,
Tiraspol (17-18 decembrie 1917) Primul Congres al Moldovenilor din stânga Nistrului care hotărăsc Unirea cu Basarabia și pe cale de consecință cu România
La 17-18 decembrie 1917 la Tiraspol se desfășoară Primul Congres al Moldovenilor din stânga Nistrului, o consecință directă a Congresului Ostașilor Moldoveni din 20-27 octombrie 1917 de la Chișinău, la care a fost proclamată autonomia fostei Basarabii țariste.
La Congesul de la Tiraspol au participat delegați reprezentanți a circa 20 de localități din județele Tiraspol și Balta, 47 ostași din garnizoana locală și alte orașe din regiune și o delegație oficială a Sfatului Țării din care făceau parte și Pantelimon Halippa, Anton Crihan, Gheorghe Mare și Vasile Gafencu. De asemenea prezent la reuniune, în calitate de ziarist, a fost și Onisifor Ghibu, pe atunci redactor al gazetei Ardealul.
Congresul Moldovenilor din stânga Nistrului a pus în discuție mai multe probleme de larg interes pentru populație, la fiecare capitol fiind adoptată cîte o rezoluție. Privind chestiunea școlară (Voprosul despre școli) se stipula introducerea generalizată a limbii moldovenești (limba română) și a alfabetului latin; În chestiunea bisericească (Voprosul despre biserici) s-a decis ca slujbele din satele moldovenești să se facă în limba moldovenească; În chestiunea militară (Voprosul militar) s-a hotărît înființarea de pâlcuri moldovenești comandate de ofițeri moldoveni; în chestiunea spitalelor și judecătorilor s-a stabilit ca în toate activitățile să fie utilizată limba norodului moldovenesc, iar actele și legile să fie traduse în limba moldovenească.
Dezbaterea principală s-a axat în jurul deciziei privind viitorul moldovenilor din stînga Nistrului și anume rămânerea în componența Ucrainei sau unirea cu Moldova. Decizia a fost amînată, convenindu-se la convocarea unei Adunări Naționale la care să participe toți împuterniciții satelor moldovenești din stînga Nistrului din guberniile Hersonului și Podoliei. Congresul din 17-18 decembrie de la Tiraspol s-a rezumat la ideea unirii regiunilor românești din stânga Nistrului cu Basarabia și pe cale de consecință cu România. (istoria.md)
Venind în ajutorul moldovenilor de peste Nistru, pentru a-i susține, Congresul Militarilor Moldoveni din toamna anului 1917 de la Chișinău, care a proclamat autonomia Basarabiei, prin renumita rezoluție privind crearea Sfatului Țării, le-a oferit zece locuri în viitorul parlament al Basarabiei. Au dat curs acestei invitații moldoveni născuți în stânga Nistrului precum Ștefan Bulat, Toma Jalbă, care au devenit deputați în Sfatul Țării. Activismul moldovenilor din Transnistria a culminat la 17 decembrie același an, când la Tiraspol a avut loc primul congres al românilor transnistreni. În virtutea conjucturii politice, după unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918, teritoriul de peste Nistru a rămas în zona de influență a Ucrainei, iar în 1924 aici a fost formată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, cu capitala la Balta. (Adevarul.ro)
*
București ( 25 martie 2015)
…Totodată, făcând referire la strigătul de durere a românului Toma Jalbă din Transnistria, la 21 octombrie 1917,„Fraților nu ne lăsați, nu ne uitați!”, suntem obligați de ISTORIE, de adevărurile existenței noastre istorice zbuciumate, să ne gândim și la ei, românii din spațiul transnistrean, din Nordul Bucovinei și Ținutul Herței, să înțelegem ce și cum se întâmplă și să acționăm pentru apărarea identității lor naționale, pentru respectarea drepturilor lor cetățenești și umane – extras din:
Declarație! Idealul Reîntregirii, un obiectiv strategic scump tuturor românilor, ce reclamă atitudine, strategie și acțiune în consecință! (Declarația a fost dată la 25 martie 2015, în Parlamentul Românei – Sala „Avram Iancu”, în contextul aniversării unui sfert de veac de activitate pentru Neamul Românesc a Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina (ACPBB), în numele Consiliului Național al ACPBB prin președinte Marian Clenciu și a Asociației Europene pentru Studii Geopolitice și Strategice – „Gheorghe I. Brătianu”, prin președinte Dr. Constantin Corneanu.)
*
TRANSNISTRIA 1917
„Fratii nostri si neamurile noastre cari suntem moldoveni dintr-un sânge, cui ne lãsati pe noi moldovenii cei ce suntem rupti din coasta Basarabiei si trãim pe celãlalt mal al Nistrului? Fratilor nu ne lãsati, nu ne uitati! Iar dacã ne veti uita, noi vom sãpa malul Nistrului si vom Îndrepta apa pe dincolo de pamântul nostru. cãci mai bine sã-si schimbe râul mersul, decât sã rãmânem noi moldovenii despãrtiti unii de altii.”
Din cuvântarea soldatului TOMA JALBA din Transnistria la adunarea ostasilor moldoveni tinutã la 21 octombrie 1917 la Chisinãu.CHEMARE FRAȚILOR MOLDOVENI
Au ajuns o vremi, in cari toate natiunili sau scos drepturili sale, iar noi moldovenii am rãmas mai pe urmã al toatelor neamuri- ca cum ar fi rãtãcit un cârdisor de oi de la toatã turma. Noi, fratilor, am dormit si nu a avut cine ne trezi, pân ci nu o mers alte neamuri pe lângã noi, bucurându-se sub steagurile sale. Iatã noi, ceia ci ne-am trezit si, înfierbântându-se sângele cel frãtesc in noi ne-am pornit ca sa trezim pãrintii, fratii si surorile, ca împreunã cu totîi sã tie arãtãm- ca se stii toate natiunile cã si noi suntem un neam bogat, delicat si foarte cult. Pentru aceea noi fierbinte vã poftim pãrintilor, fratilor si surorilor moldoveni ca sã ne adunãm cu totii astãzi si împreunã sã ne ridicãm steagul natiunii (nãrodului) nostru. Foarte fierbinte vã poftim ca sa va adunti alesi frati câti doi oameni din tot satu moldovenesc cari trãim pi malul stâng al Nistrului, la întâiul congres moldovenesc unde au sã si deslege toate dreptetele cinstitului Neam Moldovenesc in orasul Tiraspol la 17 Decabre 1917 an în Ispoln. Comiteta Soveta R., S.i Cr. Dep.
Lumenarea (programul congresului)
CI NE TRBUI NOU.
„Cap.l. Ni trebui nou scola sã fii în limba narodului moldovenesc. Ca fii ste care moldovan sã stii cel învatî pi dînsu.
Cap.2. Invãtãtura afarî de scoli (adicã) biblioteca sã fie pi limba moldoveneascã ca sã putem noi Moldoveni a ne lumena mai bine in lume de cum am fost pãn amu.
Cap.3. Rugãciunea in sfînta Bisericã sã fii pi limba Narodului Moldovenesc, ca fiisticare Bãtrîn sau Tînãr sãn-taleag, cu ci fel di rugãciune merge preutul pentru dînsii în – naintea lui Dumnezeu.
Cap.4. Trebui ca sã fii judecãtori curat moldoveni, ca judecata sã fii întaleaptã pintru Moldovanu nostru, si ca sã puatã fiistecare cu gura lui a spune tuatã durerea sa la judecatã.
Cap.5. Doftorii trebui sã fii cu stirea limbii moldovenesc. Ca sã puat el, întaleje ceea ci ia spune bolnavul moldovan.
Cap.6. Deci noi moldovanii nam fost învatatî pîn amu, pentru cã ni au fost opritî disteptarea sî lumenarea Neamului Nostru in limba Nuastrî Moldoveneasc.”
