din Imperiul Austro-Ungar, ca şi Cernăuţiul, însă fiecare din ele rămân inconfundabile până astăzi din punct de vedere arhitectonic, dispunând de câte un profil distinct, în sensul respectiv nu prin trăsăturile lor general-europene, ci anume prin cele locale şi naţionale în ultimă instanţă. Nu arhitectura europeană imprimă oraşului nostru acel aspect inconfundabil, fermecător şi unic, recunoscut de toată lumea, ci cu totul altceva, adică particularităţile spaţiului geografic, cele culturale şi de civilizaţie ale oamenilor care au populat această zonă etnografică şi care timp de jumătate de mileniu nu a reprezentat decât Ţara de Sus a Moldovei, pentru ca mai târziu, odată cu ruperea ei de la matcă de către Austria, să se interfereze cu alte elemente – iniţial german (imperial-colonial), iar mai târziu – rutean şi evreiesc.

Dacă Cernăuţiul era numit sub stăpânirea austriacă „Mica Vienă”, acest fapt se datorează înainte de toate asemănării sale cu capitala imperiului, care nu era deloc întâmplătoare, deoarece aici, la fel ca în orice altă zonă a imperiului, se implementau în mod firesc politicile de sistematizare şi construcţie ale aşezărilor urbane specifice statului în care era încadrat, care erau supravegheate la faţa locului cu extremă severitate de către servicii speciale. Nu doar edificiile publice, ci şi cele rezidenţiale mai importante erau proiectate de către arhitecţi notorii din metropolă care aveau o viziune strict integră asupra imaginii arhitecturale a oraşelor principale ale imperiului, adică promovau anumite curente şi stiluri, dar le aplicau şi din perspectiva tradiţiilor locului. Arhitecţii autohtoni care au apărut mai târziu bineînţeles că se conformau exigenţelor arhitecturale instituite de sus, însă dispuneau într-un fel şi de mai mult curaj şi iniţiativă în ceea ce privea utilizarea unor forme şi elemente tradiţionale româneşti sau evreieşti, bunăoară. Într-un fel, aşa se explică faptul că particularitatea definitorie a arhitecturii Cernăuţiului din perioada austriacă o reprezintă anume eclectismul, deşi există destule edificii aparţinând unor stiluri distincte, pure, de exemplu, Secession, clasic, baroc sau gotic, dar şi maur cu prefixul „neo-” de rigoare, reprezentate destul de plenar în album. Anume din cauza stilului său eclectic, Nicolae Iorga vedea în Reşedinţa Mitropolitană o construcţie „hidoasă”, el dorindu-şi ca acest locaş emblematic al ortodoxismului din Europa de Est să fi identificat predominant trăsăturile arhitecturii naţionale de cult, cu atât mai mult că un asemenea stil în construcţia bisericilor şi mănăstirilor are rădăcini destul de adânci atât în Moldova, cât şi în Muntenia. Mihaela Criticos, autoarea studiului „Cernăuţi în timpul administraţiei austriece (1860-1918)” subliniază cu totală justeţe că „pentru arhitectura oficială promovată la Viena şi preluată, păstrând proporţiile, la Cernăuţi, nu se punea problema expresiei unei identităţi naţionale”, impunându-se „peticelor” care alcătuiau caftanul habsburgic „o arhitectură internaţionalizantă”, care să exprime „o identitate imperială, universală”, deşi unele minorităţi (ungurii, bunăoră), tindeau să-şi afirme în arhitectură propria identitate etnică. De ce oare să nu fi fost animaţi de asemenea dispoziţii şi românii din Bucovina, în special spre sfârşitul stăpânirii austriece când existau deja destui arhitecţi autohtoni? Oricum, în cele din urmă anume eclectismul din perioada austriacă, care de-a lungul timpului la fel a evoluat şi a fost supus diferitelor influenţe, proces oglindit destul de convingător şi concludent în studiul respectiv, dar şi stilul neoromânesc din perioada interbelică în arhitectura Cernăuţiului îi conferă oraşului de astăzi o imagine singulară şi inconfundabilă, constituind o adevărată carte de vizită a sa.

Fondul imobiliar de dimensiuni mari (administrativ, rezidenţial), dar şi cel de dimensiuni mai reduse (vile) din prezent al centrului istoric al Cernăuţiului a fost construitt în proporţie de circa 60 la sută în perioada austriacă şi 40 la sută în perioada interbelică. Raportată la intervalele de timp, această proporţie nu este în favoarea celei de-a doua perioade, care a fost în realitate deosebit de redusă – 12-15 ani, exceptând anii 20 şi cei ai crizei economice mondiale ce au afectat foarte mult şi România, faţă de un secol şi mai bine al stăpânirii austriece. Acest lucru, de altfel, îl explică foarte bine în studiul său, „Construcţia interbelică în Cernăuţi”, arhivistul Dragoş Olaru, căruia i se datorează şi majoritatea din pozele edificiilor expuse, multe din informaţiile privitoare la realizarea acestora, dar şi date preţioase despre arhitecţi, precum schiţe şi planşe de proiect ale celor mai emblematice clădiri puse la dispoziţia autorilor de asemenea de către Domnia Sa. Revenind la perioada 1914-1926, care este considerată a fi deosebit de dificilă pentru România în general de după Marea Unire, devastată de război, iar mai târziu afectată dur de criza economică, situaţia respectivă fiind la fel şi pentru Bucovina, pe teritoriul căreia armatele beligerante s-au succedat în repetate rânduri cu consecinţe nefaste pentru populaţie şi pentru viaţa economică a ţinutului, autorul studiului de mai sus a stabilit pe baza documentelor din arhivă că în acest răstimp doar în centrul istoric al oraşului s-au construit 947 de case faţă de 4150 câte existau la acea dată şi care proveneau din perioada austriacă. Adică într-un deceniu şi ceva s-a construit circa 25 la sută din tot ce s-a realizat aproape într-un secol şi jumătate sub stăpânirea austriacă. Dar mai trebuie să avem în vedere că grosul edificiilor din perioada interbelică revine ultimului deceniu, deoarece anume în acest interval de timp s-au ridicat cele mai importante edificii, emblematice şi definitorii pentru arhitectura actuală a oraşului, pe care nu le mai enumerăm aici, deoarece sunt expuse în album cu lux de amănunte, aş zice. Totuşi, s-ar cuveni să facem o paralelă şi în ceea ce priveşte contribuţia din perioadele sovietică şi ucraineană la această moştenire arhitectonică a oraşului de pe durata ultimilor 70-80 de ani, care practic este nulă, însă zăbovind pe lângă grupurile de turişti care se bulucesc în centrul Cernăuţiului şi ascultând explicaţiile debitate cu patos şi însufleţire nereţinută de către ghizi, pur şi simplu ţi se vestejesc urechile, după cum spune un proverb local, de ceea ce ţi-i dat să auzi. Bunăoară, prosperitatea imobiliară din anii interbelici s-a produs „sub crunta ocupaţie românească”… În schimb, turiştilor din România li se spune la modul foarte serios că, chipurile, „Hruşciov a intenţionat la un moment dat să distrugă centrul istoric al Cernăţuţiului”, însă datorită rezistenţei eroice a ştiţi voi cui nu s-a produs acest lucru (am auzit-o cu propriile urechi) şi de aceea ne putem bucura acum de toată această bogăţie arhitecturală…

ŞTEFAN BROASCĂ

 Cernăuţi

 

 




Ploieștiul în timpul Primului Război Mondial

În ziua de 15/28 iunie 1914, arhiducele Franz Ferdinand, prințul moștenitor al coroanei austro-ungare, este asasinat la Sarajevo  de Gavrilo Princip (liderul unui grup naționalist sârbo-croat). La 15/28 iulie 1914, intervenția militară a Austro-Ungaria în Serbia  marchează declanșarea Primul Război Mondial.

Pe data de 21iulie/3 august 1914,  România se declară neutră. Decizia Consiliului de Coroană este  transmisă de conducerea primăriei ploieștenilor adunați în număr mare în Piața Unirii.

