Hăcuit cu baionetele de greci. Părintele martir Haralambie Balamace: «Loveşte şi pe partea aceasta, căci nu cred să fiu chinuit mai mult decât Iisus Hristos. Ştiu că mor pentru dreptate şi pentru naţiune!» (23 martie 1914)

În urmă cu exact 107 ani, pe data de 23 martie 1914,  Părintele Haralambie Balamace împreună cu alți trei români, era martirizat (jupuit de viu și străpuns cu baioneta) la Corcea pentru faptul că slujea lui Hristos în limba română și se lupta pentru identitatea românească.

Cei patru fac parte dintr-o serie de circa 1000 de români din Balcani, învățători, profesori, preoți, dar și simplii elevi care au fost uciși în condiții bestiale de către antarții greci pentru că apărau identitatea românească și slujeau comunităților din care făceau parte, în limba română/dialectul aromân/dialectul meglenoromân.

Haralambie Balamace

Considerat un exponent al românismului, ca unul care înfiinţase primele şcoli româneşti în Albania şi Epir, care pledase în fruntea delegaţiei româneşti la Constantinopol pentru înfiinţarea unei episcopii a aromânilor şi alegerea unui titular, şi ca unul care a militat pentru recunoaşterea naţiunii române din Turcia europeană ca millet, alături de cel grecesc, preotul Balamace era vizat permanent de grupurile de grecomani şi antarţi care activau pentru autonomia şi chiar alipirea ţinuturilor epirote din sudul Albaniei.
Se spunea despre el, potrivit ziarului Lumina, că este chiar excomunicat de Patriarhia Ecumenică, atât pentru faptul că înfiinţase primele şcoli româneşti din Albania şi Epir şi că îi încuraja pe etnicii albanezi la educaţie în limba maternă, dar mai ales că slujea în dialectul aromân în paraclisul din Coriţa şi în biserica românească din Pleasa.

Hăcuit cu baionetele de greci. Părintele martir Haralambie Balamace: «Loveşte şi pe partea aceasta, căci nu cred să fiu chinuit mai mult decât Iisus Hristos. Ştiu că mor pentru dreptate şi pentru naţiune!» (23 martie 1914)

Momentul culminant s-a consumat de praznicul Învierii din 1914.

În contextul retragerii trupelor greceşti din sudul Albaniei şi preluarea teritoriului de către jandarmeria albaneză sub conducerea militară olandeză, la semnalul clopotului care trebuia să vestească marele praznic al creştinătăţii, bande de grecomani şi antarţi au înconjurat locuinţele din cartierul românesc din Coriţa. Românii au fost jefuiţi de avutul lor, maltrataţi, li s-au incendiat sau distrus casele şi au fost obligaţi să declare că nu-şi vor mai trimite copiii la şcolile româneşti. Unii români, în frunte cu preotul Haralambie Balamace, au fost somaţi să iasă din case, pentru a fi duşi la marginea oraşului, apoi maltrataţi, umiliţi, mutilaţi şi ucişi. Despre cum a fost tratat părintele Balamace există mărturii, din care o redăm pe cea a fiicei lui: „Venind la casa noastră antarţi, soldaţi şi grecomani, aducând cu dânşii şi bidoanele de petrol pentru incendierea casei, au invitat pe tatăl meu şi pe unchiul Sotir să se predea şi să nu opună nici o rezistenţă din ordinul mitropolitului şi al ofiţerilor şi că vor fi duşi la Mitropolie pentru explicaţii. (…) Au ieşit din casă, fără să se opună. Deodată, amândoi au fost luaţi în bătăi cu paturile de puşcă şi când un soldat i-a tras o palmă pe obraz, el a întors cealaltă parte, zicându-i: «Loveşte şi pe partea aceasta, căci nu cred să fiu chinuit mai mult decât Iisus Hristos. Ştiu că mor pentru dreptate şi pentru naţiune!» După ce i-au întors în casă luându-le toţi banii, precum şi alte obiecte de valoare, i-au dus afară din oraş. (…) Modul brutal în care au fost omorâţi nu se poate descrie. Figurile lor nu se puteau distinge de înţepăturile baionetelor, afară de părintele care nu era străpuns la obraz, dar a avut mai multe lovituri de baionetă pe corp şi mutilat într-un mod oribil“.

Potrivit anchetei efectuate ulterior de autorităţile albaneze, sub supravegherea reprezentanţilor Marilor Puteri, la masacrul de la Coriţa au fost implicaţi în mod direct grecomani şi soldaţi greci, deghizaţi în antarţi, iar ca autori morali au fost indicaţi mitropolitul grec Ghermanos de Coriţa şi chiar oficialităţi ale guvernului de la Atena.
Istoria integral pe marturisitorii.ro

Foto: Cadavrele preotului Haralambie Balamace, Papa Lambru și Sotir Balamace / Sursa: revista Tribuna Albano – Romana 1916

romaniabreakingnews.ro




LA DII, LA MIAZĂZI: ROMÂNII DIN BULGARIA (Ep.2) Paralele cu evoluția istorică a bulgarilor și dihotomiile istoriografice româno-bulgare

În continuarea articolului:

LA DII, LA MIAZĂZI: ROMÂNII DIN BULGĂRIA (Ep.1)

REPERE ISTORICE.

Tracii, popor indo-european se stabilesc la sudul Dunării, în Peninsulă Balcanică în jurul anilor 2000 I.Hr. S-au răspândit repede în regiune, ocupând estul, centrul şi sudul peninsulei şi chiar mai departe, în alte zone ale Europei de Est. Aria geografică în care au locuit corespunde în prezent cu teritoriile statelor Bulgaria, Serbia, Macedonia, Croaţia şi România (tracii nordici). Sunt menţionaţi timpuriu în “Iliada” şi “Odisea”, poemele lui Homer, unde apar că aliaţi ai Troiei în războiul acesteia cu luptătorii ahei. În lunga sa “Odisee” a drumului acasă spre Ithaca, Ulise îi ataca pe traci. Populaţie numeroasă – Herodot (n.? – m. 425 I.Hr.) îi considera neamul cel mai numeros, după indieni – reprezentau o forţă cu peste 100 de triburi care împărtăşeau cultura şi limba.

Dacia, Getae, Tracia, Moesia – Daciarum, Moesiarumque, Vetus Descriptio de Abraham Ortelius sursa: https://www.raremaps.com/gallery/detail/56270/daciarum-moesiarumque-vetus-descriptio-ortelius

Deşi se spune că puterea stă în număr, constatarea nu se aplică şi tracilor pentru că, pur şi simplu, nu au fost în stare să se unească, mai precis să rămână uniţi. Tribul serdiilor locuia pe malurile râului Iskar, apa ce izvorăşte din Munţii Rila şi care, după ce străbate întreaga Bulgariei se varsă în Dunăre. Tribalii ocupau regiunea dintre Morava şi Iskar, aria în care astăzi îi întâlnim pe românii timoceni. La Herodot întâlnim o naraţiune despre geţi, pe care elenul îi consideră, aproape măgulitor, drept “cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci “. Împărţind şi nordul teritoriului, această ramură a tracilor era numită – consemnează Strabon – când geţi, când daci, aceştia numind Dunărea superioară Istru, iar partea inferioară, către mare, o numeau Danubius, fiind identificaţi cu teritoriul adiacent Dunării unde locuiau. Geto-dacii se comportă ca un popor distinct, fiind grupul tribal cel mai important al tracilor de nord. Unii autori apreciază că spre sec. I d.Hr. Dialectul geto-dacilor a evoluat care o limbă diferită decât cea vorbită de tracii sudici. Exilat pe ţărmul Mării Negre (anul 8 d.Hr.) Odiviu, romanul, latinofonul aminteşte că: “Eu sunt aici barbarul, căci nu sunt înţeles de nimeni: când aud cuvinte latineşti, geţii râd prosteşte…”. Cartea pe care o scrie în limba geto-dacilor nu ni s-a păstrat. Avem în schimb câteva consideraţii care-I aparţin poetului Ovidiu: “Mi-e ruşine: am scris o cărţulie în limba getică în care cuvintele barbare au fost aşezate după ritmul versurilor noastre. Le-a plăcut şi am început să am faima de poet printre neomenoşii geţi barbari “. Poate că nu erau atât de “barbari”, de vreme ce au sesizat subtilităţile poetice ale exilatului roman…

Tracii au creat în sec. al V-lea un stat propriu care, un secol mai târziu, a fost cucerit de macedoneni. (În timpul conducerii lui Burebista, bună parte din teritoriul Bulgariei s-a aflat în componenţa regatului geto-dac). Totuşi, aveau un fel de unitate să-i spunem etnică, bazată pe limba în care se înţelegeau şi religia pe care o îmbrăţişează. Limba tracă, aparţinând grupului lingvistic indo-european nu s-a păstrat, deşi unele cuvinte sunt considerate de origine tracă, formând substratul limbii române. De pildă: balaur, cioară, copil, vatră… Într-o opinie, oraşul Plovdiv purta, la origine, un nume trac: Pulpuldeva. Această toponimie ar putea indica faptul că limba tracică ar fi supravieţuit migraţiei slavilor şi apoi bulgarilor veniţi de pe Volga. Religia tracă avea în centrul panteonului său pe Zalmoxis, care pentru greci ar fi fost un simplu muritor originar din Samos. Aşa consideră Herodot, informat la rândul lui de către grecii stabiliţi în coloniile de la Marea Neagră. În sec. III Diogene Laerţiu afirma în operă sa “Vieţile şi doctrinele filosofilor” că zeul suprem al tracilor ar fi fost discipol de-al lui Pitagora. Cât despre monoteismul religiei tracilor, ca şi despre asemănarea acestor credinţe cu învăţătura creştină, subiectul, deşi demn de urmărit e mult prea vast pentru a-l aborda acum. Un argument prezentat de adepţii acestor interpretări îl constituie figură mesianică, aidoma lui Isus Hristos, a lui Zalmoxis. Pe de altă parte nu se poate trece cu vedere faptul că religia tracilor era politeistă, mai multe zeităţi găsindu-şi locul în panteonul trac, cu toate că Zalmoxis reprezenta, aproape monoteist, spiritul tutelar.

