Școli și biserici românești din Peninsula Balcanică (1918-1961)

Primul război mondial a însemnat un moment de cotitură în evoluția situației naționale a românilor din Peninsula Balcanică. El a dus la configurarea unor noi realități politice în evoluția statelor din zonă iar românii suddunăreni au căutat în continuare să obțină, cel puțin parțial, satisfacerea unor deziderate în plan politic, cultural, educațional și bisericesc. Un memoriu al directorului Școlii Comerciale Superioare Române de la Salonic, Vasile Diamandi, din martie 1920, menționa trei cauze care „au zdruncinat mult propășirea chestiunei” aromânilor:
– plecarea italienilor din zona Pind „fără a lăsa ceva solid și stabil”, fapt ce a determinat numai ațâțarea grecilor împotriva românilor;
– internarea aromânilor din Macedonia în lagăre de către bulgari, închiderea tuturor școlilor române din Macedonia sârbească și ruinarea multor centre românești precum Magarova, Moloviște, Nijopole și ținutul Megleniei;
– neaplicarea la timp a decretului-lege de asimilare a corpului didactic din Peninsula Balcanică și numirea lui în țară.

Vasile Diamandi arăta în memoriu că în anul 1920 funcționau numai școlile din Grecia și Albania și că rezolvarea problemei bisericești era „cauza primordială a unei existențe trainice și solide a edificiului nostru cultural național de dincolo”. În vederea împlinirii acestui deziderat, propunea:
– numirea unor miniștri plenipotențiari și consuli de origine română „cu tragere de inimă”;
– numirea câte a unui aromân pe lângă fiecare legație sau consulat pentru a apăra interesele acestora;
– acordarea unor burse pentru studenții aromâni care vor studia la Atena și Belgrad, „ca să nu se înstrăineze”;
– apariția unui ziar în limba română și în dialect, cu sediul la Salonic;
– sprijinirea accederii în parlamentele din Grecia și Serbia a unor deputați aromâni;
– redeschiderea școlilor din Tessalia;
– clădirea unor localuri de școli și biserici „ca să convingă poporul că nu este ceva efemer”;
– încurajarea aromânilor prin diferite operațiuni comerciale (procurarea tutunului, reprezentanța serviciului maritim etc.);
Toate acestea pentru asigurarea unor baze solide viitorului neamului aromânesc amenințat să piară, „dând din timp în timp câte o licărire de viață relativ cu acțiunea pornită din țară”.[1]

Raportul ministrului plenipotențiar la Belgrad, Th. Emandi, din decembrie 1920, semnala și el persecuțiile la care erau supuși românii din partea autorităților sârbești. Cea mai mare parte a preoților și învățătorilor se refugiaseră în România și „din bisericile numeroase ce funcționau, abia dacă au mai rămas câteva; iar școlile ce mai există, chiar dacă nu sunt închise, sunt în imposibilitate să funcționeze, din cauza strășniciei cu care autoritățile sârbești interzic intrarea cărților didactice în Serbia”.[2]

O notă din anul 1920, a șefului misiunii militare române din Salonic, locotenent-colonelul Livezeanu, semnala starea materială precară a personalului didactic din Macedonia, datorită neprimirii la timp a salariilor și diferenței cursului de schimb, și propunea:
– achitarea la zi a acestora și acordarea unor indemnizații speciale profesorilor și preoților;
– deschiderea tuturor școlilor românești și trecerea lor de la Ministerul de Externe
în subordinea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice; înființarea unor biblioteci populare și tipărirea unor cărți în dialect; construirea unei biserici românești la Salonic și a unui spital, precum și înființarea, în același oraș, a sucursalei unei bănci din țară.[3]