În acest an,  Ploieștiul avea 57 000 locuitori și o puternică industrie petroliferă.  Societatea Româno – Americană controla 18% din producția de petrol a țării și 23% din capacitatea de prelucrare1.   La 1 aprilie 1916 în oraș funcționau 15 rafinării2.

Efectele conflagrației se fac simțite și în Poiești. De la începutul anului 1916, piața este mai săracă, produsele străine se găsesc mai greu, mobilizarea bărbaților crează probleme în privința forței de muncă, spectacolele și concertele sunt din ce în ce mai rare3.

În rubrica „LOCALE”, săptămânalul „Gazeta Prahovei” din 6 februarie 1916 scrie despre întrunirea muncitorilor  sindicaliști în salonul de vară al berăriei „Victoria”. La ora 5 p.m., sindicaliștii au manifestat pe străzile orașului împotriva războiului, contra speculei ce se făcea cu alimente și a serviciului de asistență medicală de la corporații.

„Gazeta Prahovei” din 6 februarie 1916

Aceeași gazetă  prezintă și comunicatul „Ligei Culturale”4,  din care aflăm promisiunile și presiunie făcute  de consulatul austro-ungar pentru ca  românii  ajunși în România să se reîntoarcă în imperiu în vederea satisfacerii serviciului militar.  Cei  care nu reveneau erau amenințați cu pierderea averilor mobile și imobile și  persecutarea rudelor.

          Comunicatul Comitetului Central al „Ligei culturale” adresat ardelenilor și bucovinenilor stabiliți în regat (inclusiv în Prahova, județ situat la granița cu Austro- Ungaria) se încheia cu îndemnul: „Rămâneți în ocupațiile ce le aveți aici și vă păstrați viața și sănătatea pentru momentul cel mare, când patria-mumă vă va chema  la lupta sfântă pentru binele obștesc al neamului românesc, pentru onoarea și libertatea națională”5

Luând pulsul românilor, la 6/19 august 1916, Gazeta Prahovei scria: „Politica instinctului național este pe cale să   triumfe în mod definitiv”6.   

„Gazeta Prahovei” din 6/19 august 1916

În dimineaţa zilei de 14/27 august, duminică, prin preoţii parohi şi liderii suburbiilor ploieştene, Consiliul oraşului anunţă populaţia că ştiri importante vor fi primite de la guvern. La orele 14, Primăria Ploieştilor (unde “Consiliul comunal” şi reprezentanţii Camerei de Comerţ se aflau în şedinţă comună) aduce la cunoștința populației hotărârea Consiliului de Coroană privind intrarea României în război de partea Antantei, împotriva Austro-Ungariei şi Germaniei7. Colindând străzile orașului, gorniștii anunță decretul de mobilizare a armatei (recrutarea urma să se facă pe principiul teritorial). Cu gândul la eliberarea provinciilor istorice românești – Transilvania, Crișana, Maramureșul, Banatul și Bucovina de sub stăpânirea monarhiei austro-ungare și unirea lor cu patria-mamă,  mulțimea adunată în centrul orașului cântă „Deșteaptă-te române”,   „Pe-al nostru steag”,   „La arme”8.  

„Și iată că a sosit și Ziua sfântă, 15 august, Sfânta Maria și seara, la ora 7, într-o duminică, se trag clopotele  la toate bisericile ” povestește ploieșteanul Theodor Pâslaru în jurnalul său. „Tocmai eram la masă, afară, în curte, cu alți chiriași și cu familiile lor. Când au auzit, femeile au început să plângă, iar noi, bărbații cântam La arme. Frumoasă piesă. În aceeași oră, a fost înmânată declarația de război Austro-Ungariei și atunci au și trecut trupele noastre Carpații și tot în seara aceea, orașul Ploiești a rămas pe întuneric. Iată începutul războiului9.”

La ora 1 p.m., 16 august 1916, un zepelin arunca primele bombe asupra cazărmilor (strada Gheorghe Gr. Cantacuzino) și asupra Gării de sud10. Începând cu ziua de 19 noiembrie 1916, bunurile deținute de supușii Puterilor Centrale și afacerile cu capital german, austro-ungar sau bulgar sunt puse sub sechestru. Supușii germani, austro-ungari, bulgari, turci sunt evacuați în zona Urzicenului din Bărăgan. Unele clădiri mari devin spitale (Liceul Sfinții Petru și Pavel, Palatul Liceului „Despina Doamna”, Școala Germană de Fete11), iluminatul stradal este sistat, locuitorii orașului își camumflează ferestrele.

Liceul Sfantul Petru si Pavel

Printre cei mobilizaţi sunt şi voluntari. Demn de menţionat e şi ajutorul acordat armatei române de Crucea Roşie .

În condițiile ofensivei germano-austro-ungare, guvernele statelor aliate cu România decid distrugerea tuturor instalațiilor industriei petrolifere din Prahova și din județele vecine, pentru a împiedica  inamicul să folosească țițeiul  nostru împotriva Antantei. Acțiunea a fost condusă de colonelul englez Norton Griffiths și a început la 19 noiembrie 1916. Sondele au fost astupate, apoi s-a dat foc tuturor instalațiilor externe12. În Ploiești, ca urmare a incendierii rafinăriilor Aquila, Vega, Păcura Românească, Astra-Română, Oilfields, Standard, Româno-Americană, au ars 600 000 tone de produse petroliere, provocând un dezastru economic și ecologic. Paguba din întreaga regiune petrolieră a Munteniei s-a ridicat la suma de 600 milioane lei vechi13.

  Înfrângerea armatei române la Neajlov – Argeș (29 noiembrie – 3 decembrie 1916) deschide calea armatelor germano-austro-ungare spre București și Ploiești. În zilele de 4 și 5 decembrie 1916  au loc lupte crâncene la trecerea Prahovei. Podurile de la Florești și Dărmănești au fost trecute de trupele române sub tirul  artileriei din divizia a XII-a bavareză. Deși erau inferioare numeric și ca tehnică militară, în luptele    din apropierea  Ploieștiului, Regimentul 7 Infanterie Prahova și Regimentul Mircea nr. 32  Ploiești au încercat eroic să oprească înaintarea trupelor germane.

       În însemnările sale, preotul catolic Julius Weisz, confesorul Diviziei a XII-a bavareză, descrie   împrejurările în care a fost cucerit acest important centru industrial:

„La 5 decembrie – ploaie strașnică. Pe șosea era un adevărat râu de noroi. Românii, căutând să se întărească, îndurau pierderi tot mai sângeroase;  iar luptele la baionetă erau din ce în ce mai crâncene; parcă țineau strâns în mână fiecare înălțime și fiecare pădure. Luptele de urmărire ajung la un punct critic. Dincolo, spre răsărit, pe cerul întunecat de iarnă, stă – ca o ursită rea –  o mare de nori negri, proveniți de la depozitele de petrol care ard în Ploiești. Acesta este cel mai de seamă oraș petrolifer, iar linia ferată de aici e cea mai însemnată. De aceea această masă de morți și de răniți, pe ambele părți ale șoselei…

      La 6 decembrie suntem în împrejmuirile orașului, ale cărui turnuri –  ca o amenințare românească fără nici o putere- se ridică din fumul gros al depozitelor de petrol. Din cer cade o ploaie strașnică. Fumul și funinginea se lasă jos, iar fețele se fac negre ca ale diavolului.” 14

La ora 3 dimineața (6 decembrie 1916), trei salve de tun îi avertizează pe ploieșteni că armata germană este la porțile orașului. Luminile orașului se aprind spre a da de înțeles armatei inamice că Ploieștiul se predă fără luptă. Tot pentru a evita un atac de artilerie, locțiitorul prefectului și un profesor  de limbă germană se deplasează într-o mașină cu steag alb până la marginea de vest a orașului, unde staționau trupele germane. În aceeași zi, la ora 15, în centrul orașului, primarul George  Ionescu și consilierii  predau orașul generalului german Huller, comandantul Diviziei a XII-a Bavareză15.