DREPTUL VALAH
„O comisiune strãinã a fost însãrcinatã sã facã in Transnistria o anchetã, originalã pe timp de rãzboi. Surprinsi cã din toate provinciile din EUROPA, aflate sub arme, singurã Tara de dincolo de Nistru, administratã in regim românesc, nu se prezintã cu anumite stãri si incidente si cã tui temperament într-adevãr pacific o caracterizeazã, în contrast ca de la alb la negru, fatã de toate celelalte tãri, admnistratia statului, care conduce rãzboiul continental, a trimis încoa o seamã de specialisti, alesi dintre cei inai documentati, ca sã se informeze. Tara de peste Nistru cuprinde si fosta republicã Moldoveneascã, masa românilor e compactã si amestecul de douã educatii si de mai multe neamuri de oameni, era cât se poste de propice pentru tot felul de conflicte, care , in timpul luptelor pe front, puteau sã stinghereascã si operatiile militare. Dacã se tine seama si de ciocnirea intereselor particulare ale fiecãruia cu ale celorlalti, urzeala obisnuitã a fondului pe care se înfiripeazã evenimentele de ordin colectiv, linistea valahã din teritoriile examinate era si mai greu de explicat. Intr-o tarã cu viatã normalã se analizeazã cauzele de conflict; cu atât era mai interesant ca in timpul unei vieti de conflict permanent sã fie cunoscutã cauza de liniste dovedita pretutindeni si egalã. Ofiterul de stat major, care mi-a povestit amanuntele împrejurarii, un distins ingininer, obiectiv si observator subtil, in confuzii, al punctului psihologic, a urmãrit la fata locului ancheta, întreprinsã de comisiunea stãinã cu scopul sã aplice, dacã era ceva de aplicat, metodele românesti in restul Europei, unde agitatia si harababura dau de gândit. Orientarea care a dus la stabilirea cauzei de pace in rãzboi, a venit de la un înalt magistrat, consilier sau prezident al unei curti de apel din Bucuresti, in contact cu numita comisiune. Rãspunsul dat din partea unui magistrat superior a uimit. …Consilierul sau prezidentul a spus in uimirea tuturor color de fatã, ca linistea Transnistriei se datoreste lipsei de Justitie… Mai multe pricini, din care una fortuitã si celelalte temperamentale, concureazã, de fapt, la calmul tãrii dintre fluvii. Statul românesc n-a avut o magistaturã pregãtitã pentru a fi dislocatã si însãrcinatã sã împartã dreptatea între populatiile eterogene ale Provinciei noi si poate cã a voit sã si experimenteze firea româneascã, cea mai lipsitã de sovinism din câte se cunosc… Moldovenii sunt, ca si muntenii, blajini milostivi si înainte de a vedea un strãin ei vãd in el un om si se împacã bucuros cu particularitãtile lui. Intoleranta nu intrã in compozitia naturii românesti, cãci n-a fãcut parte din ea niciodatã. Românii din Transnistria îsi încheie socotelile singuri. Ei improvizeazã judecãtori dintre ei, pentru nentelegerile fie dintre romani, fie ale românilor cu oamenii de alte natii, cad la pace si îsi strâng mâinile cu omenie. Românii se gãsesc solidari aci cu traditia lor veche si se întorc la legile nescrise, ale inimii si ale constiintei. Fãrã sã ne lãudãm, asta se cheamã civilizatie româneascã. In vreo 45 de ani, de când ne referim la ea, din timp in timp, si la o sensibilitate proprie si unicã a poporului nostru, am înregistrat uneori ironia facilã a celor care iau peste picior sfintele si prea curatele naivitãti, generatoare de atitudine si inocentã. Cornisiunea, consternatã, a pãrãsit tara cu un oftat, afirmând cã metodele românesti sunt inaplicabile într-alte pãrti – ceea ce stiam de mult si noi… Se poate traduce un fel de lege si un fel de limbã; nu se poate traduce un fel de om.”
TUDOR ARGHEZI, 1943
TRANSNITRIA DE-A LUNGUL ISTORIEI
Bogdan Petriceicu Hasdeu arãta cã pe la 1230 exista o populatie româneascâ compactã în Podolia Volnîi, numitã si Tara Bolohovenilor. Aceastã populatie se mai regãsea încã si in 1849 compact, in numãr de aproximativ 500.000. Acestã ramurã nord esticã a fost in cea mai mare parte asimilatã, dar mai la sud altul a fost destinul bãstinasilor. Pînã în secolul al XVI-lea, Lituania stãpânea regiunea din estul Nistrului la nord de Dubãsari, iar la sud stãpîneau tãtarii nohai, populatia era însã româneascã… De altfel, o serie de cãlãtori, geografi si prelati care au strãbãtut zona, ca Gian Lorenzo D’Anania, Giovani Botero, Nicolo Barsi au depus mãrturii asupra caracterului etnic românesc al aestui teritoriu, in cãrti publicate cu mult înainte ca împãrãtia rusilor sã treacã Bugul, in 1792.
In aceea vreme, ucrainienii locuiau la coturile Niprului, dar unul din coturile cele mai importante ale Niprului se numeste „Voloschi ” care înseamnã „moldovenesc”. In 1455 cetatea Lerici, de la gura Niprului, arbora capul de zimbru, iar negustorii plãteau vama domnitorilor Moldovei. Nu este deci surprinzãtor ca in 1679 Duca Vodã sã fie Domn al Moldovei si Hatman al cazacilor. O serie de acte medievale atestã daniile pe care le fãceau domnitorii Moldovei supusilor lor pentru serviciile aduse, in acastã parte a Tãrii Moldovei de dincolo de Nistru.
Dupã rãzboiul ruso-turc din 1735-1739, tratatul de pace dintre cele douã puteri se intitula: „Statutul pentru stabilirea de cãtre Rusia si Turcia, a granitei Moldovei pe Bug” tratat incheiat la 12 septembrie 1740. In 1766, guvernul rus trimite pe cazacul Andrei Constantinov dincolo de Bug în recunoastere. Acesta arãta cã nu a gãsit nici un supus rus si nu a uzit decît vorbã moldoveneascã si tãtãrascã… Cînd Imperiul Tarist trece Bugul in 1792, tîrgurile din Transnistria erau Balta, Nani, Ocna, Bîrzu, Movilãu, Moldovca, Dubãsari, Suclea, Rîmnita, Moldovanca, Oceac etc.
Protoereul rus Lebentiev in lucrarea sa „Ucraina Hanului”, apãrutã la Cherson in 1860, recunoaste si el cã moldovenii sunt cei mai vechi pe acele locuri. Acelasi lucru este recunoscut si in Marea Enciclopedie Rusã din secolul trecut. Lingvistul sovietic Serghieski recunoaste, in 1936, cã românii si ucrainienii au ocupat deodatã acele locuri,”dacã nu mai repede românii”.
Odatã cu miscãrile revolutionare din 1917, moldovenii transnistreni încep sã se organizeze: la congresul lor in 17/18 dec.1917, tinut la Odesa, cer „lichirea Transnistriei de Basarabia”. Ce s-a mai cerut la acel congres s-a mai cerut in 1989 (!) la Chisinãu: scoala, liturghia si judecãtile sã se facã in limba românã, sã se foloseascã alfabetul latin… Dovada cea mai de netãgãduit a caracterului românesc al tinutului dintre Nistru si Bug este crearea de cãtre soviete la 12 octombrie 1924 a Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldovenesti, cu capitala la Balta. Aceastã republicã cuprindea in granitele sale jumãtate din cei peste un milion de români dintre Nistru si Bug.
Suprafata acestei republici era de 7516 kmp si era organizatã in 11 raioane. Este foarte interesant ca in acea perioadã acestor români li se accepta grafia latina. La un congres al Sovietelor din republicã s-a cerut ocuparea Moldovei si formarea unui stat moldovenesc cu capitala la Balta, ceea ce atestã , de fapt, o datã in plus caracterul etnic românesc al acestei provincii. Dupã 1940, Stalin dezmembreazã atât Basarabia care pierde judetele Bolgrad, Izmail, Cetatea Albã, Hotin cât si RASS Moldoveneascã care pierde raioanele Cruti, Balta, Bîrzu, Ocna si Nani in favoarea RSS Ucraina.