Civilizaţia tracă poate fi descoperită prin vestigiile arheologice aflate pe pământul Bulgariei. Cultivau cereale şi creşteau vite. Un negoţ înfloritor îi aduceau în contact cu negustorii greci. Practicau viticultura, cu mult înainte ca Deceneu să încurajeze distrugerea viilor – dacă într-adevăr ar fi urmărit asta şi nu doar limitarea accesul atacatorilor la vie şi vin. Foarte pricepuţi în prelucrarea metalelor au lăsat podoabe de mare fineţe şi aspect estetic. Cunoşteau roata olarului. Statuile “Cavalerului trac” dovedesc meşteşugul pietrei cioplite. Zeul tracilor balcanici şi dunăreni, înfăţişat călare a fost caracterizat de inscripţiile “Invictus” (Nebiruitul) sau “Aeternus” (Veşnicul). Mormintele şi sanctuarele trace examinate de arheologii bulgari confirmă o civilizaţie înaintată. Mormântul de la Svestari (nord-estul Bulgariei) are dimensiuni impunătoare: 3,92 m. lăţime şi 4,45 m. înălţime. La Razgrad, picturile murale şi zece cariatide în basorelief ilustrează treptele spre nemurire. Necropola de la Haskovo (sud – est) are o cameră rotundă cu 3 m. în diametru, împodobită cu fresce simbolice. (Datat de la începutul sec. al IV-lea I.Hr., cu aproape 1000 de ani înainte de sosirea triburilor bulgăre, monumentul funerar conţine o inscripţie cu numele: Kozemases, nume propriu trac. Din aceeaşi perioadă datează şi mormântul tracic de la Kazanlak (centrul Bulgariei) care prezintă acelaşi tipar: o rotondă funerară cu picturi murale înfăţişând un cuplu trac, cai şi care de luptă. Plafonul a fost pictata în fresca, redând imaginea unui rege trac şi a reginei sale. Rafinamentul freșcelor şi măiestria pictorului vorbesc de la sine despre gradul de dezvoltare a societăţii trace. (Bulgarii, care recunosc vechii locuitori al Traciei printre strămoşii proprii au inclus aceste vestigii în Patrimoniul Mondial U.N.E.S.C.O.)

Tracia preromană se situa geografic la sud de Dunăre între Marea Neagră, Marea Marmara (antic: Propontida), Marea Egee, râul Mestas (antic: Nestus) din Macedonia şi râul Morava (antic: Margus) sau Morava Bulgară sau Velika Morava * din Serbia, care a reprezentat graniţa dintre Bulgaria, la est şi Serbia, la vest în perioada otomană. Provincia se învecina cu Iliria şi Macedonia. (* a nu se confunda cu râul Morava din Republica Ceha).

În primul război ilir (229-228 I.Hr.) romanii o înfrâng pe regina Tenna care recunoaşte protectoratul Romei. După 217 I.Hr. Începe primul dintre cele patru războaie purtate de Imperiul Roman împotriva Regatului Macedoniei. După războaiele ilirice şi macedonene, romanii pătrund definitiv în Peninsulă Balcanică. În Iliria înfiinţează provincia romană Illyricum (168 I.Hr.) care va exista până în anul 79 d.Hr. Macedonia devine provincie a imperiului în 146 I.Hr. A urmat Tracia, după ce legiunile ocupă în anul 29 I.Hr. Cetatea tracică Serdica, situată aproximativ pe locul unde acum se află capitala Bulgariei, oraşul Sofia, cuibărit sub poalele Muntelui Vitosa. Localitatea devine municipium fiind rebotezată de noii stăpâni Ulpia Serdica. După cucerirea romană, ţinuturile de la sud de Muntele Haemus/Munţii Balcani, organizate ca provincie romană îşi păstrează numele de Tracia, iar părţile de nord devin Moesia. Noua provincie se întindea între Marea Neagră, la sud Munţii Balcani, Dunărea la nord şi râul Drina la vest (râul ce separa Bosnia de Serbia). Moesia are subunităţi Moesia Superior la vest şi Moesia Inferior la est. În 72-71 I.Hr. Armata imperială a trecut la nord, intrând în actuala Dobroge.

După împaratul Constantin cel Mare, dioceza Thraciae din Imperiul Roman de Răsărit cuprindea şi fosta provinciei Tracia (la sud de munţii Haemus), dar şi Moesia Inferior, la răsărit de râul Vid (antic: Utus) în estul Bulgariei. Numele se păstrează – cu unele modificări teritoriale – până la sosirea bulgarilor conduşi de Asparuh (679 d. Hr.), restrânsă la partea rămasă în Imperiul Bizantin. Imperiul roman de răsărit, devenit ulterior Imperiul Bizantin va renunţa la limba latină după 640, când împăratul Heraclius I a adoptat limba greacă ca limbă oficială a imperiului. Elenizarea Bizanţului, alături de instituţionalizarea fermă a bisericii creştine au produs consecinţe majore pentru populaţiile din sudul şi, respective nordul Dunării. (Chiar şi noii stăpâni mahomedani, după ce au cucerit Imperiul Bizantin în 1453 au grupat toţi creştinii într-o singură “naţiune”, “Rum-Millet”, pusă sub autoritatea spiritual a patriarhului grec din Fanar).
După cucerirea otomană regiunea a fost numită Tracia, nume care circulă alături un noul toponim Rumelia.

În acest spaţiu vast – teritoriu şi populaţie – începe sinteza care a sudat autohtonii (traco – geto – dacii) şi latinitatea românilor. (Sunt la curent cu poziţiile actuale care contestă, cu argument diferite, atât romanizarea, cât şi latinizarea limbii pe care o vorbeau băştinaşii preromani. Nu avem nici mijloacele, nici spaţiu şi nici preocuparea pentru a aborda aici această discuţie, de altfel, deosebit de interesantă). Cu certitudine, civilizaţia superioară a Romei a prezentat mai multe elemente de atractivitate pentru pre-romani, proto-romani şi ulterior, noii români. Sub aspect lingvistic, nevoia de comunicare între diferitele grupuri de populaţie a impus adoptarea latinei vulgare, populare, vorbită de colonişti – soldaţi sau funcţionari ai administraţiei. (La fel s-a întâmplat şi mai târziu, când prezenţa imperiului otoman în ţările româneşti a determinat preluarea în lexic a unor cuvinte, de la ciorbă la bacşiş..). Atât procesul de etnogeneză, ca şi procesul de asimilare al limbii latine se întinde pe durata a 8 – 9 secole, timp suficient de îndelungat pentru că limbă vorbită de poparele băştinaşe să treacă de la etapa latină la etapa neo-latina, urmată de apariţia unei limbi străromâne, cum a denumit-o Sextil Puşcariu. Populaţiile romanice din Peninsula Balcanică – la sud, dar şi la nord de Dunăre, în spaţiul carpatic – au asimilat deja o limbă neolatină, ramificata ulterior în dialectele daco-roman, aromân, meglenoromân şi istroromân. O dovadă indirectă pare a fi împrejurarea că elenizarea Imperiului Bizantin, dominant în spaţiul sud- est European nu a izbutit să “grecizeze” o limbă care se consolidase deja. Primele cuvinte, de început, ale limbii române, păstrate graţie cronicarului Theofilact din Simocatta (570-640) au fost: “Torna, torna, fratre”. Vorbele, aproape mitice au fost tălmăcite şi răstălmăcite de atunci, dar nu s-a insistat îndeajuns asupra faptului că strigătul unui umil însoţitor de catâr a fost înţeles, nu de unul sau doi dintre camarazi, ci de toată formaţia militară care a intrat în panică datorită strigătului. Deducem că populaţia era neolatină, că se îndeletniceau şi cu războiul, vorbind o “limbă părintească” – precizează cronicarul – pe care destui de mulţi o înţelegeau.
Originea romană s-a păstrat în endonimul folosit de aceste populaţii care se identificau ca “romani” sau “rumâni”; în cazul grupului aromânesc: “armân” sau “aromâna”. Unitatea formată pe ambele maluri ale fluviului nu a fost spartă decât mai târziu, după formarea statelor balcanice. De fapt, la nordul Dunării s-a reuşit asimilarea slavilor, în timp ce în sudul dunărean, noii veniţi au izbutit, în timp, dislocarea romanicilor şi slavizarea altor populaţii, cum au fost protobulgarii.

Grup etnic de origine turcică, cu elemente scitice, bulgarii ajung în Peninsulă Balcanică în sec. al VII-lea, sub conducerea lui Asparuh. Acesta, însoţit de membrii clanului sau (clanul Dulo) Asparuh părăseşte Bulgaria de pe Volga pentru a se stabili un timp în Delta Dunării, pe insula Pence, situată între braţele dunărene Sulina şi Sfântul Gheorghe, probabil pe grindul Caraoman. Clanul Dulo a fost apreciat de istorici la 30.000 până la 50.000 de oameni. Conducătorul clanului era mezinul hanului Kubrat, cel care a întemeiat la est de Volga, în anul 632, confederaţia Bulgaria Mare. Imperiul Bizantin a recunoscut noul stat trei ani mai târziu. Sub atacurile kazarilor, partea estică a statului se prăbuşeşte, ceea ce pare să fi determinat plecarea lui Asparuh şi a războinicilor săi. Intrând în Moesia – atraşi cu siguranţă de strălucirea Bizanţului – bulgarii înfrâng trupele imperiale la Ongala (localizare incertă) în anul 680. Un an mai târziu, învingătorii trec Munţii Balcani (Haemus) în Tracia. Împăratul bizantin Constantin al IV-lea a semnat un tratat prin care a recunoscut formaţiunea statală a bulgarilor, angajându-se să plătească un tribut anual. Hanul şi însoţitorii săi vorbeau o limbă turcică şi practicau o religie şamanică. În spaţiul suddunărean, bulgarii de pe Volga întâlnesc populaţiile slave, sosite, în acelaşi spaţiu cu câteva decenii mai înaintea lor, prin anul 602, venind dinspre Panonia şi Dunărea mijlocie. Slavii s-au amestecat cu traco-romanii din regiune, formând aşezări permanente, practicând agricultura dovedindu-se foarte interesaţi de pământul balcanic. Din cele 27 de triburi slave menţionate de istorici, 14 se stabilesc pe teritoriul actualei Bulgarii, 9 în spaţiul sârbocroat, iar alte 4 triburi în Slovenia de azi. Stabiliţi printre aşezările slavilor, protobulgarii, cu un puternic instinct războinic au izbutit să întemeieze şi să menţină un stat propriu. Nu au reuşit însă să-şi păstreze personalitatea etnică şi limba turcică.

În mozaicul de populaţii al Balcanilor, cu populaţii trace, slave, traco-romane şi traco- bizantine, cu greci şi colonişti latini, protobulgarii se găseau în inferioritate numerică. Prea puţini ca să participe la etnogeneza neo-bulgarilor rămân dominanţi din punct de vedere militar, dar vor sfârşi prin a fi asimilaţi de slavii în mijlocul cărora nimeriseră. În cele din urmă adoptă limba slavilor. Deşi au îmbrăţişat creştinismul – religia oficială a Imperiului Bizantin s-au considerat bulgari, recunoscând ascendenţa înaintaşilor veniţi de pe Volga, mai mult, şi-au numit statul: Bulgaria. Slavizarea a fost treptată, reproducând în spaţiul balcanic, acele procese de sinteză etnică care se manifestaseră şi în Europa apuseană. Până în prezent îşi asumă o identitate slavă, deşi îşi recunosc elementul turcic (din vechea Bulgărie de pe Volga) şi, totodată elementul tracic (populaţia care popula locurile înainte de sosirea lor). Analizele genetice recente au evidenţiat că urmele protobulgare sunt slabe sau chiar inexistente în A.D.N.-ul populaţiei bulgare contemporane.

