Banca Nationala

În 1999, cînd guvernarea României a fost preluată de Mugur Isărescu, România „ajunsese în pragul dezastrului”, avînd datorii și o lamentabilă rezervă valutară (în jur de numai o jumătate de miliard de dolari SUA). Din același an însă, guvernanții demaraseră o serie de negocieri cu Banca Mondială și cu Fondul Monetar Internațional pentru a obține însemnate împrumuturi. Astfel, premierul Radu Vasile, îndatorat, dar și cam poet (își publica volume de versuri în acea perioadă), l-a numit pe Traian Băsescu, secondat de Mugur Isărescu, drept negociator-șef al României cu Banca Mondială în așa-zisul program PSAL 1, prin care România era împrumutată (cu dobîndă), dar se obliga să vîndă întreprinderile de stat, adică să le privatizeze și să returneze datoriile. O listă lungă cu 63 de mari companii comerciale românești era anexată acordului PSAL din 1999, întreprinderi pe care guvernul trebuia să le „restructureze” (să concedieze majoritatea salariaților) și să le vîndă (privatizeze) sau să le lichideze. Isărescu însuși, în calitate de prim-ministru al României, demara în iulie 1999, angajamentele față de Banca Mondială pentru noi împrumuturi, prin acordul PSAL 2, pentru care a trebuit să privatizăm alte 20 de întreprinderi de producție de stat, inclusiv Banca Comercială Română (a se vedea capitolul O dată ce s-a văzut premier, Isărescu mai vrea doar președinția țării). în cadrul acestor acorduri PSAL a fost modificată Legea privatizării băncilor, toate fiind vîndute de Statul Român în anii următori, iar CEC-ul a fost restructurat (abia scăpînd de privatizare). Privatizările care au urmat nici nu s-au mai încurcat în respectarea legii, grija guvernanților, mai ales a premierului Isărescu, fiind să oprească anchetele juridico-penale -atunci cînd se făceau – și să urgenteze vînzările, adesea clientelare. Tot de acum au început a se crea și rezervele valutare ale României, căci instituțiile internaționale au condiționat România, pentru a o împrumuta, de a nu cheltui decît o mică parte din bani, restul trebuind tezaurizați. Tot astfel, condiționat, au fost acordate României și împrumuturile de la FMI, venite după 2008, cînd economia României s-a prăbușit o dată cu declanșarea crizei mondiale. La prima vedere, nu ar fi un lucru rău ca România să aibă importante rezerve valutare la care să poată apela în cazuri excepționale. Dar poate? Nu! Pentru că aceste sume sînt păstrate de puterile mondiale, în pușculițele lor bine închise. Același lucru se întîmplă și cu tezaurul de aur al României, care în cea mai mare parte, se află la Basel, în Elveția, la Banca Reglementărilor Internaționale, o bancă privată controlată de către băncile centrale majore ale globului, adesea, ele însele corporații private. Conform broșurii lui Isărescu, însă, aurul României se află depozitat „la alte bănci centrale”.

* * *

În anul 2011, rezerva de aur a României era de 104 tone (cea 3,4 miliarde euro), iar totalul rezervelor internaționale ale României (valute plus aur) era de 35,5 miliarde euro.

Cînd două ONG-uri românești au început să arate în anul 2010 adevărul privind scoaterea din țară de către domnul Isărescu a rezervelor valutare și de aur („unde este aurul țării și cînd aveți de gînd să-l aduceți înapoi?”, îl întreba, astfel, un ziar pe M. Isărescu), acesta a distribuit în grabă o broșură justificativă, în care arăta că „păstrarea” și „menținerea” valutelor și a aurului în afara țării sînt o „practică internațională”:

