Schimbul de informații și cooperarea S.S.I. – Abwher
Imediat după actul de la 23 august 1944, comentatorii de presă, fie din interese politice, fie din neștiință, au confundat Serviciul Secret Român (S.S.I.) cu S.S.-ul german, iar Eugen Cristescu – considerat șeful „Gestapo-ului românesc” – era prezentat ca un „personaj odios”, „total devotat intereselor germane”. Documentele întocmite de „Tribunalul poporului” (atât rechizitoriul cât și actul de acuzare) pentru procesul din mai 1946, au insistat pe colaborarea între S.S.I. și Serviciile de Informații germane, pentru a se justifica probabil acuzația de „trădare națională”. Numeroase documente păstrate în arhiva S.S.I., precum și declarațiile făcute ulterior de Eugen Cristescu și colaboratorii săi mai apropiați din Serviciu, sau de unii foști înalți demni¬tari ai regi¬mului antonescian, au adus o serie de clarificări asupra problemei. Era vorba de colaborarea S.S.I. cu Abwehr (Serviciul de Informații al Armatei Germane) ce nu reprezenta o invenție a lui Cristescu, ci fusese preluată ca practică a muncii de informații din vre¬mea predecesorului său. Se cuvine o scurtă incursiune în această problemă, nu din dorința de a spori gradul de credibilitate asupra declarațiilor lăsate de fostul șef al S.S.I., sau de a-i co¬recta unele afirmații în ce privește detaliile, ci mai degrabă de a explica stadiul real al raporturilor româno germane în domeniul informațiilor. E bine știut că încă de la numirea sa în funcția de șef al Abwehrului – la 1 ianuarie 1935 -, legendarul amiral Wilhelm Frantz Canaris a reorganizat și reorientat întreaga activitate informativă cu caracter militar strategic, în beneficiul Wehrmachtului. În scurt timp, Abwehrul reușise să-și organizeze o vastă rețea de agenți și colaboratori, atât pe teritoriul marilor puteri, care într un viitor război se puteau confrunta cu armata germană, cât și în țările mai mici, care, din interese economice sau geopolitice, puteau juca un rol important în contextul în care Germania reușea să le atragă în sfera ei de influență. Canaris se conducea după doctrina potrivit căreia Serviciile Secrete trebuie să fie întotdeauna cu un pas înaintea oamenilor politici și a diplomației oficiale. Tot el a aplicat și principiul: „vând ce știu pentru a cumpăra ce nu știu despre inamic”, adică schimbul de informații cu Serviciile Secrete similare Abwehrului. Scopul era unul singur: lărgirea mozaicului informațional de care Reichul avea atâta nevoie în confrunta¬rea cu cei ce i se puteau opune planului de cucerire a „spațiului vital”.
Încă din septembrie 1935, Canaris se întâlnise cu generalul Mario Roatta, șeful Serviciului de Informații Militar Italian, cu care a perfectat o alianță între cele două servicii, deci cu mult înainte ca Hitler și Mussolini să pună bazele Axei. Tot atunci a stabilit alianța de aceeași natură și cu Serviciul Secret Ungar, precum și cu cel japonez, deci cu 5 ani înainte de intrarea Japoniei în Axă[1]. Începînd cu februarie 1937, în sfera de interese a lui Canaris a intrat și Serviciul Secret de Informații al Armatei Române, condus de Mihail Moruzov. Din februarie 1937 și până la 6 septembrie 1940, cu unele mici întreruperi, direct sau prin interpuși, Moruzov a realizat mai multe contacte informative cu Abwehr[2]. Această colaborare a fost caracterizată de Eugen Cristescu ca fiind „pe baze strict secrete și neautorizate de organele competente de conducere ale statului român. De asemenea, Cristescu își mai amintea că această colaborare din vremea lui Moruzov „ar fi fost tăinuită lui Armand Călinescu, în acel moment prim‑ministrul țării, dar s‑ar fi făcut cu știrea lui Ernest Urdăreanu, mareșalul Palatului”. Va trebui să corectăm această afirmație, întrucât, așa cum rezultă din Raportul asupra României” întocmit la 28 iunie 1940 de von Killinger – pentru a informa Berlinul de rezultatele întrevederilor pe care le avusese cu Moruzov și regele Carol al II‑lea -, se menționează la un moment dat afirmația suveranului român: „Eu am ajutat ca organizația Canaris să lucreze în bune condiții, aici în România”[3], ceea ce dovedește fără putință de tăgadă că relațiile S.S.I. – Abwehr fuseseră autorizate la cel mai înalt nivel. Din studiul altor documente de arhivă rezultă că, încă de la sfârșitul anului 1939, se crease în Serviciul Secret de Informații al Armatei Române o „secție specială de legături externe”. Aceasta avea ca principală misiune colaborarea cu Serviciile de Informații similare ale altor țări care intrau în zona de interes strategic a României, în scopul neutralizării agenților ce desfășurau acțiuni potrivnice statului român. Precizări în acest sens întâlnim într‑o declarație a lui Ionescu‑Micandru: „Misiunea Secției de Legături Externe din SSI era de a face legătura direct sau indirect cu Serviciile de Informații ale statelor aliate, sau prietene, indicate de guvernul român. Până în 1940 această legătură s‑a făcut în scopul de a obține un schimb de informații cu Serviciile de Informații: polonez (direct), cehoslovac (direct), englez (prin delegat), francez (prin delegat) și în ultimul rând și cu cel german (prin delegat).
