Nagorno-Karabakh / Esența escaladării militare dintre Armenia şi Azerbaijan. Cine sunt jucătorii importanți?

Indiscutabil, prăbușirea Imperiului Rus a produs formarea de noi state în Caucaz. Fiecare din ele și-a proclamat propriile frontiere. În cazul celor două state, asupra cărora ne vom apleca, putem spune că Azerbaijanul consideră că frontierele trebuie repartizate potrivit principiului teritorial, invocând aspectul istoric, pe când Armenia milita ca frontierele să fie recunoscute pe bază etnică și anume acolo unde locuiesc majoritar armenii. Erevanul își are o proprie abordare care se leagă de aspirațiile armenilor pentru realizarea unei „Armenii Mari” – de la Marea Neagră la cea Mediteraneană. Să ne aducem aminte că Armata Roșie când a intrat în Bacu și Erevan disputa teritorială a fost remediată în favoarea Azerbaijanului.

Conflictul etnopolitic dintre Armenia și Azerbaijan este unul vechi și escaladarea sa din luna septembrie 2020 nu este prima, dar cea mai avansată după intrarea acordului de încetare a focului. Acesta a depășit ca anvergură „războiul de patru zile” din anul 2016 și acutizarea relațiilor transfrontaliere din luna iulie. Pe fundalul acțiunilor militare ale conflictului devenit de durată, acesta a încetat să fie unul caucazian și a implicat și alte state. Unele state și-au propus să aibă un rol de mediere în cadrul conflictului, pe când alte state în mod direct s-au aliniat la una dintre cele două părți.

Rădăcinile conflictului armeano-azer nu poate fi privit ca fiind unul multisecular, ci este un conflict care se produce la sfârșitul secolului al XIX-lea bazat pe contradicția a două state naționale. Anume în acea perioadă apar disputele legate de „repartizarea teritoriilor istorice” iar Bacu și Shusha devin arene ale unor conflicte sângeroase. S-a consolidat discursul național în perioada edificării statelor națiuni din regiunea caucaziană din anii 1918–1920 și în perioada bolșevizării. În perioada sovietică, Carabahul de Munte și Nahicevani ajung în componența Azerbaijanului, pe când Zangezur intră în cadrul Armeniei, care devin frontiere inter republicane în cadrul URSS și ulterior interstatale. Apar componente ale statalității, sunt formate și proiectate elitele naționale.

 

Conflictul armeano-azer cumulează o altă dimensiune ascendentă în perioada restructurării sovietice – 1987—1988 – pe fundalul emancipării mișcărilor naționale din Armenia și Azerbaijan. La finele anilor 1988 conflictul cuprinde majoritatea locuitorilor din cele două republici și, în fapt, produce probleme locale Carabahului de Munte, se transformă într-o confruntare internațională deschisă.
La 10 decembrie din 1991 în autoproclamata Republică a Carabahului de Munte are loc un plebiscit cu privire la independența regiunii, care este boicotat de minoritatea azeră locală. Plebiscitul nu a fost recunoscut de organizațiile internaționale. În aceeași perioadă au loc alegeri în Sovietul Suprem (parlamentul) așa zisei Republici Carabahului de Munte. Confruntarea interstatală produce acțiuni militare complexe pentru controlul asupra Carabahului de Munte și a teritoriilor din proximitate.

Chestiunea Carabahului de Munte se relevă în februarie 1988 când consiliul regional al regiului autonome a Carabahului de Munte pleda pe lângă autoritățile sovietice și a autorităților celor două republici din URSS ca să fie lăsat să-și modifice statutul politic încât să iasă din componența Azerbaijanului sovietic și să adere la Armenia sovietică. Mai târziu armenii din regiunea autonomă a Carabahului de Munte și din raionul Shaumyanovsk au proclamat republica Carabahului de Munte, iar autoritățile azere au desființat autonomia din componența sa. Odată cu prăbușirea URSS-ului conflictul etnopolitic s-a transformat în unul internațional.

Conflictul militar armeano-azer din anii 1991–1994 a relevat incapacitatea părților de-a ajunge la un compromis și o soluție politică. Reglementarea conflictului este percepută ca o victorie asupra inamicului, în cazul Azerbaijanului acest fapt presupune restabilirea integrității teritoriale, iar în cazul Armeniei vorbim despre autodeterminarea armenilor din Carabah.