În aprilie 1921, mitropolitul Miron Cristea, în calitate de președinte de onoare al Societății de Cultură Macedoromână, solicita „ca factorii hotărâtori ai țării noastre să se îndure de frații lor români din Balcani și să le câștige faptic dreptul de a avea școlile lor și biserici românești cu chiriarhi proprii”.[4]
Șeful Serviciului Școlilor și Bisericilor Române din Peninsula Balcanică, Petre Marcu, constata într-un raport din iunie 1923 că singura problemă care nu fusese
rezolvată după înfăptuirea României Mari era „aceea privitoare la asigurarea existenței naționale a românilor macedoneni”. Era menționată diferența dintre mentalitatea aromânilor „înzestrați cu temperament meridional aprins până la exaltare, trecând cu mare ușurință de la o extremă optimistă la alta pesimistă” și mentalitatea românilor „înzestrați cu un temperament calm, cumpănit în gesturi și reținut în toate actele de o veche experiență politică, a cărei valoare n-am putut-o aprecia noi, care… eram forțați a ne face educația politică la școala revoluționară a bulgarilor sau a grecilor macedoneni”.

În ceea ce privește statistica românilor sud-dunăreni, Petre Marcu aprecia că aceștia sunt în număr de 750.000 din care 300.000 în regatul Sârbo-Croato-Sloven, 80.000 în Bulgaria, 200.000 în Grecia și 150.000 în Albania. Șeful serviciului propunea susținerea elementului românesc din Balcani din punct de vedere cultural, politic și economic.[5]
Raportul inspectorilor I. Max Popovici și Victor Babețeanu, din anul 1929, semnala faptul că în statele balcanice, „constituite pe baze etnice solide”, care duceau o politică a deznaționalizării sau a îndepărtării elementelor minoritare, elementul macedonean, „împrăștiat în grupuri răzlețe pe teritoriile a patru țări diferite, lipsit de spiritul moral al unui ideal național realizabil, merge cu pași repezi către o asimilare completă”.[6]

Într-o notă a ministrului Instrucțiunii Publice, dr. Constantin Angelescu, din anul 1935, se specifica faptul că în România funcționau, cu predare în limba elenă, 8 școli primare având 884 de elevi, și 2 școli secundare (București și Galați) având 125 de elevi, în care studiau numai copiii supușilor eleni iar profesorii erau numiți de statul elen dintre supușii săi. La rândul său, România întreținea în Grecia 26 de școli primare cu 917 elevi și 52 de cadre didactice și 4 școli secundare cu 360 de elevi și 46 de cadre didactice, toate cu predare în limba română.[7] Diplomele de absolvire eliberate de școlile române din Grecia, ca de altfel și cele din Bulgaria, nu erau recunoscute de autoritățile din țările respective. Această situație a determinat venirea acelor absolvenți în România, fapt ce a condus la lipsirea românilor suddunăreni de o elită intelectuală care săi îndrume în procesul de menținere a identității culturale.

În timp ce în Bulgaria funcționau două școli primare, o școală secundară și două
biserici (la Sofia și Giumaia de Sus), pentru marea masă a românilor de pe Valea
Timocului și din zona Vidin nu exista nici o formă de instruire în limba maternă.

În Albania, după anul 1922, politica de asimilare a autorităților a dus la închiderea majorității școlilor și bisericilor românești: în 1925 mai existau trei, în 1926 se permitea numai predarea unor ore de limba română în școlile albaneze din centrele locuite de români, în 1927 cele trei școli românești care mai existau au trecut sub controlul statului albanez care le finanța iar în 1935 funcționau șapte școli primare de stat finanțate de statul albanez, statul român plătind învățătorilor respectivelor școli câte o indemnizație lunară de 1.200 de lei.

Evenimentele negative din istoria românilor de la sud de Dunăre după Primul Război Mondial și-au accentuat cursul. Aceștia au fost lipsiți de școli și de biserici, folosirea publică a limbii materne nu le-a fost recunoscută, s-a urmărit asimilarea sau îndepărtarea lor (cu sprijinul autorităților din țările balcanice în care locuiau), s-a înregistrat un declin al limbii române, s-a diminuat sentimentul apartenenței etnice.