Din 1940, o dată cu schimbarea politicii externe a României și cu sosirea în țară a misiunilor militare germană și italiană, legătura informativă s‑a făcut numai cu organele de resort ale acestor misiuni, prin câte un ofițer de legătură”[4]. Cu toate acestea, Eugen Cristescu stăruie în afirmațiile sale că o colaborare oficială și autorizată între Serviciile Secrete românești și cele germane s‑a realizat după venirea la putere a generalului Ion Antonescu. Pentru a restabili adevărul, chiar în cele mai mici detalii, se cuvine să apelăm din nou la documente. După cum rezultă din raportul întocmit la 6 septembrie 1940 de locotenent‑colonelul Ionescu‑Micandru, ultima întrevedere între Canaris și Moruzov a avut loc din inițiativa șefului Abwehrului, imediat după arbitrajul de la Viena (30 august 1940). Plecarea din București s‑a făcut la 1 septembrie ora 9,30, iar în ziua de 3 septembrie, însoțit de Ionescu‑Micandru, „ca expert tehnic”, Moruzov a avut două runde de convorbiri cu amiralul Canaris, la Veneția – în holul Hotelului Danieli. S‑au discutat probleme legate de forțele militare sovietice desfășurate în Basarabia și Bucovina, acțiunea comunistă în România și în Balcani, precum și siguranța zonelor petrolifere și a transporturilor pe căile ferate și pe Dunăre. De asemenea, s‑au stabilit noi măsuri concrete de cooperare în viitor a celor două servicii de informații. Având în vedere că la una din întrevederi a participat și generalul Carboni – șeful Serviciului de Informații al Armatei Italiene -, putem conchide că întâlnirea de la Veneția a pus bazele cooperării informative a Serviciilor de Informații ale țărilor Axei în vederea apărării și promovării intereselor acestora în zonele strategice de interes. Documentele ne mai spun că Micandru și Moruzov au părăsit Veneția la ora 17,17, iar în ziua de 5 septembrie, ora 23 au sosit la București[5]. Aici evenimentele politice se precipitau. Mișcarea Legionară ațâțase masele împotriva lui Carol al II‑lea, făcându‑l răspunzător de prăbușirea granițelor. Câteva zeci de mii de legionari și simpatizanți ocupaseră piața din fața Palatului Regal, cerând „capul lui Vodă și al metresei sale”. Se desfășura ceea ce istoricii și memorialiștii legionari numesc „revoluția legionară”[6]. La 6 septembrie Regele Carol al II‑lea a abdicat în favoarea fiului său Mihai, iar generalul Ion Antonescu a preluat întreaga putere în stat. Moruzov a fost arestat de Poliția legionară și internat la Jilava, fiind făcut răspunzător de „unele atrocități comise de regimul carlist asupra legionarilor”.