Inițial, Isărescu a dezmințit că aurul și valuta ar fi fost scoase din țară, atunci cînd, în aprilie 2002, președintele PRM îl acuza public, în Senatul României, de această faptă. Informațiile proveneau la g-ralul Dan Gheorghe – care funcționa în zona Serviciilor Secrete românești și atunci, era director general adjunct al Aeroportului Otopeni – și arătau riguros datele scoaterii valorilor din țară cu avioanele, inclusiv documentele emise în acest scop. Firma HCS Transporturi Speciale, prin care operează Banca Națională a României pentru scoaterea tezaurului din țară, este deținută de un asociat al tatălui lui Isărescu, Heinrich Schorsch, firma fiind o sucursală a firmei Handels Contor Schorsch GmSH din Germania, cu care Banca Națională a României (adică Isărescu) a mai încheiat în 1991 și un contract-cadru pentru livrarea a 20 de mijloace de transport valori (mașini blindate considerate, însă, necorespunzătoare) și materiale pentru fabricat monede metalice, utilaje de tipărit bancnote și înscrisuri de valoare, mașini de numerotat și împachetat bancnote și monede metalice, piese de schimb, aparatură electronică etc. Tot prin această firmă, și Direcția „Tezaur și Operațiuni de Casă” din BNR, a mai cumpărat alte autoturisme blindate, afacere despre care Curtea de Conturi arăta că „prin HCS-Germania s-au achiziționat din import mijloace de transport valori care nu corespund normelor proprii de securitate pentru transport valori și au consumuri ridicate de carburanți, cum este cazul a șase autodube blindate tip GMC de 3,5 tone și una de tip Ford de 3,5 tone. Reține atenția că achiziționarea acestor mijloace de transport și a încă trei autodube de tip Volkswagen de 0,5 tone, precum și a unui autoturism de tip Opel Vectra s-a făcut în 199,1 fără ca aceste importuri să fie aprobate de către Consiliul de Administrație al băncii, așa cum prevede legea”.

În 1992, Constantin Isărescu, tatăl octogenar al guvernatorului Isărescu, se asocia cu firma afaceristului româno-german Heinrich Schorsch, HCS Romtrade srl, înființînd împreună compania HCS Comptrans srl, în Rîmnicu-Vîlcea. În 1993, această firmă a familiei Isărescu și a furnizorului BNR, a fost implicată într-un scandal, deoarece a construit una din benzinăriile sale pe un teren obținut abuziv, conform presei, cu sprijinul unor funcționari locali, atrăgînd atenția și „ciudata asociere dintre tatăl guvernatorului, atunci în vîrstă de 80 de ani, și miliardarul german Schorsch, direct implicat în afaceri de zeci de milioane de dolari cu Banca Națională a României”.

Conform unor rapoarte ale Curții de Conturi a României, rămase însă fără urmări (ceea ce nu ne miră!), Schorsch devenise asociatul lui Constantin Isărescu după ce firma sa, Handels Contur Schorsch (HCS) GmbH din Germania, „a fost favorizată de către guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, în detrimentul unor firme românești, la importul de materiale pentru fabricarea monedelor și bancnotelor”. Conform raportului Curții, numai în 1992, prin firma HCS GmbH s-au efectuat importuri pentru baterea de monedă de 24,1 milioane de mărci germane. Dar și alte firme controlate de prietenul de familie Schorsch, precum Romtrade și Sysgraf, sînt de asemenea în afaceri cu BNR. În 1996, pe baza aprobării Băncii Naționale a României, Heinrich Schorsch a participat la înființarea Băncii Comerciale West Bank, la care deținea atunci, împreună cu soția, 10% din capital. În prezent, el a preluat de la Jean Pădureanu conducerea echipei de fotbal Gloria Bistrița.

* * *

Interesîndu-se de semnificația unui document ce îi intrase în posesie și care se referea la scoaterea de către BNR, în ziua de 25 martie 2002, prin Aeroportul Otopeni, a 20 de tone de lingouri de aur, cu destinația Germania, liderul PRM, senatorul pe atunci Corneliu Vadim Tudor, declara peste o lună: „întrebat ce este cu acest transport, guvernatorul Băncii Naționale a României Mugur Isărescu mi-a răspuns, printr-un prieten comun, că, trimestrial, sînt depuse în bănci străine diferite cantități de lingouri… în vreme ce se știe de ieșirea aurului din țară, nu mai există nici o evidență a repatrierii sale!? Așa cum Aeroportul Otopeni are o evidență riguroasă a scoaterii aurului, de ce nu se găsește nici o hîrtie cu privire la revenirea lui în România?”.