Instituțiile locale sunt evacuate din sediile lor. În clădirea Prefecturii (Palatul Ghiță Ionescu – azi Muzeul de Artă „Ion Ionescu Quintus”) se instalează generalul Huller; în Palatul Băncii Centrale, Comandamentul militar; în Palatul Primăriei, sediul administrației germane;  în Palatul Tribunalului, poliția militară; în Pasajul Cooperativa, popota pentru soldații Puterilor Centrale.  La Gara de sud,  renumitul restaurant al lui Constantin Dobrogeanu Gherea devine cantină militară. Cei mai mulți soldați din armata de ocupație sunt încartiruiți în clădirile Garnizoanei Ploiești. Proprietarii  de case erau obligați să primească în gazdă  soldați germani16.

Palatul Ghiță Ionescu (Muzeul de Artă „Ion Ionescu Quintus”

Școala de pe strada Dimitrie Bolintineanu devine lagăr pentru prizonierii români17. Este introdus calendarul gregorian.

La 15/28 decembrie 1916 Consiliulul Comunal este înlocuit  de un Sfat Cetățenesc, prezidat de primarul Gheorghe (George) Ionescu și format din opt consilieri,  23 cetățeni germanofili și câțiva  negustori18.

Pentru a repune în funcțiune sondele de petrol și a repara instalațiile de rafinare sunt mobilizați inginerii și tehnicienii rămași în oraș, iar bărbații de peste 16 ani sunt obligați să se încadreze în muncă19. În 1917, ocupanții au extras din Valea Prahovei  666 841 tone de țiței, iar în anul următor –  917 921 tone („Statistica industriei extractive”, 1938, p. 27). Pentru transportul produselor petroliere spre Germania, în anul 1917 se construiește conducta Ploiești – Jilava (Daia-Giurgiu) 20.

Lângă Ploiești, germanii transformă Mănăstirea Ghighiu în fabrică de conserve, distrugând chiliile și alungînd călugării (biserica mănăstirii, monument istoric,   fusese pictată de Gheorghe Tatarascu în anul 1866).

      Fiind un important centru  petrolier și feroviar, Ploieștiul a fost vizitat de feldmareșalii August von Mackensen (6 ianuarie 1917) și Eric von Falkenhayn (8 februarie 1917).

Mackensen (6 decembrie 1849 – 8 noiembrie 1945) era la începutul  războiului   comandantul corpului 17 de armată. A avut un rol important în obținerea  victoriei împotriva armatei ruse la Tannenberg (23-30 august 1914). La 2 noiembrie 1914 a preluat de la generalul Hindenburg comanda armatei a IX-a germane, iar  în 1915 , conducerea armatei a XI-a, care acţiona în Galiţia. Pe 22 iunie1915 a fost avansat la gradul de mareşal. În toamna anului 1915 preia conducerea unui nou grup de armate, compus din armata a XI-a germană, armata a III-a austro-ungară şi armata I bulgară, care acţiona contra Serbiei.

August-von-Mackensen

Din anul 1916, Mackensen acţionează împotriva României, învingând armata română  la Turtucaia (1-6 septembrie 1916). Este numit guvernatorul militar al României ocupate de germani. În august 1917 a fost  învins în bătălia de la Mărăşeşti de către generalul Eremia Grigorescu21.

G-ral. Eremia Grigorescu

Sursa foto dmru.mapn.ro

      Eric von Falkenhayn (1861-1922) a fost ministru de război (1913-1915), şef al Statului Major General (1914-1916), comandant al Armatei a 9-a din Transilvania (septembrie 1916 – mai 1917), comandant al grupului de armate din Palestina (iulie 1917 – februarie 1918) şi comandant al Armatei a X-a din Lituania (1918 – februarie 1919).  Falkenhayn este comandantul german care n-a reușit să evite eşecul operaţiunii de la Verdun. De menționat lucrarea  feldmareșalului, intitulată  „Campania Armatei 9-a împotriva Românilor şi Ruşilor 1916/17”.22

Așa cum era de așteptat, după ocuparea Ploieştiului, armata germană, austro-ungară  şi turcă a instituit starea de asediu şi Legea marţială.

Din martie 1917, primarul George Ionescu este înlocuit  cu germanofilul Alexandru Mișu, mare proprietar, membru al Partidului Conservator23.

Populaţia suferă din cauza rechiziţiilor făcute de ocupanţi. Trupele austro-ungare văd în rechizițiile de război un pretext de a-i jefui pe localnici. Alimentele de bază sunt cartelate. Din cauza perturbării activităţilor obişnuite, nemulţumiţi, simigiii din Ploieşti, printre care Stere Lamos, Dumitru Papahrono-Jan et Bercu reclamă Consiliului cetăţenesc faptul că, deşi plătesc dările şi achită chiria prăvăliilor, nu sunt lăsaţi să lucreze24.

Consiliul cetăţenesc era format însă din cetăţeni germani sau progermani şi austro-ungari şi practic era condus de căpitanul Mez Rittmeister, secondat de primarul numit în aprilie 1917, Alexandru Mişu. Guvernatorul Mez intervine dur în discuţia cererilor privind simigeriile, cerând interzicerea funcţionării lor, pe motiv că „din 180 de saci repartizaţi oraşului pe zi de comandamentul german, nu se ajunge şi pentru covrigi şi patiserie”25.

La 8 noiembrie 1917, femeile din  mahalalele Sfântul Spiridon și Sfântul Gheorghe Nou se revoltă „din cauza pâinii proaste cu miros de mucegai, plină de tărâțe și paie și cu un gramaj mai mic decât cel prevăzut pe cartelă”.26

Situația populației orașului era grea și datorită epidemiilor, arestărilor, deportărilor, terorii. Mișcarea de rezistență a ploieștenilor împotriva regimului impus de administrația militară a statelor din Tripla Alianță a luat și alte forme (înlesnirea evadării din lagăr a unor soldați ploieșteni căzuți prizioneri, sabotarea hotărârii privind refacerea rapidă a rafinăriilor distruse înainte de ocuparea orașului, împotrivirea la rechiziționarea de bunuri casnice, tipărirea de manifeste în tipografia clandestină a lui Emil Nicolau)27.

Pe perioada ocupației au fost luate și măsuri agreate de  populație: redeschiderea școlilor (în aprilie 2017, școlile primare și Liceul de băieți, în septembrie – celelalte școli), pedepsirea comercianților care nu respectau prețurile maximale, măsuri împotriva celor care vindeau produse pe piața neagră, instituirea de pedepse – amenzi sau închisoare –  pentru locuitorii  care maltratează animale (altă ordonanță prevedea însă împușcarea câinilor fără stăpân, din cauza înmulțirii  cazurilor  de turbare)28.

         Pe data de 22 noiembrie/5 decembrie 1917 la Brest-Litovsk se semnează armistițiul ruso-german. Rămasă singură pe frontul de răsărit, la 26 noiembrie/9 decembrie1917, în orașul Focșani, România  încheie armistițiul cu Puterile Centrale.    

          La 5/18 martie 1918 cele două părți semnează la Buftea Tratatul preliminar de pace, iar la 24 aprilie/7 mai – tratatul final. În ziua de 9 martie 1918, Regimentul 7 Prahova primește ordin de deplasare în Basarabia spre a contracara acțiunea trupelor revoluționare ruse29.

După încheierea păcii de la Buftea, în Ploieşti  încep să apară demobilizaţii şi familiile refugiate. Întors din refugiu, Marius D. Danielopol (ca mulţi alţi locuitori refugiaţi) găsește casa şi magaziile distruse30.

          La 24 octombrie/6 noiembrie 1918, guvernul Alexandru Marghiloman  demisionează. În ziua de 27 octombrie/9 noiembrie, noul guvern condus de generalul Constantin Coandă adresează un ultimatum trupelor de ocupație, cerându-le să părăsească teritoriul României.     

Noaptea, trupele germane și aliații lor părăsesc în grabă Ploieștiul.  După doi ani și 15 zile de ocupație, orașul redevenea liber.