Asparuh va fi recunoscut ca întemeietorul Primului Ţarat Bulgar (iniţial hanat) bucurându-se de o domnie lungă (681-701). A contribuit la fondarea localităţilor Pliska (prima capital a ţaratului) şi Silistra (latin. Durostorum, rom. Darstor). Kuber, unul dintre fraţii lui Asparuh s-a stabilit în Macedonia. Acest episod istoric, alături de scurtă şedere a protobulgarilor în nordul Dobrogei sunt cele două date care ar justifica până acum revendicarea de către bulgari a Sciției minor (Dobrogea), ca şi a Macedoniei, rămasă până acum o “Basarabie a bulgarilor”, ca urmare a unor realităţi istorice, comparabile până la un punct cu cele din partea răsăriteana a voievodatului Moldovei.

Sub conducerea hanului Krum (803-814) teritoriul Bulgariei dunărene se dublează. Într-una din ipoteze, preferată de istoriografia bulgară, marele han s-ar fi născut în Macedonia, ca fiu al lui Toktu – conducător între 766-767– şi Lana (Svetlana?), probabil de origine slavă. A luptat cu bizantinii, dovedindu-se în luptă un bun strateg, iar, după victorii, un sălbatic sângeros. După ce l-a ucis pe împăratul Nicefor I Genikos, hanul i-a “recoltat” craniul, pe care a ordonat să fie încrustat cu argint, servindu-se de “obiect” să bea vinul, ca dintr-o cupă preţioasă. Potrivit unei legende ar fi dispus distrugerea viilor cu struguri de mavrud, soi tracic, aşa cum, potrivit altei legende, recomandase înainte, şi Burebista de peste fluviu. Conflictele militare cu Bizanţul au continuat. Krum a dat poporului primul cod de legi bulgăr, prin care oferea protecţie păturilor sărace. Krum a fost primul care a strâns la un loc, în statul pe care l-a centralizat, pe protobulgari, dar şi triburi slave. Înaintea morţii se pregătea să atace Constantinopolul, dar n-a mai apucat.

Boris I al Bulgariei (Sursa; ro.orthodoxwiki.or )

Hanul Boris I (după botez Mihail) a fost recunoscut (852-889) drept suveranul care şi-a creştinat poporul. Decizia lui nu a fost lipsită de motive politice. Ca şi Constantin cel Mare a înţeles că numai pe o religie comună ar putea asigura unitatea imperiului, în condiţiile unei populaţii foarte “tărcată”, din punct de vedere etnic, separată religios şi lingvistic. Mai întâi s-a îndreptat spre Roma, temător de o prea mare influenţă a Imperiului bizantin. Pentru a-l determina să renunţe, împăratul Mihail al Constantinopolului a atacat Bulgaria, dar se oferă să renunţe la mijloacele războiului, dacă Hanul Boris acceptă să se boteze “răsăritean”, iar nu “apusean”. Îl ademeneşte şi cu restituirea unor pământuri macedonene. În anul 864, suveranul bulgarilor primeşte la Constantinopol botezul, nașul fiind însuşi împăratul Mihail. În 870 obţine şi autocefalia, biserica ortodoxe bulgara fiind recunoscută de sinodul constantinopolitan.În anul 885 le oferă refugiu, învăţăceilor lui Chiril şi Metodiu – cărturari şi diplomaţi bizantini, cărora le datorăm alfabetul chirilic – care vor ajuta la crearea centrelor religios- culturale şi la dezvoltarea limbii slave. Această limbă, cu noul alfabet chirilic, împodobită de cărturari înlocuieşte limba greacă, ajungând limba oficială a hanatului bulgar. Îmbrăţişând creştinismul, Boris se simte dezlegat de poverile lumeşti, retrăgându-se într-o mănăstire. Îşi numeşte succesorul în persoana lui Vladimir, fiul său cel mare, păstrându-şi însă dreptul de a guverna. Vladimir, aliat cu o parte din nobilime repune în drepturi vechea religie şamanică (tengriism-ul). Bătrânul Mihail/Boris, ataşat profund de învăţătura creştină decide că era momentul să revină la putere pentru a restaura religia lui Hristos. Acum intervin momente de un dramatism tragic: îşi prinde fiul apostat şi dispune să i se scoată ochii, pentru a–l îndepărta de la orice revenire politică. (Infirmii nu puteau accede la tron). Simion, cel de-al treilea fiu, ajunge noul conducător. Ţarul cel nou, mută capitala la Presla, înlocuieşte clerul bizantin cu preoţi bulgari, iar cu sprijinul sinodului bulgăresc din Preslav a schimbat liturghia în limba greacă cu slujba în limba slavă (bulgară). După asigurarea unui succesor loial şi realizarea reformelor, marele han se întoarce în chiliile mănăstirii unde îşi dă sfârşitul cel de obşte pe data de 2 mai 907. Canonizat de biserica ortodoxă bulgară, fiind considerat “Întocmai cu apostolii”, Sfântul Boris este sărbătorit pe data de 2 mai.

Sub Simion cel Mare (893-927) hanatul bulgar se extinde teritorial, devenind pentru o vreme, cea mai puternică formaţiune statală din răsăritul Europei. Hanatul devine târât, iar Simion adoptă titlul de împărat/ţar, în locul titulaturii de cneaz. Preslav, noua capitală se considera că rivalizează cu însuşi oraşul lui Constantin cel Mare de pe Bosfor. Domnia lui Simion I a adus prosperitate şi o remarcabilă dezvoltare culturală. Se traduc texte creştine fundamentale. Întreaga perioadă a fost numită “Epoca de Aur” a culturii bulgăre.

Primul Imperiu Bulgar va lupta împotriva Croaţiei şi Serbiei, după ce făcuse faţă invaziilor maghiarilor, pecenegilor, chiar şi a ruşilor (kieveni) conduşi de prinţul Sviatoslav Igorevici. Seria lungă de campanii slăbesc foarte mult statul bulgarilor, situaţie de care bizantinii nu întârzie să profite. În 971 trupele imperiale ocupă capitala Preslav şi îl capturează pe ţarul Boris al II-lea, căruia îi ridică titlul de împărat, oferindu-I totuşi, “galant”, un titlu de magistros. Moare în captivitatea “poleită” pe care i-o “oferise Bizanţul. Parte din Tracia şi Moesia inferioară revine Imperiului, dar sunt puse sub conducerea unor guvernanţi bizantini. Umilinţa la care a fost supus suveranul lor nu i-au descurajat pe bulgari care au continuat rezistenţa. Sub ţarul Samuil (977-1014), bulgarii reuşesc să-l învingă pe Vasile al II-lea din dinastia macedoneană. Nepot al împăratului Constantin VII Porfirogenetul, bazileul Vasile se arata determinat să refacă imperiul bizantin. Urzelile şi promisiunile împăratului l-au determinat pe Vladimir să se creştineze, împreună cu întreg poporul său, conducătorul bizantin oferindu-i de soţie pe sora sa Ana – o veritabilă încuscrire politico-ideologică. De atunci Rusia (Kieveana) dobândeşte o identitate creştină, întărită de punerea bisericii ruse sub ascultarea Patriarhiei de la Constantinopol. Vasile al II-lea îi oferă sprijin şi ducelui Athum, succesorul voievodului Glad din Banat. După eşecul din anul 986 când atacul asupra Sofiei a fost respins, Vasile al II-lea nu încetează presiunea militară. În 1014 îi învinge definitiv pe bulgari. După luptă, împăratul ordonă să li se scoată ochii celor 14.000 de prizonieri de război, lăsând un singur ochi câte unui bulgar din o sută, chiorii urmând să-I conducă pe cei rămaşi în viaţă, înapoi, la ţarul Samuil. Acesta, copleşit de înfrângere şi de atrocităţile comise de soldaţii bizantini, face un atac de cord care îi este fatal. De atunci, suveranul bizantin a rămas în istorie sub numele de Vasile al II-lea Bulgaroctonul (“Ucigaşul de bulgari”). Ne interesează Vasile Bulgaroctonul şi pentru alte măsuri pe care le-a luat. Astfel, când a ordonat să fie reînfiinţată Arhiepiscopia de Ohrid, fosta “Justiniana Prima”, edictul imperial a dispus ca acest centru ortodox să cuprindă “… şi toţi vlahii din Bulgaria”. Până în 1018, cetăţile bulgăreşti se preau, rând pe rând, încetând rezistenţa. Primul Imperiu/Ţarat Bulgar îşi încetează existenţa.

Imperiul bizantin îi pacifică pe bulgarii care, pentru mai bine de 150 de ani, nu încetaseră să lupte.

În acest răstimp, cele câteva răscoale izbucnite nu au ameninţat Bizanţul, dar ne interesează pentru a-i cunoaşte pe vlahi, neo-romanii din Bulgaria. Prima răscoală, din 1040 a fost condusă de Petrus Deleanus, al cărui nume e consemnat fie Petre Deleanu, fie Dolian (u). Cronica lui Kedrenos precizează că era fiul lui Romanus. Urmează în 1066 revolta lui Niculitzas (Niculita?) din Tesalia, posibil, conducătorul cetăţii Larissa. Participă şi vlahii şi bulgării. Deşi cuceresc câteva cetăţi, revolta eşuează, Niculita fiind arestat. (Va fi eliberat din captivitate în 1068 de către noul împărat Roman al IV-lea Diogenes). Nici răscoala din 1073 condusă de Constantin Bodiu nu aduce schimbări politice. Astfel, mişcările de contestare a autorităţii bizantine se remarca printr-o colaborare a etniilor de “bulgaroi” sau de “romaioi”, dar şi a altor populaţii balcanice, în condiţiile afirmării prezenţei istorice a vlahilor (aromâni).

Răscoala condusă de fraţii Petru şi Ioan Asan – revoltă începută împotriva înăspririi obligaţiilor fiscale introduse de Isaac al II-lea Anghelos – avea să producă consecinţe importante, afectând viaţă imperiului; în final, a făcut posibilă apariţia „Țaratului Româno-bulgar”. Cei doi fraţi încearcă mai întâi să prezinte curţii imperiale doleanţele neamului lor. Creşterea exagerată a fiscalităţii pentru vite şi oi îi afecta direct pe ciobanii valahi., aşa că petiţionarii solicită o reducere. În plus vor solicita împăratului să le recunoască o toparhie unde să-şi organizeze existenţa autonomă. La curtea imperială cei doi valahi sunt priviţi dispreţuitor, iar unul dintre ei a fost pălmuit. Încercarea de a dialoga a luat sfârşit fără niciun rezultat, delegaţii plecând cu sentimentul umilinţei. Reveniţi la Veliko Tarnovo, conducătorii comunităţii îl invocă pe Sfântul Dumitrie, mucenicul lui Hristos, reuşind să-şi determine consângenii să îmbrăţişeze scenariul războiului.

