Foto / Premierul RM Maia Sandu s-a întâlnit cu Johannes Hahn, Comisarul European pentru politica de vecinătate și negocieri de extindere

Reluarea dialogului bilateral între Republica Moldova și Uniunea Europeană a fost principalul subiect de discuție între Prim-ministrul Maia Sandu și Comisarul European Johannes Hahn, aflat într-o vizită oficială la Chișinău, informează romaniabreakingnews.ro citând surse guvernamentale de la Chișinău.

Premierul Maia Sandu a adus mulțumiri Comisarului European, dar și instituțiilor UE pentru sprijinul constant acordat țării noastre, în special în ultima perioadă când Moldova s-a confruntat cu o mare criză politică. „Această atenție a instituțiilor europene, mesajele de susținere care au venit din partea instituțiilor europene, a țărilor membre ale UE au făcut posibilă rezolvarea pașnică a crizei politice prin care am trecut”, a precizat Maia Sandu în cadrul unei conferințe de presă, adăugând că „am decis să reluăm, la modul cel mai serios, dialogul politic între Republica Moldova și UE”.

La ședință oficialii au discutat despre inițiativele noului Guvern privind dezoligarhizarea țării, eliberarea statului din captivitate, construirea instituțiilor independente care să respecte legea și să lucreze în interesul cetățeanului. „Am vorbit despre prioritățile noastre de combatere a corupției, măsurile luate împreună cu colegii din Parlament, pentru a începe adevărata investigare a furtului miliardului, precum și a altor scheme de corupție care au sărăcit Republica Moldova și cetățenii”, a mai declarat prim-ministrul.

Un alt subiect-cheie a vizat restabilirea finanțării pentru Republica Moldova în contextul sprijinului bugetar, dar și în contextul programului de asistență macro-financiară. Totodată, Maia Sandu a reiterat angajamentul noului Guvern de a asigura libertatea și drepturile omului, de a crea condiții pentru presa independentă, societatea civilă și pentru APL, astfel încât să fie restabilite procesele democratice în țara noastră.

La rândul său, Comisarul European Johannes Hahn a apreciat fermitatea noului Guvern cu privire la implementarea reformelor propuse. În același timp, oficialul a evidențiat necesitatea urgentă de a avea un sistem judiciar transparent și profesionist în Republica Moldova.

„Noi suntem gata să vă acordăm asistența necesară, experți internaționali la solicitarea dvs. Și cred că lupta împotriva corupției este unul dintre cele mai importante subiecte și avem nevoie de foarte mult sprijin internațional, experiență din alte țări și suntem gata să venim cu această asistență și aici. A fost important să auzim declarația cu privire la angajamentul Guvernului cu privire la Acordul de Asociere și, în special, față de implementarea tuturor prevederilor acestuia în viitor. Vă susținem în toate eforturile dvs. de a reforma în continuare serviciul public în beneficiul cetățeanului”, a precizat oficialul.

De asemenea, Comisarul European a apreciat maturitatea politicienilor de la Chișinău, demonstrată în efectuarea tranziției pașnice a puterii în stat: „Vreau să-mi exprim gratitudinea față de toți cei care au contribuit la asta. Cred că a fost o exprimare a maturității politice și este o dovadă a dezvoltării, a evoluției țării”.

Tot astăzi, Comisarul European a lansat o invitație către Prim-ministrul Maia Sandu de a participa la ședința Consiliului de Asociere, care va avea loc în scurt timp, la Bruxelles.

Foto / Sursa: Guvernul Republicii Moldova




Exploziv! Dosarul ascuns al „genocidului” de la Srebrenica via „Grupul de Cercetare Srebrenica”

IPOCRIZIA, CEA MAI ABJECTĂ FORMĂ A VIOLENŢEI”

Nu cu mult timp în urmă, la sfârşitul lunii noiembrie, o ,,ştire bombă”, din categoria BREAKING NEWS, a invadat mass-media europeană, inclusiv cea online, agenţiile de presă mai mult sau mai puţin renumite, întrecându-se în relatarea cât mai ,,profesionist” posibil, a aceastei ştiri, probabil aşteptată, dar extrem de controversată, atât în ceea ce priveşte ,,protagonistul” ei, dar mai ales, despre controversatele evenimente care au stat la bază: masacrele de la Srebrenica (fosta Iugoslavie), din 1995.

Aşadar, cu ocazia ultimului său proces, de pe 22 noiembrie, Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie (TPI) l-a condamnat pe Ratko Mladic, fost lider militar sârb, la închisoare pe viaţă, pentru genocid, crime de război, crime împotriva umanităţii şi violarea legilor războiului. El a fost condamnat pentru zece capete de acuzare din unsprezece.

Citând din decizia curţii TPI, instanţa a constatat că ,,domnul Ratko Mladic a contribuit în mod semnificativ la genocidul din 1995 din Srebrenica, când, mai mult de 8.000 de musulmani au fost ucişi. Reacţia imediată a inculpatului Ratko Mladic, potrivit TPI, a fost că ,,nu şi-a ascuns mânia, insultând Curtea, fiind, în cele din urmă, evacuat din sală. Ulterior, aflat într-o încăpere adiacentă, el a luat cunoştinţă de verdict”….. Aceasta este ştirea, scurtă, seacă, ca un verdict, prezentată în premieră de către ,,Le Monde.fr avec Reuters

Dar, cine este Ratko Mladic !?