Cel de Al doilea Război Mondial, prin operațiunile militare purtate în zonă de-a lungul a aproape cinci ani, a determinat prăbușirea ordinii interbelice a statelor balcanice și a provocat mari pierderi materiale și umane românilor sud-dunăreni. Totodată, au fost distruse sau parțial avariate localuri de școli și de biserici românești ce fuseseră ridicate prin contribuția comunităților respective. Într-un raport din octombrie 1940, consulul general la Ianina, V. Știrbu, constata slăbirea legăturilor dintre România și românii suddunăreni și „insuficiența așezământului nostru din Grecia, clădit după modelul celui din țară, fără a se ține seama de condițiunile locului, aplicat de sus, în loc de ai imprima un caracter organic de sine stătător, cu alte cuvinte, un învățământ artificial, lipsit de viață, devenind, din cauza viciilor sale organice, cu mici excepții, o sucursală pentru plasarea elementelor indezirabile din România”.[8]

Se aprecia că obținerea autonomiei școlare și bisericești pentru românii din Pind și Macedonia precum și tradiția învățământului românesc din Macedonia sârbească „au fost pentru națiunea română un câștig politic, național și cultural de mare însemnătate, de care însă noi am dovedit că nu suntem demni; cedând presiunilor sârbești am închis școlile înfloritoare din Macedonia sârbă iar autonomia școlară și bisericească pentru românii din Pind și Macedonia greacă, smulsă de Tache Ionescu de la greci, a rămas iluzorie, nefiind statornicită printr-un regulament sau convenție între România și Grecia. Din această cauză, învățământul românesc din Grecia, fără drept de publicitate, considerat particular, incolor și lipsit de caracterul de aplicație, a deviat de la scopul inițial de a forma o elită conducătoare locală la macedoromâni transformânduse într-o instituție de transplantare a elementelor macedoromâne pregătite în România, servind, prin aceasta, de minune interesele statului elen, care a depus între timp o acțiune uimitoare pentru deznaționalizarea rapidă, brutală, uzând de toate mijloacele turmei macedoromâne rămasă decapitată de propriul nostru învățământ”. Se propunea numirea unor cadre didactice aromâne, legate de comunitățile respective, „profesorul urmând a fi dublat în acest caz de aportul său personal extrașcolar, de popularitatea și trecerea proprie printer macedoromânii localnici”.[9]

La toate aceste neajunsuri s-au adăugat acte de corupție și deturnări de fonduri. O notă informativă adresată la 10 aprilie 1945 secretarului general al Ministerului Afacerilor Străine, Vasile Stoica, semnala deturnarea a 500.000 de franci elvețieni de către inspectorul general Gh. Papagheorghe de la conducerea Administrației Școlilor și Bisericilor Românești din Grecia, nefiind plătite astfel salariile corpului didactic și bisericesc.[10]

În numeroase rapoarte ale reprezentanților diplomației sau ale inspectorilor școlari din zonă se făcea o paralelă între politica de toleranță culturală față de minoritățile naționale dusă de statul român și cea de asimilare și deznaționalizare dusă de statele vecine față de românii sud-dunăreni. Se sugera adoptarea unei politici similare de către autoritățile române față de școlile bulgărești, grecești sau sârbești din România, ca mijloc de presiune pentru îmbunătățirea tratamentului românilor sud-dunăreni.

În pofida greutăților întâmpinate, a distrugerilor materiale datorate frontului și bombardamentelor, a pierderilor umane, statul român subvenționa învățământul de la sud de Dunăre în anul școlar 1943-1944 cu suma de 23.050.000 de lei.[11] În afară de subvenționarea școlilor și bisericilor de la sud de Dunăre, statul român a ajutat comunitățile române, aflate în condiții grele cauzate de război, cu alimente, îmbrăcăminte, sume de bani și iasprijinit pe cei ce doreau să se stabilească în țară. În martie 1944, Consiliul de Miniștri a adoptat Decretul-lege pentru apărarea demnității naționale și a intereselor românești de peste hotare, prin care se urmărea apărarea românilor cetățeni ai altor state și se înființa, pe lângă Ministerul Afacerilor Străine, un consiliu național compus din cinci persoane.