În lipsa lui Moruzov, din ordinul generalului Alexandru Ioanițiu – devenit șeful Marelui Stat Major al armatei române -, colonelul N. Vlădescu urma să gireze funcția de șef al Serviciului Secret, până la o nouă numire prin decret regal. Colonelul Vlădescu primește un raport în ziua de 7 septembrie din partea locotenent‑colonelului Ionescu‑Micandru, prin care era anunțat că în ziua următoare „va sosi la București amiralul Canaris, care va rămâne trei zile”[7]. „Am raportat domnului Prim‑ministru (generalului Ion Antonescu) – spune colonelul Vlădescu în raportul său adresat M.St.M. – despre aceasta, și mi‑a ordonat ca domnul amiral Canaris să nu ia contact cu nimeni decât cu Domnia Sa”[8]. În nota de convorbiri între amiralul Canaris și generalul Ion Antonescu, întocmită la 11 septembrie 1940 se consemnează următoarele: „Domnul general Antonescu a accentuat că domnul locotenent‑colonel Ionescu (Micandru – n.n.) va primi toate cererile ofițerului german de legătură – von Stransky – și că le va satisface spre deplina noastră mulțumire. În timpul discuțiilor, domnul general Antonescu a accentuat de mai multe ori că, din partea organelor românești, se va face totul pentru a satisface sută la sută interesele germane. Noul regim din România s‑a alăturat Axei Berlin‑Roma și va continua această cale, fără a se lăsa abătută de la ea. Mai departe, Primul‑ministru a spus textual: «Generalul Antonescu este soldat și merge drept înainte, fără a privi la dreapta sau la stânga. Este de la sine înțeles că noua conducere a Serviciului de Informații ia asupra sa toate obligațiile pentru care s‑a făcut înțelegerea de la Veneția.»”[9].
Deci generalul Ion Antonescu nu a făcut altceva decât să autorizeze colaborarea informativă între Serviciile Secrete de informații ale armatelor română și germană, așa cum făcuse și Carol al II‑lea. În ce‑l privește pe Eugen Cristescu, după instalarea sa ca director general al SSI la 15 noiembrie 1940, a reorganizat Secția de legături externe, căreia, mai întâi i‑a dat o nouă titulatură: „Secția III – „G”. Amănunte interesante în acest sens ne oferă fratele său, Gheorghe Cristescu: „Secția specială «G» a fost înființată în cadrul SSI la intervenția puternică făcută de Marele Cartier General al lui Hitler, prin Misiunea Militară Germană din România, direct pe lângă Antonescu, indicându‑se totodată atât ofițerul care va conduce legătura dintre «Abwehrstelle» (secția din România a Serviciului de Informații al armatei germane) în persoana maiorului Stransky Alexandru – ofițer activ din armata germană -, dar și a ofițerului român, în persoana locotenent-colonelului de stat major Ionescu‑Micandru. (…) Berlinul, respectiv Cartierul General de la Berchesgarden, a insistat special pentru numirea acestui ofițer la conducerea Secției speciale «G», scoțându‑se de la conducerea veche un ofițer de stat major foarte capabil – colonelul Constantin Antonescu –, căruia i s‑a dat comandă de unitate activă”[10].
În cadrul schimbului de informații și a cooperării dintre S.S.I. și Abwher un rol important l‑au jucat conferințele pe care ofițerii de informații germani le țineau la sediul SSI ori al MStM în prezența ofițerilor români cu sarcini informative pe Frontul de Est. În urma acestor conferințe, Eugen Cristescu întocmea ample rapoarte pe care le înainta direct la Cabinetul Militar al mareșalului Ion Antonescu. Din conținutul lor aflăm că erau analizate: configurația fronturilor, intențiile de manevră ale comandamentelor armatelor britanice, americane și sovietice, necesitatea măsurilor de protecție contrainformativă etc. În urma acestor acțiuni de informare se stabileau de regulă sarcinile informative pentru structurile celor două servicii, S.S.I. și Abwher. De exemplu, la conferința din 10 aprilie 1942, colonelul Kintzel, din Secția a II‑a a Statului Major al Armatei de Uscat, șeful Frontului de Est s‑a referit la faptul că, până în acel moment, Comandamentul german a subestimat valoarea Armatei Sovietice. Printre cauzele acestei erori, ofițerul german a menționat: „Concluziilor trase de către Serviciul de Informații german în urma războiului ruso‑finlandez, război în care Armata Sovietică s‑a prezentat slab din punct de vedere al conducerii operațiunilor, instrucției, disciplinei, moralului, dotării și serviciilor de aprovizionare. Aceste constatări le‑a făcut și Comandamentul Sovietic care, drept consecință, a înlocuit pe mareșalul Voroșilov de la conducerea armatei prin mareșalul Timoșenko. Acesta din urmă, în baza misiunilor primite, a luat măsuri de redresarea lipsurilor constatate în toate domeniile și în special pentru complectarea disciplinei, dotarea armatei și refacerea moralului soldatului sovietic”. Interesantă este și o altă cauză a erorilor de evaluare făcute de germani: „Prin măsurile de ordin contrainformativ luate de către organele sovietice, agenții Serviciului de Informații german nu au putut pătrunde în interiorul U.R.S.S. pentru a culege informații într‑o zonă mai adâncă de 100-150 km de la frontieră. În această zonă s‑au putut obține date precise de ordin informativ, însă nu s‑au putut ști ce se petrece în interiorul U.R.S.S.. Datorită acestui fapt, nu s‑a putut cunoaște care sunt posibilitățile industriale ale U.R.S.S., cu atât mai mult că majoritatea statelor capitaliste erau dispuse să subestimeze dezvoltarea industriei sovietice, considerând‑o numai ca o creație a propagandei sovietice, ea neexistând în realitate”[11].