Ratko Mladic

Ratko Mladić, a fost comandantul şef al armatei  Republicii Srpska în timpul  războiului din Bosnia, între 1992-1995. Deşi, rezoluţia 819 a Consiliului de Securitate al ONU (1993)  stabilea că enclavele Zepa şi Srebrenica, din estul Republicii Srpska, fuseseră declarate „zone de securitate”, care nu puteau fi ţinte militare, însă, VRS (Војска Републике Српске) le atacă între 2-11 iulie 1995. Circa 8000 de prizonieri musulmani sunt executaţi între 13-19 iulie, eveniment ce va fi cunoscut sub numele de masacrul de la Srebrenica.

Ratko Mladić, în calitate de comandant al VRS (Војска Републике Српске), este considerat responsabil de acţiunile acesteia. Timp de 16 ani a fost căutat, fiind suspectat că se ascunde în Serbia, fiind sprijinit de armata şi de către poliţia locală.

Ratko Mladić comandant al VRS (Војска Републике Српске)

În 22 februarie 2006 presa din Serbia şi din Bosnia au anunţat că se duc negocieri privind predarea lui Ratko Mladić, însă informaţia a fost dezminţită atât de guvernul Uniunii Serbia-Muntenegru, cât şi de TPI. Se spunea că ,,Mladić preferă să moară decât să se predea”. Deşi în Serbia se bucura de popularitate, căutarea lui a fost accelerată deoarece ,,Serbia a fost somată să-l predea, drept condiţie pentru semnarea Acordului de Stabilizare şi Asociere cu U.E.”.

În 26 mai 2011, un bărbat identificat după semnalmente, ca ar fi Ratko Mladić, a fost arestat de către poliţie în nordul Serbiei, într-un sat de lânga graniţa României.

Identitatea sa a fost confirmată în aceeaşi zi printr-un test ADN. Era Ratko Mladic!

Un amănunt minor, poate nu lipsit de importanţă, ministrul sârb de interne, de atunci, Ivica Dacic, este actualul ministru de externe al Serbiei, cel care ,,negociază” asocierea la U.E.

El declară, tot atunci, că ,,Ratko Mladic nu a opus rezistenţă atunci când a fost arestat” şi că ,,nu a fost folosită forţa”, confirmând şi faptul că ,,arestarea a avut loc” după ,,cercetarea câtorva case”, din satul menţionat în comunicatul oficial.

European Commision President Jose Manuel Barroso greets Serbian Prime Minister Ivica Dacic

De altfel, recent, șeful diplomației sârbe, într-un discurs rostit la o conferință organizată de ,,Consiliul argentinian pentru relații internaționale”, a reamintit că ,,aderarea Serbiei ca membru cu drepturi depline la U.E. reprezintă o prioritate absolută a politicii externe a Belgradului”. De asemeni, a mai menţionat că: ,,Vrem să ajungem la un acord, dorim o soluție corectă şi durabilă, dar a fi nevoiţi să recunoaştem acte unilaterale — asta nu vom face niciodată, chiar cu preţul unui eşec al aderării la Uniunea Europeană”.

Este, o aluzie evidentă, la un alt subiect ,,fierbinte” pentru Serbia: recunoaşterea independenţei Kosovo, o altă condiţie impusă de UE, pentru a accede la acest ,,club select”.

„Condamnarea” lui Ratko Mladic, într-un final cu suspans, ar fi o rezolvare ,,parţială” a problemei, dar mai rămâne acest ,,cartof fierbinte” – Kosovo, greu sau imposibil de ,,înghiţit” şi apoi de ,,digerat”, de către prea greu încercatul popor sârb. Pentru ce?

Acesta să fie, oare, preţul aderării la U.E. ?

Războaiele din Iugoslavia sunt o serie de conflicte extrem de violente, izbucnite pe teritoriul fostei Republici Socialiste Federative Iugoslavia între anii 1991-2001, ce au culminat cu bombardamentele NATO, şi apoi cu ,,pacea de la Dayton”. Se mai vorbeşte, uneori, despre ,,războiul din ex-Iugoslavia”, mai rar despre ,,al treilea război balcanic”, dar, de regulă, se foloseşte sintagma ,,butoiul cu pulbere al Balcanilor”. Sau al Europei ! De la caz la caz!ue

Aceste conflicte au opus diferitele grupări etnice sau ale naţiunilor / popoarelor ,,înfrăţite” din fosta Iugoslavie socialisto-comunistă, iar cauzele lor sunt de natură religioasă, politică, economică, culturală şi / sau etnică, fără să existe vreo ordine anume a provocărilor.

Războaiele din Iugoslavia au fost cele mai tragice din Europa de după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Bilanţul estimativ al victimelor este de 150.000 de morţi, dintre care două treimi sunt civili, iar patru milioane de persoane au fost strămutate ,,relocate”.

Multe dintre personajele ,,cheie” implicate în aceste evenimente au fost sau sunt urmărite penal pentru crime de război sau crime împotriva umanităţii.

De exemplu, Radovan Karadzic, liderul politic al sârbilor bosniaci în războiul 1992-1995, și preşedintele sârb Slobodan Milosevic, care au finanţat şi înarmat forţele sârbe bosniace, au fost acuzaţi de aceleaşi crime. Karadzic a fost condamnat în 2016, de către TPI, şi închis pentru 40 de ani, iar Milosevic a murit în celula sa, în 2006, în timpul perioadei de încarcerare.

Ratko Mladic (centru) și Radovan Karadzic (dreapta)

Dar, n-a fost suficient! Mai trebuiau pedepsiţi capii armatei, generalii, şi de ce nu, chiar poporul sârb, sub o formă sau alta, dacă va fi cazul!

Să analizăm, totuşi, şi evenimentele, care au stat la baza acestui ,,proces al secolului”.

