arma secreta a Romaniei (1)

Psihicul și tabla…

În cadrul Operațiunii Barbarossa, sovieticii dispuneau de echipamente de luptă mai multe și, pe anumite tipuri de armă, mai bune decât germanii. Cu toate astea, Armata Roșie a pierdut în primele luni de conflict două treimi din efectivele de mecanizate și avioane. Ca pierderi umane, Germania a sacrificat per total 800.000 de oameni (uciși, răniți sau dispăruți în misiune), în timp ce URSS a înregistrat irrecoverable losses de peste trei milioane de oameni (sursa: Wikipedia, citând rapoarte ale ambelor părți).

Conform unora dintre comentatorii de pe blogul lui George (Romanian Military), marele avantaj al nemților nu a fost atât tehnica de luptă, cât calitatea forței vii, mai bine pregătite tactic și cu un moral superior sovieticilor.

Armata Roșie a anului 1941 era alcătuită în mare parte din recruți adunați de prin “republicile” anexate frățește cu două decenii mai devreme. Firește că soldații belaruși sau cazaci nu erau din cale-afară motivați să apere nobilele idealuri ale comunismului, mai ales după atrocitățile comandate de Stalin în anii ’30.

Același Stalin, cu un an înainte de Barbarossa, declanșase eliminarea din armată a tuturor “elementelor trădătoare”, a se citi “crema ofițerimii”. Lipsiți de motivație și de un management competent, sovieticii au luat una dintre cele mai urâte bătăi din istoria militară. Doar ploaia și frigul care-au împotmolit o vreme Panzerele i-au salvat de la anihilarea totală.

Nu mai puțin adevărat e faptul că atrocitățile comise de hitleriști împotriva prizonierilor (considerați Untermensch/suboameni) au determinat o “întoarcere de arme” a populației care-i privise inițial pe nemți ca salvatori de la stalinism. Când cetățenii s-au prins că Hitler nu e cu nimic mai bun decât “tătucul”, determinarea lor de a lupta pentru URSS a crescut considerabil (primele contingente de partizani/sabotori s-au format în a doua parte a conflictului).

O luptă pierdută dinainte.

Am făcut acest lung expozeu pentru a scoate în evidență un lucru: o luptă se poate pierde sau câștiga înainte de tragerea primului glonț. Atâta vreme cât armata are determinare, motivație și unitate, meciul se joacă, indiferent de ascendentul tehnologic al inamicului. Istoria a demonstrat – americanilor în Vietnam sau sovieticilor în Afghanistan, ca să dau doar două exemple – că tehnica de luptă poate fi anihilată prin robustețe psihică, organizare și cunoaștere a terenului.

Dacă soldatul nici nu pune mâna pe armă, gândindu-se că e o pușcă proastă, că n-o să nimerească nimic cu ea, că superiorul lui e un tâmpit și că oricum nu are pentru ce să lupte, bătălia s-a pierdut înainte de a începe.

Se vorbește foarte mult despre perioada miraculoasă de prosperitate, progres științific și bună înțelegere pe care ar trăi-o omenirea în acest început de mileniu. Datele din teren indică însă o creștere fără precedent a tensiunilor intra- și inter-statale, cauzate de disensiuni etnice, religioase sau economice. De progres științific și prosperitate se bucură doar o mică parte a populației planetei, iar pacea, dacă mă întrebi pe mine, e un lux al celor puternici. Cine vrea pace trebuie să și-o permită.

Arma secretă a românilor.

România nu este o țară puternică nici militar, nici economic. Amplasarea noastră la intersecția marilor vectori de forță ai Eurasiei ne-a condamnat la o defensivă permanentă și la o diplomație acrobatică (și controversată). Am supraviețuit însă – miraculos, aș spune – mulțumită unei robusteți mentale. Și pe câmpul de luptă și în afara lui, românii au rezistat unor forțe covârșitoare, fie că a fost vorba despre imperiile Roman, Austro-Ungar, Otoman, Nazist sau Sovietic. A curs mult sânge românesc, generații întregi au suferit atrocități, persecuții și privațiuni, dar nu am dispărut, nu am fost asimilați, nici dizolvați, nici dispersați. Până acum.

Ce se întâmplă astăzi cu România are toate datele unui război psihologic care-și propune dezarmarea mentală a cetățenilor. Tot eșafodajul defensiv, tot arsenalul intangibil care ne-a permis să rezistăm celor mai brutale invazii, se află de la o vreme sub un asediu violent. Se trage cu artileria, se aruncă bombe, se infiltrează agenți și commando-uri în această structură. Acțiunile sunt evidente. N-aș putea spune dacă este un atac consolidat din partea unei singure forțe, o luptă între puteri alogene antagonice sau un terorism băștinaș, cert este că, în special de prin 2008, ofensiva s-a întețit iar cazemata începe să se zgâlțâie.