Să ne referim la specificul conflictului armeano-azer și trebuie să remarcăm că fosta autonomie, care s-a separat de fosta republică sovietică a preluat controlul a teritoriului său din perioada sovietică, dar și a unor teritorii mixte din proximitate (în total șapte raioane, cinci în întregime și două parțiale). Perimetrul fostei Regiuni autonome a Carabahului de Munte sub controlul forțelor armene la momentul escaladării din septembrie constituia estimativ 5% din teritoriul Azerbaijanul, recunoscut de comunitatea internațională, iar raioanele din jurul său fiind de 8,4%. Ceea ce a determinat apariția negocierilor: identificarea statutului Carabahului de Munte, reglementarea subiectului de dezocuparea raioanelor mixte ale Azerbaijanului și instituirea unui coridor de securitate cu Armenia. După intrarea în vigoare a Acordului de încetare a focului din 12 mai 1994 din Carabah nu au existat operațiuni de pacificare, ceea ce a determinat existența „licuriciului din Carabah”. În cazul conflictului dat a existat o poziție similară a Rusiei și Occidentului și aici trebuie amintită declarația președinților SUA, Franței și Rusiei care s-a produs la a cincea zi de la escaladarea militară din Carabah.

În perioada de instituire a armistițiului din anul 1994 și până în septembrie 2020, când s-au încălcat acesta, au existat proiecte de reglementare a conflictului armeano-azer. Au fost propuse câteva proiecte de reglementare a conflictului: proiectul din anul 1997 nu a fost acceptat de Azerbaijan; proiectul etapizat din anul 1997 care a fost refuzat de Armenia, proiectul statului comun din anul 1988; proiectul schimburilor teritoriale din anul 1992 și principiile de la Madrid prin care țările coordonatoare ale grupului OSCE de la Minsk le-au recomandat părților conflictului ca să „ajungă la un acord”. Cele două state nu au avansat în vreun fel.

Grupul OSCE de la Minsk (engl. The OSCE Minsk Group-https: //www.osce.org/mg) — un grup de state membre a OSCE, care sunt în identificarea unor soluții pentru reglementarea conflictului din Carabah. Copreședinți a grupului sunt SUA, Franța, Rusia. În componența Grupului OSCE de la Minsk intră Bielorusia, Germania, Italia, Suedia, Finlanda, Turcia, Armenia și Azerbaijan.

Cine sunt jucătorii importanți, care pot fi analizați, cu un efect de influență în conflict?

Rusia

Rusia joacă rolul de mediator și nu manifestă oficial doleanța să iasă din această ecuație. Chit că a furnizat armament pentru ambele părți. Moscova revendică aplicarea principiilor de la Madrid pe care le consideră ca reprezentând baza reglementării conflictului, ne aplicării forței și a compromisului. Pentru fostele teritorii din regiunea autonomă a Carabahului de Munte și raioanelor din proximitate presupune un regim de reglementare: referendum pentru regiunea autonomă, dezocuparea raioanelor între fosta regiune autonomă a Carabahului de Munte și Marea Armenie. Moscova este adepta echilibrului între Armenia și Azerbaijan în contextul frontierelor de sud.

Franța

Franța și-a activizat orientarea și participarea în reglementarea conflictului. Scopul Parisului constă în avansarea ca unul din liderii UE în Europa de Est și Caucaz. Franța dispune de o marjă de acțiune extinsă pentru că nici unul din state nu dispune de frontiere cu Franța sau UE. În cazul în care calitatea de mediator al Rusiei va fi diminuat și va spori rolul Turciei, atunci și Franța, ca parte a UE, va insista în zona conflictului.

Georgia

Georgia și-a exprimat neutralitatea în cadrul conflictului. Totuși unul din liderii opoziției georgiene Mihail Saakashvili a declarat că sprijină Azerbaijanul. Președintele în exercițiu Salome Zurabashvili, care este de formație diplomat, a invocat că Georgia poate avea un rol de mediator invitând reprezentanții Armeniei și Azerbaijanului. În contextul componenței etnice a populației Georgiei o atare variantă pare a fi cea mai optimă. În țară locuiesc foarte mulți armeni. În Tbilisi locuiesc 8% din populație, în unele raioane, spre exemplu în orașul Ahalkalaki sunt în jur de 90%. În schimb în Marneuli, Dmansi, Gardabani locuiesc între 70% până la 45% de azeri. Sprijinirea unei părți poate provoca ample dezbateri interne. Georgia are relații economice avansate cu Turcia și Azerbaijanul. Georgia ca și Azerbaijanul au fost parte a proiectului NABUCCO, sunt în AGRI, GUAM, etc. În ultima lună Erevanul a exercitat presiuni asupra Georgiei, inclusiv din perspectiva pan-creștină, ca să-i susțină demersurile cu privire la Carabahul de Munte.