GENOCIDUL DIN 1931-1933 DIN TRANSNITRIA
In Republica Sovieticã Socialistã Autonomã Moldovenescã populatia a refuzat colectivizarea. Drept care in iarna 1932/1933 Stalin a trimis in republicã bandele criminale ale G.P.U.-ului care au asasinat si batjocorit dincolo de orice chipuire pe tãrani. Acestia, nesupunându-se colectivizãrii, parte an fost împuscati, parte au fost deportati in Siberia. Multi au încercat sã se salveze in România trecând Nistrul. Iatã câteva cazuri care întregesc imaginea genocidului:
• In data de 23 Februarie, pe la miezul noptii, pe malul sovietic din fata comunei Olãnesti – Romãnia s-au auzit impuscãturi puternice care au durat 20 de minute. Tipetele de groazã, rãcnetele celor muribunzi sau rãniti se îtretãiau cu tãcãnitul armelor rusesti. Dupã un timp pe malul românesc au început sã aparã grupuri de refugiati. Privelilistea lor era înspãimântãtoare: groaza li se citea pe fatã, erau plini de sânge, aveau hainele sfâsiate. Din peste 60 câti s-au pornit au mai ajuns 20. 8 fiind grav rãniti, erau sustinuti de ceilalti. Printre victime fiind femei, copii, femei însãrcinate. O altã subunitate a armatei rosii urmãrea, un alt grup de tãrani care fugeau spre malul românesc. Un grup s-a rupt de grupul mare care a fost prins de focul mitralierelor si a scãpat ca prin minune. Cei mai multi au murit in ceea ce a fost denumit Masacrul de la Olãnesti.
• Prin punctul Poiana, judetul Orhei, în data de 25 Februarie, au trecut 6 familii de moldoveni din satele Ecaterinovca si Molovata, din tinutul Dubãsarului. Cinci familii, 22 de suflete, au fost împuscate de grãnicerii sovietici.
• La 4 Martie la ora 3 dupã amiaza pe malul Nistrului, in fata Tighinei, Teodor Crãianov din satul Caragaci cu sotia si 2 fiice, au trecut cu sania pe malul românesc. Peste 2 ore din acelasi sat Nichita Bucovanu cu sotia, fiul sãu Mihail si cu un copil mic de 5 luni s-a hotãrât sã facã la fel. O ploaie de gloante s-a abãtut asupra saniei. Calul a fost omorât si sania a rãmas in mijlocul fluviului. Bãrbatul a luat copilul cel mare in brate si a început sã fugã înspre malul românesc. Aici l-a nimerit un glonte. Sotia lui cu copilul cel mic au întepenit in sania rãmasã in mijlocul Nistrului. A doua zi sania a fost luatã de soldatii sovietici iar trupurile inghetate an fost aruncate pe gheatã.
• In ziua de 5 Martie, la ora 10 dimineata, in apropriere de punctul Rezina, judetu1 Orhei, incercand sã fugã peste Nistru din Republica Moldova in Romania a o familie compusa din sot, sotie, un fiu de 7 ani si fetita de 8 luni a avut un deznodãmânt tragic. Grãnicerii sovietici au deschis focul imediat ce familia s-a îndepãrtat de mal. Bãrbatul a fost omorât pe loc; mama cu fetita in brate a fost rãnitã, iar bãietasul de 7 ani a început sã fugã spre malul românesc, strigând „ajutor!”. A cãzut rãpus de gloantele sovietice la 10 pasi de malul sperantei. Mama rãnitã cu copilita in brate de abia s-a putut târî pânã la malul românesc unde a fost internatã in spitalul din satul Ciorna.
• La punctul de frontierã Ciucat (Romania) s-au prezentat 2 copii, care au comunicat cã familia Zenhan: mama – Dominica cu 5 fiice (Maria de 19 ani, Daria de 17 ani, Natalia de 14 ani, Tatiana de 12 ani si Serafina de 10 ani ) s-a pornit sã treacã Nistrul pe gheatã. Maria care mergea in fatã a nimerit într-o spãrturã in gheatã. La strigãtele ei a alergat Daria, pe care Maria a tras-o dupã ea sub gheatã. Mama cu fiica ei Natalia au avut aceiasi soartã. Din întrega familie au scãpat numai cele mici: Tatiana si Serafina, pe care le-au luat grãnicerii români.
• La orele 1 noaptea, in 22 Martie, populatia din comuna Sucleia a fost trezitã din somn si îndreptatã spre Tiraspol spre a fi deportatã in Siberia. 60 de tineri au fugit de sub escortã spre Nistru. In Romania au ajuns doar 45, multi dintre ei rãniti grav.
A fost un carnagiu caracteristic pentru puterea comunist asiaticã de la Moscova.
Publicat de romaniabreakingnews.ro / Surse:RBN Press, istoria.md, Adevarul.ro
,
25 mai 1917! Alexei Mateevici, autorul imnului R. Moldova – „Limba noastră”: „VORBIM LIMBA ROMÂNĂ!”
Cinci sfaturi expuse de Alexei Mateevici în Cuvântarea rostită la Primul Congres al Învățătorilor Moldoveni din Basarabia din 25 mai 1917.
Bustul lui Alexei Mateevici de pe Aleea Clasicilor, Chișinău
„Am venit să întâmpin și eu această sfântă zi. Primiți, fraților, felicitările mele călduroase, – ale unui om care a luptat și el în trecut cu vorba și cu scrisul pentru luminarea neamului întreg. Primiți felicitările mele de moldovan și rugăciunile mele de preot către Dumnezeu, ca să ne trimită ajutorul său pentru un lucru atât de sfânt și de mare. Ca unul care viu cu toată dragostea mea în mijlocul d-voastră, cred că pot să-mi îngăduiesc de a vă da unele sfaturi frățești.
Mai întâi de toate să știți că:
Unde-i unul, nu-i putere.
La nevoi și la durere.
Unde-s doi, puterea crește,
Și dușmanul nu sporește.Fără unire nu vom putea dobândi nimic. Deci să avem un gând, o inimă, un ideal!
AL DOILEA SFAT e acesta:
Lucrul drept poate înflori numai dacă se întemeiază pe IDEI DREPTE. Cu mâhnire am văzut astăzi că între d-voastră nu toți sunt uniți asupra unor idei drepte. Unii se socotesc moldoveni, alții– cei mai puțini – români. Ei bine, dacă ați luat asupra d-voastră sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie SĂ DAȚI POPORULUI IDEI ADEVĂRATE, căci altfel întreg învățământul e fără rost. Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă FACEM PARTE DIN MARELE TRUP AL ROMÂNISMULUI, așezat prin România, Bucovina și Transilvania. Frații noștri din Bucovina, Transilvania și Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-și zic ROMÂNI. AȘA TREBUIE SĂ FACEM ȘI NOI! Asta nu însemnează separatism, căci și cei din Transilvania, și cei din Bucovina și cei din America se numesc tot români.
Trebuie să știm de unde ne tragem, căci altfel suntem niște nenorociți rătăciți. Trebuie să știm că SUNTEM ROMÂNI, STRĂNEPOȚI DE-AI ROMANILOR, și frați cu italienii, francezii, spaniolii și portughezii. Aceasta trebuie să li-o spunem și copiilor și tuturor celor neluminați. Să-i luminăm pe toți cu lumina dreaptă.
AL TREILEA SFAT pe care vi-l dau este:
SĂ STAȚI CU MARE PUTERE LA STRAJĂ INTERESELOR NAȚIONALE. Să trăim bine și cu străinii, dar să nu trădăm interesele noastre, căci altfel vom cădea pentru totdeauna. Dacă vom fi slabi în lupta pentru viață, vom fi înghițiți de cei mai tari. Să nu ne alipim la partide străine, care nu luptă pentru neamul nostru și să nu luptăm pentru interesele de clasă, ci pentru cele de obște, naționale.