Cea mai sigură sursă, dar şi cea mai contestată, o reprezintă ,,Dosarul ascuns al ,,genocidului” de la Srebrenica” (Le dossier caché du „génocide” de Srebrenica – Recueil de documents, Editions Le Verjus), o carte surprinzătoare, dar bine documentată, prea puţin ştiută în România, sau chiar deloc. Această versiune a fost elaborată cu mare acurateţe, lansată cu ocazia comemorării acestor tragice evenimente (2005), fiind ,,legalizată” în prealabil de TPI.

Există un ,,grup de cercetare Srebrenica” / Srebrenica Research Group”, condus de către Ed Herman, autorul de fapt al ,,dosarului ascuns al genocidului”, care conduce grupul de cercetare şi analiză a documentelor din acest caz, publicând multe  mărturii ,,nepublicate”.

A mai fost publicată o carte, sub titlul ,,Adevărul meu” (,,Ma vérité”), – versiunea franceză a pledoariei pe care Slobodan Milosevic a prezentat-o Tribunalului Penal Internaţional de la Haga, în introducere la apărarea sa, în care o asociaţie denumită ,,Adevăr şi justiţie”, nu a luat partea fostul preşedinte al Iugoslavia, ci a monitorizat informaţiile complet şi corect.

Dacă acest proces a fost ,,procesul secolului„, aşa cum susţinea presa din Franţa sau din alte ţări europene, înregistrările de la audieri ar fi trebuit să fie publice, constante şi abundente. Dar ele au fost ,,mediatizate” doar în perioadele în care procurorul aducea acuzaţii, fără a se vorbi niciodată despre momentele când acuzatul demonstra zădărnicia acuzaţiilor.

„Adevărul meu” a fost destinată să aducă către public ,,un echilibru neglijat de către cronicarii de la Haga”. În acelaşi timp, a permis să fie auzită ,,tragedia iugoslavă”, cu argumente şi realităţi despre care, mult timp, coloanele ziarelor au fost închise ermetic.

Răspunzând acestei manifestări, toată mass-media a repetat, fără nicio rezervă, versiunea oficială, la ,,cinstirea” celor 10 ani (2005), de când forţele sârbe bosniace, preluând controlul asupra oraşului Srebrenica, au executat cu sânge rece circa 7-8000 de prizonieri musulmani, atât civili cât şi militari, în conformitate cu un (presupus) plan conceput în prealabil, cunoscut şi autorizat de principalii lideri ai Republicii Srpska: Radovan Karadzic, generalul Ratko Mladic, şi chiar de către Slobodan Milosevic, pe atunci preşedintele Serbiei.

Prezentarea faptelor, vrea să arate că uciderea civililor nu a apărut, aşa, doar ,,ca un masacru obişnuit”, ci ca un ,,genocid” caracterizat ca fi fiind săvârşit în mod deliberat împotriva populaţiei musulmane, în vederea ,,eliminării” lor din regiune (!?)

Ciudată interpretare oficială pentru incriminarea unor persoane, prin care, uciderea unor civili poate fi incadrată din ,,masacru obişnuit” în ,,genocid”, prin ,,eliminarea lor din regiune”, ceea ce poate fi acceptată ca o ,,strămutare/relocare” – ar fi fost mai simplu şi umanitar şi nicidecum ,,eliminare” prin ucidere. Dar, trebuia găsită o formulă de inculpare, cumva! (n.a.)

Un reputat profesor de drept internaţional şi avocat, de la Universitatea York din Toronto, Michael Mandel, a declarat într-o carte publicată în cadrul ,,Asociaţiei pentru Adevăr şi Justiţie” (2006), că: „Declaraţia Tribunalului, că un genocid a avut loc la Srebrenica, n-a fost coroborată nici de faptele relevate, nici de dreptul invocat”

Mai mult de atât, el a făcut o demonstrație strălucită care ar fi trebuit să atragă atenția, susţinând, de asemenea: „Dacă, cazul Radislav Krstic (un alt general condamnat pentru implicare în masacru) are vreun sens, înseamnă că nu a existat un genocid în Srebrenica”. Concluzia instanţei nu poate fi considerată decât o formă de propagandă şi ca o nouă contribuţie la creşterea impresiei că instanţa este mai degrabă un ,,instrument politic” decât o ,,autoritate juridică„, pentru a parafraza pe cel mai faimos inculpat” (adică, pe Slobodan Milosevic).

Michael Mandel lucrează de mulţi ani cu Grupul de Cercetare Srebrenica, reunind personalităţi anglo-saxone independente, decise ,,să facă lumină” asupra cazului, prin înlăturarea  tuturor prejudecăţilor. Acest grup de cercetare a publicat recent concluziile sale în care se pare că niciuna dintre propunerile care exprimă versiunea oficială a ,,cazului Srebrenica” nu s-a ridicat la o examinare serioasă a faptelor, de la numărul victimelor musulmane la acuzaţia de genocid săvârşit de către forţele sârbe bosniace, prin premeditare şi planificare, două condiţii necesare pentru a stabili dacă această crimă este constituită, fără a mai menţiona responsabilităţile ierarhiei sârbe, care nu s-au îndepărtat niciodată de presupozăţiile Tribunalului de la Haga.

Faptul că au fost făcute execuţii sumare, deci atrocităţi, este fără îndoială pentru toţi colaboratorii grupului. Ei cred, pur şi simplu pe baza analizelor lor, că numărul şi natura victimelor, precum şi ,,contextul general al evenimentelor din Srebrenica au fost prezentate în mod tendenţios” şi că ,,ar trebui reexaminate fără prejudecăţi”.