Pentru exemplificare se menționează că înainte de începerea războiului contra URSS, Comandamentul german aprecia că armata sovietică dispunea de circa 10 000 care de luptă. În realitate însă s‑a văzut mai apoi că, de la începutul războiului și până în aprilie 1942 au fost distruse 26 000 care de luptă și totuși Sovietele mai dispun de 80 Brigăzi care de luptă[12]. De asemenea, ofițerul german, căruia se pare nu‑i scăpa nici un amănunt din analiză, mai menționa că: „Sovietele au întrebuințat mijloace de inducere în eroare a informatorilor oficiali cu ocazia diferitelor parăzi și festivități militare, făcând să defileze aceleași unități de mai multe ori și păstrând un desăvârșit secret asupra noilor mijloace de luptă, camuflajul și conspirativitatea fiind un specific al Sovietelor. Abia după începerea războiului actual, s‑a putut cunoaște gradul de pregătire al Armatei Roșii”[13].
Un alt aspect extrem de interesat prezentat în cadrul consfătuirilor se referă la multe din necunoscutele Armatei Roșii, care au surprins Comandamentul Armatei Germane, ceea ce a dus în cele din urmă la eșecul cuceririi Moscovei. Iată cum este prezentat de analiștii germani: „În ceea ce privește armata sovietică, Comandamentul german a fost surprins de apariția: carului de luptă de 52 de tone; tunului rachetă; cum și de tenacitatea în luptă a soldatului roșu care, chiar încercuit, a rezistat fără aprovizionări, mâncându‑și camarazii morți, fiind în cele din urmă capabili să atace și să scape de încercuire. De asemenea, Comandamentul german a mai fost surprins la data de 4 decembrie 1941, de apariția pe front în regiunea Moscovei, a următoarelor noi MU: 80 Divizii Infanterie; 80 Brigăzii Infanterie; 10 Brigăzi care de luptă; 25 Divizii Cavalerie. Toate aceste MU au apărut pe front în momentul când germanii erau în plină ofensivă pentru cucerirea Moscovei. Această acțiune a fost întreprinsă datorită faptului că trupele sovietice din linia I‑a erau complet epuizate și efectivele completate cu civili și copii. Existența MU semnalate mai sus, nu a fost cunoscută germanilor prin nici un mijloc”[14]. Iată și concluzia formulată de colonelul Kintzel: „Trebuie să nu mai cădem în greșeala de a subestima forța combativă a armatei sovietice și potențialul de război al URSS. Trebuie să ne așteptăm că vom mai întâlni încă rezistențe serioase în ofensiva din primăvara acestui an. Nu trebuie să contăm pe frământări de ordin intern în URSS și nici pe o dezagregare a armatei sovietice”[15].