Turcia

În ultima perioadă s-a consolidat rolul Turciei în zona de conflict. Incontestabil, Ankara este un aliat tradițional a Azerbaijanului. Carabahul a devenit un caz special prin care președintele R.Erdogan se poziționează ca lider al „neo otomanismului” și de jucător important în regiunea Orientul Mijlociu- Marea Neagră –Marea Caspică. Poate fi, oare, considerată implicarea tot mai pronunțată a Turciei în regiune ca pe compensare pentru istoria siriană, când intervenția rusă în Siria a descurajat înlăturarea lui Bashar Asad, care de la bun început intra în planurile Turciei. Poziția Turciei în mod cardinal se deosebește de poziția copreședinților grupului OSCE de la Minsk. Turcia pledează pentru „eliberarea teritoriilor ocupate” ca precondiții pentru o soluție pașnică.

Iran

Iranul se pronunță la nivel oficial pentru medierea conflictului și încetarea confruntărilor militare. Totodată, de ceva timp și în mod consecvent, Iranul nu acceptă „principiile de bază”. Cauzele principale constau în: refuzul ca în cadrul reglementării conflictului să participe „puterile non-regionale” precum sunt SUA și Franța și ideea de amplasare a pacificatorilor internaționali în proximitatea frontierei sale. Pe de altă parte, reprezentanții liderului suprem a Iranului Ali Hameney din provinciile Ardebil, Azerbaijanul de Est, Azerbaijanul de Vest și Zendjan au avut o declarație comună prin care au revendicat sprijin Azerbaijanului în conflictul pe care îl poartă cu Armenia.

Israel

Trebuie să menționăm Israelul care dispune de un acord de cooperare cu Azerbaijanul. Ierusalimul are dreptul de facto să furnizeze armament Azerbaijanului luându-se în calcul că nu există un embargo a ONU referitor la înarmarea statelor străine a statului azer. După ce în spațiul public a început să se discute intens despre faptul că Israelul furnizează armament statului azer, Ministerul afacerilor externe a Armeniei a decis să-și recheme ambasadorul din Israel și a declarat că astfel de lucruri sunt inadmisibile.

Ultimele zile prevedeau că poate exista o relativă normalizare a relațiilor azero-armene, ca urmare a negocierilor trilaterale de la Moscova din 9-10 octombrie 2020, care s-a concretizat printr-o declarație comună a miniștrilor afacerilor externe din Federația Rusă, Republica Armenia și Republica Azerbaijan. Numai că la 11 octombrie, la inițiativa statului turc a avut loc o convorbire telefonică dintre ministrul afacerilor externe al Federației Ruse S.Lavrov și ministrul afacerilor externe a Turciei M. Chavușoglu, care s-a focusat pe situația conflictului din Carabahul de Munte și de nerespectarea unor prevederi din Declarația de la Moscova.

OSCE

După semnarea Declarației de la Moscova, Azerbaijanul a apelat la comunitatea internațională și la Grupul OSCE de la Minsk – care realizează procesul de reglementare a conflictului din Carabah să condamne atacul cu rachete efectuat de Armenia asupra celui de-al doilea oraș mare a Azerbaijanului –Gyandje.

În alt context, președintele azer, Aliev a declarat, într-un interviu acordat pentru agențiile străine, că Armenia trebuie să se resemneze cu pierderea unor teritorii din Carabahul de Munte și că statul armean nu va „vedea niciodată” aceste teritorii pe care Azerbaijanul le-a recucerit în Carabahul de Munte.

Confruntările militare armeano-azere a modificat percepțiile tipului de război contemporan, au constat experții militari, relevând că tancurile și blindatele nu mai impun forța în geospațiu, pentru că multe vehicule militare au fost distruse de drone performante, pe care analiștii militari le consideră ca fiind de origine turcă.

