ROMÂNIA BREAKING NEWS

Romanii, sârbii și Banatul

Noi și sârbii

Împărțirea Banatului

Spuneam în articolul Noi și bulgarii că, înconjurați de o mare de slavi și fino-ugrici, care nu au precupețit niciun efort pentru a ne desființa ca neam și națiune și care au folosit fiecare ocazie posibilă pentru a ne șterge de pe hartă și chiar de pe fața pământului, ne-am căutat cu disperare vecinii care ne-ar fi putut fi prieteni și aliați, alții decât Marea Neagră. Primii spre care ne-am îndreptat privirile au fost bulgarii, care ne datorau atât de mult, chiar și existența lor ca și stat, obținută inclusiv prin sângele și baioneta dorobanțului român. Dar la nici douăzeci și cinci de ani mai târziu, după ce ar fi dorit o uniune cu România, atitudinea bulgarilor s-a schimbat radical, ajungând mai târziu ca bulgarul să ne fie la fel de dușmănos ca rusul sau ungurul. Toate acestea le-am discutat în articolul susmenționat.
Dezamăgiți de bulgari, ne-am îndreptat spre sârbi. Multe ne legau de acest popor dârz și încercat, trecut prin furcile caudine ale istoriei, la fel ca și noi. Dar, ce am văzut în cazul bulgarilor, vom vedea și în cazul sârbilor. Recunoștința între oameni este un lucru rar, cu atât mai rar este în cazul popoarelor. Un fost prim ministru britanic, Henry John Temple, viconte de Palmestorn, spunea la 1848 că statele nu au prietenii eterne, ci doar interese eterne. Poate de aici i se trage Angliei porecla de Perfidul Albion. Dar sunt necesare câteva cuvinte despre sârbi, istoria lor și mentalul acestui popor.
Pare oarecum ciudat că pentru sârbi, momentul lor de referință în istorie, punctul central de care se leagă permanent este bătălia de la Kosovopolje, sau Câmpia Mierlei, din 1389.
Este întradevăr discutabil de ce momentul lor de glorie în istorie îl reprezintă tocmai o înfrângere categorică, în urma căreia statul sârb, până atunci o putere medievală, dispare, ajungând sub ocupație turcească pentru cinci sute de ani. Bătălia de la Kosovopolje de la 1389 reprezintă pentru sârbi o culme, un vârf al rezistenței antiotomane, dar este o înfrângere categorică care a dus la dispariția lor ca stat. Iar ca să faci din această bătălie o epopee și prin asta o supradimensionare a rolului antiotoman al sârbilor în istorie mi se pare o tentativă de deformare și de minimizare a eforturilor celor care au luptat și s-au opus sute de ani expansiunii otomane. Am aici în vedere pe români, pe unguri (până la 1526, când Ungaria este transformată în pașalâc), pe polonezi, pe toți cei ce au apărat Europa de pericolul musulman timp de sute de ani de la 1389 încoace.
La 1389, Imperiul Otoman era în ascensiune, dar nu ajunsese la apogeu. Constantinopolele va cădea în 1453, Buda în 1526, Viena va fi asediată pentru ultima oară de turci în 1683. Greul luptelor antiotomane va fi dus de popoarele est-europene în cea mai mare măsură în perioada ce a urmat bătăliei de la Kosovopolje. Secolul al XV-lea reprezintă apogeul luptei antiotomane a românilor, care va continua cu intermitențe și în secolele următoare, mai ales al al XVI-lea, dar niciodată Țările Române nu au fost transformate în pașalâcuri sau provincii otomane, decât unele părți mai mici ale acestora. Au plătit tribut, ca semn de vasalitate, dar nu au fost desființate, cum s-a întâmplat cu Serbia sau Ungaria, iar de nenumărate ori s-au răzvrătit și au dus războaie grele împotriva otomanilor.

Dar unde au fost sârbii în această perioadă, ei care se erijează în mari luptători antiotomani?