A doua zi (10 noiembrie), românii sunt înștiințați că regele Ferdinand a decretat din nou mobilizarea armatei.

          La 29 octombrie/11 noiembrie 1918, Puterile Aliate și Germania semnează în Franța armistițiul care marca încetarea ostilităților.

          Pe 12 noiembrie, învățătorul Dumitru I. Nicolescu este numit primar (la sfârșitul lunii decembrie această prestigioasa funcție va reveni lui Ion Ionescu Quintus, fiul lui Ghiță Ionescu  – fost primar, deputat și senator  liberal) .

După două săptămâni, Regimentului 7 Prahova  și Regimentul 32 Mircea, formate numai din prahoveni,  erau primite de locuitorii orașului cu  ovații la întorcerea în cazărmile lor31.            

În urma participării României la Marele Război,  mulţi soldaţi ploieșteni și prahoveni  şi-au pierdut viaţa, au fost răniţi ori luaţi prizonieri.

După trecerea frontierei în Ardeal, la 16 august 1916, în luptele de la Satu Lung s-a înregistrat prima jertfă românească pentru întregirea neamului, sergentul prahovean Rotilă Coman32.   

Numele altor eroi prahoveni s-au ridicat de pe cruce pe monumente înălțate de sculptorul ploieștean Themistocle Vidali în multe localități din județul Prahova ( Măneciu-Pământeni, Puchenii Moşneni, Puchenii Crainici, Pietroşani, Poiana Vărbilău, Măgureni, Râncezi, Homorâci, pădurea Hârsa, Floreşti, Bucov)33.

După război, ploieşteanul Gheorghe Paxinos a donat municipalităţii o clădire şi bani pentru ajutorarea copiilor orfani. Propunerea ca una din străzile cartierului ploieştean Bereasca să poarte numele fiului său, decedat în teribila conflagraţie, a fost aprobată de Consiliul Municipal34.

Pentru a cinsti memoria prahovenilor căzuţi la datorie, încă din anul 1916 în Ploiești s-a înființat  Cimitirul Eroilor,  cu o suprafață de 1,48 ha. În el au fost înmormântați și militari ruși, germani, austrieci, turci, unguri.

Cimitirul Eroilor din Ploiești

Eroi ai armatei române – Cimitirul Eroilor Ploiești

Întru înveșnicirea amintirii celor 19 medici și farmaciști căzuți eroic în lupta pentru reîntregirea țării, din inițiativa Cercului medico-farmaceutic  din Poiești și județ, în curtea  Spitalului Schuller a fost ridicat Monumentul Eroilor Sanitari.

Monumentul Eroilor Sanitari – Ploiești

Bustul lui Al. Zagoriț (cimitirul Viișoara), realizat de sculptorul Frederic Stork (1923), pare un străjer al amintirii. Arhitectul ploieștean a luptat cu Regimentul 52 în Dobrogea și a căzut la atacul poziției bulgare de la Amzacea, în apropiere de orașul Constanța.

Bustul lui Al. Zagoriț (cimitirul Viișoara)

În iulie 1918, de „Ziua Sfinților”, are loc la Ploiești parastasul pentru luptătorii prahoveni căzuți în război, urmat de un impresionant pelerinaj la Cimitirul Bolovani35.

Ziua 4 mai 1919 e marcată de manifestația de lângă Statuia Libertății, pentru cinstirea eroilor care au contribuit la formarea României Mari. Discursul colonelului Caracaș, erou la Mărășești, i-a emoționat pe ploieșteni36.

La 9 iunie 1921, cu prilejul comemorării cărturarilor prahoveni care s-au jertfit pe câmpul de luptă, profesorul de istorie Gheorghe Zagoriț spunea: „Apărând munții și apărând Dobrogea, acea vale a durerii dintâi, unde s-a îngropat atâta tinerețe românească, mai apoi sărind ca leii în întâmpinarea lui Makensen”,voi ați făcut ca faima neamului românesc să răzbată în cele patru margini ale pământului”37.

Note

1.Marian Chirulescu, Gheorghe Marinică, Oana Dinu, Mihaela Sandu, Istoria Ploieștiului în date, Editura Ploiești-Mileniul III, 2010, p.167;

  1. Ibidem, p. 175;
  2. Lucian Vasile, Ploieștii în Marele Război 1916-1918, AEDU, București, 2017, p. 18;

4.Gazeta Prahovei, 6 februarie 1916, articolul „Către ardeleni și bucovineni” ;

  1. Idem;
  2. Gazeta Prahovei, 6 august 1916, articolul „Rusia și Bulgaria” ;
  3. 7. Ioan Groşescu, Mahalalele Ploieștiului, Editura Karta-Graphic, Ploiești, 2008. p. 133;
  4. Mihai Rachieru, Din hrisoave adunate, Editura Scrisul Prahovean, 2014, p. 324

9.Theodor Pâslaru,  „Povestiri și istorisiri din trecut” (volum îngriit de Traian D. Lazăr și Constantin Dobrescu), Editura junimea, Iași -2017;

  1. Marian Chirulescu, Gheorghe Marinică, Oana Dinu, Mihaela Sandu, op. cit., p. 175;
  2. Lucian Vasile, op. cit, pp. 21, 22; Marian Chirulescu, Gheorghe Marinică, Oana Dinu, Mihaela Sandu, op.cit., p. 176;
  3. Constantin Chirițescu, Istoria Războiului pentru întregirea României, vol. II, Editura Karta – Graphic, Ploiești, 2014, p.p. 245, 246 ;
  4. Ion Baicu, O istorie economică a românilor în epoca modernă 1821-1918, Editura Universității din Ploiești, 2000, p. 222; Marian Chirulescu, Gheorghe Marinică, Oana Dinu, Mihaela Sandu, op. cit., p.176;
  5. Revista Muscelul Nostru, Anul I, 7 decembrie 1929 (în Monografia orașului Ploești, Ediția 2002, pp. 516, 517) ;
  6. Lucian Vasile, op.cit., p. 43;
  7. Ibidem, p. 51;
  8. Constantin Chirițescu, op. cit., p.51;
  9. Marian Chirulescu, Gheorghe Marinică, Oana Dinu și Mihaela Sandu, op. cit., p 176;
  10. Lucian Vasile, op. cit., p. 57;
  11. Marian Chirulescu, Gheorghe Marinică, Oana Dinu, Mihaela Sandu, op.cit., p.176;

21.www.afaceriardelene.ro/altepagini/referat-august-von-mackensen;

  1. Dorin Stănescu, „Cronicar prin memoriile Marelui Război. Generalul care ne-a oprit ofensiva din Ardeal”, Blogurile adevarul.ro (6 decembrie 2016) ;
  2. Constantin Chirițescu, op. cit., 2014, p. 68;
  3. Ioan Groşescu, op. cit., Groşescu, p. 138 ;
  4. Ibidem, p. 140;
  5. Lucian Vasile, op.cit., p. 79;

27.Ion Șt. Baicu, Din istoria social-democrației din județul Prahova, Editura Prahova, Ploiești, 1996, p. 245, 246;

  1. Lucian Vasile, op.cit., p.p. 69, 78,79;
  2. M. Sevastos, op. cit., p. 494;
  3. Ioan Groșescu, op.cit., p.146;

31Ibidem,  p.151;

  1. M. Sevastos,op. cit., p. 493;
  2. Nicolae Petrescu-Redi, Maria Petrescu, Pe drumuri de istorie prahoveană, Editura Printeuro, p. 67;
  3. Emilia Luchian, Fereastră în timp. Orașul Ploiești în 1928, Editura Scrisul Prahovean, 2010, p.27.
  4. 35. Marian Chirulescu, Gheorghe Marinică, Oana Dinu, Mihaela Sandu, op. cit.,  178
  5. 36. Ibidem, p. 38
  6. 37. Mihai Rachieru, op. cit., 325

 

 

Fotografii

1.Gazeta Prahovei, 6 februarie 1916 ;

2.Gazeta Prahovei,  6 august 1916 ;

3.Feldmareșalul Eric von Falkenhayn  -adev.ro/ohrdvu  (6 decembrie 2016);

4.Feldmareșalul August von Mackensen (infosud-est, 22 iulie 2015) (EnciclopediaRomaniei.ro);

5.Generalul Eremia Grigorescu   (EnciclopediaRomaniei.ro);

6. Palatul Ghiță Ionescu . Foto: N. Petrescu -Redi;

7. Liceul Mihai Viteazul.    Foto: N. Petrescu -Redi;

8, 9, 10.Cimitirul Eroilor, Ploiești.   Foto: N. Petrescu -Redi;

11. Cimitirul Viișoara, Ploiești. Bustul lui Al. Zagoriț . Foto: N. Petrescu -Redi;

12.Monumentul Eroilor Sanitari , Ploiești.   Foto: N. Petrescu -Redi.

