Rusia și Europa între interdependență și încordare. România factor conciliant între Bruxelles și Moscova?

De ce este importantă relația dintre Uniunea Europeană și Rusia?

La o scurtă cercetare a datelor generale ale celor doi actori observăm că cele 28 de state care formează Uniunea Europeană au împreună 500 de milioane de locuitori și ocupă peste 4,4 milioane de km², iar Federația Rusă este cel mai întins stat din lume, cu o suprafață de peste 17 milioane de km²și având o populație de 143 de milioane de locuitori. Proximitatea geografică, demonstrată de granița comună dintre Federația Rusă și Uniunea Europeană – în speță Lituania, Letonia și Estonia, dar și Polonia cu enclava Kaliningrad – face ca o relație de cooperare sau de rivalitate între cei doi coloși să fie inevitabilă.

Conform statisticilor Comisiei Europene, valoarea importurilor Uniunii Europene din Rusia a fost de 212,9 miliarde de euro, în 2012, iar valoarea exporturilor de 123 de miliarde de euro[1]. Astfel Rusia devine al treilea cel mai important partener economic pentru Bruxelles, după SUA și China. Desigur, cea mai mare parte din comerțul realizat este asigurat de domeniul energetic.

Totodată, dacă discutăm de cooperarea dintre UE și Rusia, putem vorbi de asemenea și de o rivalitate. Această competiție se dă pentru atragerea statelor care au rămas între cei doi giganți, pentru ca țări precum Ucraina, Republica Moldova sau Georgia să fie atrase către o parte sau alta a baricadei.

Politica externă a Rusiei față de Uniunea Europeană.

În primul deceniu al mileniului trei, Uniunea Europeană și-a tot extins granițele către est prin includerea în valuri succesive a unor foste state comuniste precum Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, România sau Bulgaria, sau chiar și a unor state componente ale URSS, precum țările baltice. În acest context, Rusia a simțit o amenințare asupra securității sale, ce a fost accentuată de Parteneriatul Estic al UE cu Republica Moldova, Belarus, Ucraina, Georgia, Armenia și Azerbaijan.

Drept urmare, Rusia a acționat față de Uniunea Europeană prin două metode de abordare: dezvoltarea de relații cu UE ca organizație și crearea relațiilor bilaterale cu statele membre.

Acordul de Parteneriat și Cooperare din decembrie 1997 a instituționalizat dialogul dintre Rusia și UE. Pornit în contextul euroscepticismului de la Kremlin, relația Bruxelles-Moscova părea a fi una plauzibilă la începutul anilor 2000, dar ea s-a deteriorat treptat, în special după aderarea în comunitatea europeană a fostelor state comuniste și sovietice, dominate de un puternic sentiment rusofob.

Această dificultate de colaborare cu Uniunea Europeană extinsă și diferența de opinii cu oficialii de la Bruxelles în ceea ce privește diferite chestiuni de interes comun (intervenția din Irak, independența Kosovo, criza energetică)au determinat Federația Rusă să recurgă la relații bilaterale cu statele membre. Printre principalii parteneri ai Rusiei putem menționa Germania, Franța sau Italia.

Germania reprezintă, potrivit lui George Friedman, „prima alegere naturală a Rusiei”[2]. Relația dintre cele două state a fost inspirată de interesul pe care investitorii germani îl au pe piețele din est și a fost întărită de relația foarte bună dintre Putin și liderii de la Berlin. Astfel, comerțul dintre cele două state a crescut, Germania a obținut beneficii ca partener energetic strategic, iar Rusia a beneficiat de sprijinul politic al Berlinului în chestiuni de politică externă: opoziția Germaniei față de „revoluția portocalie” din Ucraina sau opoziția față de extinderea NATO în Georgia și Ucraina.

Franța a pornit un dialog cu Rusia în special din pricina unor opinii comune cu Rusia din punct de vedere geopolitic, dar și din cauza temerilor franceze de a fi exclusă din dialogul Moscovei cu Berlinul. Cooperarea cuItalia a fost făcută posibilă în mare parte din pricina relației foarte bune dintre Putin și Silvio Berlusconi, Italia devenind unul dintre principalii parteneri economici ai Rusiei, în special în domeniul energetic[3]. În ciuda schimbării liderilor politici italieni, Roma continuă să aibă o relație economică fructuoasă în domeniul energetic cu Moscova.