Trebuie menționat că primele lupte (victorioase de altfel) pe care Muntenia le are cu turcii datează din 1367 când Vlaicu Vladislav (Vlaicu Vodă) îi învinge, deci cu mai bine de douăzeci de ani înainte de bătălia de la Kosovopolje. Chiar și la această bătălie de la Kosovopolje, sârbii au beneficiat de ajutorul românesc (conform uneia dintre cronici) sub forma unui contingent de luptători munteni trimiși de Mircea cel Bătrân. Este adevărat, lupta a fost cumplită, dar a rămas celebră mai ales prin faptul că și-au pierdut viața ambii comandanți, respectiv cneazul Lazăr și sultanul Murad, ucis de Milos Obilici, un nobil sârb. Milos Obilici l-a ucis pe Murad după bătălie, în timp ce i se închina și își prezenta omagiile învingătorului. Fiul lui Murad, Baiazid, ajunge sultan și va fi supranumit ulterior Ilderim, adică Fulgerul.
Dar să revenim, unde au fost sârbii în timpul marilor războaie antiotomane duse de popoarele creștine? Îi găsim la scurtă vreme, la șase ani de la bătălia de la Kosovopolje, ca și soldați devotați în armata noului sultan Baiazid. Dar și mai devreme. O acțiune antiotomată victorioasă a regelui ungur Sigismund de Luxemburg în Serbia la 1391 îi găsește pe sârbii voievodului Stefan Lazarevici în tabăra otomană, luptând împotriva creștinilor.
În 1395, Baiazid trece Dunărea pentru a-l supune pe Mircea cel Bătrân și a ocupa Țara Românească până la Carpați. Sârbii sunt alături de Baiazid ca și vasali credincioși, în frunte cu regele Marko, despotul Stefan Lazarevici și viteazul Constantin Dragaș. Legenda spune că în noaptea dinaintea bătăliei, Dragaș i-ar fi spus regelui Marko: “Va fi mâine o cumplită bătăile și mă rog ca Dumnezeu să dea victoria creștinilor, și fie ca eu să fiu primul căzut în această luptă”. Dumnezeu i-a ascultat ruga, a doua zi amândoi, atât Constantin Dragaș, cât și regele sârb Marko sunt uciși în luptă de muntenii lui Mircea cel Bătrân.
Totuși, sârbii au luptat împotriva românilor, s-au bătut eroic și de mâna lor au căzut mulți creștini. Au luptat pentru victoria turcilor, care dacă s-ar fi întâmplat, aceștia ar fi făcut încă un pas spre centrul Europei.
Românii au obținut victoria care i-a oprit pe moment pe otomani. Dar sârbii ce au făcut, înafara dorinței exprimate de Constantin Dragaș? Au trecut de partea creștinilor pentru a le facilita victoria, dând o lovitură otomanilor și răzbunându-l pe cneazul Lazăr și pe toți sârbii căzuți la Kosovopolje? S-au retras de pe câmpul de luptă descoperind flancul otoman pentru raidul nimicitor al cavaleriei române? Nu, nici vorbă. Au luptat eroic, în linie cu turcii, împotriva românilor și creștinilor, pentru victoria necredincioșilor cotropitori, pentru ca umbra semilunii să se întindă și asupra țărilor române, asta la numai șase ani de la bătălia de la Kosovopolje.
Mai mult, anul următor 1396, la Nicopole, sârbii conduși de Stefan Lazarevici au dat lovitura de grație cavalcadei impetuoase dar nechibzuite a cavalerilor burgunzi conduși de Jean de Nevers, care s-au năpustit la atac ignorând planurile lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, și ale lui Mircea cel Bătrân, pe motivul pueril conform căruia la gloria victoriei erau îndreptățiți ei, cavaleri veniți din îndepărtata Franță pentru a zdrobi păgânismul în cruciadă.
Nu l-au zdrobit, izbirea lor în flancul drept de către sârbii lui Stefan Lazarevici a însemnat sfârșitul bătăliei, precum și sfârșitul pentru 3000 de francezi prizonieri decapitați din ordinul lui Baiazid. Jean de Nevers, baronul de Coucy și alți nobili de marcă au fost răscumpărați pe bani grei. Sigismund și Mircea au reușit să scape din luptă pentru a continua ani de zile, chiar generații, războiul împotriva otomanilor.
Atunci de unde provine această autointitulare, această autoasumare a luptei antiotomane de către sârbi, din moment ce faptele lor și istoria dovedesc contrariul? De unde și până unde sârbii apărători ai creștinătății de turci? Eventual înainte de 1389 și spre sfârșitul dominației turcești în Balcani, în secolul XIX.

