Statul Islamic bate la ușa Europei și a României

Declarația de joi a fostului director al Serviciului de Informații Externe, Teodor Meleșcanu, cu privire la implicarea unui cetățean român în gruparea teroristă Statul Islamic ne pune în fața unui fapt împlinit. Odată cu aderarea la structura militară nord-atlantică, România, o țară cu puternice legături socio-economice în Orientul Mijlociu, se aliniază aceleași politici eșuate ce a dus tocmai la crearea acestei grupări fundamentaliste.

Despre Statul Islamic s-a discutat foarte mult în ultima vreme, inclusiv în presa din România, însă, de cele mai multe ori, discuția s-a purtat în contextul unui fapt împlinit, unui dat atribuit stereotipurilor și prejudecăților pe care le regurgităm cu fiecare ocazie când vine vorba de Orientul Mijlociu.

Cu toate că răpirile și decapitările ostaticilor acestei organizații sunt fapte mai mult decât șocante și condamnabile, ele sunt, în realitate, rezultatul unui șir lung de politici eșuate cu privire la Orientul Mijlociu.

Originile eșecului

Această problematică își are originea, atât istorică, cât și ideologică, în două aspecte extrem de importante când vine vorba de relația dezvoltată de Europa (și aici, prin extensie instituțional-militară, putem include și Statele Unite) cu lumea arabă. Primul aspect este unul legat de raportul de putere. Atât în perioada colonială clasică, cât și în secolul trecut-începutul relațiilor post-colonialiste britanice în Palestina sau a celor franceze în Yemen-, raportul de putere a fost unul disproporționat și neinclusiv.

În iulie 2003, în Irakul „eliberat“ de trupele coaliției, trupe ce aveau să includă câteva săptămâni mai târziu și soldați români, s-a pus bazele unui guvern de tranziție în care toată lumea a avut un cuvânt de spus. Mai puțin irakienii de rând. Paul Bremer, omul responsabil cu restabilirea ordinii în Irakul post-Saddam, a tratat atât lideri irakieni cât și populația civilă cu superficialitate și de pe poziții de inegalitate socio-culturală, atitudini puternic ancorate în mentalitatea occidentală post-colonialistă.

Poate cel mai controversat ordin al politicianului american a fost chiar cel cu privire la desființarea armatei irakiene, celebrul „ordin numărul doi”.

Peste 400 de mii de soldați irakieni au rămas atunci nu numai fără salarii și privilegii, dar și fără cel mai important atribut al unui bărbat din Orientul Mijlociu-statutul social. Oare câți dintre cei 400 de mii de „fii ai lui Saddam” îngroașă astăzi rândurile grupării Statului Islamic?

Al doilea aspect al faptului că Statul Islamic este efectul și nu cauza violențelor din lumea arabă este chiar lipsa unui plan concret post-invazie.

Forțele Coaliției nu au prezentat și nu s-au purtat în cei 11 ani de la invadarea Irakului într-un mod ce ar dovedi că exista o viziune clară, durabilă și sustenabilă cu privire la viitorul acestei regiuni. Lipsa unor politici coerente a dus, în realitate, la creearea nu numai a vidului de putere și condițiilor apariției grupării Statul Islamic, dar și la apariția grupării în sine.

La porțile Orientului

Nu spun că doar aceste două cauze sunt singurele ce au dus la crearea unei grupări de asemenea anvergură. Sunt multe cauze interne, factori ce țin de politica regională și istoria confruntărilor religioase din Orientul Mijlociu, desigur. Însă, dacă ar fi complet onești cu noi înșine, Occidentul are o vină cel puțin egală în această problemă, iar politica la care România se aliniază fără a ține cont de avantajul unic al relațiilor speciale cu Orientul Mijlociu, este una în defavoarea tuturor părților implicate în acest conflict. De la concedierea armatei irakiene, inversarea bruscă a raporturilor de putere dintre șiiți și suniți, și chiar până la înarmarea diferitelor grupări rebele din Siria ultimilor doi ani, Europa și Statele Unite au contribuit decisiv la creearea unuia dintre cei mai violenți inamici pe care i-a avut vreodată- Statul Islamic din Irak și Levant.

Odată cu implicarea cetățenilor români în acest conflict, de partea jihadiștilor, Orientul ne bate din nou la ușă.

Cine și cum va răspunde?

Autor, sursă: Mircea Barbu / Adevărul