Revolta fratilor Petru si Asan

Recunoscuţi ca militari viteji, vlahii se bucură de sprijinul bulgărilor, împrejurare care a imprimat un caracter multinaţional al războiului declanşat împotriva forţelor bizantine. În 1185 popoarele Balcanilor se ridică la luptă. Cel mai mare dintre fraţi, Petru (sau Kalopetru) se proclamă împărat, îşi pune corona pe cap şi poartă pantofi roşii (însemnele puterii). Urmează trei campanii militare, fără ca împăratul bizantin Isaac Anghelos să-i poată înfrânge pe valahi şi aliaţii lor. În 1188 imperialii o iau prizonieră pe soţia unuia dintre Asănești, pe care o vor elibera la schimb, odată cu predarea lui Ioniţă, cel de-al treilea frate; foarte curând, acesta izbuteşte să fugă. Cronicarul Nicetas Choniates (1155-1217) precizează că nici măcar contraofensivele victorioase ale bizantinilor nu au înfrânt noul imperiu. În 1190 Ţaratul Vlaho-Bulgar obţine independenţa, încetând să mai plătească tribut imperiului. Din punct de vedere teritorial, împăratul Petru avea autoritate în Bulgaria şi părţi din Serbia, Albania şi Macedonia. La un moment dat, Petru şi Ioan Asan trec Dunărea, de unde în urma înţelegerilor cu muntenii se întorc în sud în capul unei oştiri valaho-cumane care va întări forţa militară a răsculaţilor din Balcani. Asăneștii îşi stabilesc capitala la Tarnovgrad (Veliko Tarnovo), oraşul dobândind, în scurt timp, renumele de „A treia Romă” sau  „Al doilea Constantinopol”. Pe malurile râului Iantra, cetatea adăpostea 21 de biserici, reşedinţa conducătorilor, iar în vârful muntelui se înaltă impresionantul palat patriarhal. Tarnovgrad va fi recunoscut ca unul dintre marile centre culturale ale Bulgariei medievale.

Petru a fost asasinat în 1196, iar câţiva ani mai târziu şi Ioan sfârşeşte ca urmare a unui complot. Dinastia valahă a Asăneștilor continuă cu domnia lui Ioniţă Asan “Caloianul” (În Muntenia, un ritual cântat, aducător de ploaie purta numele de “Caloianul “şi s-a menţinut până în ultimele 6 -7 decenii, cam până la colectivizarea satului românesc.) Ioniţă este de fapt un diminutiv pentru Ioan, iar Caloian a fost tradus din greceşte ca “Ioan cel Frumos” sau “Ioan cel Bun”. În ceea ce-i priveşte pe bizantini, aceştia, din motive uşor de înţeles au preferat să-l numească “Câinele Ioan”. În timpul conducerii sale (1196 – 1207) Ioniţă Caloian a păstrat aceeaşi atitudine, intransigentă, hotărâtă şi agresivă în raport cu Imperiul Bizantin. A încercat să treacă la catolicism – sau, poate, tentativa a reprezentat doar o stratagemă nesinceră de a-şi atinge ţelurile – intrând în corespondenţa cu papa Inocenţiu al II-lea. A intervenit în Serbia, luptând împotriva regelui Emeric al Ungariei pentru a reinstala pe tronul Serbiei, pe Ştefan Nemanjic, protejatul sau. În 1201 a cucerit Konstanteia în Tracia, a preluat Varna de la bizantini.În 1202 ocupa cea mai mare parte a Macedoniei. După constituirea în 1204 a Imperiului Latin al Constantinopolului a încercat o apropiere de cruciaţi, dar a fost refuzat, sfârşind prin a lupta împotriva lor.Cu această ocazie a cucerit Plovdivul. (O fiică a sa, Maria de Bulgaria s-a căsătorit cu Henric I de Hainaut, al doilea împărat al Imperiului Latin de Constantinopol împăratul latin, ajungând prin căsătorie împărăteasa imperiului). În războaie s-a bazat pe luptători valahi, bulgari şi cumani. (De altfel, a fost căsătorit cu o prinţesă cumană numită Ana). Moare asasinat în anul 1207.

După moartea Caloianului, pe tron se urcă cumanul Boril (1207-1218) iar Asăneștii nu revin decât după încetarea domniei lui, odată cu alegerea noului împărat Ioan Asan al II-lea (1218-1241). Îi urmează, în ordine cronologică: Caliman I Asan (1241- 1246), Mihail al II-lea Asan (1246 – 1256) – fratele vitreg al lui Caliman, Caliman al II-lea Asan (1256-1257), Mito Asan (1257-1258) care, probabil a luat numele Asan prin căsătoria cu fiica lui Ioan Asan al II-lea. Ultimul împărat este fiul lui Mito care domneşte sub numele Ioan Asan al III-lea (1270-1280). Către sfârşitul sec. al 13 dinastia Asăneştilor se stinge, lăsând amintiri istorice măreţe, dar şi îndoieli ce urmează să fie lămurite. De-aci încolo dinasticii se bulgarizează.

Istoriografia bulgară respinge ipoteza originii vlaho-romane a Asăneștilor, considerând că nu le putem atribui altă identitate decât bulgaro-cumană, concluzionând că structura imperială pe care aceştia au condus-o de la Târnovo nu este decât „Cel de-al II-lea Ţarat Bulgar”, adică o realizare istorică exclusivă a bulgarilor. Istoricii români au caracterizat însă, consecvent, Ţaratul româno-bulgar ca primul (şi singurul) imperiu întemeiat vreodată de către români. Nu se poate nega însă participarea vlahilor la evenimentele începute în 1185 cu o răzmeriţă anitibizantină. La fel, nu se poate tăgădui participarea bulgarilor. Un popor “asănesc” nu a existat, o astfel de sinteză nu s-a putut întrupa în mai puţin de două secole. Caracterul multietnic al mişcării apare în sursele istorice. Noul imperiu, apare în linii generale ca un stat vlaho-bulgaro-cuman. De altfel, întemeietorii Petru şi Asan şi-au mobilizat luptătorii susţinând: “Dumnezeul bulgarilor şi al valahilor a binevoit această libertate şi a încuviinţat scuturarea jugului celui de mult…”.

Nicetas Choniates, martor al evenimentelor, dar şi alte surse bizantine sau latine recunosc rolul elementului vlah/românesc: revolta a fost începută de vlahi (blachi); Petru şi Asan aparţineau de neamul vlahilor; când vine vorba de bulgari îi menţionează pe numele lor, prezentând distinct cele două popare neînrudite care convieţuiau în acelaşi teritoriu; Petru e numit “împărat al valahilor şi a celei mai mari părţi a bulgarilor “(“Blacorum et maxime partis Bulgarorum domines”); Petru este imperator al vlahilor şi cumanilor; arhiepiscopul de Tarnovo se consideră: “Bulgariae et Blaciae Primus”.

Papa Inocenţiu al III-lea îi scrie în 1204 lui Ioniţă Caloian ca unui „rege al bulgarilor şi vlahilor” (Bulgarorum et Blacorum res “; Ioniţă însuşi se intitula “Imperator omnium Bulgarorum et Blacorum”. Nu e plauzibil ca toţi aceşti contemporani ai războaielor se se înşele în privinţa deosebirilor dintre vlahi şi bulgari, mai ales că unii dintre cronicari se refereau deseori la alte popoare, ca pecinegi, greci, cumani pe care îi desemnau şi îi distingeau corect. Spre exemplu, una din listele robilor vânduţi după căderea în prizonierat menţionă un număr de robi: “din neamul vlahilor de la Târnova”. Rabinul Benjamin de Tudela din Navarra, călător la sudul Dunării (1150), în Grecia şi Constantinopol nu vedea nicio diferenţă între valahii din nordul Dunării şi sudul Dunării.

De interes:

Papa Inocențiu al III-lea către Ioniță Asan Caloian (Decembrie, 1199) …recunoscut cu descendență latină

Prima jumătate a sec. al XIV-lea găseşte sudul şi nordul dunărean ocupate cu războaie. Statele formate în acest spaţiu – România, Bulgaria, Serbia, Ungaria (care avea o uniune personală cu regatul Croaţiei) căuta să-şi apere hotarele sau să le extindă în defavoarea vecinilor. O istorie complicată, cu alianţe repede schimbate, în funcţie şi de campanile militare în desfăşurare, dar şi cu prietenii la fel de schimbătoare. Ţaratul bulgar, care depăşise frontierele Bulgariei contemporane atacă Serbia de Vest. Şerbia, la rândul său era preocupată de Macedonia.

Basarab I

Basarab I, Întemeietorul Ţării Româneşti (n.1270-m.1352) îl ajută pe ţarul bulgar Mihai Sisman în lupta cu Imperiul Bizantin din 1323. Cronica nu menţionează numele voievodului muntean, dar precizează faptul că o însemnată oaste de “ungro-vlahi” participă la lupte. În 1310, Basarab era deja voievodul Ungro-Vlahiei, adică Vlahia de lângă Ungaria; indicaţie geografică necesară pentru a o distinge de Vlahiile balcanice. Îi mai acordă sprijin şi în 1330 la Verbudjd (azi oraşul Kinstendil, Bulgaria) pentru a respinge atacul sârbilor conduşi de Ştefan Uros al III-lea. Câştigă sârbii, iar Mihai Sisman, rănit în bătălie va înceta din viaţă.

Basarab I se încuscreşte cu ţarul Sisman, cândva înainte de 1322, căsătorind pe fiica sa Teodora cu Ioan (Ivan) Alexandru, nepotul ţarului. Începe destinul fabulous al prinţesei Teodora a Valahiei care ajunge ţarina a Bulgariei, mama ţarului bulgar Ioan (Ivan) Stratimir şi care pleacă la Domnul, după intrarea la mănăstire, cu numele monahal Maica Teodora. Prinţesa valahă a fost canonizată de biserica ortodoxă bulgară că Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab, cu ziua de prăznuire 28 octombrie. Nu face parte din sinaxarul bisericii ortodoxe române, deşi au existat mai multe propuneri de a fi trecută în calendarul românesc. Ierarhi contemporani, între care fostul mitropolit al Olteniei, I.P.S. Nestor Vornicescu, membru de onoare al Academiei Române au sprijinit propunerea canonizării sale şi la noi. Preotul Stănciulescu – Barda, care îi dedică un studiu hagiographic o vedea ca pe “o altă Ana lui Manole, pe care nu soţul, ci tatăl ei o zideşte la temelia statului român “. Într-adevăr, Basarab a pus temelia Ţării Româneşti, iar fiul său Nicolae Alexandru- fratele Teodorei – îi succede la tron. Prin alianţă matrimonială cu dinastia bulgară, Basarab îşi asigură liniştea la sud de Dunăre, iar după înfrângerea la Posada a regelui Carol Robert de Anjou obţine emanciparea ţării sale de sub tutela coroanei maghiare. O ipoteză de lucru (ce urmează a fi confirmată de noi cercetări) afirma că Roxandra, sora viitoarei “tărâţe” ar fi fost căsătorită în sud-vest, cu prinţul sârb Ştefan Deceanski. Pericolele care puteau veni din partea puterilor timpului nu s-au materializat. Rusia trăia consecinţele invaziei mongole după bătălia de pe râul Kalga (1223), fără a prezenta atunci o ameninţare. Polonia era departe, izolată prin tamponul pe care îl constituia Moldova medievală. În campania din 1343-1345, Basarab a ocupat teritoriile de la nordul Dunării, în ceea ce a fost prima Basarabie obţinând astfel controlul pentru o vreme a coridoarelor de invazie. Cum putem privi deciziile voievodului muntean altfel decât ca o strălucitoare intuiţie geopolitică care a asigurat dăinuirea Ţării Româneşti. Un document menţionează cum un tânăr nobil cuman i-ar fi spus unui nobil maghiar că regii lui nu se ridică nici până la glezna lui Basarab…

De interes:

Video: Eveniment închinat destinului fabulos al CUVIOASEI TEOFANA BASARAB, prinţesa valahă ajunsă ţarină la sud de Dunăre, în Bulgaria

Domniţa Teodora se naşte la Curtea de Argeş (n.? – m. 1352) din căsătoria lui Basarab I cu doamna Margareta. Creşte în capitala Ţării Româneşti, fiind educată aici potrivit statului ei princiar, învăţătura care îi va permite să-şi îndeplinească datoriile de suverană a bulgărilor. Este alături de soţul ei în timpul campaniilor militare din Tracia de Nord, contra Imperiului bizantin, împotriva Serbiei şi, mai târziu, împotriva Imperiului Otoman care-şi croia drumul în Peninsulă Balcanică. Nu cunoaştem data căsătoriei cu Ioan (Ivan) Alexandru (ţar al Bulgariei între 1331 – 1371). Acesta era fiul lui Stratimir de Kran, despotul Vidinului şi a Petritei, sora lui Mihai Asan al III-lea al Bulgariei. El însuşi a condus ca despot (guvernator autonom al unui ţinut din Imperiul Bizantin), având reşedinţa la Loveci (fosta aşezare tracă Melta, româneşte Lovcea). Prinţesa Teodora sprijinit la Loveci o adevărată şcoală culturală unde se traduc şi se copiază manuscrise creştine de la Muntele Athos sau literatură creştină bizantină. Traducerea bulgară a “Cronicii lui Manases (“Manasievata Letepis” 1333-1345) se afla acum în Biblioteca Vaticanului; Tetraevanghelia lui Ioan Alexandru (1355-1356) se păstrează la Londra, în fondurile British Library; Psaltirea Tomic (1360) este la Moscova; singura, Psaltirea de la Sofia (1337) a rămas în Bulgaria. Cuplul Teodora şi Ioan Alexandru au împreună patru copii: Mihai Asen al IV (Asan pe bulgăreşte)), Ioan (Ivan) Stratimir, Ivan Asen al IV-lea şi o fată cu numele Vasilisa (Tamara?). Aceşti nepoţi de fiică ai voievodului Basarab vor fi, la rândul lor, conducători: Mihai Asen al IV-lea va fi asociat la domnie între 1332-1354, Asan al IV-lea, asociat la domnie 1337-1349, iar Ioan Stratimir va conduce Ţaratul de Vest cu capitala la Vidin, între 1356 – 1397.

Povestea cu zâne a prinţesei valahe ia sfârşit repede, dar dobândeşte trăsăturile şi intriga unui film istoric, produs la Hollywood. Iată faptele: Ivan Alexandru preferă o evreică tânără, cu numele de Sara (ţarina între 1349-1371). Familia Sarei aparţinea prosperei colonii evreieşti din Târnovo; la finele sec. al XII-lea controlau comerţul Bulgariei cu Veneţia). Din porunca ţarului, evreica a fost botezată cu numele primei soţii, respectiv Teodora. Prin acest vicleşug, supuşii suveranului erau induşi în eroare cu privire la schimbarea intempestivă a soţiilor, menţinând impresia că “țarina” lor continuă să fie aceiaşi Teodora a Valahiei, pe care ei o respectau şi o iubeau, considerând-o “plină de virtuţi”. Din căsătoria cu Sara se naşte Ivan Sisman al III-lea, numit ulterior conducător al Târâtului de Est cu capitala la Tarnovo. (Ocupat de turci în 1393). Adevărata ţarină Teodora (Basarab) trăieşte o dramă personală: Ivan Alexandru o îndepărtează de la curte în 1345, retrăgându-se într-o mănăstire la cererea ţarului sau, poate, din propria convingere. După ce copilul ei, Ivan Stratimir ajunge conducătorul Ţaratului de Vest, maica Teofana, de-acum călugăriţă, se alătură acestuia. Singurele mănăstiri care funcţionau în împrejurimile Vidinului şi unde monahia Teofana s-ar fi putut retrage erau Mânăstirea Izvorski (fondată în sec. XII) şi Mânăstirea rupestră Albotina (care exista în timpul lui Stratimir). Românii din Bulgaria se adună încă la Albotina a doua zi după Învierea Mântuitorului. Tradiţia orală a locurilor a reţinut că acolo a vieţuit Teofana, această biserică în piatră fiind… “Mănăstirea Teofanei”. (Toponimul Albota, Albotina e întâlnit şi pe teritoriul de la nord de Dunăre în Muntenia).

Din unele surse rezultă că Sfânta Cuvioasa Teofana a fost canonizată încă din 1371 de către mitropolitul Ioasaf de Vidin, ierarh care ţinea de Patriarhia Constantinopolului, în urma unei schisme cu Patriarhia de Târnovo. Moaştele cuvioasei au fost aşezate în catedrala din Vidin unde au rămas până la căderea oraşului în mâinile otomanilor. În anul 1520, Suleiman Magnificul a dispus mutarea moaştelor la Ţarigrad – alături de racla Sfintei Paraschiva – dar, după un popas la Belgrad li se pierde urma.

Teodora de Valahia, ţarina Bulgariei, monahia Teofana, toate rolurile jucate în viaţă de fiica voievodului Basarab se împreună în recunoaşterea cea mai înaltă: aceea a celui dintâi monah român cunoscut cu certitudine., chiar dacă doar biserica bulgară i-a recunoscut sfinţenia. De altfel – dar aceasta e o altă temă – biserica ortodoxă romană recunoaşte o serie de alţi sfinţi – daco-romani sau români – care au fost martiri în Bulgaria, la sud de Dunăre, cu toate că tomosul de canonizare al Sfintei Teofana întârzie…

Ioan (Ivan) Stratimir, nepotul de fiică a lui Basarab conduce Ţaratul bulgar de Vest între 1356-1395. Se căsătoreşte cu Ana de Valahia, fiica lui Nicolae Alexandru al Ţării Româneşti, fratele mamei sale. Căsătoria între verişori, din motive politice era comună în alianţele matrimoniale şi cel mai adesea nu purta un impediment legal şi nici un tabu moral, ca în zilele noastre; era de fapt o cutumă acceptată în estul, ca şi în vestul Europei. Ana continuă şcoala medio-bulgară de la Vidin, probabil sub îndrumarea soacrei sale. În această perioadă se întocmeşte la Vidin un “Florilegiu” (sinaxar) cu vieţile femeilor sfinte (azi la Biblioteca Universităţii din Graz). Ioan şi Ana îl au ca fiu pe Constantin al II-lea (m.1422) care îşi întinde stăpânirea la vest de râul Timoc, sprijinit de Mircea cel Bătrân, el însuşi nepot al domnului Nicolae Alexandru. Stratimir se confruntă cu ungurii conduşi de Ludovic I Angevinul (fiul lui Carol Robert de Anjou, învinsul de la Posada). Ţaratul de la Vidin a fost ocupat de cruciaţii maghiari (1395) regiunea fiind anexată la regatul unguresc ca “Banatul Bulgariei”. Stratimir şi Ana rămân în Croaţia timp de 4 ani ca ostatici ai maghiarilor. Intervine în ajutorul lor Vladislav I (Vlaicu Vodă), fratele Anei, dar şi văr şi cumnat cu Stratimir care îi readuce pe tronul domnesc de la Vidin. În 1396 se consumă ultimul act al “dinastiei Basarab”, aripa sud-dunăreană… Armata ţarului a fost învinsă de trupele turceşti. Stratimir şi Ana dispar din naraţiunile cronicarilor. Lunga noapte otomană coboară asupra întregii Bulgării. În Munţii Rodopi, o parte din populaţie e islamizată. Astăzi sunt cunoscuţi drept “pomaci” (bulgari musulmani), vorbitori a unui dialect bulgar pe care turcii îl numesc încă “limba pomaca”. În cazul altor populaţii din Balcani se aplicau metode diferite. Ioan D. Caragiani menţionează un episod foarte interesant din timpul ocupaţiei otomane. În volumul “Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică” (scris în 1891, publicat abia în 1929) Caragiani povesteşte cum un mare vizir, căzut în dizgraţie s-a temut să nu fie scurtat de cap de către sultan, aşa că se refugiază într-o comunitate de aromâni/vlahi din zona montană. Când vine potera, vlahii îl ascund într-o claie de lână, declarând că nici măcar nu l-au văzut; un act de un curaj nesăbuit. Cum se mai întâmplă în viaţa reală, zarurile cad, câteodată şi altfel: luminatul sultan îşi schimbă poziţia, rechemând “proscrisul” la Înalta Poartă. Reinstalat la conducere, mare vizir a fost recunoscător aromânilor, aşa că, pentru a le mulţumi, îi întreabă cum poate să-i răsplătească. Ei bine, aceştia, au cerut “necerutul”. Vlahii pretind înlesniri de comerţ şi repartizarea de păşuni montane pentru păstorit, dar au mai impus că “ori de câte ori o autoritate musulmană ar fi intrat în localitatea lor, la plecare să-şi despotcovească caii, să scuture potcoavele să le cureţe şi doar după aceea să le pună la loc, astfel încât nici măcar un fir din pământul lor să nu fie înstrăinat”. Poate că povestea lui Ioan Caragiani să explice, cel mai convingător, rezilienţa românilor din Balcani, ataşamentul pentru ţinuturile pe care le-au locuit.

Pentru aproape cinci veacuri de dominaţie musulmană, Bulgaria va fi depopulată, populaţia alegând să emigreze, mulţi îndreptându-se spre nord în Muntenia creştină. Numai în 1445, domnitorul Ţării Româneşti Vlad Dracu accepta 12.000 de bulgari, colonizaţi cu toţii în satele din apropierea Dunării. Biserica bulgară trece sub Patriarhia ecumenică de la Constantinopol, deşi arhiepiscopia autonomă de la Ohrid avea să supravieţuiască.

O trecere în revistă a relaţiilor româno-bulgare de-a lungul secolelor a fost elaborată de către P.P.Panaitescu şi publicată în 1944, patru ani după semnarea Tratatului de la Craiova prin care România restituia Bulgariei regiunea Cadrilaterului sau Dobrogea de Sud.

Limba bulgară de azi a suferit influenţa limbii române atât în structura gramaticală, cât şi în fondul de cuvinte. Bulgara e singura dintre limbile slave care are articolul hotărât la sfârşitul cuvântului. Influenţa slavei în lb. Romană înseamnă, în primul rând, limba slavo-bulgară. Istoricul P.P.Panaitescu, referindu-se la îndelungatele legături dintre români, slavi şi bulgari vorbeşte despre o comunitate de muncă. Limba bulgarilor a creat condiţiile de colaborare între romani şi slavii ortodocşi sud-dunareni şi prin preluarea “liturghiei slave” de către români, ceea ce a însemnat adoptarea limbii vechi bulgăre, vorbită în sec. al IX-lea. Datorită dinamicii politico-militare, cele două etnii au luptat, că aliaţi, împotriva oricărui pretendent ameninţător, inclusiv împotriva maghiarilor, grecilor sau sârbilor. După elenizarea Imperiului Bizantin, grecii au găsit în biserica instrumentul de elenizare deopotrivă a valahilor din Pind, a bulgarilor, a sârbilor sau a românilor, împrejurare care a favorizat o coalizare a celor vizaţi.