Istoria noastră recentă

Înaintea primului război mondial, în al doilea război balcanic, sârbii ne-au fost aliați alături de greci împotriva bulgarilor. În primul război mondial, la fel, curentul de simpatie față de Antanta din perioada neutralității dintre ani 1914-1916 s-a răsfrânt și asupra eroicilor sârbi. Fiindcă s-au bătut cu mult eroism, inclusiv divizia sârbă care a luptat în Dobrogea i-a depășit cu mult în bravură pe ruși.
Dar am fost dezamăgiți de comportamentul lor, prin care ne-au refuzat o treime din Banat, ajungând să stăpânească pentru prima dată în istorie teritoriu la stânga Dunării, teritoriu românesc, deși acesta ne era promis chiar prin convenția din 1916 cu Antanta. Din neam împilat, a ajuns unul expansionist, la fel cum s-a întâmplat inițial cu bulgarii, frații lor slavi. Pentru mai multe amănunte referitoare la ocuparea Banatului de către sârbi, vezi capitolul Banatul sub ocupație sârbească din articolul Revoluția din Ardeal și gărzile naționale române (II) Adevăruri uitate.
Norii negri ai celui de-al doilea război mondial s-au adunat mai întâi deasupra României, căreia i s-a cerut Basarabia și Bucovina de Nord de către URSS la 28 iunie 1940. România făcea parte din Mica Înțelegere, alături de Iugoslavia, Turcia și Cehoslovacia, până în 1938 – 1939, când Cehoslovacia dispare de pe hartă. Și în 1939, la împărțirea Cehoslovaciei, României i s-a oferit Maramureșul istoric de pe teritoriul acesteia, dar a refuzat să ia parte la acest rapt. La fel, i s-a oferit partea din Banat de pe teritoriul Serbiei, la data în care Iugoslavia a fost invadată de germani, în primăvara lui 1941.
Antonescu a refuzat, dar i-a transmis lui Hitler că în cazul în care trupele maghiare aliate cu Germania vor intra în Banatul sârbesc, cele române vor intra după ele și le vor combate scoțându-le afară. Dar înainte de asta, la 28 iunie 1940, când am primit ultimatulul sovietic, deși eram aliați cu Iugoslavia și tratatul prevedea ca în cazul în care România intra în război cu un alt stat și un stat terț atacă România, aliatul se obligă să declare război statului terț. Și reciproca era valabilă. Sârbii ne-au cerut să nu periclităm zona riscând un război cu URSS, singurii care s-au declarat gata să-și respecte angajamentele au fost turcii.

În perioada comunistă, după tensiuni de graniță în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-a ajuns la o destindere și prietenie în timpul lui Ceaușescu datorită distanțării de Moscova a ambelor state.

În prezent, există numeroși români în Serbia, atât în Voivodina sau Banatul sârbesc, cât și pe valea Timocului, iar aceștia nu se bucură de drepturile de care se bucură mai puțin numeroșii sârbi din România, dimpotrivă.
Dar pentru a ilustra contextul general, public aici un articol apărut în ziarul refugiaților ardeleni din Ardealul de nord ocupat de unguri, “Ardealul”, intitulat “Relațiile româno-iugoslave”, sub semnătura lui Gheorghe Gh. Popa:

Cadrul real al legăturilor româno-iugoslave, mascate timp îndelungat prin acte formale, de alianță și declarații de „amiciție”