Doi vectori geopolitici s-au ciocnit în Caucaz. Pe de-o parte, Azerbaijanul care s-a orientat spre polul occidental și panturcic, devenind cap de pod euroatlantic în Caucaz și în Asia Centrală și, pe de altă parte, Armenia care nu a abandonat statutul de satelit al Moscovei. Erevanul nu a ieșit din CSI, din OTSC, din Uniunea Eurasiatică. Kremlinul rămâne încorsetat în rațiunea imperialistă. Mai ales că Armenia dispune de o bază militară rusă de o importanță strategică, Ghiumri.

Firește, Bielorusia și Armenia rămân două piese importante în angrenajul Kremlinului și două state care nu au insistat pe un parcurs european în cadrul Parteneriatului Estic. Azerbaijanul nu a semnat acordurile de asociere pentru că nu a aderat încă la Organizația Mondială a Comerțului.

Încercăm să ne amintim că în anul 2016, în perioada acutizării relațiilor azero-armene, Erevanul a solicitat Federației Ruse să fie sprijinit cu trupe militare, iar șeful diplomației ruse Serghei Lavrov a declarat că toate resursele militare sunt în Ucraina și Siria, după cum aveam să ne documentăm din stenograma publicată de mass-media azeră.

Evident că planificarea strategică a Kremlinului este destructurată de Turcia, care posedă un propriu plan de reglementare armeano-azeră, distinct de planul OSCE prin care pacificatorii francezi și germani sunt înlocuiți cu pacificatori ruși și turci. Moscova consideră că Turcia își propune să-i diminueze rolul și s-o oblige să renunțe la politicile sale în această regiune a Caucazului.

Ultima carte al celui de-al doilea președinte a Armeniei Robert Kacearean- „Viața și libertatea. Autobiografia ex-președintelui Armeniei și Carabahului” (editura „Literatura intelectuală/Intelektualinaya literatura”, 2019) relevă dedesubturile apariției conflictului din Carabahul de Munte, eforturile depuse de establishmentul armean în perioada anilor restructurării sovietice de a-și revendica controlul și integra Carabahul de Munte în componența statului armean. Sunt descrise negocierile cu fostul strateg rus, Evghenii Primakov (mai târziu premier și șef al serviciului de informații externe a Rusiei) și instrumentele cu care a operat partea armeană atunci când a reclamat Carabahul.

În lumina celor expuse, remarcăm faptul că ecuația din Carabahul de Munte este una deschisă, cu mari probleme geopolitice, fronturi de presiune și nervozitate interstatală. Acest conflict considerat latent își redeschide adeseori rănile și provoacă neliniște într-o perioadă a tulburărilor geopolitice.




ANALIZĂ: Alegerile prezidențiale din Belarus expun un Chișinău orientat spre Kremlin și Bucureștii absenți

Alegerile prezidențiale din cadrul Republicii Belarus și reacțiile transmise față de realegerea, pentru al 6-lea mandat consecutiv, a deja eternizatului șef de stat de la Minsk, Alexandru Lukașenco (este în funcție din 1994), constituie o hârtie de turnesol pentru cancelariile europene. 

În urma scrutinului de duminică, 9 august 2020, Lukașenco a fost reales cu 80% din voturi. Ca de fiecare dată, a ieșit câștigător din primul tur, având majoritatea absolută. S-a anunțat o prezență la vot de 84% într-un stat cu o populație de 9,5 milioane de oameni. Semnele cele mai simple (cifrele cu totul surprinzătoare față de sondajele anterioare privind prezența la vot și opțiunile electorale) indică o fraudă masivă. Principala contra-candidată, Svetlana Tihanovskaia, care a obținut 10% din voturi, deja a părăsit Belarusul, fiind adăpostită de Republica Lituaniană. Soțul ei, Siarhei Tihanovski, este deja arestat de trei luni – din 29 mai a.c. – pentru implicarea în campania consoartei sale (care își asumase candidatura după ce Comisia Central-Electorală a Republicii Belarus respinsese dosarul soțului ei).

Reacțiile internaționale sunt clare în a condamna felul în care regimul autoritarist de la Minsk înțelege să trateze proprii cetățeni pentru a da președintelui aura unui om de stat incontestabil, un „părinte al națiunii bieloruse”. Ministrul de Externe al S.U.A. (Departamentul de Stat) a emis un comunicat semnat de secretarul de stat Mike Pompeo. Reproducem miezul:

„sprijinim independența și suveranitatea Belarusului, precum și aspirațiile poporului bielorus pentru un viitor democratic și prosper. Pentru a atinge aceste țeluri, guvernul de la Minsk trebuie să dovedească faptic angajamentul său față de normele democratice și față de respectarea drepturilor omului”.