În a doua parte a anului 1944, ca urmare a evenimentelor din 23 august, s-a modificat profund situația politico-teritorială din zonă. În timpul celui de al doilea război mondial, românii de la sud de Dunăre s-au implicat în lupta împotriva ocupanților germani, italieni, bulgari. În Iugoslavia, Albania, Grecia, unde sadezvoltat o amplă mișcare de partizani, în care elementele comuniste au avut o implicare importantă, sa promis pentru perioada postbelică drepturi egale minorităților etnice, inclusivminoritarilor români. În anii 1944-1945, în Iugoslavia și Albania, s-au instaurat regimurile comuniste ale lui Iosip Broz Tito și Enver Hodja, dar promisiunile făcute nu au fost respectate. În aceste țări, românii au fost ținta unei politici de asimilare în vederea pierderii identității lor naționale. Școlile și bisericile românești din Albania au fost închise, cele din Macedonia sârbească nu au fost redeschise iar pentru românii din Timoc situația a rămas neschimbată.

În Banatul iugoslav funcționau, în anul școlar 1946-1947, 32 de școli primare românești, un liceu mixt și o școală normală (la Vârșeț), care aveau și două internate. Personalul didactic era format din 98 de învățători plătiți de statul român cu sume între 2.000 și 3.000 de lei lunar și 145 de învățători plătiți de statul iugoslav.[12]

În Grecia, aromânii au fost implicați în războiul civil dintre forțele democratice și
cele comuniste ale generalului Marcos. Autoritățile elene au folosit acele împrejurări pentru a face masive mutări de populație din zonele muntoase în centrele urbane din sud și au urmărit înlăturarea din zonă a intelectualilor și fruntașilor aromâni. În februarie 1946 guvernul elen a dispus închiderea școlilor românești, preluarea imobilelor și expulzarea cadrelor didactice de cetățenie română. Aceeași soartă au avut și bisericile românești din această țară.

În Bulgaria, în mai 1945, autoritățile au luat măsuri pentru desființarea celor trei
școli românești din această țară. Peste un an, în mai 1946, directorul Institutului Român din Sofia a fost înștiințat că statul bulgar „este de acord a recunoaște școlilor pe care le conduceți dreptul de a se bucura de privilegiile art. 350 din Legea Educației Naționale”.[13]

În noiembrie 1946, un grup de intelectuali români din Sofia au înaintat un memoriu autorităților comuniste din Bulgaria, în care solicitau recunoașterea dreptului de a avea școli și biserici românești. În memoriu se aprecia că în Bulgaria trăiau două grupuri de români: dunăreni și valahi pe de o parte și români macedoneni de cealaltă parte. Primul grup, în număr de 100.000 de persoane, trăia în satele din valea Dunării, iar cel de-al doilea, în subgrupuri răzlețe în toată țara. Se amintea faptul că românii din Bulgaria au sprijinit mișcarea de partizani, iar după instalarea noului regim au sperat în rezolvarea justă a drepturilor minorităților. Datorită persecuțiilor la care au fost supuși în timpul vechiului regim „minoritatea română este speriată… și nu îndrăznește să-și manifeste libertatea sa națională”. Se arăta că, întrebată „dacă dorește să i se deschidă școli românești, ea n-a îndrăznit să răspundă în mod afirmativ, cu toate că ea rămâne în sufletul ei o populațiune românească, după cum îi este portul, obiceiul și graiul, în special aceasta se observă la femei, care totdeauna au fost și sunt păstrătoare și purtătoare a naționalității”.[14]

Se solicita reintroducerea registrelor de stare civilă în care minoritatea românească să fie trecută la rubrica români, deschiderea de școli românești întreținute de stat, libertatea desfășurării slujbei religioase în limba română, recunoașterea școlii românești de la Sofia, dreptul de a se organiza în grupuri profesionale și organizații culturale, presă în limba maternă.[15]