Sistemul defensiv despre care vorbesc – valabil pentru orice națiune, comunitate sau familie – este clădit pe valori și simboluri comune. Pe limbă, artă, repere istorice, pe credințe, instituții, concepte și personalități – istorice ori contemporane – unanim recunoscute și apreciate.

Ethos blasters.

Urmărind fie și tangențial discuțiile din spațiul public pe un ecart de timp de o lună-două, nu pot să nu remarc că mare parte din fundamentele enunțate mai sus sunt dinamitate cu o suspectă consecvență. Valorile și simbolurile esențiale ale României sunt sub-minate (iată că terminologia militară își reintră în drepturi) constant și, cel mai grav lucru, publicul aplaudă exploziile ca pe focuri de artificii. Și cere bis.

Mi-a luat exact cinci minute să transfer din memoria imediată în scris o scurtă listă de “obiective strategice”, fiecare cu tipul de încărcătură explozivă atașată.

Concepte fundamentale:

România – zisă și Românica, e codașa Europei, or să ne-o ia și bulgarii înainte.
Poporul român – leneș, hoț și trădător
Patriotism – vadimism (paranoia, rudotel, antisemitism, xenofobie)
Ortodoxie – o superstiție retrogradă, bună pentru babe pupătoare de moaște.

Instituții:

Președintele României: Cucuvea kaghebistă, Țapul, Chiorul bețivan
Parlamentul României – un cuib de hoți și de leneși (ei, măcar avem reprezentativitate)
Guvernul României – niște tâlhari
Premierul României – plagiatorul, piticul, homosexualul și coruptul, cap-de-mort, cap-de-oțel (pentru cine nu știe, ultimul e Victor Ciorbea).
Biserica Ortodoxă – plină de bani și vrea și mai mulți; instrument de tâmpire a populației.
Armata Română – îi plătim degeaba, nu ne mai trebuie, pe noi ne apără NATO

Categorii socio-profesionale

Medicii și profesorii – șpăgari
Funcționarii publici (alții decât medicii și profesorii) – corupți, nu fac nimic toată ziua, îi plătim degeaba
Corporatiștii – roboți programați 9-17 care nu știu ce e viața
Țăranii – niște țărani (ce vrei, mă?)
Muncitorii – Dorele, ia mai fă, mă, o dată.
(aici se impune să observăm cum publicitatea românească a reușit să eticheteze peiorativ grosul populației active: muncitorii și țăranii)
Pensionarii și asistații social – masă de manevră pentru alegeri; îi cumperi cu un kil de ulei; sunt de-ăia care pupă moaște;
Antreprenorii – bișnițari fără scrupule
Judecătorii – corupți
Polițiștii – analfabeți
Jandarmii – asasini
Serviciile secrete – au furat banii lui Ceaușescu
Jurnaliștii – vânduți
Artiștii – hipsteri homosexuali drogați
Inginerii – geeks

Personalități istorice

Ștefan cel Mare – pitic și gagicar
Alexandru Ioan Cuza – era mason
Mihai Eminescu – sifilitic xenofob, afemeiat
Ion Antonescu – criminal de război, antisemit, a dus țara la ruină aliindu-se cu Hitler
Regele Mihai – trădător de țară, a plecat cu tablouri
(pentru ultimii doi meritele se cuvin evident propagandei comuniste)
Mircea Eliade, Nae Ionescu, Petre Țuțea – legionari
Nicolae Ceaușescu – nu mai zic

Personalități artistice, sportive sau mediatice

Radu Beligan – “Google sărbătorește 150 de ani de la nașterea lui Radu Beligan”, “Radu Beligan își amintește cu plăcere de primul lui învățător, Anton Pann”, “Zi mare pentru Radu Beligan! A ieșit la pensie pentru a șasea oară!” (apud Times New Roman, care-i acordă maestrului Beligan o atenție deosebită).
Nadia Comăneci – o ipocrită, cum își permite să facă reclamă la margarină?
Dan Puric – un mistic exaltat neo-legionar și mason
Cristian Tudor Popescu – cap de mort, ăla care umblă în “treling”

Această ultimă secțiune a listei este, după cum vezi, surprinzător de scurtă. N-am reușit să identific alte personalități care să merite a fi numite astfel și care, totodată, să se bucure de oarece expunere. Și cum afișarea în acest mediu public toxic compromite fulgerător pe oricine, e firesc să avem pe scenă, în ultima vreme, personaje obscure care nu au nici reputații nici opere de apărat.

Tactica falimentară a lunetistului singuratic.

Revenind la dinamitarea elementelor unificatoare trebuie să fac două observații.

Prima: fără discuție, o parte dintre aceste ethos blasters se ancorează pe un sâmbure de adevăr, fie el anecdotic sau accidental. Nu neagă nimeni greșelile președinților, premierilor, parlamentarilor sau – fie-mi cu iertare – înalților slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române.