La nivelul Uniunii Europene, prin vocea Înaltului Comisar pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate (Josep Borrell) și a Comisarului European pentru Vecinătate și Extindere (Olivér Várhelyi), s-a exprimat următoarea poziție oficială:

„Numai prin respectarea drepturilor omului, democrației și alegerilor libere și corecte se poate garanta stabilitatea și suveranitatea Belarusului. Vom continua să urmărim cu atenție evoluția situației pentru a evalua modalitatea prin care Uniunea Europeană să ofere un răspuns mai elaborat, precum și felul în care relațiile cu statul belarus vor fi afectate de evenimentele în desfășurare.”

Reacții au venit și de la alte cancelarii. Ministerul de Externe de la Londra (Foreign Office) și Ministrul pentru Afaceri Externe al Regatului Canadian (François-Philippe Champagne) au avut reacții. În cadrul Uniunii Europene, primii care s-au exprimat au fost demnitarii Republicii Poloneze (ministrul de Externe și Prim-ministrul), urmați de ministrul de Externe al Republicii Slovace (Ivan Korčok), ministrul de Externe al Lituaniei (Linas Linkevičius) și ministrul de Externe a Suediei (Ann Linde). Toate comunicatele au fost publicate pe site-urile oficiale ale ministerului și au fost preluate în presa internațională (pe Wikipedia poate fi găsită o listă actualizată permanent). O atenție deosebită ar trebui acordată luărilor de poziție de la Varșovia: în timp ce ministerul de Externe a cerut respectarea drepturilor omului (comunicat oficial pe site-ul Guvernului Polonez), prim-ministrul Republicii Poloneze a adresat o scrisoare Președintelui Consiliului European (Charles Michel) și Președintelui Comisiei Europene (Ursula von der Leyen) cerând convocarea unui summit extraordinar al Consiliului European care să găsească o soluție pentru detensionarea crizei politice din Belarus (scrisoarea a fost publicată pe site-ul Guvernului Polonez). Reproducem originalul publicat pe autoritățile poloneze:

Ce reacție au avut Bucureștii și de ce scrisoarea președintelui Republicii Moldova conține un semnal deosebit de primejdios?

La ora la care publicăm acest articol, prima pagină a site-ului Ministerului Afacerilor Externe (MAE) al României arată astfel:

Abia mai jos, în partea din dreapta a site-ului, găsim o casetă de flux permanent pentru pagina de Twitter a MAE. Acolo găsim o preluare a unui mesaj din 10 august 2020, ora 15:30, de pe contul personal al ministrului de Externe, domnul Bogdan Aurescu, care sună astfel:

„Sunt foarte îngrijorat (…) România cere Belarusului să respecte drepturile omului și crede cu tărie că singura cale înainte este oprirea violenței și deschiderea cât mai grabnică a dialogului politic.”

Mesajul unui ministru de Externe publicat pe o rețea socială puțin populară în rândul publicului românesc și rar consultată chiar de știriștii români (Twitter) ar fi putut fi transmis prin intermediul unui comunicat de presă oficial. De ce nu s-a procedat astfel?

Se pare că, pentru demnitarii de la București, dacă ministrul de externe de la Berlin sau cel de la Paris nu se manifestă în niciun fel, atunci exemplul vecinilor de la Varșovia sau Bratislava ori a partenerilor de la Washington D.C., Londra, Ottawa, Vilnius sau Stockholm nu merită luat ca model. „România nu există în planul diplomatic european și regional. Politica noastră externa e o glumă”, declară domnul Andrei Dincă, cunoscut pentru implicarea sa în rândul Asociației Neamunit.