Pentru a realiza acest lucru, este indispensabil să se pună aceste crime atât în ​​condițiile războiului civil, care a devastat această regiune a Bosniei în 1992, cât şi în desfăşurarea de către principalii protagoniști a unor dispoziţii tactice şi strategice, în cursul anului 1995, ce au precedat şi a pregătit ,,curăţirea” sârbilor din Krajina şi reducerea, mereu cu forţa, a dimensiunii şi a ponderii Republicii Srpska, căruia ,,Acordul de la Dayton” îi va atribui, în cele din urmă, ,,drepturile şi graniţele actuale”.

Aşadar, „Dosarul ascuns al genocidului din Srebrenica” reunește traducerea unui mare număr de texte străine, esenţiale pentru manifestarea adevărului, şi despre care presa în general a păstrat o tăcere totală, prin urmare, vinovată, oricare ar fi fost motivele reale.

Este un document inedit, deoarece nu a putut fi difuzat.

De îndată ce a fost prezentat, a fost denunţat violent de către cercurile musulmane, de Înaltul Comisar Paddy Ashdown, de Ambasada Statelor Unite şi Ambasada Danemarcei, care vorbeau în numele Uniunii Europene. TPII a declarat că este „scandalos şi ruşinos” pentru că   s-au ignorat ,,dovezile stabilite de tribunal la judecarea (în primă instanţă) pentru genocidul comis împotriva musulmanilor din Srebrenica”

Dosarul prezintă, de asemenea, mărturiile personale ale generalului canadian MacKenzie, primul comandant al forţelor ONU de menţinere a păcii, din Sarajevo, şi a oficialului portughez Carlos Martins Branco, fost observator militar al ONU în Bosnia, care spune că ,,liderii bosniaci musulmani ar fi facilitat preluarea Srebrenica de către sârbi în iulie 1995, pentru a-i izola pe plan internaţional, făcându-i să se simtă vinovaţi de greşelile comise”.

Se găsesc şi mărturii despre liderul musulman Nasser Oric și despre oamenii lui ,,care au masacrat civilii sârbi şi au hărțuit această populaţie neîncetat, înainte şi după crearea în Srebrenica a unei zone de securitate a ONU”.

Dosarul mai cuprinde şi un ,,Raport despre Srebrenica”, care a fost elaborat şi publicat, pe 3 septembrie 2002, de către două organisme ale Republicii Srpska: Centrul de documentare și Oficiul guvernamental responsabil de relaţiile cu TPII. Un alt raport s-a întocmit, mai mult în conformitate cu ,,dorinţele comunității internaționale”, dar acest text nu a fost publicat până în prezent, fără să se știe motivul real.

În orice caz, raportul din 2002 arăta indirect că această ,,comunitate”, este preocupată prin pragmatismul său de ,,a impune un adevăr”, în loc să fie ,,interesată de adevăr”.

EPILOG:

,,Este mai putin  important ce pedeapsă îi va aplica Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPII) lui Ratko Mladic, căci, realitatea e alta:

Împotriva ideii unei Bosnia-Herţegovina multi-naţionale şi multi-religioase, ei au câştigat. Profeţii urii ,,au câştigat”. Mladic şi ai săi ,,au câştigat”! Asta e problema” – declaraţia fostului general sârb Jovan Divjak – apărătorul oraşului Sarajevo, făcută pentru AFP.

Sunt sârb, dar am considerat-o întotdeauna ca pe o chestiune personală, ceva privat, şi vreau să aparţin unui popor bosniac-herzegovinian care nu va exista niciodată”, mai spune  octogenarul general, foarte iubit de concetăţenii săi. Urăsc eticheta de ,,bun sârb”.

Astăzi, Jovan Divjak este unul din 3% dintre cetăţenii care refuză să se definească drept croați, sârbi sau bosniaci. Ei sunt ,,alţii” sau ,,ceilalţi”, o categorie statistică ultra-modernă.

Astăzi, în Bosnia, „tinerii sunt cu naţionaliştii” şi „au mai multă ură decât (…) în timpul războiului”, continuă vechiul general care nu se consideră un „disperat”, ci mai degrabă un ,,realist”: ,,Este o luptă, trebuie să luptăm, chiar şi la 3%”

Dar, ,,problema” generalului Divjak este alta: şi el riscă să fie arestat, dar de către autorităţile de la Belgrad, pentru că, în 1992, a dat ordin să se deschidă focul asupra unei coloane a armatei iugoslave, aflate în retragere, fără să fie provocat. Un fost veteran, din acel mizerabil război fratricid, îl consideră trădător pe general, pentru că: ,,Dacă ar fi plecat în SUA ar fi luptat cu pieile roşii, dar, în ţara ta, împotriva poporului tău! E o ruşine!”

Unii sârbi bosniaci cred că au fost ,,trădați”. Reacţiile publice n-au întârziat:

,,Serbia ne-a trădat, îl urăsc pe Tadic” ….. ,,Noi l-am trădat pe cel care trebuia să ne protejeze. Ratko Mladic a fost simbolul naţiunii noastre şi al patriotismului nostru. Noi l-am înjunghiat în inimă” ,,Astăzi mi-e rușine că ,,sunt sârb

Revista presei europene semnala şi ,,poziţia” României, la unison cu alţi ,,optimişti”:

,,Pour la Roumanie, cette arrestation „représente un signal important de l’engagement de la Serbie sur le parcours européen”.  Traducerea, e de prisos.

CONCLUZIE:

,,Biletul de intrare” al Serbiei în U.E., datorat arestării, predării, judecării şi condamnării lui Ratko Mladic, nu va fi (doar) o simplă (şi singură) formalitate.