Cu toate că autoritățile bulgare au acordat drept de publicitate Institutului Român
de la Sofia, în toamna anului 1947, guvernul comunist condus de dr. Petru Groza îl va închide. În septembrie 1948, imobilele și întregul inventar al Institutului vor fi date în custodie Ministerului Educației Naționale din Bulgaria „iar gestiunea în bani și arhiva au fost preluate de Ambasadă, urmând ca profesorii să părăsească Bulgaria, întrucât guvernul bulgar nu are nevoie de serviciile lor”.[16]

Biserica română de la Sofia, refăcută de statul român după bombardamentele din primăvara anului 1944, a fost cedată statului bulgar în martie 1951.[17] Dezinteresul manifestat de autoritățile comuniste din România față de soarta românilor suddunăreni și renunțarea la tradiția inaugurată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, de sprijinire a școlilor și bisericilor românești din Peninsula Balcanică, a fost însoțit, după cel de Al Doilea Război Mondial, de intensificarea fenomenelor de aculturare și asimilare.

Împărțiți de Cortina de Fier între lumea liberă și cea totalitară, românii suddunăreni au fost supuși unor presiuni politice, educaționale și culturale în scopul deznaționalizării și au suferit un accentuat declin demografic. S-a intensificat fenomenul emigrației, au apărut și sau dezvoltat comunități aromâne în Germania, Franța, S.U.A., Canada, Australia.

S-a născut astfel, prin nerecunoașterea de către statele balcanice a existenței unei minorități aromâne sau vlahe, sentimentul iminentei dispariții istorice a ei. Din studiul realizat de Direcția de Cultură a Ministerului Afacerilor Externe, din
iunie 1961, rezulta că în nordul Greciei, într-o zonă locuită de aromâni, mai existau biserici în:
– Veria, unde, în anul 1956, preotul român Nicolae Calipetri slujea în grecește;
– Doliani, unde nu era un preot român și se slujea în grecește;
– Turia, lipsită de preot și unde nu se slujea;
– Fetița, Gramaticova, Hrupiștea, complet distruse;
– Grebena, dărâmată de autoritățile elene, pe locul ei se construiseră birourile și locuința mitropolitului.[18]

În pofida acestor vicisitudini, românii sud-dunăreni Și-au păstrat în mare măsură limba, obiceiurile și conștiința propriei identități, deși statul român i-a abandonat de-a lungul a peste patru decenii.

—————————————————————-
[1] A.M.A.E.(Arhiva Ministerului Afacerilor Externe), fond Problema 15, vol. 1, f.
7879.
[2] Ibidem, fond Problema 18, vol. 7, Iugoslavia (19201930), nepaginat.
[3] Ibidem, fond Problema 15, vol. 1, f. 8182.
[4] Ibidem, fond Problema 18, vol. 7, Iugoslavia (19201930) nepaginat.
[5] SA.N.I.C.(Serviciul Arhivelor Nationale Istorice Centrale), fond Ministerul
Instrucțiunii Publice, dosar 799/1923, f. 811.
[6] A.M.A.E., fond Problema 18, vol. 1, nepaginat.
[7] Ibidem, fond Problema 15, vol. 55, f. 49.
[8] Ibidem, fond Problema 18, vol. 5, Grecia, nepaginat.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem, fond Problema 15, vol. 87, f. 166.
[11] Ibidem, fond Problema 15, vol. 4, f. 234.
[12] Ibidem, fond Problema 70, vol. 2, 19451948,Minorități, nepaginat.
[13] Ibidem, fond Bulgaria, dosar 210/19451949,nepaginat.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem, fond Grecia, 1946/1949,nepaginat.
[18] St. Brezeanu, Gh. Zbuchea, Românii de la sud de Dunăre. Documente,
București, 1997, p. 363.