Pomelnicul “sinodic” de la Târnovo al ţarului Boril înregistrează şi domni creştini de peste Dunăre sau din Moldova. Vlad Ţepeş (1456-1462) a avut câteva incursiuni în sud. Neagoe Basarab (1512-1521) – însurat cu o prinţesă din Serbia susţine cu donaţii biserica ortodoxă din Peninsula Balcanică. Mihai Viteazul a intervenit dincolo de Dunăre, iar mulţi bulgari au ales să lupte în trupele sale. Personalitatea domnului român apare evocată în mai multe balade bulgăreşti care-l numesc “Craiul de la Răsărit”. Dionisie Rally Paleolog, mitropolitul de Târnovo a fost numit de Mihai în fruntea sinodului de la Iaşi, după unirea din 1600. La Vidin, Matei Basarab ctitoreşte două biserici: „Sfânta Paraschiva” (1652) şi “Sfântul Pantelimon” (1633). Voievozii munteni şi moldoveni şi-au manifestat solidaritatea ortodoxă nu numai prin bani, dar şi prin obiecte de cult sau cărţi religioase pe care le-au donat generos; unii au săpat fântâni pentru nevoile populaţiei creştine. Negustorii din Gabrovo au primit privilegii de comerţ la nordul fluviului. În sec. al XVIII-lea continuă migrarea, coloniştii bulgari stabilindu-se în Basarabia (regiunea Bolgrad) şi Muntenia (mai ales pe moşiile Mitropoliei din Bucureşti). Moaştele sfântului bulgar Dimitrie au fost aduse în Tara Românească, sfântul fiind recunoscut până acum, în ziua de astăzi, drept ocrotitor al oraşului Bucureşti.

În anul 1762, apare lucrarea “Istoria slavo-bulgară scrisă de Paisie de la Mănăstirea Hilandar cu care începe renaşterea naţională a bulgarilor, pregătindu-se împlinirea visului de independenţă a poporului. În sec. al XVIII-lea, mândria redeşteptată a bulgarilor a devenit factorul determinant în lupta de eliberare de sub puterea otomană. Personalităţile culturale ale vecinilor de la sud s-au bucurat de susţinerea românilor care, deşi nu erau încă independenţi, aveau o autonomie condiţională. Călugărul Paisie îi evoca în istoria sa cu multă simpatie pe ortodocşi români. Continuatorul sau, Sofronie de la Vrata traduce din ruseşte, la sfârşitul sec. al XVIII-lea “Sistema religiei mahomedane”, opera principelui Cantemir. Sofronie, venit în Tara Românească în 1803 îşi publică predicile la Râmnicu Vâlcea. Ierarhul bulgar îl hirotoneşte pe Sfântul Calinic de la Cernica. Pentru bulgari, Sofronie de la Vrata (mort în 1813 la Bucureşti) rămâne unul dintre marii apostoli ai renaşterii culturale bulgăre.
După Pacea de la Adrianopol (1829) turcii restituie Brăila principatului muntean. Potrivit lui P.P.Panaitescu, Brăila a fost “leagănul libertăţii bulgăre; aici s-au născut primele planuri de libertate naţională…, aici s-au tipărit primele cărţi, reviste politice şi ştiinţifice, precum şi primele ziare bulgăre…” Toate publicaţiile ajung în Bulgaria unde era nevoie de ele.

În 1842, sub domnia lui Alexandru Ghica, comandantul bulgar Gheorghe Makedon, viitorul conducător al mişcării bulgare şi cetele lui au fost dezarmate. Vodă îi sprijinea pe bulgari, dar nu putea să susţină făţiş o răscoală în Balcani, pornită de pe teritoriul ţării. Makedon şi liderul Rakovski, altul decât militantul bolşevic asociat cu Stalin mai târziu, au fost condamnaţi la moarte, dar sentinţa nu a fost executată, cei doi fiind predaţi Greciei şi eliberaţi. Rakovski revine în Bucureşti în 1856, unde se săvârşeşte din viaţă în 1867.

În 1824 doctorul Petre Berovici scoate la Braşov primul abecedar al limbii bulgăre, dar şi primul manual de geografie bulgăresc. La Bucureşti se publică ziarul săptămânal “Badastnost” (Viitorul) în bulgară şi romană. Tot pe pământ românesc, la Bucureşti se fondează o societate pentru înfiinţarea şcolilor bulgăre. Dobri Pop Voinikov, profesor la şcoala bulgară din Brăila – unul dintre primii dramaturgi ai Bulgariei – scrie două piese patriotice, care se şi joacă, în premieră, de elevii şcolii. Actorul şi regizorul român Matei Millo l-a sfătuit în legătură cu piesele la care scria, ori de câte ori dramaturgul l-a solicitat. Opera sa “Raina domniţa” se joacă şi la Bucureşti, în prezenţa regelui Carol I. Kogălniceanu dă un statut în favoarea bulgarilor din Basarabia sudică, act normativ ce se va publica în ambele limbi.

În 1848, C.A.Rosetti, împreună cu Ivan Kassabov înfiinţează la Bucureşti Comitetul Bulgaro-Roman, vorbind de “fiii acestor două popoare, prietene şi înfrăţite de veacuri în nevoile lor”. Mai apar la Bucureşti: primul calendar bulgăresc (“Albina bulgărească”) în 1840; săptămânalul „Svoboda” (Libertatea) în 1869; ziarul „Nezavisimost” (Independenţa) în 1872;, revistă culturală “Znanie “(Ştiinţă) în 1874. La Brăila, expatriaţii bulgari publică „Balgarska Pcela” în 1863. În 1877 apare la Bucureşti cotidianul „Sekidevni Novinar”(Informatorul zilnic) condus de P. Bobokov. Hristo Botev, erou naţional şi poet clasic bulgar a locuit la Bucureşti şi a colaborat la ziarul „Svoboda”; la fel Vasil Levski, revoluţionar, liderul insurgenţilor bulgari. Practic, Bucureştiul a fost pentru o lungă perioadă centrul de azil, un cămin provizoriu desigur, dar cu adevărat prietenos al celor care au simpatizat sau au condus lupta de eliberare naţională. Între 1863 şi 1877, când se produce eliberarea patriei bulgare au apărut pe pământ românesc în total 51 de periodice în lb. Bulgară. Trebuie amintit că în prezent funcţionează liceul teoretic bulgar “Hristo Botev”. Dacă ne raportăm la politica restrictivă a autorităţilor bulgare de-a lungul timpului, precedentele pe care le-am menţionat pot să constituie un argument solid, suficient de convingător pentru a solicita şi obţine o relaxare a discriminării culturale împotriva etnicilor români din Bulgaria.

După victoria armatelor ruseşti şi româneşti, sprijinite de patrioţii bulgari împotriva Imperiului Otoman, Parlamentul României declară la 10 mai 1877 independenţa ţării. Bulgăria, la rândul ei, îşi dobândeşte libertatea visată de secole: prin Pacea de la San Stefano, localitate la 11 km. vest de Istanbul (3 martie 1878) se conturează formarea unui principat autonom (deşi mai plătea încă tribut Sublimei Porţi). Noul principat cuprindea: câmpia dintre Dunăre şi Munţii Balcani, regiunile Sofia (Tracia de nord şi parţial, Tracia de est) şi aproape întreaga Macedonie. După numai trei luni (iunie-iulie 1878), Tratatul de la Berlin reduce simţitor teritoriul principatului bulgar. Se constituie provincia autonomă Rumelia Orientală în cadrul Imperiului Otoman cu capital la Plovdiv. Noua provincie se întindea între Munţii Balcani şi Munţii Rodopi, cu Tracia de nord (regiunea Stranja).În urma revoluţiei de la Plovdiv, în 1885, provincia a fost anexată de Bulgaria. (La Berlin, României i se recunoaşte independenţa, dar pierde în favoarea Rusiei cele trei “judeţe dunărene”: Cahul, Bolgrad şi Ismail. Primeşte Dobrogea de nord (şi ieşirea la mare) împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor). După ce Bulgaria a fost recunoscută ca principat autonom, sub suzeranitate otomană, Alexandru de Battenberg ajunge – la propunerea Rusie – prinţul (cneaz) al Bulgariei. Domneşte între 1878-1886.
Ca în acelaşi perioadă începe să circule în Europa vestică mitul negativ al Balcanilor, “butoiul de pulbere al Europei”, cu popoare “barbare”, generatoare de conflicte care ameninţă “liniştea” Apusului. (De atunci şi până astăzi ne reproşăm singuri că am fi “balcanici” şi, ca atare, străini de obiceiurile “occidentale” ale Europei). Alexandru, prinţul Bulgariei a fost forţat să abdice, pentru o vreme se retrage în România. Ştefan Nikolev Stambulov (n. 1854- m.1895, asasinat la Sofia) conduce regenţa, fiind şi prim ministru.

Stambulov este considerat fondatorul Bulgariei moderne, un “Bismark al Bulgarilor. (În tinereţe a publicat alături de Hristo Botev un volum de poezie intitulat “Cântece şi poeme”). Moştenirea sa politică e remarcabilă, ca şi strădaniile de a păstra independenţa statului. Credea că eliberarea ţării nu a fost decât un pas bine calculat al Rusiei ţariste pentru a obţine protectoratul asupra Bulgariei. (Opinia lui Stambulov ar trebui să ne schimbe percepţia asupra filorusismului practicat în perioada comunistă a ţării, când sub conducerea lui Todor Jivcov Bulgaria se va manifesta ca cel mă docil membru al “lagărului socialist” şi al Tratatului de la Varşovia. Poate că această evaluare geopolitică l-a determinat primul ministru să –I propună principelui Carol I al României să devină şi rege al Bulgariei. Iniţial, Stambulov îi argumentează consulului român la Ruse (cândva “Giurgiu Mare” său Rusciuc) că prietenia seculară şi legăturile reciproce dintre cele două popoare pledează pentru o uniune personală a Bulgariei şi României sub conducerea aceluiaşi Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Acest episod, mai puţin cunoscut nu s-a putut înfăptui datorită, pe de o parte reticenţei suveranului român, care se considera prietenul fostului principe Alexandru, iar, pe de altă parte, datorită relaţiilor reci pe care regatul român le avea le avea cu Rusia, după pierderea celor trei judeţe din Basarabia, Cahul, Bolgrad şi Ismail. Rusia, la rândul ei consideră că o atare uniune personală încălca Tratatul de la Berlin ameninţând cu ruperea relaţiilor diplomatice. Drept urmare Carol I respinge propunerea regenţei bulgăre.

În 1887 a fost ales principe al Bulgariei Ferdinand de Saxa-Coburn-Gotha, de religie catolică, nepotul regelui Leopold I al Belgiei Belgian var primar cu regina Victoria a Marii Britanii. A condus Bulgaria ca prinţ regent (cneaz) între 1887-1908 şi respectiv, ţar între 1908-1918. În anul 1908 Ferdinand I al Bulgariei citeşte într-o biserică istorică din Tarnovo Declaraţia de Independenţă a Bulgariei, declarând ţara regat şi pe sine, rege. Turcia şi alte puteri europene recunosc independenţa ţării. A luat naştere cel de-al treilea Imperiu Bulgar.