                             Nicolae Petrescu – Redi  – romaniabreakingnews.ro

Articol realizat ca parte din activitatea Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina filiala Ploiești, de promovare a istoriei României




O ,,secvență comemorativă”, sărbătorită într-un cadru inedit. Vaideeni, jud. Vâlcea, cu prilejul Centenarului Marii Uniri.

Autor: Bogdan Copețchi – Kopecky
Vicepreședinte al ,,Asociației Culturale Moștenitorii”.
Masterand în Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor (Fac. de Litere, Univ. Buc.).

Pentru toamna anului 2018, la nivel European și internațional s-a stabilit, într-un consens unanim, ,,o săptămână de comemorare, cu ocazia zilei internaționale a Centenarului Primului Război Mondial” și a ,,Forumului de Pace” de la Paris, în luna noiembrie.

Șeful Misiunii centenarului[1], a explicat ,,de ce aceste secvențe de aducere aminte, ne introduc „într-un exercițiu de memorie și de perspectivă dinamică în problemele lumii actuale.””, pentru că aceste ,,secvențe de comemorare”, rezumă toate fațetele centenarului, atît pe plan local, cât și la nivel european – încă de la lansare, din 2012 -, și …,,Vom atinge dimensiunea memoriei personale – de familie -, dimensiunea comună și dimensiunea internațională”.  Președintele Franței a subliniat, cu acest prilej, că, … ,,această etapă, trebuie să fie un eveniment European, căci există o legătură între drama primului război mondial și Europa de  astăzi. Am fi putut comemora sfârșitul Marelui Război într-un format strict, dar lecția principală a ciclului comemorativ este dată, tocmai, de dimensiunea globală a conflictului”.

Oare, dată de 11 noiembrie 2018, are ,,o valoare comemorativă universală”?

Este o întrebare foarte importantă, deoarece această dată are, evident, o semnificație multiplă, și ambivalentă. 11 noiembrie, pentru francezi, este o zi a victoriei, o zi în care luptele au încetat, dar și o zi de doliu. Pentru germani și maghiari, este o zi de doliu, plină de sensuri, care trebuie ,,manipulată” cu precauție. Pentru alții, ca slovacii, cehii, polonezii sau românii, a fost o altă zi, a speranței – datorită colapsului Imperiului Austro-Ungar -, ce marchează găsirea noii independențe, sau … ne întrebăm, în cele din urmă, dacă, nu la 11 noiembrie a fost sfârșitul războiului, căci, deși luptele s-au oprit pe frontul de vest, totuși, ele au continuat și după 1918, cu extrem de multe victime în Europa Centrală și de Est, sau în alte părți.

Să nu uităm, … ultimul ,,tratat de pace European” al primului război mondial, cel de la Lausanne, va fi semnat în 1923.

Deci, ce comemorăm, în fond? Aici este problema cu această ,,secvență comemorativă”, care trebuie să fie cuprinzătoare, dar, fără a ascunde realitatea istorică. Mesajul acestei comemorări este o formă de istorie și de memorie sincretică, reunind memoria armistițiului, a păcii și a noii ordini mondiale, ale cărei baze au fost (im)puse între 1918-1919.

O ,,întrebare”, care ne preocupă, ar fi: ,,dacă (mai) există vreo legătură între 1918 și 2018”?

Acesta este paradoxul – și interesul -, dacă această ,,secvență”, din 1918, mai poartă în ea problemele politice imediate, practice, căci a fost ,,laboratorul multilateralismului, de după primul război mondial. Un secol mai târziu, în 2018, liderii mondiali și actorii majori ai globalizării – sperăm, că -, reflectează la această moștenire tragică, care, se pare, este subminată de unele țări. Ne aflăm, dintr-o dată, într-un exercițiu de memorie și într-o perspectivă dinamică asupra problemelor lumii actuale.

Celebrarea centenarului primului război mondial în România – și al Marii Uniri, din noiembrie 2018 -, chiar dacă nu i s-a acordat importanța cuvenită și meritată, nu este ,,doar” o comemorare în plus, ci, este o comemorare utilă.

În acest context, …. „Într-un sat de la poalele Carpaților, comunitatea i-a omagiat pe acei concetăţeni, pe bravii eroi ce au murit pe câmpurile de bătălie ale Marelui Război. La 100 de ani de la semnarea armistițiului și încheierea Primului Război Mondial, vaideenii au adus un pios şi meritat omagiu pentru sacrificiul suprem al multor dintre consătenii lor….”

La Vaideeni, judeţul Vâlcea, una dintre așezările ungurenești ale Olteniei de sub munte, s-a desfășurat un eveniment – mai aparte -, dedicat memoriei eroilor din această comunitate de păstori, căzuți la datorie pe fronturile Marelui Război pentru Reîntregire.

Evenimentul intitulat ,,100 de ani de la Marea Unire”, a fost demarat de către Asociația Culturală Moștenitorii, la inițiativa unuia din membrii asociației – şi cu sprijinul Fundației Vaideenii, Primăriei și Școlii Gimnaziale din Vaideeni, Ansamblului Folcloric Miorița, al Palatului Copiilor din Râmnicu Vâlcea și al Inspectoratului Școlar Județean Vâlcea -, fiind dedicat, așadar, centenarului Marii Uniri.

A fost un fericit prilej de a aminti tuturor celor prezenți despre păstorii care au lăsat bâta și cojocul la stână – lângă oi -, și-au plecat pe front să-și facă datoria față de țară. Evenimentul a constituit, totodată, şi un moment de excepţie pentru comunitate, când s-a vorbit copiilor din Vaideeni despre contribuţia înaintaşilor lor la făurirea idealului național: realizarea României Mari, prin revenirea provinciilor românești istorice sub un singur steag.

Ca un gest, deosebit, de respect pentru memoria eroilor din Vaideeni – şi nu numai -, toţi participanţii la acest eveniment au purtat – în afară de portul „ungurenesc” tradiţional -,  pe piept o crenguță de brad, arborele sfânt al păstorilor și totodată un simbol al veșniciei, alături de o ghindă – simbol ce se regăseşte și pe însemnele armatei române -, încadrate de cele trei culori sfinte ale neamului românesc.

Manifestarea – începută cu intonarea Imnului Național și Te Deum-ul preoților din comună -, a continuat cu cuvântările oficialităților prezente, cu o doină închinată de fluierași,  și apoi cu o paradă pe strada Principală până pe Platoul Învârtita Dorului, unde s-a realizat, la lăsarea serii, harta României Mari – de acum un veac -, luminată cu torțe.

Chiar dacă prezența nu a fost foarte numeroasă – fiind zi de lucru și vreme bună, majoritatea locuitorilor trebăluind prin gospodării sau pe la grădini -, prin cei prezenți mesajul a fost transmis, tuturor: „Într-un sat de la poalele Carpaților, din frumoasa zonă a Olteniei de sub munte, oamenii și-au cinstit Eroii căzuți pentru Întregirea Neamului Românesc”, …

La Vaideeni – jud. Vâlcea -, în România, pe 11 noiembrie 2018, s-a derulat o ,,secvență comemorativă”, din această valoare comemorativă universală!