Și, în sfârșit, SFATUL CEL DIN URMĂ al meu e:
SĂ NU UITĂM NORODUL, ȚĂRĂNIMEA care a suferit atâta până acum! SĂ-L LUMINĂM, să mergem mână în mână cu el, căci fără noi el nu poate face nimic, după cum nici noi nu putem face nimic fără el. SĂ-L ÎNDREPTĂM PE CALEA ADEVĂRULUI, CU FAPTE, IAR NU CU VORBE. MÂNTUIREA ȚĂRĂNIMII E ÎN NOI, ȘI A NOASTRĂ ÎN EA.
Rog pe bunul Dumnezeu și sunt încredințat că El ne va trimite ajutorul Său cel preaputernic pentru izbândirea lucrului obștesc. El ne va trimite fericirea neamului și a d-voastră.”În cursul ședinței a doua Al. Mateevici a mai avut o intervenție:
„N-AVEM DOUĂ LIMBI ȘI DOUĂ LITERATURI, CI NUMAI UNA, ACEEAȘI CU CEA DE PESTE PRUT. ACEASTA SĂ SE ȘTIE DIN CAPUL LOCULUI, CA SĂ NU MAI VORBIM DEGEABA.Unii zic că limba românească e franțuzită. Asta nu-i adevărat! Ce e drept, sunt și în România unii rătăciți în ce privește limba, dar trebuie să se știe că cel mai puternic curent acolo e cel popular în limbă și în literatură. Noi trebuie să ajungem de la limba noastră proastă de astăzi numaidecât la limba literară românească!”
Sursa: Școala moldovenească, an. 1, nr. 2-4, iulie-septembrie, 1917, p. 55-57, 63-64
Alexei Mateevici. Opere, vol. I, Chișinău: Știința, 1993, pag. 462-464
Despre Alexei Mateevici
Alexei Mateevici (n. 27 martie 1888, Căinari – d. 24 august 1917, Chișinău) este unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuți în Basarabia. Este primul copil al preotului Mihail Mateevici, originar de prin părțile Sorocii, căsătorit cu Nadejda (1863-1930), fiica protopopului Ioan Neaga din Căușani.
Părinții se mută cu traiul în satul Zaim. Aici micul Alexei învață la școala primară și se familiarizează cu frumoasele povești și balade, pe care le aude de la părinții săi, precum și de la țăranii de prin partea locului. În 1897 este înscris de părinți la școala teologică din Chișinău, pe care o termină (conform adeverinței de absolvire) în 1902,“cu privilegii”. Își urmează studiile la seminarul teologic. Face cunoștință și se împrietenește cu viitorul sculptor Alexandru Plamadeală, care studia și el la seminar în aceeași perioadă. La numai 43 de ani, încetează din viața tatăl lui Alexei Mateevici.
În 1907, în primele numere ale ziarului “Basarabia” (din 1907) îi apar poeziile“Țăranii”, “Eu cînt”, “Țara”. Tot aici publică articolele “Sfîntul Vasile – Anul Nou în obiceiurile moldovenilor basarabeni” și “Din cîntecele poporane ale Basarabiei”.
Mai tîrziu devine student la Academia teologică din Kiev, pe care o absolvește în 1914. În aceiași ani, dupa mărturisirea unui coleg, “Mateevici trăia ca într-o beție a cititului”. Traduce mult din literatura rusă clasică și studiază trecutul istoric și cultural al poporului său.
Publică în “Kișineovkie eparhialinîe vedomosti” studiul lingvistic “Momente ale influenței bisericești asupra originii și dezvoltării istorice a limbii moldovenești”, precum si articolele “Motive religioase în credințele și obiceiurile moldovenilor basarabeni”, “Bocetele funerare moldovenești”.
Vede lumina tiparului (Kișineovskie eparhialinîe vedomosti, nr. 12, 13, 19, 22, 23) articolul “Schiță a traducerilor moldovenești religioase și de trai”. Apare în revista“Luminatorul” studiul “Mitropolitul Gavril Bănulescu – Bodoni”.
În 1914 se căsătorește cu Teodora Borisovna Novitschi, absolvă Academia teologică și se întoarce la Chișinău. La 22 septembrie e numit provizoriu profesor de limba greacă la seminarul unde învățase. Ține o cuvîntare în fața absolvenților seminarului din Chișinău. La 23 iunie vizitează străvechea biserică din Căușeni, pe care o găsește “uimitor de bine păstrată”.
În vara anului 1917 scrie poeziile: “Văd prăbușirea”, “Cîntec de leagăn”, “Basarabenilor”, “Frunza nucului”, “Unora” etc. La 17 iulie plăsmuiește poezia“Limba noastră”, poate cea mai frumoasă odă închinată limbii române. La 13 august (stil vechi), bolnav de tifos exantematic, se stinge din viață la spitalul nr.1 din Chișinău și este înmormîntat la cimitirul central de pe strada Armenească.
În anul 1934 la mormîntul său a fost ridicat un bust realizat de sculptorul Alexandru Plămădeală, pe care-l cunoștea din 1910.
Din vulcanul de erupție al revoluției a izbucnit, asemenea lavei clocotitoare și ferbinți, și creațiile lui Alexei Mateevici – cel mai înzestrat poet al Basarabiei de la începutul secolului XX, cîntărețul înfocat al frumuseților „limbii noastre”. Cuget bogat, fire aleasă, el și-a consacrat străduințele slujirii poporului său cel oropsit. Suflet nobil și cinstit, s-a zbuciumat în căutarea adevărului, spre care a tins toată viața sa, dar pe care, cu toate acestea,nu i-a fost dat să-l pătrundă. De aici căutările lui chinuitoare, rătăcirile dureroase, care-și au explicația în izbitoarele contradicții ale epocii și în acele împrejurări specifice, în care el s-a format ca scriitor.
Surs articol: istoria.md / biografie îngrijită de: Vlada Afteni / Bibliografie (surse):
- www.studentie.ro;
- Limba și literatura română, cl.XII, ed.2000;
- www.wikipedia.org.
O scrută cronologie a vieții lui Alexei Mateevici
- 1888 – La 16 martie (stil vechi) se naște la Căinari, fostul județ Bender, Alexei Mateevici, primul copil al preotului Mihail Mateevici, originar de prin părțile Sorocii, căsătorit cu Nadejda (1863-1930), fiica protopopului Ioan Neaga din Căușeni.
- 1893 – Părinții se mută cu traiul în satul Zaim. Aici micul Alexei învață la școala primară și se familiarizează cu frumoasele povești și balade, pe care le aude de la părinții săi, precum și de la țăranii de prin partea locului.
- 1897 – Este înscris de părinți la școala teologică din Chișinău, pe care o termină (conform adeverinței de absolvire) în 1902, “cu privilegii”( cu laude).
- 1902-1910 – Își urmează studiile la seminarul teologic. Face cunoștință și se împrietenește cu viitorul sculptor Alexandru Plamadeală (1880- 1940), care studia și el la seminar în aceeași perioadă.
- 1906 – La 24 iunie, la numai 43 de ani, încetează din viața tatăl lui Alexei Mateevici.
- 1907 – În primele numere ale ziarului “Basarabia” (din 1907) îi apar poeziile “Țăranii”, “Eu cânt”, “Țara”. Tot aici publică articolele “Sfântul Vasile – Anul Nou în obiceiurile moldovenilor basarabeni” (nr.1) și “Din cântecele poporane ale Basarabiei” (nr.11).
- 1910 – Devine student la Academia teologică din Kiev, pe care a absolvit-o în 1914. În aceiași ani, dupa mărturisirea unui coleg, “Mateevici trăia ca într-o beție a cititului”. Traduce mult din literatura rusă clasică și studiază trecutul istoric și cultural al poporului său.