Va urma.

Autor MIHAI NICOLAE – Documentare romaniabreakingnews.ro

 




Bulgaria / Consiliul Europei constată „cu regret” că predarea limbii române în Vidin, a fost întreruptă

Consiliul Europei recomandă Bulgariei, într-un raport publicat luni, promovarea învăţământului în limbile minorităţilor prin introducerea acestuia la nivel preşcolar şi secundar, după ce a constatat nu se asigură predarea limbii materne pentru mai multe minorităţi, între care şi cea română, transmite Agerpres, citat de romaniabreakingnews.ro

Potrivit sursei citate, în cea de-a patra Opinie referitoare la Bulgaria, publicată luni, Comitetul Consultativ privind Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale al Consiliului Europei notează ”cu regret” că predarea limbii române în Vidin a fost întreruptă. În prezent, se spune în document, limba română este predată doar ca limbă străină la Liceul Mihai Eminescu din Sofia, care permite studierea intensivă a limbii române şi unde se predau şi alte discipline în această limbă.

Comitetul consultativ salută disponibilitatea studiilor în limba română la Sofia, dar observă că nu este oferită nicio predare în limba română sau a limbii române în sistemul de învăţământ obişnuit în zonele în care vorbitorii de română trăiesc în număr semnificativ, în special în regiunea Vidin. Comitetul consultativ solicită autorităţilor bulgare ca, în cooperare cu vorbitori de limbă română, să facă disponibilă predarea în sau a limbii române în zonele locuite tradiţional de această minoritate. Conform documentului Consiliului Europei, în afară de dreptul de a învăţa propria limbă maternă, în Bulgaria nu există un cadru juridic cuprinzător care să acorde drepturi specifice persoanelor aparţinând minorităţilor, în domeniile cultură, mass-media, utilizarea limbii în contactele cu autorităţile, semnalizare topografică sau participare politică.




Video: Eveniment închinat destinului fabulos al CUVIOASEI TEOFANA BASARAB, prinţesa valahă ajunsă ţarină la sud de Dunăre, în Bulgaria

Actualizare 5 martie 2018

Video:

”După numele ei de Botez, Teodora Basarab a fost darul făcut de Dumnezeu dinastiei Basarabilor și românilor iar după numele ei de monahie, Teofana, a fost descoperirea voii lui Dumnezeu pentru cei din vremea ei dar și pentru cei de azi, atât poporul bulgar cât și cel român.” – preot George Valentin Paraschiv, Biserica Dobroteasa , Bucuresti

*

„Teodora, fiica lui Basarab I a avut, cu adevarat, un destin exceptional.Preotul Al. Stanciulescu-Barda o vedea ” ca pe o alta Ana lui Manole pe care nu sotul, ci tatal o zideste la temelia Tarii romanesti”. Printesa Valahiei e maritata de tatal ei cu despotul de Loveci,nepotul tarului Sisman .Ajunge tarina a  Bulgariei si mai apoi,fiul ei devine suveranul Taratului de Vest de la Vidin . Si-a sprijinit si sotul si fiul, asa cum a incurajat cultura medievala bulgara. Printr-o intorsatura neasteptata a vietii se retrage intr-o manastire, imbratisind viata monahala.A stiut sa foloseasca domnia  altruist, in folosul supusilor pe care i-a iubit. Si-a plins fiul otravit de favorita tarului, e alungata de la curte de propriul sot, isi vede familia destramata.A cunoscut durerea si a raspuns cu deplin devotament.In viata, ca si in calugarie a aratat virtutile sfinteniei. In fata loviturilor sortii a stat neclintita in credinta sa crestina, intocmai ca biblicul Iov din Tinutul Uz. Pentru tot ce a daruit, ca si pentru asceza vietii de monahiei a primit iubirea poporului adoptat, fiind canonizata de biserica bulgara.
      Fara ezitare putem sa-i privim viata ca pe un veritabil model , actual si acum pentru omul contemporan, la fel cum a fost si in urma cu peste sapte veacuri” – Dr. Mihai Nicolae, Presedinte Institutul Fratii Golescu _ Bucuresti
*
„Prin intalnirea dedicata Sf Cuv Teofana Basarab, fiica lui Basarab I, intemeietorul Tarii Romanesti, si tarina Bulgariei, praznuita in Bulgaria in 28 oct, incercam sa o facem cunoscuta cat mai multor romani, ca pe inca o floare aleasa zamislita de neamul romanesc. Cinstita inca de acum peste 700 de ani deopotriva de romani si bulgari, a ramas intr-o smerita asteptare a canonizarii de catre neamul ei romanesc. Asistam cum, din randuiala inalta, la o manifestare crescanda a evlaviei populare in ceea ce o priveste. Bucura-te,  Sf. Cuv. Teofana, care pe altarul credintei te-ai jertfit!” – Georgeta Bidilică Vasilache
*

Evenimentul închinat destinului fabulos al CUVIOASEI TEOFANA, prinţesa valahă ajunsă ţarină la sud de Dunăre, în Bulgaria, a avut loc marţi, 26 februarie 2019, la CLUBUL ŢĂRANULUI.

Știrea inițială / 5 februarie 2019

Cuvioasa Teofana Basarab rămâne un exemplu de lider, iubitor de popor prin cultură ortodoxă și gata să jertfească, să rupă din el pentru stabilitatea țării.

Pe malul sudic al Dunării, aşezările românilor se întind pe toată lungimea străvechiului Istru (Dunărea), între Timoc, Vidin şi până la Silistra. Din vremea tracilor – cu mult înaintea venirii bulgarilor (sec.7d.H.) – strămoşii lor au reprezentat poporul autohton al Văii Dunării. Ştim puţin despre ei, cu toate că, în istorie, aceşti români, s-au aflat permanent în legătură cu rudele lor nord-dunărene.  Apropierea de noi, chiar şi faptul că în prezent cele două ţări aparţin Uniunii Europene nu ne-a învrednicit să-i cunoaştem mai bine… Cât despre istoria lor ştim încă şi mai puţin…

             Iată de ce, două organizații neguvernamentale cu tradiție în abordarea problematicii românilor din jurul României – Institutul Frații Golescu pentru românii din străinătate și Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina  s-au aplecat asupra uneia dintre personalităţile românești medievale trecută în uitarea manualelor de istorie ale neamului românesc: SFÂNTA CUVIOASĂ TEOFANA BASARAB (1310? – 1352).

Despre Teodora se  știe că fost fiica lui Basarab I, întemeietorul Ţării Româneşti, că s-a născută la Curtea de Argeş şi s-a căsătorit printr-o strategic aranjată alianţă matrimonială cu nepotul ţarului bulgar Mihai Sisman. A locuit împreună cu soţul ei Ioan Alexandru la Loveci, iar după ce bătrânul ţar moare, Ioan Alexandru îi urmează în tronul Bulgariei, cu capitala la Tîrnovo. Teodora Basarab (Teodora a Valahiei),  devine ţarina Bulgariei. În anul 1347 ţarul Alexandru o alungă de la curte pentru a se căsători cu Sara, o evreică cu nuri. Teodora se retrage la mănăstire, primind numele monahal: Teofana. Când fiul ei cel mare, Stratimir devine conducătorul ţaratului de vest, monahia Teofana se stabileşte alături de el, la Vidin (posibil, lângă actuala biserică rupestră Albotina). După ce trece la Domnul, biserica bulgară o canonizează (1371?) pe aceea pe care poporul bulgar încă o iubea ca fiind plină de virtuţi. Racla cu moaştele sale este adăpostită în catedrala din Vidin. După cucerirea oraşului de către turci, racla va fi dusă la Belgrad, unde va rămâne până în 1520, când sultanul Soliman Magnificul dispune mutarea moaştelor sale (împreună cu cele ale Sfintei Paraschiva) la Ţarigrad/Istambul. Trebuie menționat că SFÂNTA CUVIOASĂ TEOFANA BASARAB – Nu este trecută în Sinaxarul Bisericii Ortodoxe Române.




Comemorarea Martirilor Români din Balcani – 104 ani de la martirizarea Părintelui Haralambie Balamace de către antarții greci

Un moment comemorativ dedicat Martirilor Români din Balcani va avea loc vineri, 23 martie 2018, ora 13,00, la Biserica „Sfântul Gheorghe Nou” din București, ctitorie a Sântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, ocrotitorul tuturor românilor, lăcaș unde a avut loc și prima slujbă de pomenire a Părintelui Haralambie Balamace, la data de 12 aprilie 1914.  Momentul va cuprinde un parastas și mici alocuțiuni ale invitaților, se arată într-un comunicat al Institutului Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de Pretutindeni, citat de romaniabreakingnews.ro

Potrivit sursei citate, readucerea în memoria colectivă a importanței sacrificiului martirilor români din afara țării, care au suferit pentru păstrarea conștiinței naționale, a spiritualității românești și a limbii române, este una dintre preocupările IEH. În contextul îndeplinirii misiunilor sale, dar și în asentimentul strategiilor guvernamentale și politicilor naționale, Institutul „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni a decis să dedice ziua de 23 martie, anual, comemorării și evocării martirilor români/aromâni din Balcani, care, prin lucrarea și jertfa lor, nu au făcut altceva decât să cultive identitatea și unitatea noastră națională de limbă și credință.

        Evenimentul este organizat de Institutul Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni, instituție aflată în subordinea Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, Societatea de Cultură Macedo- Română și Fundația Națională pentru Românii de Pretutindeni.

         Pe data de 23 martie 1914, Părintele Haralambie Balamace împreună cu alți trei români/aromâni, era martirizat (jupuit de viu și străpuns cu baioneta) la Corcea pentru faptul că slujea lui Hristos în limba română și se lupta pentru identitatea românească. Cei patru fac parte dintr-o serie de circa 1000 de români din Balcani, învățători, profesori, preoți, dar și simplii elevi care au fost uciși în condiții bestiale de către antarții greci pentru că apărau identitatea românească și slujeau comunităților din care făceau parte în limba română/dialectul aromân/dialectul meglenoromân.




Renașterea Națională a Românilor Balcanici și Marea Unire

Marea Unire s-a bucurat de susţinerea tuturor românilor, indiferent de vetrele lor de locuire. Mai mult, speranţele pe care le nutreau fiecare din comunităţile româneşti pentru Tara Mamă, au contribuit la crearea unui puternic sentiment de încredere care a făcut posibilă făurirea Statului Naţional Unitar Român.

Românii balcanici au împărtăşit şi ei aceste aspiraţii, legându-şi propriile năzuinţe de idealul Unirii.
Institutul Fraţii Golescu vă invită la Clubul Ţăranului marţi 20 februarie ora 18:00 pentru a urmări dezbaterea dedicată românilor sud – dunăreni şi a sprijinului pe care l-au acordat Marii Uniri din anul 1918.

 

 




VIDEO: Prima proclamare a unui stat aromânesc în epoca modernă. Eveniment dedicat Centenarului Independenței Pindului la București

Asociațiile Predania și Neamunit au organizat joi, 21 decembrie, ora 14 o manifestare dedicată „Centenarului Independenței Pindului”, desfășurat sub egida Proiectului Avdhela – Biblioteca culturii aromâne, unde au fost lansate siteurile www.armatolii.org.ro și www.independenta-pindului.ro. Manifestarea a fost găzduită în sala de conferințe și expoziții F64 aflată în București, Bd. Unirii nr. 45.