Sub ochii noștri se desfășoară o nouă dramă la care asistăm cu cutremurare în suflet, fiindcă am fost și noi, deși nu în împrejurări identice, atât de greu încercați.
Nu prejudecăm asupra desfășurării evenimentelor, dar întrucât această desfășurare implică fără nicio îndoială posibilitatea unor revizuiri totale de situații și raporturi, este bine, cred, să câștigăm o vedere cât mai clară și obiectivă asupra situației și să ne apărăm fără resentimente, dar și fără slăbiciune, propriile noastre interese.
Iugoslavia este unul din statele care a beneficiat de cele mai întinse câștiguri teritoriale ca stat succesor al dezmembratei monarhii austro-ungare. Proporția dezvoltării sale teritoriale de la 1913 încoace este într-adevăr interesantă. Vechiul stat sârbesc întins în regiunea Moravei, cuprindea la 1817 numai 43600 km², iar după Congresul de la Berlin a ajuns la 48300 km². În urma războaielor balcanice, încheiate cu concursul României prin Pacea de la București, teritoriul Serbiei a sporit la 87300 km², iar prin participarea la războiul mondial s-a constituit statul iugoslav deci cu un teritoriu aproape de trei ori mai mare.

Conflictul de la conferința păcii

Este bine să cunoaștem această evoluție, pentru a putea aprecia just conflictul ce s-a ivit la conferința păcii între noi și sârbi la chestiunea Banatului.
Articolul III din tratatul nostru de alianță din 14 august 1916 prevedea că „Franța, Anglia, Italia și Rusia recunosc României dreptul de a anexa de la Austro-Ungaria toate teritoriile specificate la articolul IV”. Iar prin articolul IV granițele revendicărilor teritoriale românești sunt fixate astfel încât cuprind Banatul întreg. Cu toate acestea drepturile noastre asupra Banatului au fost contestate la conferința păcii de către sârbi și conferința a adoptat o soluție transacțională, acordând acestora zona bogată a Torontalului și parte din județul Timiș. Soluția aceasta nu se întemeia nici pe argumente istorice, deoarece sîrbii sunt populație de colonizare și n-au stăpânit niciodată în trecut acest teritoriu; nici pe realitățile etnice, fiindcă cei 600000 de români și 400000 de șvabi reprezentau mai mult decât cei 300000 de sârbi. S-au invocat însă motive strategice – necesitatea unei zone de apărare a Belgradului – deși această zonă nu poate constitui o apărare reală și Ion I. C. Brătianu, primul delegat al României atrăsese atențiunea, că „Dunărea era singura graniță capabilă să evite în viitor procese între noi și sârbi, așa cum ele există din nenorocire în Dobrogea, între bulgari și țara noastră. Ar fi nenorocit să tranșem sub înrâurirea unor factori vremelnici, o chestiune care poate ușura, sau compromite pentru totdeauna, dezvoltarea relațiilor între cele două popoare”.

…”Vine ora răsplatei”

Au biruit totuși factorii vremelnici. Imperialismul și orgoliul sârbesc s-a impus. Apărând cu intransigență drepturile românilor asupra Banatului, Ion I. C. Brătianu a fost înfrânt de formidabila coaliție de ambiții și interese pe care o înfruntase, a părăsit conferința păcii și la 12 septembrie 1919 a prezentat demisia întregului cabinet pe motivul nerespectării tratatului nostru de alianță de către Marile Puteri. Căci, el avea convingerea, exprimată mai târziu într-o conferință la Ateneu că în „chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare și de naționalitate, nu pot fi prețuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărască a le compromite, coborându-te de pe terenul înalt și sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplatei” (Gh. Brătianu – Acțiunea politică și militară a României în 1919, pg 38).