- 1910- 1911 Publică în “Chisineovschie eparhialinie vedomosti” (nr.45, 49, 52 din 1910 și nr.42 din 1911) studiul lingvistic “Momente ale influenței bisericești asupra originii și dezvoltării istorice a limbii moldovenești”, precum si articolele “Motive religioase în credințele și obiceiurile moldovenilor basarabeni” (nr.9, 13, 14), “Bocetele funerare moldovenești” (nr.38, 39, 40, 41).
- 1912 – Vede lumina tiparului (Chisineovschie eparhialinie vedomosti, nr. 12, 13, 19, 22, 23) articolul “Schiță a traducerilor moldovenești religioase și de trai”.
- 1913 – Apare în revista “Luminatorul” (nr. 8, 9, 10, 11) studiul “Mitropolitul Gavril Bănulescu – Bodoni”.
- 1914 – Se căsătorește cu Teodora Borisovna Novitschi, absolvă Academia teologică și se întoarce la Chișinău. La 22 septembrie e numit provizoriu profesor de limba greacă la seminarul unde învățase.
- 1915 – Ține o cuvântare în fața absolvenților seminarului din Chișinău. La 23 iunie vizitează străvechea biserică din Căușeni, pe care o găsește “uimitor de bine păstrată”.
- 1917 – În vara acestui an scrie poeziile: “Văd prăbușirea”, “Cântec de leagăn”, “Basarabenilor”, “Frunza nucului”, “Unora” s.a. La 17 iulie plăsmuiește poezia Limba noastră, poate cea mai frumoasă odă închinată limbii române, care devine Imnul Republicii Moldova, (din 1994). La 13 august (stil vechi), bolnav de tifos exantematic, se stinge din viață la spitalul nr.1 din Chișinău și este înmormântat la Cimitirul Central din Chișinău.
- În anul 1934 la mormântul său a fost ridicat un bust realizat de sculptorul Alexandru Plămădeală, pe care-l cunoștea din 1910.
Publicat și editat de Lena Captari / Flux News MD – romaniabreakingnews.ro / Surse: tipărită – ARHIVA TIMPUL, 2013 / online: timpul.md / istoria.md
,
24 iulie – 6 august 1917 „Pe aici nu se trece!” – Bătălia pentru Mărășești
Pe 24 iulie a început bătălia de la Mărășești (până la 6/19.VIII.1917); Armata română, comandată de generalul Eremia Grigorescu, a oprit o puternică ofensivă germană condusă de mareșalul von Mackensen, declanșată cu scopul scoaterii definitive a României din război.
Succesul repurtat de Armata 2 la Marasti a fortat Puterile Centrale sa-si revizuiasca planurile. S-a renuntat la ofensiva proiectata in zona Namoloasa, fortelele principale fiind mutate in zona Focsani. Noua ofensiva urma sa se dea la vest de Siret, pe directia Focsani – Marasesti – Adjud, cu Armata 9 germana (general de infanterie Johannes von Eben), concomitent cu o alta lovitura in lungul vaii Oituz, executata de Armata 1 austro-ungara (Arhiducele Joseph). Aceasta actiune avea ca scop incercuirea Armatei 2.
De cealalta parte, Marele Cartier General Roman decisese sa renunte la lovitura sa in zona Namoloasa. Armata 4 rusa trebuia scoasa din frontul din sudul Moldovei si deplasarea ei in zona nordica, unde putea ameninta flancul trupelor austro-germane aflate in ofensiva in Galitia. Armata 1 romana urma sa inlocuiasca trupele rusesti.
Pentru ofensiva Armata 9 germana a fost intarita cu trupe aduse de pe frontul francez (Corpul Alpin german, care a sosit pe 6 august) sau italian. Generalul von Eben a hotarat ca lovitura principala sa fie data de Corpul 1 german, compus din 6 divizii, in timp ce in stanga sa Corpul 18 Rezerva german, alcatuit din 3 divizii, trebuia sa fixeze trupele Antantei din fata sa. Dreapta Armatei a 9-a era asigurata de Grupul Ramnic, format din 2 divizii. Rezerva era formata dintr-o divizie germana, una austro-ungara si Corpul Alpin, care a ajuns in zona de abia in prima zi a bataliei. Fortele germane in sectorul de ofensiva erau 102 batalioane de infanterie, 10 escadorane de cavalerie, 24 companii pionieri, 2 auto-mitraliere, 1135 mitraliere, 356 aruncatoare de mine, 223 tunuri de camp, 122 tunuri si obuziere grele.
In zona de atac a Armatei a 9-a germane se afla Armata 4 rusa, care mai avea in contact cu inamicul doar doua corpuri. Pe dreapta Corpul 8 rus (3 divizii), iar pe stanga Corpul 7 rus (2 divizii). Rezerva era formata dintr-o divizie de infanterie si una de cavalerie. Acestea totalizau 84 batalioane de infanterie, 52 escadroane de cavalerie, 280 tunuri de camp si 36 tunuri grele. Grosul fortelor Armatei 1 romana se afla in zona Tecuci, unde se pregatea sa treaca la vest de Siret, pentru a prelua sectorul de front de la trupele ruse.
Ofensiva Armatei 9 germana a fost precedata de o puternica pregatire de artilerie asupra luncii Siretului, care a inceput la ora 4:30 am pe 6 august 1917. La 7:30, Corpul 1 german (general Kurt von Morgen) a trecut la atac, avand in primul esalon Diviziile 12 bavareza, 76 si 89 infanterie, si in esalonul doi alte doua divizii. Frontul aparat de Diviziile 13 si 34 ruse a fost rupt pe 10 km, trupele ruse retragandu-se in dezordine la est de Siret. La cererea comandamentului rus, generalul Constantin Christescu, comandantul Armatei 1, a ordonat generalului de divizie Eremia Grigorescu, comandantul Corpului 6, sa intervina cu Divizia 5 Infanterie la vest de Siret, iar cu Divizia 9 Infanterie sa ia pozitie de aparare pe malul de est al Siretului. Regimentele 32 Dorobanti Mircea si 8 Dorobanti Buzau au contraatacat, stopand ofensiva germana pe aliniamentul Moara Alba – Doaga – Furceni.
Vazand ca sansele de fortare a raului sunt minime, in dimineata zilei de 7 august, comandamentul german a directionat ofensiva spre nord, cu 4 divizii. Efortul s-a concentrat asupra Diviziei 5 Infanterie, asaltul fiind insa respins. Doar la jonctiunea cu trupele ruse s-a realizat o patrundere, dar situatia a fost restabilita de contraatacul a 2 batalioane din rezerva diviziei. La amiaza, dupa o scurta dar masiva pregatire de artilerie, inamicul a reluat atacul cu forte de trei ori mai puternice decat cele ale diviziei romane atacate. Regimentul 3 Vanatori a rezistat pe pozitii in satul Doaga in fata unei intregi divizii germane. La fel in sectorul Regimentului 32 Dorobanti Mircea. Soldatii din aceasta unitate au efectuat contraatacuri la baioneta, numai in camasi, datorita caldurii sufocante, reusind sa impinga trupele germane pe baza de plecare la atac. Seara, Corpul 1 au atacat din nou si au spart frontul diviziei ruse din dreapta marii unitati romane. Fiind in pericol sa fie atacate din spate, Regimentul 32 Dorobanti Mircea s-a retras pana la Podul Cosmesti. Pentru a acoperi golul produs, a fost introdusa la vest de Siret Divizia 9 Infanterie romana, care a fost supusa de asemenea unui atac neintrerupt. In seara zilei de 7 august, sub acoperirea intunericului, o grupare germana s-a apropiat si a atacat in flancul Diviziei 9, ajungandu-se la lupte corp la corp. Unitatile romane au parasit satul Doaga si s-au retras pe marginea padurii Prisaca, unde au organizat o noua aparare. In acea zi, Divizia 5 romana a pierdut 44 de ofiteri si 1770 soldati morti, raniti si disparuti. A refacut frontul pe un aliniament cu 2-3 km mai inapoi.