 

București, 15 Noiembrie 2018

[1] Joseph Zimet, d.g. de la Mission du centenaire de la Première Guerre mondiale, interview  par Jean-Yves Dana, L´empreinte mondiale de la Grande Guerre se trouve en France.  05/11/2018  – https://www.la-croix.com/Monde/




Jurnal de Centenar în Capitala Bucovinei Istorice – Cernăuți

Foto: Cernăuți – Piața Primăriei / România Interbelică

Cu exact o zi înainte împlinirea unui secol de la Unirea Bucovinei cu Patria Mamă, în dimineaţa zilei de 27.11.2018, am pășit cu sfială pe străzile Cernăuțiului, încărcat de atâta istorie dar mai ales de atâta durere românească, pentru a lua parte alături de românii din Cernăuți și Nordul Bucovinei la o suită de manifestări dedicate Centeralui Marii Uniri. Manifestările au început cu depuneri de flori la statuia lui Mihai Eminescu, dar și la mormântul profesorului Aron Pumnul din Cimitirul Central, unde au participat a mare de suflare românească și absolut toate ONG-urile româneşti din Cernăuţi.

În aceași zi, 27.11 a.c., la sediul Societăţii Culturale ” Mihai Eminescu ” de lângă Primăria Cernăuţi a avut loc o conferinţă dedicată împlinirii a 200 de ani de la naşterea profesorului Aron Pumnul. Au luat cuvântul academicianul Vasile Tarateanu, doamna academician Alexandrina Cernov, profesorul universitar Popescu, profesorul Broască, cercetătorii Vladimir Acatrinei şi Dragoş Olaru precum şi multe alte personalităţi ale vieţii culturale româneşti din Cernăuţi.

Un moment deosebit de important a avut loc cu începere de la ora 17.30 la Restaurantul Rivoli situat la marginea oraşului Cernăuți, o construcţie nouă, impozantă, finisată cu doar un an în urmă, unde Consulatul General al României la Cernăuţi a organizat o recepţie şi o masă festivă la care au fost invitaţi aproape o mie de români reprezentativi din Regiunea Cernăuţi. Evenimentul a fost organizat cu ocazia aniversării Centenarului Unirii Bucovinei cu Patria – Mamă (28.11.2018) dar şi cu ocazia Zilei Naţionale a României (1 Decembrie)

Oficiile de gazdă au fost făcute de diplomaţii români de la Consulatul General al României la Cernăuţi în frunte cu doamna Consul General Irina Loredana Stănciulescu şi domnul Ministru Consilier Ivan, cărora trebuie să le mulţumim pentru organizarea impecabilă şi ireproşabilă.

Au fost luări de cuvânt din partea românilor cernăuţeni dar şi din partea unor oficialităţi locale ucrainene, prin care s-au subliniat relaţiile bune dintre românii şi ucrainenii din Regiunea Cernăuţi. Pe scena au evoluat multe trupe de dansuri şi cântece din folclorul tradiţional bucovinean. Prestaţia artistică a fost la cel mai înalt nivel. S-a remarcat în mod deosebit ansamblul de elevi pregătit de către profesorul Iurie Levcic – Directorul Centrului Bucovinean de Artă pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Româneşti din Cernăuţi, cu care am reuşit să schimb câteva impresii.

Video Simițire Românească în Cernăuți de Ziua Centenarului Marii Uniri

Zilele Bucovinei la București 24.11.18

Publicată de Dacian Dumitrescu pe Sâmbătă, 24 noiembrie 2018

Am fost fericit să reîntâlnesc mulţi prieteni vechi militanţi pentru drepturile Românilor din Regiunea Cernăuţi şi pentru păstrarea şcolilor cu predare în limba română din Nordul Bucovinei. Am reîntâlnit şi am discutat cu academicianul Vasile Tarateanu şi avocatul Patras Eugen care reprezentau Centrul Cultural Român ” Eudoxiu Hurmuzachi „, pe domnul Nicolae Haucă cel care este un fel de cronicar foto şi video la toate adunările româneşti de acolo. Am reîntâlnit şi discutat cu domnii Octavian Bivolaru şi Vasile Râuţ – liderii ONG-ului ” Golgota „. Au fost prezenţi şi reprezentanţii mass media de limbă română dintre care aş aminti membrii redacţiei ” Zorile Bucovinei ” şi ziariştii de la ” Buc Press „, de la Radio Bucovina, de la secţia română de la Radio Ucraina Inernational dar şi mulţi alţii. În realitate am întâlnit câteva zeci de prieteni la această recepţie cu care am discutat în principal despre problemele Românilor din Regiunea Cernăuţi. Concluziile generale au fost următoarele:

1. – Românii reprezintă peste jumătate din populaţia acestei provincii dar în statisticile ucrainene apar cu totul alte cifre mult diminuate pentru ca românii de aici să beneficieze de cât mai puţine drepturi.
2- În ultimii 27 de ani au fost desfiinţate complet 30 de şcoli cu predare în limba română

3. – La şcolile rămase cu predare în limba română au fost introduse forţat câte o clasă cu predare în limba ucraineană chiar dacă directorii de şcoli au protestat şi au demonstrat cu acte ca în anumite sate româneşti locuiesc mai puţin de zece familii ucrainene şi practic NU au elevi pentru nou introdusă clasă cu predare în limba ucraineană.

În urma protestelor inspectoratul şcolar din Cernăuţi condus de fratele fostului ambasador al Ucrainei la Bucureşti (Teofil Bauer) a destituit mai mulţi directori de şcoli româneşti.

Unul dintre ei a mers până la Kiev căutând dreptate dar fără să reuşească şi de supărare a făcut infarct şi a murit. A murit apărând dreptul românilor de a învăţa în limba strămoşească!

4. – Legea învăţământului din 2017 doreşte să suprime definitiv dreptul minorităţilor din Ucraina de a mai învăţa în limba maternă urmărindu-se ucrainizarea forţată a tuturor minorităţilor, În urma protestelor vehemente ale decidenţilor de la Bucureşti şi Budapesta autorităţile ucrainene au decis amânarea punerii în aplicare a acestei legi. Dar noua lege a învăţământului există, este în vigoare şi va fi pusă în aplicare peste 2-3 ani. Referitor la acest aspect interlocutorii mei români de acolo remarcau că şcolile româneşti NU au dispărut nici în perioada Imperiului Austriac şi nici măcar în perioda URSS. ”

Soieticii ne-au luat alfabetul dar ne-au lăsat să învăţăm în continuare în limba maternă ” a precizat unul dintre amicii mei.

5. – Lucrurile sunt cu atât mai grave în legătură cu încercările repetate de desnationalizare şi ucrainizare forţată a Românilor din Regiunea Cernăuţi deoarece aceştia NU sunt venetici, românii au reprezentat întotdeauna populaţia băştinaşă cu o continuitate de milenii în aceasta provincie. Ucrainenii sunt cei care în anumite condiţii istorice au început să pară în Bucovina în ultimile trei secole iar numărul lor a crescut brusc după 1944 când Nordul Bucovinei a fost încorporat în URSS. Mai grav, după anul 1995 nou înfiinţatul stat ucrainean a iceput să aducă şi să ” planteze ” ucraineni aduşi din alte provincii exact în Regiunea Cernăuţi într-o încercare disperată a Ucrainei de a schimba raportul etnic în această provincie străveche românească.

Aşa mi-au mărturisit prietenii mei iar unii abia îşi puteau stăpânii lacrimile în timp ce povesteau despre chinurile prin care sunt nevoiţi să treacă doar pentru vina de a se fi născut Români într-o veche provincie românească.

În cadrul evenimentului organizat de Consulatul României, am avut surpriza să fac cunostiință cu Oriano Micaletti – şeful observatorilor OSCE din Regiunea Cernăuţi, care a deschsi tranșant discuția întrebându-mă despre istoria Nordului Bucovinei şi despre problemele românilor de aici. Cunoştea în mare absolut totul dar probabil avea nevoie de confirmări.