Atitudinea Iugoslaviei față de minoritatea românească
Raporturile româno-iugoslave de după război, încep deci sub semnul acestui conflict rezolvat printr-o soluție transacțională susținută și de unii bărbați politici români și acceptată de România sub presiunea aliaților, în vederea viitoarelor legături politice dintre statele beneficiare ale tratatelor de pace. Aceste legături se vor concretiza între altele, prin constituirea Micii Antante, organism politic menit a cimenta apropierea dintre statele succesoare și a le asigura hotarele față de tendințele de revizuire. Ar fi fost de așteptat, ca în vederea intereselor superioare ce erau de apărat în comun, intereselor superioare ce erau de apărat în comun, interese pentru care cele două state au semnat ulterior și Pactul Înțelegerii Balcanice din 9 februarie 1934, o reală prietenie și înțelegere să dea și un conținut sufletesc legăturilor dintre cele două popoare. Aceasta ar fi fost posibil în primul rând prin asigurarea reciprocă a drepturilor la viață națională pentru minoritățile respective. În timp ce însă România a asigurat prin dispozițiuni constituționale, legislative și administrative drepturile la viață proprie națională, pentru toate minoritățile, fără deosebire, Iugoslavia a făcut discriminări revoltătoare în tratamentul diferitelor minorități și chiar între cetățenii de același neam, cum sunt cele trei grupe etnice românești, cărora în general li s-a aplicat un regim de opresiune și abuzuri, în disprețul tuturor legăturilor noastre de amiciție și alianță. Iată câteva fapte:
După intervenția României în războiul balcanic și ca urmare a tratatului de pace de la București, s-a stabilit un regim special cu privire la românii din Macedonia sârbească și grecească, în baza căruia se asigura statului român dreptul de a înființa și susține școli și biserici pe seama românilor din Macedonia, pe baza principiului de autonomie școlară și bisericească. Astfel, până în 1918, au funcționat în sudul Iugoslaviei mai multe școli primare, un liceu complet și o școală normală-profesională de fete (în Bitolia). Toate aceste școli au fost închise imediat după 1918 de către guvernul iugoslav, iar localurile confiscate. Parohiile române ortodoxe existente în sudul Iugoslaviei înainte de 1918 au fost dizolvate, iar bisericile, construite și înzestrate cu cheltuiala românilor și a Statului Român, au fost confiscate pe seama cultului ortodox sârbesc. Citez cazul recent al bisericii, cimitirului și paraclisului românesc din Bitolia, precum și al localului liceului românesc din aceeași localitate.
În districtele Craina, Morava, Pojarevăț și Timoc, unde cifra minimă a românilor se poate evalua după statistica oficială la 175000 (în realitate sunt mai mulți), bisericile, mânăstirile și școlile românești au fost complet suprimate încă di epoca Sârbiei vechi. Nici dispozițiile tratatelor pentru protecția minorităților, nici mai ales raporturile noastre de alianță și amiciție, nu au adus vreo schimbare în bine în situația culturală a acestor români. Dimpotrivă. Un ziar românesc dacă pătrunde acolo, este considerat corp delict și posesorul pedepsit. Tinerii sunt opriți să frecventeze școlile din România. În lipsă de biserici și școli naționale, analfebetismul și sectele religioase s-au răspândit în mod îngrijorător. Preoții sîrbi refuză să boteze pe nou născuți cu nume românești. Toate presiunile posibile s-au făcut, din fericire fără rezultate depline, pentru deznaționalizarea acestor români. Conștiința națională a acestor frați a fost încă atât de puternică încât pe timpul războiului balcanic au cerut o ocupație românească și alipirea la România, iar la conferința de pace de la Paris au manifestat aceeași dorință.
Numai grupul românesc din Banatul iugoslav se bucură de o ocrotire oarecare a intereselor sale naționale în baza tratatului pentru minorități și a convențiilor speciale. Nu se poate trece însă cu vederea că discuțiunile pentru reglementarea chestiunilor școlare, începe la Belgrad în 1922, s-au terminat abia în 1933 prin încheierea convenției școlare respective, ele fiind de repetate ori zădărnicite de Iugoslavia. Iar în chestiunea bisericească s-au dus 12 ani tratative fără rezultat, sârbii nevoind să recunoască tradiția istorică și caracterul național al bisericii românești din Banatul iugoslav. S-a ajuns totuși la un compromis și s-a semnat la 2 iulie 1934 la Belgrad o „Convenție relativă la regimul Bisericilor ortodoxe din Banatul iugoslav și sârbe din Banatul românesc”. Această convenție a fost ratificată de către parlamentul român prin legea din 20 iunie 1935. Nu a fost ratificată nici până azi de Iugoslavia și ratificarea nici n-ar mai fi fost posibilă, deoarece conform uzanțelor parlamentare sârbești ea urma să se facă în cel mult doi ani de la semnare. Situația celor două biserici și-a urmat deci starea de fapt, în dauna prestigiului bisericii și statului român.