,,A fost un element important, dar nu înseamnă automat adeziune, nu merge chiar aşa!(ça ne marche pas comme ça – original în text – n.a.), după cum avertizează premierul olandez Mark Rutte – „Trebuie să privim la ansamblul faptelor, pentru fiecare adeziune”…

L’hypocrisie, est la forme la plus abjecte de la violence„……  .

Adaptare după surse :

  • http://www.independent.co.uk/news/world/europe/ratko-mladic-guilty-who-is-bosnia-war-crimes-what-charges-genocide-srebrenica-massacre-serb-general-a8069741.html
  • http://www.b-i-infos.com/dossier_srebrenica.php
  • https://www.myt.mu/sinformer/afp/actualites/495443/pour-le-general-divjak-defenseur-serbe-de-sarajevo-mladic-et-les-siens-ont-quot-gagne-quot.html



De la 1 septembrie a intrat în vigoare Acordului de asociere UE – Ucraina

Ministerul Afacerilor Externe salută intrarea în vigoare la 1 septembrie 2017 a Acordului de asociere între Ucraina și Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și statele membre ale acestora și susține pe mai departe avansarea parcursului european al Ucrainei.

Finalizarea procesului de ratificare a Acordului de către toate cele 28 de state membre și Parlamentul European reprezintă o realizare care va permite valorificarea întregului potențial de cooperare al Ucrainei cu Uniunea Europeană, în beneficiul poporului ucrainean.

Intrarea în vigoare a Acordurilor de asociere pentru R. Moldova, Georgia și Ucraina este un moment de referință pentru atingerea obiectivului pe care România îl promovează activ și constant în cadrul Uniunii Europene vizând promovarea valorilor și standardelor europene în raport cu statele din vecinătatea noastră estică.

Informații suplimentare

Acordul de asociere cu Ucraina a fost semnat la 21 martie 2014 (componenta politică) și 27 iunie 2014 (componenta economică). Partea politică a Acordului de asociere cu Ucraina s-a aplicat provizoriu începând cu 1 noiembrie 2014, iar componenta economică (Acordul aprofundat și cuprinzător de liber schimb – DCFTA) de la 1 ianuarie 2016.

Reamintim că Acordurile de Asociere cu Republica Moldova și cu Georgia au intrat în vigoare la 1 iulie 2016.




Infograficul exporturilor Republicii Moldova în UE demontează minciunile președintelui Dodon care dorește integrarea în Uniunea Euroasiatică

Oficiul Uniunii Europene din Republica Moldova a publicat recent un infografic despre situația expoturilor Republicii Moldova spre UE. Acestea au crescut pe piața UE de la 357 milioane de euro în 2005 la 1,097 miliarde de euro în 2015, după ce acrodul DCFTA a intrat în vigoare. Pentru mai multe informații pot fi accesate și verificate pe :www.dcfta.md,https://eeas.europa.eu/delegations/moldova/1538/republic-moldova-and-eu_en#Trade,http://exporthelp.europa.eu/thdapp/index.htm,http://dcfta.md/ , http://www.mfa.gov.md/totul-despre-aa/ , http://mec.gov.md/dcfta

Infograficul are menirea de a informa corect despre situația acestor exporturi și implicit asupra beneficiilor asupra economiei Republicii Moldova. Adevărul despre această situație este denaturat în mod grosolan prin declarațiile președintelui Igor Dodon, care încă din campania electorală din 2016 a denunțat „Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană” catalogândul  „o mare greşeală” , fiind  hotărât să convoace şi un referendum pentru denunţarea acestuia. În schimb, este mult mai încântat de o aderare la Uniunea Eurasiatică.

Consider că semnarea Acordului de Asociere cu UE a fost o mare greșeală. Indicatorii economici arată că R. Moldova a pierdut din cauza semnării acestui document. Ea a pierdut piața rusească și nu a primit-o pe cea europeană. Eu și Partidul socialiștilor vom lupta pentru denunțarea acestuia. (…) Eu pledez deschis pentru integrarea în Uniunea Euroasiatică. Președintele nu are atribuții care să-i permită anularea Acordului de Asociere cu UE. Totuși, noi putem organiza un referendum pentru a vedea care este opinia cetățenilor la acest subiect”, a spus Igor Dodon, potrivit Izvestia.ru.

Discreditarea continuă a Acordului cu UE de către Igor Dodon poate duce la slăbirea luptei contra corupţiei şi la încetinirea reformării ţării, ceea ce serveşte intereselor actualului regim politic, în frunte cu Vlad Plahotniuc, dar şi ale Rusiei. De această părere este expertul politic Dionis Cenuşă într-un articol pentru IPN. Articolul integral aici.

Tatiana Rotari / Chișinău / RBN Press 13.02.2017




R. Moldova de la caderea URSS la Acordul de Asociere cu UE …Și mai departe?

În contextul procesului de destrămare a URSS-ului, ca urmare a politicii de glasnost și perestroika inițiate de catre Mihail S. Gorbaciov, drumul spre suveranitate și mai apoi spre independență a locuitorilor trăitori în spatiul dintre Prut și Nistru, a fost condus de o parte a elitei culturale autohtone, basarabene, reunită, mai apoi, sub stindardul Frontului Popular din Moldova (FPM) în contextul apariției și afirmării Fronturilor Populare în tot spațiul URSS.