În cadrul evenimentului au susținut scurte comunicări, Emanuil Ineoan, doctor în istorie al Universității Babeș Bolyai, dr. Florin C. Stan, cadru didactic asociat la Facultatea de Istorie și Științe Politice, Universitatea „Ovidius”, Constanța, dr. Radu Baltasiu, Profesor la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti şi Director al Centrului European pentru Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, Profesor Zoe Rădulescu, fiica luptătorului anticomunist Gogu Puiu, și Alina Ioana Dida, medic, strănepoata fostului primar român M. Dida masacrat de greci la Magarova în anul 1906.

Potrivit organizatorilor scopul acestei inițiative este de a scoate din uitare evenimente dramatice petrecute în urmă cu mai bine de o sută de ani și de a puncta un moment ignorat din păcate în lumea românească, anume împlinirea a o sută de ani de când un comitet de aromâni declara la Samarina independența Pindului și Zagoriei.

Video: Centenarul Independenței Pindului 1917-2017, la București (Prima proclamare a unui stat aromânesc)

Extrase din site-ul independenta-pindului.ro
Pind și Zagor
A ţinut şi un congres în ziua de 27 iulie 1917. Au fost trimise delegaţii la Samarina pentru a examina noua stare de lucruri creată prin ocupaţia italiană. La sfârşitul desbaterilor s’a votat în unanimitate o moţiune în care se cerea o viaţă liberă de stat în forma unui canton aromânesc al Pindului sub protecţia Italiei. S’a trimis guvernelor aliate hotărârile congresului, cerându-li-se sprijinul lor la desideratele lor enunţate în acel congres.
Ocupația grecească în Avdela
Faţă de noua ocupaţiune grecească, ce ne ameninţă, şi care a fost iniţiată la Avdela prin acte de abus de putere şi de represalii, populaţia română din Pind, resculată ca un singur om, şi înaintea unor meetiguri impunătoare, a proclamat independenţa sa, sub protecţiunea Italiei.

Eroii de la Pind Armatolii romani

Bătrânul Lala Guli
Nu regret nimic, nici averea părăsită, nici sacrificiile, nimic, nimic, reluă bătrânul lala Guli, după o clipă de reculegere. Noi ăştia bătrâni, rebegiţi aşa cum ne vedeţi, ne-am făcut până la capăt datoria. Am aruncat sămânţa libertăţii pentru ţinuturile noastre. Sper că tineretul va şti să îngrijească ogorul pentru ca odată şi odată să dea rodul pentru care s’au sacrificat atâţia şi atâţia martiri.
Extrase din site-ul www.armatolii.org.ro
Ceata lui Mitre Vlahul
Mitra Vlahul, din regiunea Castoriei, a continuat lupta până în anul 1906, când a fost omorât în satul Dumbeni.

Batrânii satului Gramaticova
La consfătuire s-a luat hotărârea de a incendia satul românesc Gramaticova, dar nu au reuşit. Satul întreg, bărbaţi şi femei, înarmaţi cu arme şi grenade, conduşi de bravul învăţător de limba română, Gheorghe Celea, au făcut zid. Cu un an mai înainte au încercat să incendieze satul Patecina. La fel s-a întâmplat şi aici. Conduşi de Hrista Papanicola, românii, bărbaţi şi femei, au respins pe antarţi.

Intreitul masacru din Avdhela
Vineri cam pe la mijlocul nopţei, o numeroasă bandă de antarți a intrat în comuna Abela ca să prindă şi să măcelărească pe Românii de frunte din acea localitate. Ea n’a reuşit să prindă decât pe celnicul Toli Papa, în etate de 65 de ani, pe fiul său însurat Sterie Papa şi pe ginerile său Costache Puliareu, fiul preotului român Pericle Puliareu. Aceşti trei Români au fost duşi la munte, şi a doua zi au fost asasinaţi şi decapitaţi lângă Samarina.

Ceata românească din Caraferia
Pentru apărarea limbei lor maternă și spre paza comunelor românești din ținutul Caraferia, contra grecilor antarți și altor dușmani ce ar atinge neamul românesc

romaniabreakingnews.ro




Albania exemplu pentru alte state balcanice în recunoașterea minorităţii aromâne, care poate conta pe ajutorul cultural al României

Marți, 24 octombrie, preşedintele Comisiei pentru comunităţile de români din afara graniţelor ţării, deputatul PMP Constantin Codreanu, a primit la Parlament vizita domnilor Enkelejd Collaku, președinte al Asociației Aromânilor din Albania, și Sterjo Naciku, reprezentantul acestei asociații în România.

Deputat Constantin Codreanu

„Le-am transmis tinerilor lideri români că decizia parlamentului Albaniei din 13 octombrie de recunoaștere a minorității naționale aromâne, prin adoptarea legii pentru protecția minorităților naționale, este admirabilă. În acest sens, am susținut la tribuna Camerei Deputaților o declarație politică referitoare la noul statut de minoritate națională ce le permite aromânilor să primească sprijin concret din partea României ca stat înrudit.

Exemplul albanez ar trebui urmat și de alte state restanțiere la acest capitol, inclusiv Grecia și Bulgaria, state membre ale Uniunii Europene, care să recunoască oficial existenţa pe teritoriul lor a minorităţilor naţionale. Aceste state trebuie să respecte drepturile identitar-culturale, lingvistice, religioase şi social-politice de care beneficiază minoritățile naţionale din orice societate autentic democratică, cum ar fi România, un stat exemplu în această speță”, a declarat preşedintele Comisiei pentru comunităţile de români din afara graniţelor ţării.

Deputatul Constantin Codreanu a adăugat: „Am căzut de acord asupra unei vizite oficiale în Albania, pentru a-i putea întâlni în comunitățile locale pe frații aromâni și a cunoaște situația la fața locului, dar și pentru a purta un dialog constructiv cu autoritățile albaneze de care depinde cooperarea noastră în beneficiul minorității aromâne înrudite. Vom pune la punct o listă completă a localităților din Albania în care frații aromâni dețin o pondere de peste 20% pentru a ști unde anume să ne concentrăm efortul de sprijin, dar și pentru a demara o campanie de înfrățire a acestora cu localități din România”.  Deputat Constantin CODREANU




Actualizare video / Întâlnire cu muzica aromânilor de la sud de Dunăre la Clubul Țăranului Român

Actualizare video:

 

9 Oct 2017 @ 21:55
Institutul Frații Golescu pentru românii de pretutindeni și Clubul Țăranului Român au organizat spectacolul „Cântece aromâneşti”. Evenimentul a fost o veritabilă și autentică o întâlnire cu muzica aromânilor de la sud de Dunăre, cu cântece la care nu au renunțat nici după stabilirea lor în România.
Ei sunt descendenții protoromanilor ai Moesiei, romanizaţi sau colonizaţi de romani înaintea primului mileniu. Grupul vocal „Boatea Pindului” (Glasul Pindului), condus de dl. Topa Anastase Vasile, mai stăpâneşte încă acea cântare polifonică definitorie pentru grupul fărşeroţilor, dar se încumetă totodată să abordeze şi cântecele omofonice, armonice. Invitaţii grupului au fost interpreţi bine cunoscuţi în colectivităţile noastre aromâneşti interpretând, la sărbători, o muzică mai recentă, simplificată şi mai accesibilă sensibilităţii muzicale contemporane.
Spectacolul a avut loc la CLUBUL ŢĂRANULUI, din cadrul MUZEULUI ŢĂRANULUI ROMÂN, marti, 17 0ctombrie 2017, ora 18:00.



Eveniment! ISTORIE AROMÂNEASCĂ LA SUD DE DUNĂRE. PRINCIPATUL PINDULUI ȘI ALTE ÎNCERCĂRI…

Institutul Frații Golescu pentru relații cu românii din străinătate în parteneriat cu Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina și Clubul Țăranului Român, vă invită marți 25 octombrie 2016, ora 18:00 la evenimentul:

„ISTORIE AROMÂNEASCĂ LA SUD DE DUNĂRE. PRINCIPATUL PINDULUI ȘI ALTE ÎNCERCĂRI…”

În cadrul evenimentului vor fi abordate subiecte despre „Regatul Vlaho Albanez”, „Republica Crușova (Krusevo)”, „Principatul Pindului” și despre eroul aromân Pițu Guli – omagiat în imnul de stat al Macedoniei (F.Y.R.O.M) care a luptat și a murit împreună cu camarazii săi până la ultimul om, aflați asemeni eroilor de la Termopile, într-o copleșitoare inferioritate numerică față de atacatori.

Expunerile vor fi realizate de invitații:

Dr. Robert STÂNCIUGEL – istoric;
Dorian Theodor CLENCIU – jurnalist;
Dacian DUMITRESCU – publicist.

Parteneri Media ai evenimentului sunt: ETRANSMEDIA, RBN PRESS și Jurnaliști Independenți

afis_principatul_pindului

Recomandat de RBN Press:

Asemeni eroilor de la Termopile, dar necunoscut românilor. Povestea românului Pitu Guli, eroul omagiat în imnul de Stat al Macedoniei

Una dintre cele mai tragice și mai eroice figuri din istoria aromânilor, una dintre cele patru ramuri ale poporului român, este cea a lui Pitu Guli, supranumit Pitu Vlahul. Măreția eroului este cântată și azi în baladele aromânilor din întreaga lume, iar imnul de stat al Macedoniei îl pomenește printre eroii fondatori ai statului balcanic. Pitu Guli și-a pierdut viața în timpul bătăliei de la Piatra Ursului din anul 1903, din timpul răscoalei antiotomane care i-a unit pe românii balcanici, pe macedonenii slavi și pe albanezi, cunoscută în istoriografia internațională drept Răscoala Ilinden.

Bătălia de la Piatra Ursului poate fi comparată, prin tragismul ei, cu bătălia de la Termopile, unde regele spartan Leonidas și-a sacrificat viața, alături de 300 de războinici, pentru a întârzia invazia persană în Elada și pentru a oferi grecilor posibilitatea să își mobilizeze armatele împotriva cotropitorilor. La fel, Pitu Vlahul, unul dintre părinții fondatori al Republicii de la Crușevo, și-a sacrificat viața, alături de un detașament format din 903 aromâni, pentru a întârzia înaintarea armatei otomane și pentru a da posibilitatea aliaților macedoneni și albanezi să își regrupeze forțele. Pitu Guli sau Pitu Vlahul a devenit un erou legendar pentru românii balcanici și pentru macedoneni. Însă, dincolo de legendă, biografia sa cuprinde elementele care conturează figura unui luptător pentru libertate.

Cine a fost în realitate Pitu Guli? …integral pe https://romaniabreakingnews.ro/asemeni-eroilor-de-la-termopile-dar-necunoscut-romanilor-povestea-romanului-pitu-guli-eroul-omagiat-in-imnul-de-stat-al-macedoniei/

Informații Actualizate despre Eveniment pe pagina

romaniabreakingnews.ro