La 8 august, generalul von Eben a schimbat sectorul de atac mai la vest, pe frontul aparat de unitati ruse. Spre seara, la al doilea atac, acestea se retrag spre nord. Un regiment rus a fost aproape anihilat. Frontul roman a fost bombardat, atacul asupra Diviziilor 5 si 9 Infanterie romane fiind reluat in ziua urmatoare. Ziua de 9 august inregistreaza un nou varf al violentei atacurilor germane. Asaltul a inceput la ora 19:00, dupa o puternica pregatire de artilerie, care a provocat pagube importante Diviziei 9, a carei soldati nu reusisera sa sape decat gropi individuale, deoarece pamantul era foarte tare. Germanii au suferit iarasi pierderi mari datorate gruparii de artilerie romano-ruse situata pe malul estic al Siretului si care lovea exact in flancul atacului. Totusi prima linie a infanteriei romane a fost rupta in mai multe puncte, dar interventia rezervelor i-a respins dupa lupte foarte violente. Regimentul 34, care a avut de infruntat Divizia 12 Bavareza, a rezistat la 3 asalturi consecutive. A ramas in prima linie numai cu Batalionul II, sub comanda maiorului Gheorghe Mihail, viitorul sef al Marelui Stat Major in 1940 si 1944. Acesta a contraatacat si a capturat 62 de prizonieri si doua mitraliere. Steagul unitatii a fost ulterior decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru faptele din acea zi. La fel au fost decorati si comandantul Regimentului, colonelul Virgiliu Dumbrava, si precum si cel al Batalionului II. Dar pierderile sale au fost insa foarte grele: 35 de ofiteri si 1551 soldati. Regimentul 36 a pierdut 36 de ofiteri si 954 soldati. De asemenea Regimentele 7 si 32 Dorobanti au suferit si ele pierderi insemnate. In timpul noptii, la ora 2:00, a avut loc un alt asalt, care a reusit sa impinga Divizia 9 si dreapta Diviziei 5 Infanterie cateva sute de metri inapoi. Divizia rusa vecina a fost si ea silita sa se retraga, dar Armata 4 rusa a contraatacat puternic, capturand 2500 de prizonieri si recastigand terenul pierdut.
Ultimele esecuri slabisera forta Armatei 9 germane. Astfel generalul von Eben a intarit Corpul 1 german cu o divizie din rezerva sa, iar Corpul 18 Rezerva cu Corpul Alpin.
Pe 10 august a venit randul trupelor Antantei sa treaca la ofensiva. Generalul Christescu si generalul Ragoza, comandantul Armatei 4 ruse, au hotarat sa atace, fiecare cu cate un corp de armata a doua divizi, intrandul realizat de germani in frontul romano-rus. In timpul diminetii, Armata 9 ataca sectorul rus al frontului, dar obtine numai un castig mic de teren. La ora 17:00 infanteria aliata porneste la asalt, dupa o lunga pregatire de artilerie. Divizia 9 Infanterie a patruns in prima linie germana, dar datorita pierderilor a fost silita sa se regrupeze. Intarita cu un regiment din Divizia 13, a reluat atacul, dar din nou fara succes. Divizia 5 Infanterie si un regiment al Diviziei 14 a reusit si ea sa patrunda in pozitiile germane, dar nu a putut pastra cuceririle. Regimentele 8 Dorobanti si 3 Vanatori au intrat in satul Doaga, dar au fost apoi respinse. Situatia a fost similara in sectorul Armatei 4 ruse. Ofensiva aceasta insa scazuse si mai mult capacitatea de lupta a Diviziilor 76, 89 si 115 germane care suportasera socul, deja obosite dupa cateva zile de atacuri esuate. Raportul generalului von Eben catre comandantul grupului de armate, maresalul von Mackensen, mentioneaza de asemenea faptul ca Divizia 216 Infanterie suferise pierderi mari in urma bombardamentului din flanc executat de artileria romana de pe malul estic al Siretului.
Pentru ziua urmatoare, generalul Christescu a decis sa impuna o tinta limitata pentru ofensiva Corpului 6: aliniamentul Doaga – Valea Susita. Armata 4 rusa hotarase sa ramana in defensiva. Germanii au atacat la ora 16:00 in sectorul acesteia, dupa o pregatire de artilerie de trei ore si au silit din nou trupele ruse sa se retraga. La 16:30 Divizia 9 Infanterie a plecat la atac, fara stie situatia din sectorul vecin. Retragandu-se rusii, flancul a ramas descoperit. Comandantul diviziei a trimis un batalion pentru a prelungi linia. Germanii au inaintat spre Marasesti, situatia devenind foarte periculoasa. Regimentul 9 Vanatori care constituia rezerva diviziei a fost adus in graba si s-a instalat in fabrica de la nord de oras, reusind sa opreasca trupele germane ce amenintau sa incercuiasca Divizia 9 Infanterie. Pentru aceasta actiune, lt. col. Gheorghe Rasoviceanu, comandantul regimentului, a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Legatura cu trupele ruse a fost refacuta de un regiment din Divizia 13 Infanterie din rezerva Corpului 6. Divizia 5 Infanterie a atacat in zona Doaga, dar Regimentele 7 si 8 Dorobanti nu au reusit sa patrunda in sat. In aceeasi zi, la generalul de divizie Eremia Grigorescu a fost numit comandant al Armatei 1.
Constatand ca trupele Corpului 1 german erau epuizate, generalul von Eben a hotarat sa mute atacul principal si mai la vest, in sectorul Corpului 18 Rezerva al generalului maior Kurt von Wenniger, care suferise mai putine pierderi si era mai odihnit. Astfel, pe 12 august, atacand cu forte slabe doar pentru a fixa Divizia 5 Infanterie, Armata 9 germana si-a concentrat efortul contra trupelor Armatei 4 ruse, reusind sa cucereasca Panciu. In urma acestui esec, generalul Ragoza a dorit sa retraga frontul romano-rus la nord de Marasesti. Planul a fost abandonat la insistentele generalului Eremia Grigorescu. Generalul de corp de armata Constantin Prezan, seful Marelui Cartier General, a hotarat sa inlocuiasca Corpul 7 rus cu Corpul 5 roman (Diviziiile 10 si 13 Infanterie), iar Corpul 8 rus sa treaca sub conducerea Armatei 1 romane. Comandamentul Armatei 4 ruse a fost retras la Bacau si urma sa primeasca o noua misiune.
Pe 13 august, Corpul 18 Rezerva a atacat trupele ruse la nord de Panciu, dar a esuat. Ziua urmatoare, generalul von Eben a ordonat Corpului 1 sa elimine intrandul romanesc din zona padurii Prisaca si sa ia podul peste Siret de la Cozmesti. Concomitent, Corpul 18 Rezerva trebuia sa atace pe valea Zabrautului. Dupa o puternica pregatire de artilerie a inceput asaltul asupra pozitiilor Corpului 8 rus. Generalul de brigada Henri Cihoski, comandantul Diviziei 10 Infanterie, a trimis in ajutor Regimentul 10 Vanatori, care a surprins trupele Corpului Alpin producand pierderi importante, in unele zone ducandu-se aprige lupte corp la corp. Vanatorii au reusit sa ocupe Cota 334, dar au fost siliti sa se retraga apoi in urma unui puternic bombardament de artilerie. Alaturi de ei a intervenit Regimentul 38 Infanterie Neagoe Basarab, comandantul sau col. Gheorghe Cornescu, primind Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru contraatacul care a dus la oprirea ofensivei germane ce ameninta sa patrunda pe valea Susitei in spatele Armatei 2 romane. Corpul 8 rus a fost insa nevoit sa se replieze la nord de Iresti si de Straoani.
Divizia 5 Infanterie, in cealalta extremitate a frontului, era redusa in urma ultimelor lupte a aproximativ o treime din efective. Pozitiile de la padurea Prisaca au fost puternic bombardate de artileria germana. La ora 17:00 a inceput asaltul, dat cu doua divizii, care a fortat trupele romane sa se retraga. A intervenit si de aceasta data rezerva diviziei impreuna cu un regiment din Divizia 14, aflata in rezerva armatei. Atacul german a fost oprit la nord de padurea Prisaca. Podul de la Cozmesti a fost ulterior aruncat in aer, deoarece pontonierii romani construisera alte doua mai la nord. Divizia 5 Infanterie, epuizata, a fost retrasa din linia intai.