Am citat în extenso din aceste documente pentru a sublinia că ofițerii germani ofereu colegilor lor din SSI și Secției a II‑a a M.St.M. nu numai o informație despre valoarea și tăria forțelor inamicului comun, dar mai ales modelul unei analize reci, obiective și critice, fără cosmetizări și explicații politice, în care nu era omisă evidențierea propriilor slăbiciuni și limite în cunoaștere. Mesajul era foarte clar: necunoașterea inamicului poate duce la surprindere, erori de comandament și, prin urmare, la inevitabile eșecuri. De aici, rolul extrem de important al informațiilor în timp de campanie. La fel de instructive pentru ofițerii SSI s‑au dovedit informațiile furnizate de colonelul Rödler cu ocazia consfăturirii din 23 iulie 1942. Printre altele, ofițerul german atrăgea atenția – la 41 de zile după primul bombardament al aviației americane supra României[16] -, că: „În Orientul Apropiat se găsesc circa 150 de avioane americane, care, probabil, vor fi utilizate pentru atacul zonei petrolifere din România”. Astăzi știm că atacul s‑a produs peste mai bine de un an, la 1 august 1943. Datorită măsurilor luate din timp, respectiv întărirea artileriei antiaeriene germane și române din zonă și suplimentarea sistemului de protecție contrainformativă, rezultatele atacului au fost limitate. Producția de petrol nu a fost afectată în mod hotărâtor, iar pagubele de partea aviației americane au fost însemnate. Din 177 de bombardiere care au atacat Valea Prahovei, 162 au ajuns în zona petroliferă, 41 au fost doborâte, 88 s‑au înapoiat la bază, din care 55 cu avarii (unele au aterizat pe parcurs), iar 147 aviatori au murit în acțiune, 116 fiind luați prizonieri[17]. Și tot cu ocazia conferinței din 23 iulie 1942, același colonel Rödler atrăgea atenția că armata americană este destul de puternică „pentru a întreprinde o acțiune, fie în Vestul Europei (în Irlanda se află astăzi circa 100 000 americani), fie în Orientul Apropiat”[18]. Evaluare corectă, întrucât acțiunea se va produce peste doi ani, la 6 iunie 1944, cunoscută sub numele de „Operațiunea Overlord” sau „Marea debarcare”.
Se pare că specialiștii S.S.I. au deprins repede sistemul de analiză și acribia ofițerilor germani, așa încât în evaluarea prezentată Președinției Consiliului de Miniștri, la sfârșitul lunii martie 1943, despre situația și posibilitățile Armatei Sovietice, se formulează următoarea concluzie: „Armata Sovietică în urma ofensivei de iarnă a suferit pierderi foarte mari în efective și materiale. Guvernul și comandamentul sovietic, judecând posibilitățile sale în personalul de comandă, forțe vii și materiale, a ajuns la hotărârea de a lupta cu mase de unități blindate și mecanizate, prin care speră a da lovitura decisivă trupelor aliate. Pentru aceasta face toate eforturile în vederea fabricării în masă de tancuri și organizarea numeroaselor unități blindate și motomecanizate, pe care le angajează în luptă până la completa lor nimicire, formând însă mereu unități noi. Sursa principală de fabricație a mijloacelor și organizarea unităților blindate o formează regiunea Urali. Desfășurarea actuală a ofensivei de iarnă a Sovietelor dusă cu un important număr de M.U. și în special de blindate se pare că a marcat din partea Axei o tendință de a supraestima posibilitățile sovietice, fenomen cu totul contrar celui de la începutul războiului, când forța Armatei Roșii a fost subestimată”[19]. Probabil că la aceste aspecte se referea Eugen Cristescu atunci când a afirmat că „în fapt, această colaborare (dintre S.S.I. și Abwher – n.n.), s‑a soldat cu reale câștiguri pentru Serviciul de Informații Român”. Fie și prin aceste atestări documentare, se conturază pentru istoriografia domeniului teza conform căreia schimbul de informații și cooperarea dintre ofițerii S.S.I. cu profesioniștii germani ai frontului secret a fost o experiență extrem de utilă. Din nefericire, acesta nu a putut fi valorificată în perioada care a urmat, datorită pierderilor dezastruoase pe Frontul de Est, iar în domeniul informațiilor astfel de eșecuri se plătesc uneori foarte scump.