Lucrurile sunt cu atât mai grave cu cât, la Chișinău, s-a dat un mesaj deosebit de primejdios, printr-o scrisoare semnată de Președintele Republicii Moldova, E.S. Domnul Igor (Nicolaevici) Dodon. Textul Mesajului de felicitare adresat Domnului Aleksandr Lukașenko cu prilejul realegerii sale în funcția de Președinte al Republicii Belarus este publicat în limba română dar tradus după originalul rus. Față de orice alt site al Președenției unui stat CSI, Chișinăul se remarcă prin faptul că mesajul transmis nu a fost publicat pe prima pagină nici în versiunea în limba engleză, nici în cea din limba rusă a site-ului Președinției:

Avem însă la dispoziție atât originalul în limba rusă al mesajului cât și traducerea în limba română (publicată sub un hyperlink cu text în limba rusă: http://www.presedinte.md/rom/discursuri/pozdravitelinoe-poslanie-aleksandru-lukashenko-v-svyazi-s-ego-pereizbraniem-na-post-prezidenta-respubliki-belarusi).

Trecem peste faptul că majoritatea Președințiilor statelor post-sovietice (Armenia, Kazahstan, Kîrgistan și Uzbekistan) au procedat asemenea Kremlinului, publicând un rezumat al scrisorii. Tajikistan a mai publicat mesajul de felicitare, și doar în rusă. Singurii care au publicat în traducere textul întreg al mesajului au fost azerii, dar mesajul Președintelui Republicii Azerbaijan – tradus în engleză, cum este firesc – începe cu o formulă de politețe standard: „Excelenței Sale Domnului  Alexandru Lukașenco”, care dă un aer diplomatic formulei tipice rusești: „Stimate Aleksandr Grigorievici” (acest detaliu a scăpat redactorilor Președinției Republicii Moldova). Mesajul vorbește despre „parteneriatul strategic azer-bielorus”. Dintre toate aceste mesaje, cel care urmează cel mai fidel linia Kremlinului este cel semnat de președintele de la Chișinău.

În scrisoarea transmisă de Vladimir Putin, Președintele Federației Ruse, se vorbește despre colaborarea tot mai strânsă în folosul integrării în cadrul Uniunii Economice Eurasiatice (UEE) și Comunității Statelor  Independence (CSI), precum și întărirea unei alianțe politico-militare prin intermediul Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC). Aceasta din urmă a fost creată în 1992 prin Pactul de la Tashkent. În prezent, reunește șase state, anume Federația Rusă și cinci sateliți? Armenia, Belarus, Kazahstan, Kîrgistan, Tajikistan. De aici lipsește, după cum ați sesizat, Uzbekistanul, care, în 1999, se alăturase grupului GUAM, devenit GUUAM: Georgia, Ucraina, Uzbekistan, Azerbaijan și… Moldova. Situația s-a schimbat în 2006, când Uzbekistanul s-a alăturat OTSC, dar a ieșit din nou în 2012.

În acest context trebuie înțeles mesajul Președintelui Republicii Moldova când evocă:

(…) încrederea că dialogul productiv și cooperarea strânsă în diferite domenii dintre Republica Moldova și Republica Belarus vor contribui în mod constructiv la consolidarea în continuare a relațiilor dintre țările și popoarele noastre (=странами и народами).

Care popor? Evident: „Vă adresez, în numele poporului moldovenesc (молдавского народа) și al meu personal (…)”. Dar care țară?

Dacă ne referim la statalitatea medievală, Țara Moldovei este parte a statului unitar român.

Dacă ne referim însă la noțiunea local-administrativă de țări, regimul de la Chișinău are o problemă care reiese dintr-o lege istorică a Regatului României  Mari: Legea pentru fixarea stemei Regatului României, întregit cu țările surori unite (1921).

Printre aceste țări-sore erau Basarabia și Bucovina, reprezentate heraldic laolaltă cu Țara Moldovei prin armele vechiului Principat al Moldovei.

În această cheie trebuie citit un mesaj pe care Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei Române, l-a dat cu ocazia sesiunii solemne dedicate aniversării a 100 de ani de la unirea Basarabiei (=țara-soră) cu țara-mamă (România):

„Contribuţia Casei Regale la integrarea europeană a Republicii Moldova a început acum 100 de ani, în Basarabia străbunicilor mei, Ferdinand şi Maria.

În vremea Regelui Întregitor a avut loc o profundă reformă agrară. Au fost organizate modern educaţia şi justiţia. Au fost aduse la standarde europene serviciul poştal, sistemul de măsuri şi greutăţi, sănătatea, comerţul şi organizarea statistică. Au fost, de asemenea, fondate numeroase temple ale culturii.

Unul din simbolurile unităţii de neam a fost tatăl meu. Născut la trei ani după Marea Unire, Regele Mihai a reprezentat, timp de aproape un secol, speranţa, demnitatea şi continuitatea, de ambele părţi ale Prutului.