Pe 15 august, Corpul 18 Rezerva german a continuat ofensiva, reusind sa creeze o bresa la jonctiunea dintre Divizia 10 Infanterie si divizia rusa din dreapta sa. A contraatacat Regimentul 10 Vanatori, sprijinit de 10 baterii romane si 3 ruse, si a reusit sa restabileasca situatia. Cu aripa stanga, insa, Corpul 18 Rezerva a cucerit Muncelul, silind trupele ruse sa se retraga. Astfel era amenintata chiar jocntiunea dintre cele doua armate romane. Armata 2 a atacat cu Detasamentul „Colonel Alexiu” alcatuit din 2 batalioane de vanatori, 2 batalioane de infanterie si 3 baterii de artilerie, care, impreuna cu o divizie de cavalerie rusa, a reocupat satul. Ziua urmatoare, germanii au luat jumatate din Muncelul, dar in urma puternicului contraatac al trupelor colonelului Alexandru Alexiu au trebuit sa se retraga.
Zilele de 17 si 18 august au calme. Pierderile insemnate suferite de ambele parti i-au fortat pe comandanti sa-si reorganizeze unitatile. Generalul de divizie Eremia Grigorescu a inlocuit Divizia 14 Infanterie, care se afla la est de Siret, cu Brigazile 1 si 6 Rosiori, iar greu incercata Divizie 5 Infanterie cu Divizia 2 Cavalerie. Aceasta din urma si cele doua brigazi formau Corpul de Cavalerie. Divizia 14 Infanterie a fost mutata pe malul de nord al Siretului in zona Cozmestii de Vale. De asemenea, a fost mutata artileria grea a armatei astfel incat sa se asigure o buna concentrare a focului in sectorul Corpului 5 (Diviziile 10, 13 si 9 Infanterie). Rezerva Armatei 1 era constituita din Divizia 15 Infanterie si Divizia 5 aflata in refacere. De partea cealalta, la interventia maresalului von Mackensen, generalul von Eben a grupat in Corpul 1 german sapte divizii de infanterie si i-a subordonat aproape toata artileria Armatei 9. Aceste forte totalizau 55 de batalioane si 95 de baterii.
Pe 19 august germanii a reluat ofensiva, atacand cu Corpul 1 armata spre Marasesti si cu Corpul 18 Rezerva armata pe directia Panciu-Muncelul, lovitura principala fiind data in sectorul cuprins intre Marasesti si padurea Razoare, aparat de Diviziile 9 si 13 Infanterie romane. Numai pe frontul celei din urma au fost concentrate trei divizii. Pregatirea de artilerie s-a declansat la orele 6:30 asupra Regimentelor 47/72, 51/52 si 50/64 Infanterie, din primul esalon al Diviziei 13, si asupra pozitiilor de la marginea de vest a localitatii Marasesti, aparate de Regimentul 9 Vanatori din Divizia 9 infanterie. A durat doua ore si jumatate si a fost cel mai violent bombardament de artilerie din timpul bataliei. La ora 9:00 au inceput primele asalturi, de mica amploare, care sunt respinse cu usurinta. Dupa 11:00, insa s-a declansat un atac foarte puternic, avand efortul principal la nord de padurea Razoare, la jonctiunea dintre Diviziile 13 si 10 Infanterie. Divizia 10 era atacata de Divizia 13 austro-ungara, dar care a esuat sa patrunda in dispozitivul roman.
Divizia 13 Infanterie, comandata de generalul de brigada Ioan Popescu, a fost cea ma incercata unitate romana in acea zi. Ea ocupa un front de 6 km, avand Regimentul 47/72 Infanterie la marginea de sud-vest a padurii Razoare, Regimentul 50/64 Infanterie in viile Negroponte si Regimentul 51/52 Infanterie intre ele. Rezerva o constituia un batalion din Regimentul 50/64 si unul din Regimentul 48/49. Ca suport artileristic avea 15 baterii romane si 15 baterii rusesti.
Atacul a inceput la ora 9:00. In sectorul Regimentului 47/72 Infanterie, asalturile trupelor germane au esuat unul dupa altul. Batalionului I, aflat pe aripa stanga, la sud de padurea Razoare, a fost atacat de Regimentul 28 Infanterie Bavarez (din Divizia 12 Bavareza) si unitati din Diviziile 115 si 89 germane, iar Batalionul II de pe aripa dreapta de unitati ale Diviziei 13 austro-ungare. Batalionul III se afla in rezerva. Comandantul regimentului, lt. col. Radu Rosetti, fostul sef al Biroului Operatii al Marelui Cartier General in 1916, a fost ranit. In centru, Regimentul 51/52, care avea o pozitie mai descoperita a fost si el puternic atacat, fiind nevoit sa se retraga. Germanii au incercat sa fructifice acest succes si sa se infiltreze in spatele celor doua regimente de pe flancurile Diviziei 13. Batalionul III/Regimentul 47/72, sub comanda mr. Draganescu a atacat si a oprit patrunderea. Au contraatacat si rezervele Regimentului 51/52. Infanterie, dirijate de comandantul unitatii, lt. col. Ioan Cristofor, dand timp ajutoarelor din partea diiviziei sa soseasca. Compania 1 mitraliere, comandata de cpt. Grigore Ignat a rezistat pe pozitii cu inversunare, fiind aproape in totalitate distrusa. Comandantul a fost decorat post-mortem cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Cu toate acestea trupele germane au avansat spre cota 100, in spatele careia se afla artileria aliata. Regimentul 50/64 a trebuit si el sa-si replieze aripa dreapta, in urma patrunderilor inamice in frontul Regimentului 51/52. Lt. col. Diamandi Genuneanu, comandantul Regimentului 50/64, a organizat apararea la sud de cota 100 si a mentinut pozitia in fata atacului a doua regimente bavareze timp de doua ore.
La cota 100, asupra fortelor germane care erau pe punctul de a o cuceri, generalul Popescu, a organizat un contraatac cu cele 2 batalioane din rezerva, care impreuna cu Batalionul III/Regimentul 47/72 infanterie si cu alte subunitati, au lovit concentric fortele principale ale Diviziei 115 Infanterie germane, patrunse intre padurea Razoare si Viile Negroponte. Atacul a fost sustinut si de artileria Diviziei 10 Infanterie la ordinul comandantului armatei. Batalionul I/Regimentul 50/64, sub comanda cpt. Nicolae Miclescu, a iesit prin surprindere din viile Negroponte si a impins infanteria germana spre padurea Razoare. Cpt. Miclescu a cazut ranit, fiindu-i ulterior atribuit Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru acest atac. Au intrat in lupta si Batalionul III/Regimentul 47/72 Infanterie si Batalionul II/Regimentul 48/49 Infanterie. Rezistenta inamica la marginea padurii Razoare a fost infranta in urma unui violent atac la baioneta, trupele germane incepand o retragere dezordonata. Intreg Regimentul 47/72 a iesit la contraatac, iar la dreapta lui Regimentul 39 Infanterie, din Divizia 10, l-a urmat. Trupele germane s-au retras spre Valea Susitei, antrenand si unitatile Diviziei 13 austro-ungare. Romanii au cucerit prima pozitie inamica, dar inaintarea a fost oprita de generalul Grigorescu, deoarece von Eben isi pusese in miscare rezervele.
Divizia 10 si, in special, Divizia 13 Infanterie au obtinut o importanta victorie. Comandantii celor doua divizii, precum si comandantii Regimentelor 47/72, 50/64 si 51/52 au fost decorati cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Alti 7 ofiteri au primit aceasta inalta distinctie pentru luptele din acea zi. Regimentul 39 Infanterie Petru Rares a luat 376 prizonieri si 7 mitraliere, inaintand 500 m pe un front larg de 4 km, iar Regimentul 47/72 a luat 209 prizonieri si 4 mitraliere. Insa pierderile au fost grele. Acelasi Regiment 47/72 a pierdut 880 de oameni (99 morti, 300 raniti si 481 disparuti). Steagul regimentului, precum si al celelorlalte doua unitati greu incercate pe 19 august au fost de asemenea decorate cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a.