Sârbii și permanența revendicărilor teritoriale

Toate aceste atitudini caracterizează îndeajuns tendința contantă a politicii iugoslave față de elementul românesc. Această tendință este concretizată astfel de către profesorul universitar Dușan Popovici: „Politica noastră națională de stat cu privire la Voivodina trebuie să aibă în vedere trei probleme fundamentale :
1. Schimbarea rapoartelor etnice în favoarea noastră
2. Reîmprospătarea maselor largi ale noastre
3. Încopcierea intelectualilor noștri la adevărata cultură, care desigur este numai cultura sârbească (P Nemoianu Sârbii și Banatul, pg 77)
Nu trebuie să uităm apoi, că sârbii nu au renunțat niciodată la revendicări teritoriale față de România. Recruții sârbi învață că dușmanii cei dintâi sunt românii. „Poporul și armata noastră nu vor uita niciodată amara lor soartă, deoarece este adânc și cu sânge întipărită în inimile și mintea noastră, iar gândul nostru va fi îndreptat spre acele ținuturi (Timișoara și Banatul Românesc!) până când istoria nu va repara nedreptatea”- scria ziarul „Politika” prin pana generalului activ N. Tolovici, la împlinirea celor 10 ani de la unire.
Dacă vă mai amintiți, că în zilele tragice pentru noi din 26 și 27 iunie trecut, amicii și aliații noștri nu ne-au acordat niciun sprijin, sfătuindu-ne să ne jertfim în interesul păcii; că o parte din presa iugoslavă făcea în acea vreme cor cu dușmanii noștri pe tema revizionismului, susținând că Bucovina este o regiune de origine pur slavă, că moldovenii din Basarabia sunt un trib deosebit de români, care întrebuințează în toate împrejurările limba rusească, că „România a primit prea mult pământ și deci o revizuire a frontierelor este necesară, pentru că ea este justă”, socotesc că am schițat destul de complet cadrul real al legăturilor româno-iugoslave, mascate timp atât de îndelungat prin acte formale de alianță și declarații tot atât de formale de „amiciție”.
Ziarul Ardealul, 20 aprilie 1941 
Cristian Negrea pentru RBN press

Opiniile exprimate în aceast articol aparţin autorului şi nu reflectă neapărat poziţia portalului de presă romaniabreakingnews.ro, cu excepția celor publicate direct pe contul de autor al Redacţiei ROMÂNIA BREAKING NEWS. Responsabilitatea juridică a informațiilor publicate revine în întregime autorului. Persoanele juridice și fizice menționate în articol care consideră că prin cele publicate le-au fost lezate drepturile și imaginea publică în mod nejustificat, au posibilitatea de a se apăra prin solicitarea dreptului la replică la adresa de email: replica [at] romaniabreakingnews.ro Preluarea articolelor de pe romaniabreakingnews.ro se poate realizeaza în limita maximă a 500 de semne. În mod obligatoriu, trebuie citată sursa și autorul informației cu indicarea și linkul direct către sursă. Preluarea integrală se poate realiza doar în condițiile unui acord încheiat cu Redacția ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press.

Părerea dumneavoastră contează! Scrieți mai jos comentariul: