ROMÂNIA BREAKING NEWS

Să ne cinstim eroii în viață! Constantin Herțoiu, veteran al celui de-Al Doilea Război Mondial, a împlinit 101 ani!

În 1936, la aproape 22 de ani, am fost concentrat, eram bâtă la carte, nu ştiam să scriu să citesc, armata m-a învăţat, am fost repartizat la Sebeş Alba, Divizionul 6 Tunuri Munte din Brigada V.M. În dimineaţa zilei de 22 iunie 1941 ora 04.00-04.30, la ordinul Mareşalului Antonescu transmis de comandantul Diviziei, generalul Mociulschi cred că era, prin Comandantul Brigăzii 4 Sebeş, genaralul Ciurea, ,,Vă ordon: Treceţi Prutul!” am pornit la atac fără să ştim că ruşii sunt dincolo, am fost măcelăriţi, eu am scăpat eram mult mai înapoi...

Trei ani luptător, comandant baterie de aruncătoare – șase ani prizonier în minele de cărbune din lagărele comuniste Siberiene.

Plutonierul adjutant principal în retragere Constantin Herțoiu, veteran al celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost sărbătorit sâmbătă, 28 februarie, cu ocazia împlinirii venerabilei vârste de 101 ani, de către reprezentanți ai Centrului Militar Județean Vâlcea și Garnizoanei Râmnicu Vâlcea, ocazie cu care i-au fost înmânate diplome de onoare din partea Ministrului Apărării Naționale, Președintelui A.N.V.R., Centrului Militar Județean Vâlcea și Garnizoanei Râmnicu Vâlcea. De asemenea, veteranului i-au fost oferite două medalii și o insignă de veteran de râzboi din partea A.N.V.R. și produse alimentare din partea Centrului Militar Județean Vâlcea.

Constantin Herțoiu, din Câineni-Vâlcea, fost prizonier de război, și-a petrecut aproape șase ani din viață în lagărele din Siberia „într-o mină de cărbune”.

Constantin Herțoiu s-a născut la 28 februarie 1914 și locuiește de când se știe în satul Câineni, județul Vâlcea, are 6 copii – 3 fete și trei băieți – toți la casele lor, este mândru de ei.
La cei 101 ani ai săi, „Nea Costică” se simte ca în tinerețe, când a aflat că este căutat de ofițeri din Armata României acesta a venit într-un suflet de la biserica din comună, de toiagul ce-l ținea în mâna dreaptă uitase „îl folosește doar pentru a se apăra de câini” a spus un vecin.
Își amintește cu durere de atrocitățile celui De-al Doilea Război Mondial și are ochii umezi când povestește de cele suferite atât înainte de război cât și în timpul razboiului, mai ales de suferințele din cei aproape șase ani petrecuți în lagărul Siberian.

Respect pentru sacrificiul făcut!

Câteva frânturi din povestea lui „Nea Costică”:

„Din spusele mamei, familia noastră s-a refugiat în Argeș în timpul ocupației Austro-Ungare, iar eu nu știu unde m-am născut, ori în Argeș ori la Câineni. Aveam doi ani în 1916, eram bolnav de tifos și mă încălzeam lângă o sobă improvizată de mama într-o cameră sărăcăcioasă când, într-o zi, un soldat ungur sau austriac a intrat în cameră și a aruncat în sobă un tub de metal plin cu pulbere după care am luat foc, și acum se văd urmele arsurilor. Am fost oblojit cu zeamnă de balegă de măgar, nu erau medicamente pe vremea aceea.
În 1936, la aproape 22 de ani, am fost concentrat, eram bâtă la carte, nu știam să scriu să citesc, armata m-a învățat, am fost repartizat la Sebeș Alba, Divizionul 6 Tunuri Munte din Brigada V.M.
În dimineața zilei de 22 iunie 1941 ora 04.00-04.30, la ordinul Mareșalului Antonescu transmis de comandantul Diviziei, generalul Mociulschi cred că era, prin Comandantul Brigăzii 4 Sebeș, genaralul Ciurea, ,,Vă ordon: Treceți Prutul!” am pornit la atac fără să știm că rușii sunt dincolo, am fost măcelăriți, eu am scăpat eram mult mai înapoi.
În 1943 după încercuirea și masacrul de la Stalingrad(astăzi Volgograd) am căzut prizonier în mâinile rușilor și deportat într-un lagăr din Siberia, timp de aproape 6 ani am lucrat zilnic câte opt ore în mină de cărbune la 2000 metri adâncime, acolo comandam un pluton de artificieri, aveam normă de 700 tone de cărbune la 300 oameni ce se aflau zilnic în subteran.
Dimineața la ora 07.00, la intrare în șut primeam 100 grame pâine și o cană cu ceai, după ce ieșeam lihniți de foame ni se mai dădeau 200 grame de pâine și o zeamă caldă cu urme de sfeclă furajeră, dovleac sau varză, când prindeam vreo bucată din acestea prin zeamă era o minune, o consideram friptură.
Mureau aproape în fiecare zi câte 20÷30 de oameni și ne bucuram intr-un fel pentru că fiecare dintre noi purta la gât un săculeț în care păstram pâine uscată, rezervă, iar de la cei decedați puteam recupera saculețul, așa ne asiguram câteva bucăți de pâine uscată în plus pentru a supraviețui.
Nu mai știam nimic de familie, de prieteni, de rude, muncem pe brânci, dacă nu ne făceam norma nu ne dădeau mâncare.
Munceam câte opt ore pe zi, în trei schimburi. Așa am calculat anii care au trecut pentru că nu aveam ceas, calendar, eram pierduți pe acolo, vai de mama noastră! Nu ne-au dat bani, mereu ne aminteau că nu trebuie să ne gândim că vom primi ceva pentru munca noastră, pentru că noi suntem criminali de război. De voie, de nevoie, am învățat bine rusa, și acum știu. Dacă nu învățai să ceri, mureai de foame
În 1948 am ajuns în România cu trenul, nu mai știu, cred că în primăvară, când am ajuns acasă la Câineni, lumea se uita la mine ca la urs, celor din familie le-am povestit ce am pățit, la multora nu.
m-am căsătorit, am șase copii, trei fete și trei băieți, toti la carsele lor, astăzi fac parastas pentru soția mea care împlinește 11 ani de când s-a dus la cei drepți……”

De vorbit cu Nea Costică n-aș fi terminat nici până astăzi, însă i-am promis că la 102 ani vom sta mai mult de povestit, la care a spus: „Așa să ne ajute Dumnezeu!”

Sursa, autor: Maior Florentin DUMAN / M.Ap.N.  prin România Breaking News

Leave A Reply