Extinderea continuă către est a Uniunii Europene a îndemnat Rusia să pornească crearea unei organizații care să imite oarecum proiectul UE. Astfel a fost creată Uniunea Economică Eurasiatică, la care au aderat Kazahstanul și Belarus și care a deraiat Armenia de la drumul spre integrarea europeană. Interesant este că la originea evenimentelor de la Kiev stă și invitația adresată de către Putin lui Ianukovici, prin care a încercat să atragă Ucraina spre noul proiect rusesc și să o îndepărteze de UE[4].

Securitatea energetică a Europei – punctul slab al UE în relația cu Rusia?

Prin prisma puterii sale energetice, Rusia este văzută de Uniunea Europeană atât ca o amenințare cât și ca un partener. Din punct de vedere al domeniului energetic, UE este un importator net. Pentru Rusia resursele energetice sunt suficiente în ceea ce privește consumul propriu, dar aceasta are nevoie de capitalul european pentru susținerea domeniului energetic și pentru dezvoltarea infrastructurii rusești. Astfel se creează odependență a producătorului de cumpărător și invers.

Uniunea Europeană este mai importantă pentru Rusia decât invers. Acest lucru este evident din două motive. Referitor la resursele energetice, UE se aprovizionează în proporție de 36% în ceea ce privește gazul natural necesar, 31% din necesarul de petrol și 30% din necesarul de cărbune din Federația Rusă. Însă piața europeană reprezintă 80% din petrolul exportat de Rusia, 70% exportul de gaze și 50% de cărbune, cifre care demonstrează faptul căproducătorul este mai dependent de cumpărător decât ar fi de crezut. Totodată, Europa este importantă pentru Rusia întrucât tot ceea ce înseamnă infrastructură rusească este bazată pe cea sovietică, ale cărei legături sunt în mare parte cu Europa Centrală și de Est și în niciun caz cu alte spații în care ar fi putut transporta resursele de hidrocarburi.

Desigur, dependența de resursele energetice rusești diferă de la caz la caz. Dacă țări precum Slovacia, Finlanda, Bulgaria și țările baltice sunt complet dependente de gazul rusesc, alte țări sunt complet independente, precum Spania și Portugalia, ce-și iau resursele din Africa de Nord, sau țările nordice, ce se aprovizionează din Marea Nordului.

Uniunea Europeană a încercat să își obțină securitatea energetică prin mărirea listei furnizorilor de hidrocarburi. Astfel au apărut idei precum proiectul eșuat Nabucco. Rămân ca alternative explorarea resurselor din Marea Neagră, creșterea energiei obținute din resurse regenerabile sau foarte contestata metodă a gazelor de șist. Ținând cont totuși de cifrele de mai sus, putem afirma cu tărie că Federația Rusă nu este o sperietoare pentru Uniunea Europeană ca un întreg, iar o poziție solidară a statelor Uniunii Europene față de Moscova ar putea aduce concesii din partea autorităților de la Kremlin.[5]

România și Rusia: între rusofobie și realism politic

Unde se află România în relația dintre Uniunea Europeană și Rusia? Evident, țara noastră are o importanță geopolitică destul de mare pentru cei doi actori. România este granița de est a UE, iar Rusia a început, timid ce-i drept, să investească în România (vezi investițiile Gazprom). Datorită acestor lucruri,România are oportunitatea de a deveni factorul conciliant în relația bilaterală dintre Rusia și UE.

Din punctul de vedere al relației cu Rusia, țara noastră prezintă o oarecare sensibilitate față de colosul ex-sovietic, atât din motive istorice, cât și politice. Dar în ultima perioadă relația bilaterală dintre România și Rusia s-a mai ameliorat, un exemplu în acest sens fiind crearea unui Institut Cultural Român la Moscova. În ciuda tuturor animozităților istorice și politice, drumul acesta reconciliant al autorităților de la București trebuie să fie continuat, în concordanță cu o posibilă atitudine responsabilă și tolerantă a Uniunii Europene.

Desigur, vorbim de faptul că România își poate crea securitatea energetică independent, ba mai mult, să capete o foarte mare importanță geopolitică regională. Dar aceste lucruri nu pot fi efectuate decât printr-un parteneriat solid în cadrul Uniunii Europene și printr-o relație cât mai detensionată cu Moscova. Iar aceste două elemente nu pot fi realizate decât dacă va crește solidaritatea și responsabilitatea statelor din cadrul Uniunii Europene pentru a avea o singură voce în relația cu Kremlinul.