[quote_right] Valentin Mândâcanu (Iulie 27, 1930, Mihăileni – Octombrie 29, 2012) filolog, lingvist, traducător și publicist din Republica Moldova.  a fost unul din cei 278 de semnatari ai Declarației de Independență a Republicii Moldova. [/quote_right]

Eseul intitulat „Veșmântul ființei noastre”, scris de Valentin Mândăcanu în 1988 și publicat în revista Nistru (publicație a Uniunii Scriitorilor din RSS Moldovenească, avea să impulsioneze și totodata să revoluționeze dezbaterea publică despre destinul limbii române la est de Prut.

Autorul eseului aducea în atenție faptul ca limba româna fusese supusă unui puternic proces de rusificare și combătea existența unei limbi moldovenești. Lupta începută de Valentin Mândăcanu va fi continuată de doctorii în filologie Constantin Tănase și Vasile Bahnaru care vor pleda pentru repunerea în uz a etnonimului român cu referire la adevarata identitate a moldovenilor basarabeni, precum și pentru utilizarea limbii moldovenesti în grafie latină în toate sferele vieții social-economice, alături de limba rusă, în spațiul RSSM.

Pe 27 mai 1988, Adunarea Generală a Scriitorilor din RSS Moldovenească a decis crearea Mișcării Democratice din Moldova în susținerea Restructurării (MDR), iar pe 3 iunie 1988 a avut loc ședința de constituire a Mișcării și s-au ales liderii.

MDR-ul a militat pentru susținerea proceselor de Perestroika și Glasnost în RSS Moldovenească, pentru recunoașterea unității limbii moldovenești si române și pentru reabilitarea tuturor clasicilor literaturii, picturii si muzicii moldo-române.

În anii 1988 – 1989, MDR-ul se va implica în efortul de a-i coaliza pe românii basarabeni și elita lor politico-culturală și economică în lupta pentru afirmarea și impunerea limbii moldovenești cu grafie latină ca limbă de stat, precum și în afirmarea identității românești.

Pe 20 mai 1989 se va desfășura, în Sala Mare a Uniunii Scriitorilor din RSS Molodovenească, ședința de constituire a Frontului Popular din Moldova (FPM), convocată de Grupul de inițiativă al MDR.

Frontul Popular din Moldova va deveni port-drapelul Mișcării de Renaștere Națională care va desfașura o suită de acțiuni publice de mare amploare, pe tot parcursul anului 1989, menite a impune conducerii politice de la Chișinau existența românilor ca majoritate a republicii, precum și a limbii române.

În contextul vremurilor, FPM a solicitat ca cetățenii din RSS Moldovenească și Republica Socialistă România, având în vedere faptul ca „poporul român și cel moldovenesc au o istorie seculară comună”, sa aiba „dreptul de a vizita reciproc locurile istorice, de a sarbatori împreuna evenimentele ce țin de trecutul comun”.

Folosirea noțiunilor de popor moldovenesc și limba moldovenească de catre reprezentantii FPM, în documentele oficiale, provenea din grija de a nu supara, mai mult decat era normal, autoritatile sovietice care vegheau cu strictete, totusi, în pofida vremurilor, la respectarea „binomului ideologic natiunea moldoveneasca/limba moldoveneasca-natiunea romana/limba romana”.

Problema limbii și a identității românești avea sa devină, încă din acel moment, nodul gordian al disputelor politice de la Chișinău în perioada de până la 27 august 1991, precum și dupa, fiind, totodată și mărul discordiei dintre Chișinău și București.

Problema „limbii” avea sa devină și un factor agravant al crizei dintre Tiraspol si Chișinău în perioada de până la proclamarea independenței. În contextul noilor raporturi româno-sovietice, de dupa 22 decembrie 1989, ministrul de Externe sovietic Eduard Sevardnadze a ținut să sublinieze, pe 6 ianuarie 1990, că în ceea ce priveste raporturile dintre RSSM și România, „noi ne-am inteles ca vor fi create condițiile care să faciliteze vizitele și contactele reciproce” dintre locuitorii de pe ambele maluri ale Prutului.

Opțiunea unei reunificări în fortă sau de alta natura, în acele clipe, nu s-a aflat pe agenda nici publică si nici secretă a noilor autorități române. Relațiile moldo-române aveau să capete o turnură nouă dupa ce în ianuarie 1990, la București, dupa 46 de ani de izolare forțată, s-a semnat Protocolul tratativelor dintre reprezentanții unor ministere și departamente din RSSM și România.

Incepea, astfel, o relatie bilaterala ce avea sa se dovedeasca a fi extrem de dificila pe parcursul celor doua decenii scurse si in care dosarul identitar avea sa joace un rol major. In contextul extrem de delicat, din punct de vedere politic, de la Chisinau, din primavara anului 1990, premierul Mircea Druc avea sa declare, in pofida convingerii ca „suntem o singura natiune, dar formam doua state”, ca, totusi, trebuie mai intai „sa facem cateva sute de intreprinderi mixte si sa punem la cale cateva zeci de mii de casatorii comune si apoi sa mai vorbim”.

Referindu-se la nevoia unei uniri grabnice între cele doua state, Mihai Rosseti de la Radio Vocea Americii se dovedea a fi extrem de realist și previzionar când declara, în iunie 1990, ca drumul spre unire „trebuie curățat și el poate fi curățat, întâi și întâi, cu ajutorul României” însă este nevoie de sprijinul unei mari puteri. Existenta Uniunii Sovietice scotea din discutie orice posibilitate de a se aborda problema unirii celor doua state românești.

La 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem al RSSM a reintrodus steagul României ca drapel oficial al Republicii Moldova. La 23 iunie 1990, Sovietul Suprem de la Chișinău a luat în discutie proiectul Declarației cu privire la suveranitatea RSSM.