Domnul Oriano Micaletti mai dorea să ştie ” care este strategia României faţă de situaţia românilor din Regiunea Cernăuţi şi ce măsuri va lua România „. I-am deziluzionat mărturisind-ui că nu sunt în măsură să-i răspund la asemenea întrebări.

Un moment interesant s-a consumat când, auzindu-se orchestra românească la putere maximă, un grup de 6-7 ucraineni s-au apropiat de poartă de la intrare şi au întrebat într-o română stâlcită şi aproximativă: ” Ce e muzic asta aşa tare? Ce e aici? „. Responsabilii români cu paza clădirii, s-au apropiat de ei şi le-au răspuns: ” Este o nuntă „. La care ucrainenii au întrebat ” Ce nuntă? Atât mulţi oameni? Aşa tare muzic? ” Aceştia au răspuns ” Este nuntă unor Români din România cu alţi Români din Bucovina „… Ucrainenii au plecat nedumeriți…

Video: Muzică Populară Românească în locația Rivoli, unde au participat aproape 1000 de români

Dacian la Cernăuti La 100 ani de la Unirea Bucovinei cu Patria Mama.

Publicată de Dacian Dumitrescu pe Marţi, 27 noiembrie 2018

Recepţia, masa, horele au continuat până la miezul nopţii când s-au intonat cântece patriotice.

Sărbătoarea Centenarului a continuat şi pe 28.11.2018, la redacţia ziarului ” Zorile Bucovinei „, unde a avut loc aniversarea Centenarului Unirii Bucovinei cu Patria Mamă – România.

Mărturisesc că am fost mișcat de cinstea și atenția care mi s-a dat, fiind invitat să iau loc în prezidiu unde am avut onoarea să stau lângă domnul Nicolae Toma – redactor şef la ” Zorile Bucovinei „, Preşedintele Ziariştilor Independenţi din Regiunea Cernăuţi şi lângă domnul Consul Ionel Constantin Miţea care în trecut a mai îndeplinit misiuni diplomatice la Consulatele României din Cahul şi Bălţi. De altfel a transmis un mesaj vibrant şi emoţionant. Domnul Toma Nicolae a fost şi gazda dar şi moderator şi s-a dovedit încă o dată un patrot adevărat prin discursul său.

Am avut deosebita onoare să iau cuvântul şi am transmis la rândul meu un mesaj de susţinere şi solidaritate din partea Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina, primul ONG înfiinţat în România în ianuarie 1990 Cu prilejul Centenarului, nu a fost uitată nici memoria istoricului, profesorului şi militantului Dumitru Covalciuc, a cărui amintire rămâne vie printer românii Cernăuțeni.
A luat cuvântul şi domnul Ion Leascenco – preşedintele BUN (Blocul Unităţii Naţionale) care a venit din Chişinău cu doi colegi pentru a fi împreună cu Românii din Nordul Bucovinei cu ocazia aniversării a 100 de ani de la Unirea Bucovinei cu Patria Mamă. De asemeni au mai fost multe luări de cuvânt din partea românilor cernăuţeni cu mesaje patriotice, vibrante şi mobilizatoare. Am fost încântaţi de mai multe formaţii care au interpretat multe melodii din folclorul bucovinean.

Dacian Dumitrescu, Vasile Raut, Ion Leascenco, Aliona-Raut, pe strazile din CERNAUTI 28 11 2018

O prestaţie superlativă, de mare excepţie şi care a emoţionat profund asistenţa prin interpretare dar şi prin mesajul versurilor au avut-o artiştii din Corul ” Dragoş Vodă ” din Cernăuţi. (video). De asemeni mai mulote interprete de muzica populară dar şi profesoare de muzica ne-au delectat cu melodiile lor. La final doamnele redactor Felicia Toma, Diana Toma, doamna redactor Toacă au întins o masă bogat cu gustări şi vin de casă, totul pregătit de dumnealor şi din contribuţia lor personală.

Deoarece ” Zorile Bucovinei ” nu este un simplu ziar ci un portdrapel al luptei pentru drepturile românilor, sunt sabotaţi permanent de autorităţile ucrainene locale şi printre altele le-au tăiat căldura aşa încât sunt nevoiţi iarnă să lucreze în frig, înfăşuraţi în paltoane şi cu căciulile pe cap. Dar dumnealor NU renunţă şi nu se lasă! Sunt nişte eroi anonimi ca atâţia mulţi alţi eroi anonimi din provinciile istorice româneşti.

Seară ne-am luat rămas bun de la bunele noastre gazde de la Zorile Bucovinei şi am plecat pe jos către Consulatul General al româniei din Cernăuţi. Aici am participat la un vernisaj al unor pictori foarte buni, toţi originari din Nordul Bucovinei. Gazde ne-au fost chiar doamna Consul General Stănciulescu, domnul Ministru Consilier Ivan şi domnul Consul Miţea cu care am discutat despre recepţia organizată de dumnealor cu o seară înainte la Restaurantul Rivoli şi despre aniversarea organizată de redactorii de la ” Zorile Bucovinei „…

A doua zi am pornit spre Bucureşti, cu inima strânsă la gândul românilor care rămân în urma noastră în Nordul Bucovinei… Trebuia să ne pregătim pentru 1 Decembrie – Ziua Naţională a României şi a tuturor Românilor de Pretutindeni!

Un articol de Dacian Dumitrescu




Concert Extraordinar Lorena Oltean și invitații, pentru Omagierea Unirii Bucovinei cu România și a Centenarului Marii Uniri

După decizia istorică a Congresului General al Bucovinei (28 noiembrie 1918) de „unire necondiţionată şi pentru vecie”, Iancu Cavaler de Flondor îi prezintă (29 noiembrie 1918) regelui Ferdinand, la Iaşi, Actul Unirii: ” Aducem Majestăţii Voastre, Rege al tuturor românilor inima unei ţări întregi… Plecaţi mai puţini ne întoarcem mai mulţi. Sufletul cel vechi e neschimbat… Nu e o cucerire a armelor, ci întoarcerea la vatră a fraţilor despărţiţi care în Majestatea Voastră regăsesc pe părintele de mult pierdut şi mult dorit…”
Trei zile mai târziu (1 decembrie 1918) la Alba Iulia, Adunarea Naţională „a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Tara Ungurească decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii Cu România”.

În toate bisericile ortodoxe din Transilvania s-a rostit rugăciunea scrisă pentru momentul sfânt al Unirii de către Miron Cristea, episcopul de Caransebeş. El însuşi citeşte rugăciunea pe Câmpul lui Horea în faţa delegaţilor prezenţi la Alba Iulia: ” Tu ai împlinit şi cu noi ceea ce ai făgăduit de mult: sfărâma-voi jugul de la tine şi voi rupe legăturile tale; lărgi-voi hotarele tale, adună-vă-voi dintre popoare şi vă voi strânge din ţările unde sunteţi împrăştiaţi…”

Pentru a sărbători împreună Unirea Bucovinei şi Transilvaniei vă invităm la Concertul extraordinar susţinut de LORENA OLTEAN şi invitaţii săi, concert care va avea loc la CLUBUL ŢĂRANULUI miercuri 28 noiembrie 2018, ora 18:00.




DE CENTENAR, ICR ORGANIZEAZĂ EXPOZIȚIE FOTO CU CHIPURI DE ROMÂNI DIN BASARABIA, HERȚA, BUCOVINA ŞI MARAMUREŞUL ISTORIC

Institutul Cultural Român (ICR), în parteneriat cu Institutul Fraţii Golescu pentru Relaţii cu Românii din Străinătate vă propune o expoziţie dedicată românilor din jurul României. Fotografiile sunt realizate de DAN BARCEA (Basarabia), IULIA MODIGA (Sudul Basarabiei), VASILE BÂCU (Herţa) şi GHEORGHE MARINA (Maramureşul istoric).
Vernisajul are loc joi 15 noiembrie 2018, ora 18:00 la sediul Institutului Cultural Român din Aleea Alexandru nr. 38, sector 3, Bucureşti.
Expoziţia poate fi vizitată în perioada 15-27 noiembrie 2018. Intrarea este liberă.