Astăzi, datoria de a-i sprijini pe fraţii noştri din afara frontierelor României nu trebuie să cunoască limite, nici condiţionări.

La 100 de ani de la Marea Unire, după tragedii greu de descris în cuvinte, Coroana Română continuă să sprijine aspiraţiile europene ale Republicii Moldova.

Ultimii ani au dovedit că familia regală participă profund şi durabil la integrarea ţării în familia europeană a naţiunilor.

Afecţiunea şi respectul de care Casa Regală se bucură în ţara soră este cel mai frumos dar pe care îl putem primi acum, la ceas de sărbătoare, împreună.

Aşa să ne ajute Dumnezeu! (Aplauze.)

Cred că acestor rânduri nu le mai poate fi adăugat decât acest scurt comentariu:

Absența Bucureștilor ca prezență geopolitică în regiune pune în pericol interesele strategice ale statului român „naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil” (art. 1.1 din Constituție) în această zonă a Europei. 




Rusia înarmează Armenia

Potrivit interfax.ru, un comunicat al președinției armene, liderul de la Erevan, Serj Sargsyan, a avut o întrevedere, vineri,  cu ministrul rus al Transporturilor, Maksim Sokolov.

Cei doi oficiali au ajuns la un acord prin care Moscova va acorda, în condiții preferențiale, Armeniei 200 de milioane de dolari pentru procurarea armamentului modern. „Pe lângă creditul preferențial, mai există un acord între aceste țări care permit Armeniei să procure armament rusesc la preț de producător. Astfel, cu această sumă, forțele armate armene vor primi cu mult mai mult armament decât țările din regiune”, notează regnum.ru.

Menționăm că în capitala Armeniei, Erevan, au loc proteste de amploare din cauza scumpirii tarifelor la energia lectrică. În același timp, Rusia este puternic afectată de sancțiunile economice occidentale, fiind dispusă să scoată în acest an din rezervele de stat sute de milioane de dolari.

Editor:  Gabriel Negru / RBN Press – romaniabreakingnews.ro




UE recompensează Republica Moldova cu 35 milioane euro

RepublicaMoldova_UEMoldova, Georgia și Armenia vor beneficia de 87 de milioane de Euro din fonduri suplimentare a programului de integrare și cooperare al Parteneriatului Estic (EaPIC). Astfel, în baza principiului în acțiune „mai mult pentru mai mult”, UE recompensează țările care au și-au făcut temele de acasă și le stimulează să implementeze noi reforme, informează UNIMEDIA.

Cele mai multe fonduri, și anume 35 de milioane de euro vor veni în Republica Moldova. Banii vor fi alocați cu scopul de a spori oportunitățile economice în zonele rurale dar și a promovarea reformele în diverse sectoare prioritare.

Programul EaPIC oferă finanțare suplimentară pentru țările din Parteneriatul Estic (PaE ), care demonstrează progrese în reformele pentru o democrație profundă și drepturile omului. Sprijinul bilateral pentru cele trei țări vine să dezvolte proiecte noi ori să extindă domeniul de aplicare pentru proiectele existente.

Reamintim că Parlamentul European a adoptat astăzi, 12 decembrie, o rezoluție în care salută parafarea Acordului de Asociere a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană.

Sursa: unimedia.info




Revolte DE AMPLOARE și la Erevan. Armenii protestează împotriva Uniunii Vamale (VIDEO)

În Piața Libertății din Erevan a început un marș împotriva Uniunii Vamale. Șefula djunct al poliției, Valerii Osipean i-a anunțat pe protestatari că marșul este unul neautorizat și forțele de ordine vor lua măsurile necesare. El i-a avertizat pe participanții la miting că  drumul spre Piața Republicii va fi blocat.

Poliția a blocat în aceste momente calea spre Piața Libertății iar pe bulevardul din vecinătate, Abovian, se află echipamente tehnice cu ajutorul cărora protestatarii vor fi dispersați în caz de necesitate. După negocieri, bulevardul a fost deblocat iar marșul a continuat.

Sursa: DeschideStirea.md




RUȘINE GUVERNULUI MAGHIAR (ARMENIA) …la București

București – Biserica Armenească

7 septembrie 2012

 

 

Foto: RBNpress/ No Comment