Declarația a fost adoptată în urma apelului nominal cu 240 de voturi pentru (64,69%), 16 împotriva (4,31%) și 27 abțineri (7,28%) dintr-un total de 380 de deputați aleși. Au lipsit 83 de deputați, dintre care 2 erau motivați, iar 5 deputați, prezenți la apel, nu au votat.

RSSM a fost declarata stat unitar și indivizibil, ale cărui frontiere „pot fi schimbate numai pe baza de acorduri reciproce între RSSM și alte state suverane, în conformitate cu voința poporului, adevarul istoric și ținându-se seama de normele dreptului internațional unanim recunoscute”.

Totodată, deputatul Alexandru Moșanu a dat citire textului Avizului Comisiei pentru aprecierea politico-juridica a Tratatului sovieto-german de neagresiune și a Protocolului adițional secret din 23 august 1939, precum și a consecințelor lui pentru Basarabia și Nordul Bucovinei, care întregea mesajul Declarației de suveranitate a RSSM.

Congresul al II-lea al Frontului Popular din Republica Moldova (FPM), desfășurat între 30 iunie – 1 iulie 1990, a readus în atenția opiniei publice interne și internaționale, ca urmare a rezoluției cu privire la repunerea în drepturi a etnonimului popor român și a glotonimului limba română, faptul că „vehicularea etnonimului ‘popor moldovenesc’ și a glotonimului ‘limba moldovenească’, atât în perioada dominației țariste, cât și în anii de teroare sovietică, a fost operată în scopul deznaționalizării românilor basarabeni și creării unei pseudoconștiinte, pentru a justifica anexarea pamânturilor românesti la Rusia și respectiv la URSS”.

FPM cerea ca „la preschimbarea buletinelor de identitate ale cetăațenilor Republicii Române Moldova, etnonimul ‘ROMÂN’ să fie pus în drepturile sale”.

Ideea de „Republica Româna Moldova” a fost o propunere a FPM nascută în vâltoarea evenimentelor din spatiul ex-sovietic și avea drept obiectiv edificarea unui stat la est de Prut în care populația trebuia să fie conștientă de identitatea sa etnică.

În contextul evenimentelor din spațiul RSSM, Institutul de Cercetări Social-Politice al CC al PCM a dat publicitații un sondaj de opinie, la 17 iulie 1990, în care se investiga atitudinea populației față de perspectiva unei uniri cu România.

La întrebarea „Ce atitudine aveți față de afirmatiile cu privire la unirea RSSM cu România?”, 82,5% au declarat că nu susțin așa ceva, 7,5% susțin unirea și 9% au refuzat să raspundă.

În continuarea chestionarului, 52% doreau o republică suverană in cadrul federatiei înnoite a URSS, 42% vroiau o republica moldovenească independentă si 5% o republica moldoveneasca în componența Romaniei.

Pe 16 decembrie 1990, peste 800.000 de romani s-au adunat la cea de-a doua Mare Adunare Nationala de la Chisinau si au cerut sa se declare independenta nationala a romanilor din teritoriile ocupate în condițiile în care articolul 8 al Actului Final de la Helsinki prevedea ca „toate popoarele au întotdeauna dreptul în deplina libertate, de a defini, atunci cand doresc și daca doresc, statutul lor politic intern și extern fără amestec din afara și de a urma așa cum doresc dezvoltarea lor politică, economică, socială și culturală”.

Trebuie menționat faptul că Senatul SUA, după cum scria cotidianul Moldova Suverană din 20 iunie 1991, a recomandat guvernului american:

„1. Să sprijine dreptul la autodeterminare al poporului din Moldova și nordul Bucovinei, ocupate de sovietici și să elaboreze o hotărâre în acest sens;

2. Să sprijine eforturile viitoare ale guvernului Moldovei de a negocia pașnic daca dorește o reunificare a Moldovei și nordului Bucovinei cu România așa cum s-a stabilit în Tratatul de pace de la Paris din 1920, conform normelor în vigoare ale dreptului international și Principiul 1 al Actului de la Helsinki”.

Președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, a efectuat prima sa vizită oficială în România în perioada 11 – 17 februarie 1991. La 12 februarie 1991, președintele Senatului României, Alexandru Bârlădeanu, a ținut să menționeze în prezenta lui Mircea Snegur, în plenul camerelor reunite ale Parlamentului, faptul ca prezența președintelui moldovean în Parlamentul României „deține, mai presus de aspectele protocolare, o valoare simbolică și o puternică încarcătură emțională” deoarece „nu pot fi eludate sau înabușite legaturile sufletești, care leaga românii de pe ambele maluri ale Prutului”.

În pofida faptului ca s-a vorbit în epocă, ca vizita președintelui Mircea Snegur ar fi avut loc și „la sugestia unor cercuri de la Kremlin” interesate ca FPM să nu „monopolizeze românismul”, în perspectiva alegerilor prezidențiale din RM, convorbirile au fost calificate „drept ‘un sfat’ între doi conducatori care doresc să amplifice cât mai mult legaturile între țările lor”.

Ana Blandiana, președinta Aliantei Civice, în numele opoziției politice din România, avea să declare, ulterior, cu referire la cele spuse de Mircea Snegur în finalul discursului său, că, totuși, „nu credem că suntem neamuri, noi credem că suntem aceeași ființă”.

Unirea dintre Republica Moldova și România avea să devină, pe masura curgerii evenimentelor în spațiul dintre Prut și Nistru, un ideal de neatins, o iluzie pentru unii dintre contemporani.