In aceeasi zi, germanii au atacat si in sectorul Diviziei 9 Infanterie, situata la sud de Divizia 13. Aceasta fusese redusa practic la 4500 de oameni in urma luptelor grele din zilele anterioare. In prima linie erau Regimentul 9 Vanatori pe aripa dreapta si Regimentul 40 Infanterie Calugareni pe aripa stanga. Dupa o puternica pregatire de artilerie, doua divizii germane au pornit la atac. In urma unor lupte violente date in ruinele fabricii de la nord de Marasesti, Regimentul 9 Vanatori a fost silit sa se retraga spre oras. La fel si Regimentul 40, care a abandonat prima pozitie. Divizia 9 s-a instalat pe linia sud viile Negroponte – gara Marasesti – sud Marasesti, pe care a rezistat puternicelor atacuri ale infanteriei inamice, avand si sprijinul artileriei Diviziei 14 Infanterie, aflata pe malul estic al Siretului si care tragea in flancul germanilor.
Datorita esecului inregistrat de armata sa pe 19 august, generalul von Eben a decis ca nu mai era posibila continuarea ofensivei. A urmat o saptamana de pauza, pe care ambele parti au folosit-o pentru reorganizare. Armata 9 a schimbat din nou sectorul de efort. Corpul 18 Rezerva german a fost intarit cu trei divizii si i s-a subordonat toata artileria grea a armatei. La randul ei, Armata 1 romana a fost intarita de Marele Cartier General cu Divizia 11 Infanterie. Generalul de divizie Eremia Grigorescu si-a reorganizat dispozitivul. Astfel, Corpul 8 rus forma dreapta armatei in zona Muncelul, avand in prima linie doua divizii, in timp ce alte doua erau in spate in refacere. Corpul 5 (Diviziile 10 si 15 Infanterie) ocupa frontul pana la gara Marasesti, unde facea jonctiunea cu Corpul 3 (Divizia 14 Infanterie) aflat intre Marasesti si Siret. La est de rau se afla Corpul de Cavalerie (Brigazile 1 si 6 Rosiori, Divizia 2 Cavalerie si o brigada din Divizia 5 Infanterie). Rezerva armatei o constituiau Diviziile 9, 11 si 13 Infanterie si cealalta brigada a Diviziei 5.
Ofensiva Corpului 18 a inceput in sectorul Corpului 8 rus pe data de 28 august. La ora 9:00 trupele germane au patruns intre cele doua divizii ruse, care au trebuit sa se retraga. Au intervenit doua regimente din Divizia 3 Infanterie din Armata 2 romana. Acestea au contraatacat impreuna cu rezervele rusesti si au reusit sa opreasca inanintarea germana. Ziua urmatoare, generalul Grigorescu a pregatit un atac in zona Muncelul pentru a elimina intrandul inamic din acea parte a frontului. La dispozitia Corpului 8 rus a fost puse o divizie de infanterie rusa, Divizia 9 Infaterie romana, un regiment din Divizia 13 si altul din Divizia 15. La atac urmau sa ia parte si doua regimente din Armata 2 romana.
Asaltul a inceput la ora 8:00, dinspre nord si vest, dar i-a gasit pe germani pregatiti sa atace si ei si a fost respins. Un al doilea, la ora 17:00, a fost si el respins. Germanii au silit dreapta Diviziei 124 ruse sa se retraga. Au intervenit doua batalioane din Armata 2, care au reusit sa opreasca inaintarea in timpul noptii. Diviziile 11 si 13 Infanterie au fost aduse in spatele zonei amenintate. Divizia 5 a fost trecuta la vest de Siret. Pe 30 august, Corpul 18 Rezerva german a reluat atacul, trupele sale reusind sa patrunda intre Regimentele 18 Dorobanti Gorj si 2 Vanatori din Armata 2. A contraatacat Regimentul 34 Infanterie Constanta, care apartinea Diviziei 9 din Armata 1 si a reusit sa astupe bresa.
Corpul 8 rus a fost intarit cu Diviza 13 Infanterie, in timpul zilei de 31 august, cand datorita vremii neprielnice nu s-au dus lupte. Generalul Eremia Grigorescu a subordonat Divizia 9 Infanterie si o divizie ruseasca comandantului Diviziei 13, generalul de brigada Ioan Popescu. Aceasta grupare a atacat pe 1 septembrie. Pregatirea de artilerie a inceput la ora 6:00, cu toate tunurile gruparii, precum si cu artileria apartinand altor doua divizii ruse si artileria grea a Armatei 1. Dupa o ora au inceput atacul Diviziile 9 si 13 Infanterie dinspre vest si Divizia 3 Infanterie, comandata de generalul de brigada Alexandru Marginenanu, din Armata 2 dinspre nord. Dupa lupte grele, Divizia 13 a ajuns la circa 200 m de Muncelul. Corpul 18 Rezerva german a executat un contraatac in sectorul Diviziei 3, dar a fost respins. Ziua urmatoare, aceeasi Divizie 3 a suportat socul principal al loviturii Armatei 9. Obiectivul principal era Dealul Porcului, aparat de Regimentul 30 Dorobanti Muscel. Acesta a cedat pozitia, dar a fost recucerita in urma unui contraatac dat de rezerva diviziei si de un regiment rus. A fost ultima actiune de anvergura a Armatei 9 germane, in sectorul Marasesti.
Ofensiva Armatei 1 in zona Muncelul a fost reluata pe 3 septembrie. Divizia 11 Infanterie a fost si ea subordonata Gruparii general Popescu, trecand in linia intai alaturi de Diviziile 9 si 13. Divizia rusa si regimentele din Armata 2 au trecute in rezerva. Planul era ca Divizia 9 Infanterie si o brigada a Diviziei 11 sa atace frontal, pentru a fixa fortele germane din sector, in timp ce Divizia 13 si cealalta brigada a Diviziei 11, urmau sa atace satul Muncelul amenintand flacul pozitiei inamice. La ora 6:30 a inceput pregatirea de artilerie, iar la 8:00, Divizia 13 a inceput asaltul, insa nu a reusit sa inainteze. La fel si in sectorul Diviziei 9. A fost necesara inca o violenta pregatire de artilerie de o ora si jumatate si apoi de lupte corp la corp pentru ca Divizia 13 Infanterie sa cucereasca marginea estica a satului Muncelul. Insa pierderile romanesti din acea zi s-au ridicat la aproximativ 2700 de oameni.
Aceasta a fost ultima zi a bataliei de la Marasesti, ambele tabere hotarand sa treaca la aparare pe intregul front. Armata 1 romana a pierdut 610 de ofiteri si 26800 de subofiteri, gradati si soldati, iar Armata 9 germana circa 47000 de militari (morti, raniti, prizonieri). 40 de Ordine Mihai Viteazul clasa a III-a au fost acordate ofiterilor romani pentru faptele din timpul.luptelor din zona Marasesti. Generalul de divizie Eremia Grigorescu a primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a. De asemenea, steagurile a nu mai putin de 9 regimente au fost decorate cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a.
Ecaterina Teodoroiu – Scena din film
Luptele au continuat cu mica intensitate, cu atacuri si contraatacuri locale, si in zilele urmatoare. In una din aceste confruntari, pe Dealul Secuiului, pe 5 septembrie, a cazut voluntara Ecaterina Teodoroiu in fruntea plutonului sau. De partea cealalta, pe 8 septembrie generalul maior Kurt von Wenniger, comandantul Corpului 18 Rezerva german a fost ucis de explozia unui obuz in zona Muncelul.
Autor: Victor Nitu
Sursa: worldwar2.ro