După actul de la 23 august, din ordinul Comandamentului Armatei Sovietice de ocupație, structurile informative ale S.S.I. care activaseră pe Frontul de Est au fost desființate, iar asupra ofițerilor și a documentelor informative întocmite de ei, s‑a declanșat o adevărată „vânătore de vrăjitoare”. Documentele din arhiva Frontului de Est au fost fie distruse, fie au luat masiv drumul Moscovei. În timpul regimului comunist, majoritatea ofițerilor S.S.I. au fost condamnați la ani grei de temniță, fiind acuzați de „activitate intensă contra clasei muncitoare”. O astfel de aberație venea să acopere adevărul, și anume experiența copleșitoare acumulată în timpul campaniei de reîntregire național‑statală din cel de‑Al Doilea Război Mondial. În schimb, după cum se cunoaște foarte bine, ofițerii Abwherului din structurile Frontului de Est – în frunte cu Reinhard Gehlen[20] și întreaga sa arhivă -, au avut o altă soartă[21]. Au fost recuperați de americani și puși imediat la lucru, experiența lor informativă contra sovieticilor fiind folosită, nu numai la fundamentarea structurilor informative ale regimului democratic din Germania Federală ci mai ales la confruntarea Est‑Vest din timpul războiului rece, al cărui deznodământ, de asemenea, îl cunoaștem acum foarte bine. Continuitatea și discontinuitatea în activitatea de informații par să devină astfel elemente fundamentale în stabilirea coeficienților de valoare și a eficienței în domeniul activității de informații, iar Eugen Cristescu are meritul de a fi intuit acest aspect. În finalul raportului său despre Organizarea și activitatea S.S.I, amintește despre „firul de continuitate și tradiție informativă”, care în concepția sa ar trebui să se sprijine „pe spiritul de solidaritate și de înțelegere, ca și pe succesiunea generațiilor”. Fără îndoială că este un mesaj peste timp transmis de Eugen Cristescu noilor generații de profesioniști ai domeniului. ————————————————————————————- [1] Vladimir Alexe, Abwehr contra FBI. Secrete bine păzite, Editura Românul, București, 1992, p. 25. [2]Vezi pe larg la Cristian Troncotă, Din istoria unei colaborări SS1‑Abwehr 1937‑1940, în „Magazin istoric”, iulie‑septembrie 1994. [3] Arh. NIC., fond. PCM –SSI, Politica externă a României, dosar nr. 2/1.037, f. 286. [4] Arh. SRI, fond „p”, dosar nr. 80 536, fila 9. [5] Ibidem, fond „d”, dosar nr. 3.717, f. 23‑27. [6] Vezi pe larg la Horia Sima, Sfârșitul unei domnii sângeroase (10 decembrie 1939‑6 septembrie 1940), Ediția a 11‑a, Colecția „Omul nou”, Madrid, 1990, p. 439 și urm. [7] Arh.SRI, fond „d”, dosar nr. 3 717, f. 28. [8] Ibidem, f. 30. [9] Ibidem, f. 31. [10] Ibidem, dosar nr. 88 438, f. 43‑44. [11] Arh. NIC, fond PCM‑Cabinet Militar Ion Antonescu, dosar 383/1942, f. 3. [12] Ibidem. [13] Ibidem, f. 5. [14] Ibidem, f. 6. [15] Ibidem, f. 8. [16] Primul atac aerian american asupra României (și Europei), având ca obiectiv zona Ploiești s‑a petrecut la 12 iunie 1942. La raid au participat 13 bombardiere B‑24 (utilizate prima dată în operații militare) care au aruncat bombe la întâmplare, de la Constanța la Ploiești. Încheiat cu un eșec total, bombardamentul nu a fost anunțat oficial de SUA, dar nici de autoritățile germane și române, care nu erau interesate să se afle că aviația americană era capabilă să efectueze bombardamente asupra unor obiective din Europa. (Vezi Istoria României în date, coordonator Dinu C. Giurescu, Editura enciclopedică, București, 2003, p. 455). [17] Ibidem, p. 457‑458. [18] Arh. NIC, fond PCM‑Cabinet Militar Ion Antonescu, dosar 94/1941, f. 61‑62. [19] Arh. SRI, fond „d”, dosar nr. 6456, f. 1‑16. [20] Născut în 1902, la Erfurt, după absolvirea școlii de ofițeri, în 1921, Gehlen a fost repartizat la arma artilerie. Numit la comanda Serviciului de Informații al forțelor germane de pe frontul de Est, în 1942, Gehlen a dovedit calități profesionale de excepție, reușind să pună bazele unei vaste rețele de agenți pe teritoriul URSS. Evaluarea acestor informații, alături de cele provenite de la agenții SSI, erau făcute, după cum atestă documentele, de către ofițeri germani specialiști, în cadrul consfătuirilor periodice cu ofițerii români. [22] Vezi pe larg mai nou, cu referințe bibliografice Cristian Troncotă, Ioan Bidu Horațiu Blidaru, Serviciile Secrete ale Franței, Germaniei, Italiei, Spaniei și Portugaliei înainte și după Războiul Rece, Editura Elion, București, 2004, p.83‑84.
,