Doar că, agâțându-ne exclusiv de slăbiciunile oamenilor care au ocupat sau ocupă funcții, riscăm să dărâmăm întregul edificiu al unor instituții fundamentale.

Omorând pilotul condamnăm la prăbușire avionul; și pe noi odată cu el.

Și încă un lucru: s-ar cuveni să ne controlăm limbajul la adresa conducătorilor, dacă nu din respect pentru persoanele lor, măcar pentru steagul pe care au jurat.

A doua observație: lista de mai sus acoperă aproape integral populația României (inclusiv pe cea detașată în străinătate), cu excepția copiilor și a intelectualilor care nu sunt  funcționari publici, antreprenori, publiciști sau corporatiști. Practic, fiecare dintre noi se află în raza unei încărcături expozive capabile să spulbere in corpore structurile profesionale sau sociale din care facem parte.

Și, în momentul în care medicul face o afirmație dură despre breasla profesorilor, profesorul despre țărănime și țăranul despre Parlament, se produce o detonare în lanț care ne îngroapă pe toți.

Tactica “lunetistului singuratic”, care trage din podul casei cartușe de “eu nu sunt ca alții”, “toți sunt așa și pe dincolo, eu sunt diferit” e moarte sigură. Nu Vasili Zaițev, eroul din “Enemy at the Gates” a salvat Stalingradul.

Ceilalți ești tu!

Când spunem “ceilalți” vorbim de fapt despre noi; fiecare dintre noi este un “celălalt” pentru cineva. Când spunem “popor de leneși și de hoți” ne includem pe noi, familiile, dascălii care ne-au învățat carte, medicii care ne-au adus pe lume, includem toți oamenii pe care i-am iubit, îi iubim sau îi vom iubi în viața asta. Și îi jignim. Și nu merită.

Orice popor are eroi și trădători, tâmpiți și genii, leneși și harnici, sfinți și haimanale. Orice stat are rufe murdare și scheleți în dulap. A scoate la aerisit aceste zdrențe poate fi un exercițiu purgatoriu, cu condiția să se desfășoare scurt și la obiect. Dar a le scutura zilnic prin fața casei nu face decât să coboare standardele de caracter pentru generațiile care vin. Arată-i copilului super-eroi și va vrea să devină super-erou. Spune-i zilnic că va sfârși un bețiv ca ta-său și așa se va întâmpla.

Propaganda naționalist-ceaușistă avea, totuși, niște limite (și un scop strategic, în contextul distanțării de URSS). Eram popor ales, cei mai viteji dintre traci, în luptă biruitori, dar atât. Ce fac “micuții” acum e genocid cultural. Suntem, brusc, cea mai de rahat nație de pe glob. Eu m-aș întreba: cui prodest?

Am luat în urmă cu ceva timp o decizie. Să nu spun nimic urât despre țară, popor și conducători, oricât aș fi de revoltat sau necăjit. Să nu aplaud și nu particip la nicio defăimare – fie ea și la mișto – a simbolurilor istorice și culturale românești. Bune sau rele, valorile care ne leagă reprezintă principala noastră forță ca popor. Pe ele putem clădi și restul. Fără ele – nimic.

Nici să cădem în extrema cealaltă nu e sănătos. Dați-vă la o parte, că noi am inventat stiloul și probabil insulina. N-are rost să ieșim la astfel de ofensive pentru că nu suntem pregătiți. Deocamdată nu vrem să cucerim pe nimeni. Vrem doar să fim lăsați în pace. Doar că, așa cum am mai spus, pacea și-o permit doar cei puternici, cei pe care e prea costisitor să-i ataci.

Nemți n-avem cum să devenim. Nici americani, nici olandezi. Așa cum, dintre toate țările blocului comunist, noi am fost întotdeauna mai cu moț. Așa cum, dintre toate ținuturile aflate sub turci, Principatele Române au reușit să evite statutul de pașalâc. Așa cum ardelenii au stat o mie de ani sub austro-ungari și au continuat să vorbească românește.

Toți stăpânii noștri s-au plâns de noi și-au încercat să ne inoculeze îndoială și rușine pentru ceea ce suntem.

Asta fac și acum. Eu n-o să-i ajut.

Nu-i ajuta nici tu.

Dacă nu pentru noi, măcar pentru cei care vin după.

Se nasc copii minunați în România.

Istoria – tot istoria – ne-a arătat că ideile și dezastrele au o capacitate extraordinară de a cataliza solidarizarea oamenilor.

Ne rămâne să gândim…  sau să așteptăm cutremurul?

 CUM AR FI O LUME FĂRĂ ROMÂNIA… VIDEO

Autor:  Brad Florescu /tedoo.ro

Aranjament editorial Dorian Theodor / R.B.N. Press