* * *

Cînd, în 2010, lui Isărescu i se reproșa din nou că scoate tezaurul din țară, o idee trăznită i-a trecut prin cap. A expus mai multe lingouri și monede de aur în cîteva vitrine piramidale, ce închipuiau piramida masonico-illuminati (inclusiv vîrful acesteia, așa cum apare pe bancnota de un dolar), postate într-o cameră foarte mică, în care nu încap mai mult de cinci persoane, numită însă „sala Tezaurului” și situată în subsolurile clădirii vechi a Băncii Naționale a României, din strada Lipscani.

„Am chemat circa 20 de șefi de publicații – spunea Isărescu atunci – și i-am dus în sala cu Tezaurul, lăsîndu-i să îl atingă fizic și să spună „Este!”, ca în poezia aceea. Eu înțeleg că oamenii se mai îndoiesc uneori și că nu cred întotdeauna ceea ce li se spune, dar zvonurile cum că BNR ar fi scos Tezaurul din România sînt extrem de periculoase”.

Întrebat, însă, de unul din cei prezenți dacă acela este tot aurul României, căci nu păreau a fi deloc 104 tone de aur în vitrinele din fața lor, Isărescu a trebuit să recunoască:

„Sigur că o parte din aur îl ținem la Banca Reglementelor Internaționale (în Elveția), dar în subsolurile BNR stă foarte bine rezerva de aur din țară”. Un fel de uite-o, nu e!

De fapt, în rapoartele BNR, tezaurul de aur al României figurează ca „activ extern”, deși nu există nici o obligație asumată a țării, sau a vreunui alt stat european, de a-și ține aurul în bănci străine. Slovacia, de exemplu, își ține toată rezerva de aur în țară (în tezaurul propriu, adică). „În acte – constata un ziar chiar atunci, în 12 iulie 2010 -, rezerva de aur a României are 103,7 tone! În același timp, partea tezaurului care a rămas în România încape într-o singură camera din subsolul BNR. Peste 100 de tone de aur necesită un depozit de dimensiuni mult mai mari decît o singură cameră. Atît actele contabile ale BNR, cît și relatările jurnaliștilor careau fos’t invitați de Isărescu să certifice faptul că Tezaurul a rămas în România, de fapt confirmă presupunerea că în România nu a rămas decît o parte microscopică din rezerva de aur”. (Cronica Română). Aurul României se află, în cea mai mare parte, la Banca Reglementărilor Intemaționale (în Elveția), unde Isărescu și-a creat o relație specială. Cum am văzut, renumitul profesor american Carroll Quigley, arăta în lucrarea sa Tragedy & Hope, cunoscută lui Mugur Isărescu, că „Puterea capitalismului financiar are un alt plan cu bătaie lungă, …crearea unui sistem global de control financiar aflat în proprietate privată, capabil să domine sistemul politic al oricărei țări și economia mondială pe de-a-ntregul… Vîrful sistemului trebuie să fie The Bank for International Settlements (Banca Reglementărilor Internaționale) din Basel, Elveția, o bancă privată controlată de către băncile centrale majore ale globului, ele însele corporații private…” Banca Reglementărilor Internaționale este cea mai veche instituție financiară angajată în procesul de globalizare, al noii ordini mondiale, deși inițial ea a fost creată în 1930, pentru a administra plățile reparatorii de război impuse Germaniei ca urmare a Tratatului de la Versailles, de după primul război mondial. În a doua jumătate a Secolului al XX-lea, banca a devenit o centrală a băncilor centrale europene, dar nu numai, fiind o companie cu răspundere limitată, ai cărei 33 de asociați cuprind aproape toate băncile europene centrale, precum și băncile centrale ale SUA, Australiei, Canadei, Japoniei și Africii de Sud, dar și pe magnații particulari, în principal din Europa, care dețin 15% din bancă. (Va urma)

CORNEL-DAN NICULAE

(Fragment din cartea Armaghedonul Templului lui Solomon,

Editura Carpathia Rex)

SURSA:  ziartricolorul.ro