Video: Un veac de la Marea Unire – ediţie specială de Ziua Armatei cu Alba Popescu

În această ediţie specială de Ziua Armatei puteţi urmări: evocarea mareşalului Constantin Prezan, comandant al Armatei în timpul Primului Război Mondial, prima parte a filmului documentar intitulat „Dealul Sângelui” despre uriaşul sacrificiu al militarilor români în timpul bătăliei de la Oarba de Mureş din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi un Dialog Esenţial cu Dl. Gen. Alexandru Grumaz despre vocaţia de militar.




VIDEO: NECENZURAT despre ISTORIA și CENTENARUL ROMÂNIEI cu Florian BICHIR

Discurs NECENZURAT despre ISTORIA si CENTENARUL ROMÂNIEI / Aspecte din Conferința „MODERNISM și CONSERVATORISM ÎN SPAȚIUL CULTURAL ROMÂNESC”, parte din evenimentul „ȘEZĂTORILE LA ROMÂNI”, organizat de Centrul Cultural al Sectorului 1, BUCUREȘTI / 10.10.2018




De CENTENAR să nu-i uităm pe cei de „peste Tisa” și de „peste Nistru”, care la 1918 au votat UNIREA! Eveniment la Clubul Țăranului Român

  • * ACTUALIZARE AUDIO / VIDEO / FOTO – 05.11.2018

Marea Unire desăvârşită în anul 1918 nu a izbutit să strângă în hotarele statului naţional unitar român toate colectivităţile româneşti, deşi acestea şi-au manifestat entuziast hotărârea de a fi cuprinse în acest stat. Au cântat „Deşteaptă-te române” într-un glas cu întreaga naţiune română…

La Alba Iulia, pe Câmpul lui Horea, în ziua de 1 decembrie 1918, delegaţii maramureşenilor din dreapta Tisei au protestat când, viitorul patriarh Miron Cristea a rostit deviza: „Unire, de la Nistru până la Tisă”. Au cerut îndreptarea deciziei:

„„Protestăm contra devizei „De la Nistru pin’la Tisa”. Nu pentru asta am venit noi din Maramureş, de peste Tisa aici, ca să ne lăsaţi altora! Noi încă voim să fim uniţi cu România Mare. Trăiască România Mare: de la Nistru pân’ peste Tisă”.””

La răsărit, ţăranul Toma Jalbă din Transnistria a cerut Unirea în cuvinte simple şi emoţionante:

„Fraţii noştri şi neamurile noastre cari suntem moldoveni dintr-un sânge, cui ne lăsaţi pe noi moldovenii cei ce suntem rupţi din coasta Basarabiei şi trăim pe celălalt mal al Nistrului?
Fraţilor nu ne lăsaţi, nu ne uitaţi!
Iar dacă ne veţi uita, noi vom săpa malul Nistrului şi vom îndepărta apa pe dincolo de pământul nostru, căci mai bine să-şi schimbe râul mersul, decât să rămânem noi moldovenii despărţiţi unii de alţii”.

Institutul Frații Golescu pentru românii din străinătate, vă invităm marţi 23 octombrie 2018, ora 18:00,  la CLUBUL ŢĂRANULUI din cadrul MUZEULUI ŢĂRANULUI ROMÂN la manifestarea ” MARGINILE UNIRII”, manifestare dedicată acelor teritorii cu populaţie românească pentru care visul unităţii naţionale a rămas un vis neîmplinit.

Organizatorul manifestării, Institutul Frații Golescu pentru românii din străinătate, împreună cu partenerii: Consiliul Județean Maramureș, Institutul Județean de Etnografie și artă populară MARAMUREȘ, Asociaía Culturală Pro Basarabia și Bucovina și Alianța pentru Centenar, au ca invitați la acest eveniment pe domnii Dr. Ion CONSTANTIN – istoric, Dr. Ilie GHERGHEȘ – cercetător ştiinţific, Dr. Constantin BUCHET, Prof.univ.dr. Constantin HLIHOR.

Manifestarea va cuprinde și lansarea la București a cărții  „Maramureşenii şi Marea Unire de la 1 Decembrie 1918”, scrisă de istoricul Dr. Ilie GHERHEŞ, carte apărută la Editura Gutinul din Baia Mare. Cartea va fi prezentată de Dr. Robert STĂNCIUGEL – istoric și Dorian Theodor CLENCIU – jurnalist (membru al Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina). Autorul cărții, Dr. Ilie GHERHEŞ, este cercetător ştiinţific la Muzeul de Etnografie Maramureş, lector universitar, preşedintele Filialei Maramureş a Societăţii de Ştiinţe Istorice, preşedintele Comisiei de Heraldică Maramureş.

*  *  *

ÎNREGISTRARE VIDEO

ÎNREGISTARE AUDIO

FOTO: Autor Lucian CURELARIU

 




CENTENAR: ROMÂNIA TURISTICĂ de ieri și de azi

O lucrare de excepție, prin conținutul său informativ/instructiv/educativ, se adresează – și este dedicată ,,Centenarului Marii Uniri” – învățământului universitar de geografie și turism, profesioniștilor din turism și tuturor celor care iubesc frumusețile patriei, turismul și sunt aproape de populația românească din regiunile istorice învecinate, dar și a românilor de pretutindeni, precum și pentru preocupările și năzuințelor lor.

Autorul, dl. Prof. Univ. Dr. Vasile Glăvan, cu o carieră îndelungată și prodigioasă dedicată turismului românesc și învățământului  universitar de specialitate aduce o contribuție remarcabilă – prin publicarea acestei lucrări în premieră absolută pentru literatura de specialitate -, care vine să completeze tot ceea ce s-a scris despre potențialul turistic al României.

România de azi este înzestrată cu bogate și variate resurse turistice naturale și antropice, ce-i conferă o mare disponibilitate pentru turism.

Complexitatea potențialului României, urmărită pe treptele majore de relief, crește de la câmpie la dealuri și podișuri până la culmile Carpaților, excepție făcând litoralul românesc al Mării Negre și Delta Dunării, cu trăsături geografice originale, cu o valoare europeană recunoscută, sau înscrise în lista Patrimoniului Mondial Cultural și Natural al UNESCO.

Un capitol separat – și o noutate în domeniu -, este dedicat ținuturilor din afara țăriiMaramureșul istoric, nordul Bucovinei, Herța, Basarabia și Cadrilaterul, încă locuite de români și despre care se scrie în premieră în  această carte, scoțând în evidență valorile cultural–istorice, care au reușit să păstreze și să permanentizeze identitatea, tradițiile și spiritualitatea românească, greu încercate de-a lungul istoriei.

În urma Tratatului Ribbentrop–Molotov, din iunie 1940, s-a produs o ,,ruptură” în integritatea teritorială a țării, în existența și valorificarea unitară a acestui patrimoniu turistic prin cedarea acestor teritorii istorice.

Aceasta a fost România de ieri, România Mare, Reîntregită, cu atracții turistice și stațiuni montane, ape minerale cu proprietăți terapeutice și băi recunoscute în Europa, valori cultural–istorice care au făcut din țara noastră – din perioada interbelică -, o atracție turistică însemnată și apreciată de turiștii și oamenii de seamă ai vremii.

România de azi se află cuprinsă în granițele stabilite la sfârșitul războiului, prin ,,Tratatului de Pace de la Paris”, din februarie 1947.

România de ieri și de azi – deținătoarea unui bogat tezaur de vestigii arheologice, monumente istorice, de arhitectură si de artă, ca și a unui inestimabil patrimoniu etnofolcloric -, atestă evoluția și continuitatea acestui fond cultural–istoric ce a format și formează o parte însemnată a ofertei turistice românești – de ieri și de azi -, și o componentă a imaginii, nu numai turistice, a țării noastre, ci și una emblematică.

Lucrarea a fost lansată pe data de 27 septembrie 2018,  la sediul Muzeului Național a Literaturii Române, din Calea Griviței nr. 64-66, cu sprijinul Asociației Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România, precum și a Asociației Române de Turism ,,Gioni Baboș”.