Mircea Snegur avea să declare într-un interviu, că elita politică de la Chișinău nu dorea sa realizeze unirea cu România. „Noi n-aveam de gând să ne unim cu România. Lucrul acesta trebuie să-l știe toți. Prea multe presupuneri se fac în jurul acestei chestiuni”, mărturisea Mircea Snegur.

În complicata și tumultoasa relație dintre cele două state, Congresul „Casa Noastra – Republica Moldova” organizat de către Alianța Civică din Republica Moldova, la 5 februarie 1994, a reprezentat începutul în forță al unei politici interne și externe a Republicii Moldova în care se va ține „seama de  noțiunile de ‘român’ și ‘moldovean'”.

Mircea Snegur a anuntat reorientarea politicii interne și externe a Republicii Moldova, iar în cuvântarea sa el s-a bazat pe date pseudo-istorice referitoare la „națiunea moldovenească”, „poporul moldovenesc” și a cerut înlocuirea Istoriei Românilor cu Istoria Moldovei.

În perspectivă, politica față de România va urmari ca ideea statalitatii Moldovei să fie întărită în timp ce „problema unirii va fi scoasă de pe ordinea de zi”.

Diferența de interpretare a Istoriei Românilor avea sa fie ridicată la rang de politica de stat în perioada 1994 – 2003, deoarece „poporul moldovean nu mai vrea sa fie moneda de schimb și nici jertfa cuiva, nu vrea sa mai auda cum țara lui e dorita ca teritoriu, de parca nu ar avea stăpani adevarați„.

Menționăm faptul ca adversarii Istoriei Românilor din spatiul moldav și-au adjudecat întregul arsenal de „argumente” născocite de Komintern în perioada interbelica și pe care, ulterior, și le-au însusit și reprezentanții istoriografiei sovietice.

Ideologia moldovenismului sau a „fundamentalismului moldovenesc”, precum și „proiectul lingvistic” al Kremlinului aveau să fie un eșec iar „31 august 1989” rămâne mai mult decat o data de referință în istoria spațiului moldav, ramâne ziua reafirmarii plenare a identității naționale, a conștiinței de neam și limbă.

Pe 7 iunie 1994, la inițiativa fracțiunii parlamentare a PDAM a fost abrogat Imnul de Stat al Republicii Moldova care era „Deșteapta-te, Române!”.

In contextul schimbării atitudinii politice a guvernanților de la Chișinău, prima tentativă de a introduce cursul de Istoria Moldovei în locul Istoriei Românilor s-a petrecut în primavara anului 1995 în guvernarea lui Andrei Sangheli când Istoria Românilor a fost înlocuită cu Istoria Moldovei, inclusiv din sistemul de cercetare științifică.

Tinerii au ieșit în stradă și a fost declanșată greva generală. Președintele Mircea Snegur a intervenit în dispută și a reusit să instituie un Moratoriu asupra dezbaterii subiectului.

În planul relațiilor bilaterale oficiale, dupa venirea la putere a PCRM și a președintelui Voronin, s-a înregistrat o „răceală” din ce în ce mai accentuată, ce a culminat cu un adevarat blocaj declanșat prin desființarea Comitetului Interministerial pentru relațiile Republicii Moldova cu România și aprobarea Comisiei interguvernamentale mixte moldo-române de colaborare economică, comercială și tehnico-științifică (aprilie 2003).

Partea moldoveană a încercat sa explice această asimetrie prin dorința de a impulsiona relațiile comercial-economice bilaterale, însă era evident faptul că este vorba de o decizie politică, prin care se dorea limitarea acțiunilor Romaniei în domeniile cultural, educațional etc.

În același timp, au fost înregistrate o serie de atacuri la adresa României lansate de autoritățile de la Chișinău la diverse forumuri europene în care se încerca descalificarea statului român ca țară modernă, cu aspirații occidentale, care nu se poate ridica la nivelul standardelor UE.

Totodata, procesul de „rusificare” înregistrat dupa 1993 în societatea moldovenească și cuprinzand toate domeniile vieții economice, culturale etc. avea să se accentueze dupa revenirea la putere a lui Vladimir Voronin, astfel încât în economia oficială s-a inregistrat o puternica ostilitate față de cooperarea cu omologi din România, dându-se prioritate firmelor și intereselor ruse și ucrainene.

În sectorul cultural și educațional procesul de rusificare s-a manifestat similar cu perioada de dinainte de 1989. Eforturile de integrare ale Republicii Moldova în UE, amplificate de către noua elită politică de la Chișinău, de dupa aprilie 2009, au readus într-o normalitate relațile dintre Bucurețti și Chișinău.

Relația dintre România și Republica Moldova s-a dovedit a fi in ultimii 25 de ani, prin prisma dosarului identitar și nu numai, extrem de dificilă și de cele mai multe ori, impredictibilă.

Ramâne, totuși, pentru eternitate și pentru adevarul istoric faptul că „proclamarea unui stat românesc independent pe teritoriile anexate cu forța în urma intelegerilor secrete stabilite prin Pactul Molotov – Ribbentrop reprezintă un pas decisiv spre înlaturarea pe cale pașnică a consecințelor nefaste ale acestuia, îndreptate impotriva drepturilor și intereselor poporului roman”, dupa cum se mentioneaza în Declarația de recunoaștere a Independentei Republicii Moldova (27 august 1991) de catre Guvernul României.

Pentru R.B.N. Press

Constantin Corneanu

Dr. Constantin Corneanu este Presedintele Asociatiei Europene de Studii Geopolitice si Strategice „Gheorghe I. Bratianu”

Articolul a fost publicat și pe Ziare.com